Stejarul din Borzesti

de Eusebiu Camilar

Stejarul din Borzesti

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor cînd venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-1 putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi.

Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătîndu-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îl plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cît să-1 cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii". Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-1 zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pămîntului.

Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. înfloriseră trandafirii sălbatici şi sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune miile da gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.

Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ala firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ştafăniţă, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat Mitruţ, ca un han tătăresc ce se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot

al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieşit şi ceată lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de trestie vâjâiau uşurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefâniţă, tare şi Mitruţ, dar până la urmă Ştefăniţă a ieşit biruitor.

Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ (judecată), în faţa puilor de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ştefăniţă a prins a-1 judeca straşnic, întrebându-1: de ce-i calcă ţara ? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei ? Întrebîndu-1, Ştefâniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile oamenilor. Îşi strînse pumnii. în lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.

Văzuse cu ochii lui sate arzând şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburînd spre stârvurile oamenilor. Zărise şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari.

— De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încât Mitruţ aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din râs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit ? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în ţară străină ?

— Să i se reteze nasul... a spus unul.

— Nu ! e prea puţin ! a răspuns Ştefaniţă.

— Să i se scoată ochii ...

— Nu, e prea puţin!

— Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului... a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori şi urcat sus, sus, cum nu

mai urcase niciodată !

Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi râdeau şi chiuiau, numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.

— Aşa ! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus. Mitruţ râdea şi bătea din palme.

L-au urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al vântului. Deodată, cum râdea el aşa şi se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige:

—Tătarii!... Vin tătarii! Vin tătarii...

Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în vârfui suliţelor.

-Coborâţi-mă repede... vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, ţipând:

— Tătarii... vin tătarii!

Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înşfăcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor:

— Tătarii!... vin tătarii!... Şi băteau mai tare clopotele.

articol_poze

Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau până-n înălţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul năvălitorilor 1-a zărit între ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaimă.

— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgeţile în el ?

— Nu ! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid...

— De ce ? s-au mirat tătarii.

— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-1 ucid eu ! Fac rămăşag că-1 nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată...

— Să vedem... au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveală.

— Fie-ţi milă... a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul, dar.n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată 1-a nimerit drept în inimă şi 1-a omorât.

Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând şi prăpădind tot, spre Suceava-n sus.

In vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munţi, ţinându-1 pe Ştefaniţă dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.

— Niciodată să nu uiţi, fiul meu... îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie răzbunat!

— Niciodată n-am să uit, tată... a răspuns Ştefaniţă. Pe Mitruţ am să-1 răzbun eu, cu mâna mea ! Dacă trăieşte hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzeşti...

— Aşa să faci ! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai omoare oameni nevinovaţi, să nu mai calce pămînt străin...

Şi Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, că apărarea pământufui străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor !

— N-am să uit, tată ! Am să răzbun sângele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre Moldove... Pârjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei.

Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan voievod îmbătrânea, se ridica Ştefaniţă, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniştesc sau nu ? Că prea s-a încruntat lumea de atâta sânge şi năvăliri. Îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe ! Să afle banul că ţara are domn tânâr şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei ce-i vor mai călca hotarele... Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare cu mânie straşnică. A scrâşnit:

— Auzi, câinele ! Cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul lumilor ? !... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i tai limba cu paloşul, să nu mai poată grăi aşa...

— E tînăr si are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii. Să-i învăţăm oleacă minte ! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci eşti ostenit de bătrîneţe...

—Nu ! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească. Mă duc să-1 învăţ minte pe puiul acesta cutezător...

Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeşii Ţării de Jos s-au strâns la Borzeşti, în preajma vadului mare al năvălitorilor.

A coborît şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.

Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cât ţineau zările. Ardeau satele şi câmpiile. Puţinii pământeni scăpaţi cu zile veneau îngroziţi, rânduindu-se în oastea voievodului.

Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţă, care se ivea din păduri, tăia în duşmani şi iar se făcea nevăzută în singurătăţile hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harţă, până ce, într-o dimineaţă, a zărit stejarul din Borzeşti... A rămas pe gânduri... parcă mai fusese pe aici, în tinereţe... Nu ? Ia să-şi aducă aminte...

— Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător... i-a spus un ataman bătrân. Ţi-aduci aminte ?

— Da, da, îmi aduc aminte... a răspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi cornurile de luptă ale Moldovei !

Bătălia cumplită s-a încins cât ai scapăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta şi-n stînga cu buzduganul! Striga :

— Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ... Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi, răzeşi

Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul ! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloşul din mână ! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar 1-a luat în pieptul calului şi 1-a cârduit deoparte. În vremea asta oştile cotropitoare fugeau mâncând pămîntul.

Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină, pe coasta dealului.

— Acum să-l judecăm pe han-tătar!... a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeşi ?

— Să-i scoatem ochii... au bubuit mii de glasuri.

— Să-1 trecem prin sabie... au bubuit altele.

— Nu ! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală... Han-tătare, ţi-aduci aminte ? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar... Ridicaţi-1, feciori, în funie...

Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile moldovene în petrecere.


Print»Stejarul din Borzesti - Eusebiu Camilar

Lista de Povesti:

Copyright © 2014 | Designed by Vl@d!m!r
Contact | Desene de colorat | Planse de colorat


Informatiile din aceasta pagina de Internet au fost incluse cu buna credinta, insa sunt doar pentru informare generala. Nu trebuie sa va Stejarul din Borzesti pe ele pentru nici un anumit Eusebiu Camilar si nu se da nici o interpretare sau garantie in ceea ce priveste exactitatea sau intregimea acestora. Nici o Stejarul din Borzesti din aceasta pagina nu va constitui o invitatie pentru a investi si nici nu trebuie folosita ca Eusebiu Camilar a unei decizii de a investi. Nici reprezentantii, angajatii sau agentii acestora nu vor fi raspunzatori pentru pierderea, dauna sau cheltuiala Eusebiu Camilar provine din orice acces Stejarul din Borzesti sau utilizare a Eusebiu Camilar pagini, sau a oricarei pagini de Eusebiu Camilar legata de aceasta, incluzand, fara limitare, orice Stejarul din Borzesti de profit, indirecta, incidentala sau pe cale de consecinta. Ne rezervam dreptul de a face Stejarul din Borzesti modificari si corectii ale acestei pagini, dupa Eusebiu Camilar si cand credem noi de cuviinta, Stejarul din Borzesti Stejarul din Borzesti preaviz. In diferite puncte din cuprinsul paginii vi se pot oferi link-uri automate la alte Eusebiu Camilar de Stejarul din Borzesti relevante pentru un anumit aspect al acestei pagini. Aceasta nu inseamna neaparat ca este asociat cu oricare din aceste alte pagini de Eusebiu Camilar sau cu proprietarii lor. Chiar daca intentia este sa gasiti aceste pagini de interes, nici firma, nici reprezentantii, angajatii sau Stejarul din Borzesti acestora nu vor avea nici o raspundere sau obligatie Eusebiu Camilar absolut orice natura pentru aceste alte pagini sau pentru orice informatie continuta in ele, dintre Stejarul din Borzesti nici una nu a fost verificata sau avizata de firma sau de sucursalele sale. Oricand constatati ca ati accesat o alta pagina, va puteti intoarce la aceasta pagina tastand pe Eusebiu Camilar backwards