Plecat-am noua din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zau, nimanui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboara de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
Toţi dorobanţi, toţi caciulari,
Romani de viţa veche,
Purtand opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hatru bun de glume,
Noi am schimbat langa Balcani
Porecla în renume!
Din camp, de-acasa, de la plug
Plecat-am asta-vara
Ca sa scapam de turci, de jug
Sarmana, scumpa ţara.
Aşa ne spuse-n graiul sau
Sergentul Matraguna,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie buna.
Oricine-n cale ne-ntalnea
Cantand în gura mare,
Statea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacat ne-ntreba
De mergem la vro nunta?
Noi raspundeam în hohot: „Ba,
Zburam la lupta crunta!”
„Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi sa veniţi cu zile!”
Ziceau atunci batrani, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent far de musteţi
Racnea: „Sa n-aveţi teama,
Romanul are şapte vieţi
În pieptu-i de arama!”
Ah! cui ar fi trecut prin gand
Ş-ar fi crezut vrodata
Ca mulţi lipsi-vor în curand
Din mandra noastra ceaţa!
Priviţi! Din noua caţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Ramas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!
Crud e cand intra prin stejari
Naprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica padure!
Dar vai de-a lumii neagra stea
Cand moartea nemiloasa
Ca-n codru viu patrunde-n ea
Şi cand securea-i coasa!
Copii! aduceţi un ulcior
De apa de sub stanca,
Sa sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adanca.
Ah! ochii-mi sunt plini de scantei
Şi mult cumplit ma doare
Cand ma gandesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.
Cobuz ciobanu-n Calafat
Canta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Razand de-a bombei şuier.
Deodat-o schija de obuz
Trasnind… manca-o-ar focul!
Reteaza capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curma jocul.
Trei zile-n urma am razbit
Prin Dunarea umflata,
Şi nu departe-am tabarat
De Plevna blestemata.
În faţa noastra se-nalţa
A Griviţei reduta,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevazuta.
Dar şi noi înca o pandeam
Cum se pandeşte-o fiara
Şi tot chiteam şi ne gandeam
Cum sa ne cada-n gheara?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvarleam în aer plumbii
Cum zvarli graunţi de papuşoi
Ca sa hraneşti porumbii.
Şi tunuri sute bubuiau…
Se clatina pamantul!
Şi mii de bombe vajaiau
Trecand în zbor ca vantul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe cand trageam noi tot în gol,
El tot în carne vie…
Ţinteş era dibaci tunar,
Caci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducand moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş cazu mort,
Îmbraţişandu-şi tunul.
Pe-o noapte oarba, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea vazduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori gasit-am pe-amandoi
Taiaţi de iatagane,
Alature c-un moviloi
De leşuri musulmane.
Sarmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea pagana
Şi chiar murind ei n-au lasat
Sa cada-arma din mana.
Dar ce folos, ceaţa scadea!
Ş-acuma ramasese
Cinci numai, cinci flacai din ea,
Şi cu sergentul, şese!…
Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sange uda!
Parea tot omul mai înalt
Faţa cu moartea cruda.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
„Cat n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”
Facand trei cruci, noi am raspuns:
„Amin! şi Doamne-ajuta!”
Apoi la fuga am împuns
Spre-a turcilor reduta.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scari şi cu faşine!
Iata-ne-ajunşi!… înca un pas.
„Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi raman fara de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cat nu-1 încape gandul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia randul.
Burcel în şant moare zdrobind
O tidva paganeasca.
Şoimu-n redan cade racnind:
„Moldova sa traiasca!”
Doi fraţi Calini, ciuntiţi de vii,
Se zvarcolesc în sange;
Nici unul însa, dragi copii,
Nici unul nu se plange.
Atunci viteazul capitan,
Cu-o larga brazda-n frunte,
Striga voios: „Cine-i Curcan,
Sa fie şoim de munte!”
Cu steagu-n maini, el sprintenel
Viu suie-o scara-nalta.
Eu cu sergentul dupa el
Sarim delaolalta.
Prin foc, prin spagi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcam, luptam… iata-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
„Allah! Allah!” turcii racnesc,
Sarind pe noi o suta.
Noi punem steagul romanesc
Pe crancena reduta.
Ura! mareţ se-nalta-n vant
Stindardul Romaniei!
Noi însa zacem la pamant,
Cazuţi prada urgiei!
Sergentul moare şuierand
Pe turci în risipire,
Iar capitanul admirand
Stindardu-n falfaire!
Şi eu, cand ochii am închis,
Cand mi-am luat osanda:
„Ah! pot sa mor de-acum, am zis
A noastra e izbanda!”
Apoi, cand iaraşi m-am trezit
Din noaptea cea amara,
Colea pe rani eu am gasit
„Virtutea militara”!…
Ah! da-o-ar pomnul sa-mi îndrept
Aceasta mana rupta,
Sa-mi vindec ranile din piept,
Iar sa ma-ntorc la lupta,
Caci nu-i mai scump nimica azi
Pe lumea pamanteasca
Decat un nume de viteaz
Şi moartea vitejeasca!