Zidarasul -

Zidarașul a venit azi la noi. Era îmbracat cu haine vechi de-ale tatalui sau, pline înca de var și de ipsos.
Tata îl aștepta chiar cu mai multa nerabdare decat mine. Ce bine ne paru cand îl vazuram! Cum intra pe ușa, își scoase palaria cea zdrențaroasa, uda de zapada, o mototoli și o varî în buzunar. Apoi înainta cu umbletul acela al meșteșugarului obosit și se uita în dreapta și în stanga.
Cum ajunse în sufragerie și vazu tabloul care înfațișeaza pe Rigoletto, un caraghios cocoșat, îi facu obișnuita lui strambatura: „botul de iepure”. Nu te poți opri de ras, cand îl vezi cum se stramba.
Începuram sa ne jucam cu cuburi de lemn, de-a casele.
Are o îndemanare neobișnuita, ca sa faca turnuri și poduri; ai crede ca se țin în sus ca prin minune; lucreaza la ele cu seriozitatea și rabdarea unui om mare; jucandu-ne, el îmi povesti despre parinții sai. Ei locuiesc într-o mansarda. Tatal sau merge la școlile de seara, ca sa învețe sa citeasca și sa scrie, mama lui e din satul Biela. Ce mult trebuie sa-l Iubeasca parinții! Se și vede! Deși e îmbracat ca un baiat sarac, totuși poarta haine care-i țin de cald, carpite cu îngri-jire și are la gat o basma legata de mana mamei sale.
Îmi spuse ca tatal sau este un om înalt și gros, un uriaș; de-abia poate sa intre pe ușa, dar ca e tot așa de bun pe cat e de mare și ca îi zice lui „bot de iepuraș”, cand îl mangaie. Baiatul, însa, e mic la stat.
La ora patru ni se aduse gustarea: dulceața cu paine, stafide și nuci. Stateam pe divan și mancam. Cand ne scularam, nu știu de ce, tata nu ma lasa sa șterg spatele divanului pe care Zidarașul îl murdarise cu varul de pe haine. Șterse el, mai tarziu pe furiș.
Jucandu-ne, Zidarașul pierdu un nasture de la hainuța. Mama i-l cusu la loc. El, saracuțul, se roșise de tot și-și ținea suflarea uitandu-se la mama cum cosea.
Mai tarziu îi aratai un album cu caricaturi, și el, fara sa-și dea seama, imita așa de bine strambaturile acelor chipuri caraghioase încat rase și tata.
Nu mai putea de mulțumit ce era cand pleca de la noi; uitase sa-și puna palaria, și, cand ajunse la capatul de jos al scarii, ca sa-mi arate mulțumirea lui, ridica ușor capul și-mi facu înca o data botul de iepure.
Pe el îl cheama Antonio Rabucco și are vreo noua ani.
— Știi, fatul meu, de ce nu te-am lasat sa ștergi divanul? Fiindca daca îl ștergeai și te-ar fi vazut camaradul tau, poate s-ar fi rușinat ca-l murdarise și n-ar fi fost frumos sa-l umilești; mai întai fiindca n-a facut-o dinadins, și apoi murdarise cu hainele tatalui sau, care și el, la randul lui, le umpluse la munca. Munca nu murdarește! Te umple de pulbere, de var, de tot ce poftești dar aceasta nu e murdarie.
Sa nu zici niciodata de vreun meșteșugar care vine de la lucru:
„Este murdar!”
Trebuie sa zici:
„Are pe haine semne și urme de munca!”
Adu-ți bine aminte! Iubește pe Zidaraș, mai întai fiindca îți este camarad, și apoi fiindca este fiu de meșteșugar.
Tatal tau.