A fost un împarat ș-o împarateasa. Ei aveau numai o fata și o pazea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie sa iasa nici pana în gradina fara dadaca ei. Aceasta o ținea de aproape și n-o scapa din vedere nici cat ai da în cremene. Fata, tot șezand la fereastra, vedea pe un june fluiera-vant de colo pana colo. Într-o zi uitandu-se la el, o vazu și el și, țintind ochii în ochii ei, ea simți un fior, apoi ca o scanteie de foc o arse ceva la inima. Se trase fata de la fereastra și spuse dadaca-sei ce i se întampla. Atunci dadaca ei îi zise:
– Ci ca fugi și d-ta de la fereastra! Ce tot te zgaiești și te uiți la toți d-alde taie cainilor frunza.
Nu trecu mult și fata începu a nu se simți bine. Pasamite luase în pantece, fara știrea lui Dumnezeu. Spuse dadaca-sei. Aceasta se da de ceasul morții de ciuda, cum de sa se întample una ca asta, fara sa știe fata de barbat. Frica ce le cuprinsese pe amandoua era de nepovestit.
– Ca ce o sa zica tata-tau acum cand va afla, se vaieta dadaca, ce o sa-i raspunz eu, cand ma va întreba?
– Cum o sa ma înfațișez eu acum înaintea tata-meu cu borțul la gura, zise și fata, cand numai unul Dumnezeu știe cat sunt de nevinovata?
Și în adevar ca tata-sau era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o data cu capul.
Se dusera, deci, și povesti împaratesei toata întamplarea, și se rugara de dansa, ca sa intre ea la împaratul cu mijlocire de iertare.
Cand auzi împarateasa de cele ce se întamplase, se lua cu mainile de par. Ea zicea ca este peste poate ca sa ramaie cineva însarcinata din vedere. Vezi ca ea știa cum merg lucrurile în lume. Și la o minune ca aceasta nici ca se aștepta.
Lucrurile nu puteau ramanea mult timp acoperite. Împarateasa, de sila, de mila, fu nevoita a spune împaratului toata șiretenia.
Cand auzi împaratul de asta napasta, se facu foc manie. Racnea ca un leu:
– Cine sa fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai batranețelor mele? Cu moarte sa se omoare. În furci sa-l atarne. Praf și pulbere sa se aleaga de capul lui!
Împarateasa îl lua cu binișorul și-l mai domoli olecuța.
Vezi ca el nu punea crezamant pe spusele fiicii sale și ale dadacei. El știa ca astfel de întamplare nu se mai auzise. Dupa ce dojeni cu dojana împarateasca pe dadaca, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de facu o corabioara, puse pe fata într-însa, și langa ea cinci paini și un urcioraș cu apa, și îi dete drumul pe garla spre a se duce unde mila Domnului o va scoate.
Mergand corabioara pe apa, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de rarunchi ca sa o scoata la liman bun, ca unul ce cunoaște nevinovația ei, și ca pe una ce nu se știa la sufletul ei cu nici o prihana.
Cateva zile se balabani ea așa cu valurile apelor. În ziua a treia îi veni ceasul nașterii, și facu un dolofan de copil ca un îngeraș. Biata femeie! caci n-avu ea nici un ajutor omenesc în ziua necazului, decat suferințele ei, și alinator pe Dumnezeu! se mangaia oarecum în sufletul ei ca se știa nepangarita.
Și vrand Dumnezeu cu dansa, corabioara, într-una din nopți, se opri. Ea simți ca corabia nu mai merge; sta pe loc. Pana la ziua, îi tacai inima de frica, neștiind pe ce țarmuri se va fi oprit. Cand se lumina, vazu ca corabioara poposise de marginea unei paduri. Ieșind la uscat cu copilașul în brațe, rataci încoa și-ncolo prin padure. Apoi se așeza în scorbura unui copaci mare și gros ca butia. Acolo stete ea mai mulți ani, hranindu-se cu ierburi și radacini, ori cu roadele unor copaci. Ea își creștea copilul cu drag.
Ea facu din ramurile unui copaci un leagan în care își punea copilul ziua; iara noaptea nu-l departa de la sanul ei, și, pentru scaldatoare, se ducea la vadul de la albia unui paraiaș ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperamant le era cerul cu stelele; tovaraș de jucarii copilului îi era florile campului, paserile cerului, flutureii și ganganiile.
Dupa ce se facu mai maricel, ma-sa îl învața la vanat și-i spunea cu lacramile în ochi cum a fost ea crescuta și cum este nevoita sa-l creasca pe dansul. Iara el asculta și baga la cap toate cele ce îi spunea ma-sa.
Mai marindu-se el oleaca, începu a cata vanat mai pe departe de locuința lor. Iara într-una din zile zari un palat în departare. El își aduse aminte de cele ce îi spusese ma-sa despre palaturile tata-sau și i se paru ca se cam aseamana. Dete fuga și spuse ma-sii ceea ce descoperise. A doua zi pleca cu ma-sa de mana și, ajungand la acele palaturi, muma-sa îi spuse ca acelea nu sunt ale tatalui ei; dara ca tot cam așa sunt și ale împaraților din lume.
Mai trecu ce mai trecu și mai marindu-se și dansul, într-una din zile, ducandu-se iarași la vanat, cum, cum, el se pomeni iarași dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el își lua inima în dinți și intra în curte. Pasamite palatul acela era al unor zmei. Flacaiandrul nostru cel viteaz, carele nu știa ce este frica, intra și în palat. P-aci, p-aci era sa-și iasa din minți de mirare și sa-și piarza cumpatul dand de atatea lucruri, ce nu mai vazuse el în viața lui. Cand, ce sa vezi d-ta? o data îi ieși înainte trei zmei. Aceștia era stapanii palatului. Și unde se repezira la dansul de pare ca sa-l ia în unghii, și cu grai rastit, dojenindu-l, îi zisera:
– Cum de ai cutezat, spurcatule, sa ne calci casa?
Voinicul nu zise nici carc! ci, aducand toroipanul, mai iute decat fulgerul, pali pe unul la dreapta, pe altul la stanga, de nu știura de unde le veni trasnetul, și îi culca la pamant. Și nici ca se mai mișcara din loc, fiindca îi lovise cu nadejde.
Al treilea zmeu, vazand cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o naluca, și se duse de se ascunse în pivnița. Vazu el ca nu poate da piept cu un asemenea viteaz, și se hotarî a-i purta sambetele.
Voinicul de romanaș, în dardora luptei, nu baga de seama ce se facu al treilea zmeu. Aștepta ce aștepta și daca vazu ca nu mai vine nimeni, el se întoarse, lua pe muma-sa, o duse în acele palaturi și se așeza acolo.
Umbland din camara în camara, dete peste armele zmeilor și se minuna. Ma-sa îi spuse ca vazuse în casa tatalui sau asemenea arme, și îi arata cum se întrebuințeaza. Îi prinse bine, caci vazu ca îi merge mai lesne la vanat. Acum începu a sageta la caprioare și la ciute, caci pana acum vana numai pasarele cu lațul, și îi era cu greu.
Ajunsese ca el sa fie tare și mare în padure. Nu era cine sa-i stea împotriva. De multe ori nu venea cu zilele p-acasa.
Într-una din zile, zmeul ieși din pivnița și veni milogindu-se la muma voinicului ca sa-și faca pomana cu el sa-l primeasca la curtea ei, caci zicea el ca pribegește nu știu de cat timp orbacaind prin acel bunget de padure. Spuse ca un nenorocit carele se ratacise, umbland dupa vanat, și da lauda Domnului ca l-a învrednicit a mai da peste ființe de oameni.
Ea, biet, care știa ce este necazul și lipsa, își pleca urechea la rugaciunile cele viclene ale zmeului și, facandu-i-se mila de nenorocirile lui, îi fagadui ca va vorbi fiului ei de dansul.
Cum veni fiul sau de unde era dus, ea îi spuse toata șiretenia nenorocirei omului ce nazuia la mila lor, și îl ruga sa aiba mila de ticaloșia lui, caci, zicea ea, nu știm cum ne va mai aduce și pe noi Dumnezeu.
Voinicului îi paru bine de asta întamplare, mai cu seama, gandea el, ca va fi barim o sluga în curte care sa ție de urat ma-sii, în lipsa lui, și sa-i dea ajutor în trebile casei.
Nu-l cunoscu ca este zmeu, cand îl vazu, atat de bine știu procletul a se schimba. Îi spuse ce are de facut și îl primi sa șeaza la curtea lui.
Multele lipsuri, multele necazuri, multa mahnire ce suferise mama viteazului și dorul cel mare de țara ei, iara mai cu seama suferințele ei cand se gandea la rușinea ce ramasese asupra numelui sau în casa parinților ei, ea fiind nevinovata, o facu de lancezea și se topea d-a-n picioarele. Vazand-o zmeul așa searbad și tot fara voie-buna, se încumetase într-una din zile, pe cand voinicul era la vanatoare, și o întreba, dara se prefacu ca vorbește cu sfiala:
– Cum bag de seama, stapana, nu prea ți-e bine?
– Nu mi-e bine, ma baiete, caci mi-e dor d-alde tata și d-alde mama, și de țara mea. Vezi ca eu sunt fata de împarat, și pentru o napaste ce a cazut pe capul meu pribegesc de sunt atați mari de ani.
– Eu știu un leac pentru boala dumitale, stapana; dara n-are cine se duce sa-l aduca.
Și îi spuse o sumedenie de minuni ce facuse leacul ce zicea ca ar fi bun pentru ea.
Cand se întoarse de la vanatoare fiul ei, ea îi spuse ca auzise de la sluga lor, cum ca de va manca mere din marul roșu se va face sanatoasa.
El fu bucuros ca auzise un leac care sa faca pe ma-sa sanatoasa, și se hotarî a se duce tocmai acolo sa-i aduca leacul. Își lua ziua buna și pleca.
Dar încotro s-apuce? caci nici nu mai auzise pana atunci de așa ceva. Apuca și el într-un noroc spre rasarit și, mergand prin desișurile padurii, zari un palat mai frumos decat acela în care ședeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zana maiastra. Cum o vazu, îi cazu cu drag. Dara maiastra, ieșindu-i înainte, îl priimi dupa cum i se cuvenea, îl baga în palat și îl omeni ca pe un oaspe.
Din una, din alta, se înțelesera la cuvinte. Vezi ca, mare, aceasta era scrisa lui. El nu mai vazuse pana atunci alt chip de muiere, decat p-al ma-sii. Ș-apoi era atat de frumoasa și de gingașe, ca o floare!
Ea înca avea la ce se uita la el; caci era un brad de romanaș.
El se uitase acolo la dansa. Cand își aduse aminte ca el plecase sa aduca mume-sei mere de la marul roșu, voi sa o zbugheasca. Dara zana maiastra îl opri și-l întreba unde se duce.
Voinicul îi spuse din fir pana în ața toata șiretenia. Zana pricepu viclenia zmeului și tacu. Apoi îl îndrepta ea spre locul acela cu marul roșu, și-l și învața cum sa faca ca sa ia merele.
Dupa ce-și lua ziua-buna și de la maiastra și-i fagadui ca se va întoarce pe la dansa, porni; și aide, aide, merse cale lunga și mai lunga, pana ce, trecand țari și mari, ajunse la o gradina ocolita numai de trandafiri. Intra înauntru și dete peste marul roșu, carele era sadit în mijlocul gradinei. El cerca a se alatura de pom, dar pomul îi zise:
– Nu te apropia de mine, voinice, ca îți vei pierde viața și e pacat de dansa.
Flacaiașul, ce nu știa de frica, îi raspunse cum îl învațase zana:
– Nu te teme, pom oropsit, ca te voi curața de omizi și de uscaturi.
Și dupa ce-i taie uscaturile și îi lua omizile, culese trei merișoare ca cele din rai și se întoarse înapoi. Ajungand în padure, dete pe la zana. Aceasta cum îl vazu, îl priimii cu bucurie, îl puse într-o camara sa se odihneasca nițel, și pana una, alta, îi schimba merele și îi puse altele în locul lor. Cand se scula voinicul, se grabi a se întoarce la ma-sa cu slujba facuta. Lua deci merele și porni.
În vremea aceasta, procletul de zmeu se lingușea pe langa mama baiatului și, cu ispite și cu marghiolii, umbla sa o dea în cap sa se planiseasca lui. Ea, biet, nu știa unde bate diavolul de zmeu. Nu cunoștea la sufletul ei ce sunt ispitele și cursele dragostei, și prin urmare nu da nas spurcatului sa se întinza. Ea știa una și buna: se topea de dor dupa fiul sau, dupa parinții ei și dupa țara în care se nascuse. Cand o cautai, era cu ochii scaldați în lacrami.
Cum vazu pe fiu-sau, salta de bucurie. I se paru a înviora olecuța. Manca din merișoarele ce-i aduse, și i se paru bune.
Dupa ce mai trecu, ea cazu iarași în piroteala de mai-nainte.
Voinicul, vazand ca sanatatea ma-sei tanjește, nu știa ce sa-i mai faca spre a o mai înveseli. Iara dracul de zmeu atat de harnic se arata în ale slujbei, încat n-apuca sa iasa bine vorba din gura voinicului, și el o ghicea; apoi se facea luntre și punte, ca sa-i îndeplineasca voile. Voinicul baga el de seama tragerea de inima ce avea sluga spre a-i sluji cu credința, și nu se caia de loc ca l-a priimit la curtea sa, ba înca începuse a-l privi cu ochi buni.
Într-una din zile, pe cand voinicul era cu voie-buna, zmeul se apropie de el și, cu grai milogit, îi zise:
– Stapane, cunosc iubirea ce ai pentru mamulița d-tale. Lancezeala de care patimește, mie nu-mi prea place. De vei vrea sa ma asculți, nu vei greși.
– Știi tu ceva leacuri? spune, ca te ascult.
– În țara de unde sunt eu, oamenii patimași de asemenea boala fac tot ce se poate de aduc apa vie și apa moarta de la munții ce se bat în capete. Aceasta apa este leacul cel mai bun. Te vaz ca ești un mare viteaz și am credința în sufletul meu ca d-tale îți va fi mai ușor decat altora a o aduce.
N-apuca sa ispraveasca vorba și viteazul se duse la ma-sa. Fiind acolo, el îi zise:
– Mama, te vaz tot galeșa, și te pierzi d-a-n picioarele. Ma duc, mama, sa-ți aduc leacuri. La munții ce se bat în capete este apa vie și apa moarta. Tocmai acolo ma voi duce, sa-ți aduc apa de aceea.
– Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va vrea el sa fiu bolnava, macar orice fel de apa îmi vei aduce, în deșert va fi. Nu ma mai lasa singura. Destul mi-a ros rarunchii singuratatea. Mangaierea mea acum tu ești, fatul meu, de voi mai fi lipsita și de dansa, voi pieri.
– Fii barbata, mama, ține-ți firea pana ma voi întoarce, și ai sa fii vesela și sanatoasa ca piatra, dupa ce vei bea apa vie.
Nu fu cu putința a-l ține. Se gati și pleca. În cale dete și pe la zana maiastra. Din una, din alta, veni vorba ca se duce în calatorie, și-i și spuse unde se duce.
Zambi zana cand auzi și vazu urcioarele ce-i dase zmeul. Nu zise însa nimic care sa-i dea vro banuiala, ci îi dete doua borcane, cu care sa ia apa mai în graba, și îl învața cum sa faca. Îi zise ca tocmai la amiazi, cand va fi soarele în cruci, sa înalțe o prajina și în varful ei sa puie o mahrama roșie. Munții or cata la ea cu ochii bleojdiți; iara el, pana s-or deștepta ei din buimaceala, sa se repeaza iute a lua apa cu borcanele din ambele fantane. Îi paru mult bine voinicului pentru învațatura ce-i dete. Apoi luandu-și ziua-buna, pleca. Merse, merse, merse, pana ce, dupa o calatorie silita, ajunse la locul cu pricina.
Facu precum îl învațase zana; iara el, d-a-n calarele, se repezi printre munți și umplu borcanele. Cand fu a se întoarce, munții prinsese de veste ca oarecine a luat apa din fantana, și începu a se bate iarași în capete. Tocmai atunci și voinicul se întorcea. Și daca nu se grabea a ieși mai iute, acolo îl prapadea. Scapa însa cu fața curata. Numai coada calului o apuca și acolo ramase de jumatate. De atunci, vezi, este calul cu coada jumatate de carne și jumatate de par.
Cand se întoarse acasa, dete iarași pe la zana. Ea, ca și de la rand, îl ruga sa se dea nițel odihnei; și în acel timp îi schimba apa, puindu-i alta în locul celei ce adusese el.
Sculandu-se dupa somn, lua borcanele cu apa și veni acasa.
Atata îi fuse ma-sii, ca sa-l vaza. Nu știa ce mai facea de bucurie. Îl saruta și p-o parte și pe alta. Apoi dupa ce bau din apa ce-i aduse, ei îi paru ca mai prinse nițel suflet. Vorba sa fie! Ea nu baga de seama, vezi, ca bucuria pentru vederea fiului sau o face sa fie oarecum mai sprintena.
Zmeul se da de ceasul morții cand îl vazu ca s-a întors cu isprava facuta. El (își) batuse capul mult și bine sa dea în cap pe fata împaratului, în lipsa fiului sau, dara toate mrejele lui ramasesera de ras; caci ea nu dete în clapca în care o împingea spurcatul. Ea nu-și putea da seama de ce tot umbla el pe langa dansa cu șoșele, cu momele. Nici ca visa despre ce avea de gand procletul de zmeu.
Pasamite zmeului îi era frica sa se ia la lupta pe fața cu voinicul. Ci voia sa-l piarza prin viclenie, și apoi sa-și bata joc și de ma-sa, ca sa-și izbandeasca pentru moartea fraților sai.
Dara nu-i ajuta Dumnezeu.
Voinicul din cand în cand mergea la vanatoare, și da și cate o raita pe la zana. Nu trecu mult și baga de seama ca ma-sa nu se îndrepteaza, ci gaineaza și se topește de pe picioare. Se întrista în inima lui cand vedea ca nu-i da înde bine și ca nu-i poate da nici un ajutor.
Pacostea de zmeu baga de seama ca voinicul se framanta cu firea pentru sanatatea ma-sii, se apropie de dansul într-o zi și-i mai zise într-o doara; caci se temea spurcatul a-l mai îndemna. Teama lui era sa nu se deștepte voinicul și sa-i ghiceasca cugetele lui cele viclene.
– Am auzit și eu, stapane, pe cand eram copil, ca oamenii mari cand sunt patimași de langezeala și copiii cand bolesc de boala caineasca se tamaduiesc de va manca un purcel de la scroafa de sub pamant. Mi se rupe inima din mine cand vaz pe buna mea stapana cum i se stinge viața din sine. Dara nici pe d-ta nu te îndemn a te duce, caci mare primejdie va cadea pe capul aceluia ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti.
– Nu sporovai mai mult, îi raspunse voinicul, eu nu știu ce este primejdie și frica.
Numaidecat și puse la cale cele de trebuința pentru o calatorie mai lunga. Ma-sii îi spuse ca se duce la vanatoare. Pleca și dete și pe la zana, careia îi spuse ce avea de gand sa faca. El știa, vezi, ca sfaturile ei îi prinsese mult bine.
Zana, dupa ce îl învața cum sa faca sa izbuteasca, îi dete un sapun, un pieptene și o perie, ca sa-i fie de slujba. El pleca și merse, merse, pana ce ajunse la o padure deasa și întunecoasa, de abia putea sa razbeasca. Bajbai el p-acolo pana ce dete de ghizuina scroafei. Cum sa se apropie el? Caci ghizuina era încongiurata de bușteni și de rascote, de nu se putea atinge nici pasare maiastra.
Voinicul facu precum îl învațase zana. Sapa un șanț adanc pana ce ajunse sub culcușul scroafei. Intra acolo și aștepta pana ce veni scroafa sa se culce. Purceii erau toți în par la ugerul scroafei și sugeau. Mai-nainte de a rasari luceafarul porcilor, cant toți porcii se deșteapta, adormiți fiind purceii cu țața în gura, voinicul baga mana binișor și apuca un purcel, dar așa de binișor îl apuca și așa de ușor îl trase, încat scapa țața din gura fara sa simța. îl apuca numaidecat de bot ca sa nu guițe, și p-aici ți-e drumul.
Dracul de scroafa baga de seama ca o țața i se racește. Se deștepta și vazu ca un purcel îi lipsește. Se lua dupa voinic. Și cu toate ca telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa îl ajunse. Cand vazu ca are sa-l înhațe cu colții ei, voinicul arunca sapunul. Atunci unde se facu un noroi cleios și puturos, de ți se scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pamant.
Scroafa facu ce facu, se zvarcoli prin al noroi și se tarbaci de nu o mai cunoșteai, scroafa e, ori ce dracu e. Scapa din nomol și se lua dupa voinic. Într-o clipa îl ajunse. Cand vazu zorul, voinicul arunca pieptenele. Și unde se facu un zid nalt, nalt, d-a curmezișul drumului ei, de nu fu cu putința sa-l sara. Atunci scroafa se puse cu colții sai și sparse zidul, facand o gaura numai cat putea ea sa treaca. Și sa te ții dupa dansul.
Daca vazu voinicul ca scroafa iara s-a apropiat, arunca și peria. Deodata se facu o padure nalta și deasa, de nu se putea strecura nici pui de pasare. Cum vazu una ca asta, scroafa se puse și roase, și roase la copaci, pana ce-și facu drum, și dupa dansul! pana ce, cand fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zana. Aceasta ieși numaidecat, întinse mana și striga:
– Înapoi, scroafa rușinoasa, și teme-te de urgia tatalui meu!
Cand îi auzi glasul, scroafa ramase încremenita și plina de rușine se întoarse. Mergea și se tot uita îndarat; pare ca tot nu-i venea a crede ceea ce vazuse și auzise.
Se culca și de asta data nițel voinicul, ca sa se odihneasca, iara zana îi schimba purcelul, puindu-i altul în locul lui. Dupa ce se deștepta, se întorcea la ma-sa cu voie-buna, de isprava ce facuse.
Venea, nene, cu caciula într-o parte, cu purcelul în brațe și cantand din frunza.
Cand iata ca se întalnește cu trei inși. Pasamite era Vantul, Caldura și Gerul. El își lua caciula din cap, și cu multa plecaciune îi zise:
– Noroc bun sa dea Dumnezeu, nea Vantule.
– Cale buna, dragul meu, îi raspunse Vantul.
– Da ce, ma, numai Vantului te ploconești? îi zise Caldura. Nu știi tu oare ca eu pot sa las o zapușeala și o arșița, de sa fiarba mațele din tine?
– Nu-mi pasa de nimic, raspunse voinicul, numai Vantul sa-mi bata.
– N-ai auzit tu oare de mine, ma, îi zise și Gerul, ca eu am putere sa dau un frig și o geruiala peste tine, de sa înghețe mațele în tine.
– Habar n-am, raspunde și el, numai Vantul sa nu-mi bata:
Și încet, încet, ajunse acasa. Cand îl vazu alde ma-sa și auzi peste cate prapastii a dat, muri și învie de bucurie ca-l mai vazu o data în carne și oase.
Îi dete de manca purcelul; dara ea marturisi ca nu vede nici o ușurare.
Sa înnebuneasca zmeul de ciuda! Vazu el ca nu poate altfel sa rapuie pe voinic, decat prin viclenie. Cata deci vreme cu prilej ca sa-și puie în lucrare cugetul sau cel nelegiuit.
Într-o zi cand voinicul se întorsese de la vanat și era ostenit peste masura, se culca în gradina la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dansul și-l facu bucați, bucați, cu paloșul pe care îl purta totdauna ascuns la dansul. Și ca sa nu bage de seama ma-sa, puse toate bucațelele în dasagi, le așeza pe cal și, dand cateva bice calului, îl dete pe poarta afara.
Calul fusese al zanei. Ea îl dedese în dar voinicului cand fu a se duce la marul roșu. El acum, daca se vazu gonit, alerga drept la stapana-sa. Ea, cum îl vazu viind fara stapanu-sau, pricepu ca trebuie sa fie vreo dracie la mijloc. Se dete jos, și ce vazu se spaimanta. Lua deci desagii, îi aduse în casa la ea și lua bucațica cu bucațica, os cu os, și le așeza una langa alta, fiecare la locșorul lor. Dupa aceea turna apa moarta peste dansele. Ele se închega, lipindu-se una de alta; pielea se facu la piftia, întrupandu-se. Îl stropi și cu apa vie și se însufleți; dara mut și surd. Atunci îi dete sa manance un mar de care adusese el și îi veni grai. Lua și purcelul scroafei de pe sub pamant și îl facu sa-i guițe la urechi și îi veni auz. Atunci zise:
– Dara greu somn dormii, soru-mea.
– Greu, frațioare; și ai fi dormit cat lumea și pamantul, de nu erau maiestritele lucruri ce tu ai adus pentru ma-ta; iara eu le-am oprit și ți-am pus altele în locul lor.
Atunci îi spuse cine era dușmanul care voise sa-l rapuie. Și ca sa se încredințeze de adevarul celor spuse de dansa, îi dete putere sa se faca porumbel și sa se duca sa vaza cum zmeul chinuiește și pe ma-sa. Voinicul se facu porumbel și ajunse într-un suflet la casele unde ședea muma-sa.
Cand colo, ce sa vaza? Se freca la ochi ca sa se încredințeze de sunt aievea cele ce i se înfațișa, sau naluciri.
Zmeul, carele cu șoșele, cu momele nu putuse da în cap pe muma voinicului și a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o franghie de matase roșie, o ținea nemancata și cu ochii în soare. El voia sa o omoare tocmai cand voinicul ajunse în chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum îl învațase zana, și se facu om cu sabia goala în mana. Și cat ai zice mei, facu mici farame pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scapa pe muma-sa de la chinuri, și, viind zana, îi dete de bau nițica apa vie. Cum bau, vazu ca se însuflețește și se simte voioasa ca un om plin de sanatate.
Apoi voinicul se însoți cu zana, și traira cate trei un trai plin de fericire și de îngaduința pana la adanci batranețe.