A fost odata o baba și un unchiaș. Ei pana la vreme de batranețe nu avura nici un copil. Ce nu facura? Ce nu dresera? Și ca sa aiba și ei macar o miarța de copil, nici cat. Ba mersera pe la descantatoare, ba pe la meșteri vrajitori, ba pe la cititori de stele și ca sa ramaie baba grea, nici gand n-avea.
Ajunși la vreme de batranețe, începura a se îngrijura.
– Ce ne facem noi, babo, zise într-o zi unchiașul, de vom ajunge niscaiva zile de neputința ori de nevoie? Tu știi ca am facut tot ce mi-a stat prin putința, și ca sa ne dea Dumnezeu și noua un copilaș, care sa fie toiagul batranețelor noastre, nu s-a îndurat.
– De! unchiaș, cine e de vina? Tu știi ca am umblat și cruciș și curmeziș pe la meșterese, pe la vraci, am facut tot ce m-au învațat unii și alții, și ca sa avem și noi o mangaiere pentru pardalnicele de batranețe, ca grele mai sunt! a fost peste poate.
– Ia, sa apucam noi doi în doua parți, sa ne ducem unde ne-o lumina Dumnezeu, caci tot degeaba stam noi la un loc amandoi, doua nevoi.
– Sa ne desparțim unchiaș, daca tu așa gasești de cuviința. Dara bine, cine sa ne închiza ochii în ceasul cel de pe urma?
– Ca bine zici tu, babo; stai dara; ia sa iei tu basmaua mea care am avut-o în ziua de cununie și eu ștergarul cel vargațel ce mi-ai adus de zestre. În toate zilele sa ne uitam la dansele; și cand vom vedea pe ele cate trei picaturi de sange, sa ne întoarcem acasa. Acesta sa fie semnul ca moartea s-a apropiat de unul din noi.
– Așa sa facem unchiaș.
Cum zisera și facura. Se gatira de drum, își luara fiecare desaguța d-a umeri, în care baba puse pe fund basmaua barbatului ei, iara unchiașul ștergarul cel vargațel al neveste-sei, și apucara unul spre rasarit, iara altul spre apus.
Noua zile și noua nopți se dusera, se dusera, și iara se dusera. Întrebara și pe bun și pe rau, pe mare și pe mic ce ar face ei ca sa poata avea un copil. Ceea ce le spusera sa faca ei raspunsera ca au tot facut, dara în deșert. Ei cautau sa le spuie cineva altceva, ce nu știau ei, dara nu-și gasira omul.
A zecea zi sculandu-se unchiașul, ieși afara sa se spele, ca sa porneasca la drum mai departe. Cand lua ștergarul sa se ștearga pe ochi, ce sa vaza? Trei picaturi de sange pe dansul.
El își zise:”Trebuie sa ma întorc acasa, caci Dumnezeu știe ce va fi pațit baba mea.”
Întinse unchiașul la drum. Nu mai cauta nici de mancare, nici de odihna, și se întoarse acasa cum plecase.
– Ce ți s-a întamplat, babo? zise el, cum își vazu jumatatea.
– Ce sa mi se întample, unchiaș? Iaca eu îmi cautam de cale și întrebam în dreapta și în stanga, rugandu-ma de toți sa ma învețe ceva ca sa putem avea un copil. Dara întrebarile și rugamințile mele le faceam în sec, caci îmi raceam gura de surda.
Și tot mergand înainte, am ajuns într-o padure mare, mare, fara seaman, și m-am ratacit prin bungetul acelei paduri, de nu mai știam pe unde sa ies la oameni.
Cand, o data vaz înaintea mea un moș, fleoș de batran, uitat de moarte și de Dumnezeu. Eu îi spui dupa ce umblu și cum m-am ratacit. Moșul, încarcat de zile cum era, se pune jos, sta de vorba cu mine și, cu un grai blajin, îmi arata drumul pe unde sa ies acasa, și îmi zice sa ma întorc, caci ravna noastra a ascultat-o Dumnezeu.
– Și asta a fost semnul de pe ștergarul meu?
– Se vede ca asta.
Atunci și ei se hotarara ca sa nu se mai desparța și sa ramaie sa-și manance amarul împreuna.
Nu trecu mult dupa asta, și baba spuse unchiașului ca se simte îngreoata.
Aoleo! Unde era Dumnezeu sa vaza bucuria unchiașului cand auzi d-o asemenea veste buna!
Umbla de colo pana colo de bucurie și nu mai știa pe ce sa puie mana și ce sa faca.
Și așa trecura zilele una dupa alta pana la noua luni, cand baba, cu ajutorul Maicii Domnului, nascu un dolofan de copil, de draguleț, și cu o carte în mana.
A treia seara cand venira ursitoarele, se întampla ca unchiașul sa fie deștept. Pe dansul, vezi, nu-l mai prindea somnul de bucurie, și de trei zile nu-i mai dase ochii în gene, tot umbland pe langa baba ca s-o îngrijaasca și s-o caute la boala. D-aia și cand venira ursitoarele, el nu dormea, ci sta starcit într-un colț, ca și cand ar fi fost Matracuca, sora doamnei.
Cand începura ursitoarele sa urseasca, el se facu numai urechi și auzi tot.
Cea mai mare din ursitoare zise:
– Acest copil are sa fie un Fat-Frumos, și are sa ajunga bogat.
Cea mijlocie zise:
– Pe acest copil, cand va fi el de doisprezece ani, are sa-l rapeasca duhurile rele.
Cea mica zise:
– Daca va scapa de duhurile rele, acest copil are sa ajunga împarat.
Atata îi trebui unchiașului sa auza, ca sa-i dea un cuțit ascuțit prin inima. El, vezi, nu se împaca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grija mare îl cuprinse și, de pe acum chiar, începu a planui cum sa faca sa-și scape copilașul de un asemenea rau.
Pana una, alta, copilul creștea, asculta pe parinți și cartea cu care se nascuse din maini n-o lasa. Cetea, cetea mereu pe dansa și învața, de se mira toata lumea de silința și învațatura dansului.
Cand se facu ca de noua ani, știa cate în luna și în soare. El însuși ajunsese sa fie o carte, și toți megiașii veneau la dansul și-l întrebau despre pasurile lor.
Unchiașul se bucura, nu se bucura de fiul sau, dara baba știu ca nu mai putea de bucurie, vazandu-l și frumos, și cu atata procopseala într-însul. Unchiașul, vezi, era cu cuiul la inima; știa el ce știa, dara la nimeni nu spunea.
Baiatul de ce creștea, d-aia se facea mai frumos și mai învațat. Tot satul îl cinstea și îl asculta ca pe cine știe cine; iara unchiașul, de ce trecea timpul, d-aia se întrista.
Cand era aproape de a împlini baiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiașul sa ție, trebui sa rasufle. El gasi de cuviința sa spuie și alor sai ceea ce era sa se întample fiului lor. Și astfel, într-o seara, cand stau cu toții la foc și povesteau și verzi și uscate, ca sa le treaca timpul, unchiașul se apuca de spuse tot ce auzise de la ursitoare.
P-aci, p-aci era sa moara baba, muma baiatului, de întristare, cand auzi unele ca acele; sarira însa unchiașul și fiul sau, o stropira cu apa, și d-abia, d-abia o mai înviorara. Iara baiatul se puse pe ganduri.
Și mai planui el ce mai planui, pana ce, dupa cateva zile, spuse tatalui sau ceea ce izvodise el sa faca. Tata-sau, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecat prin sat și dete gura la toți megieșii ca în seara cutare și cutare, adeca cand era sa împlineasca fiu-sau doisprezece ani, ei sa se adune toți cu totul la biserica, ca sa faca rugaciune pentru fiul sau, spre a-l scapa de duhurile cele rele. Vorbi și cu moș popa și toți cu totul se fagaduira ca va împlini cererea unchiașului. Și așa și facura.
În seara aceea, cand era baiatul unchiașului sa împlineasca doisprezece ani, toți oamenii din sat, barbați, femei și copii, împreuna cu moș popa, se adunara la biserica pentru rugaciune. Și viind moșul cu baba și cu fiul lor, tot cu cartea în mana, megiașii îi bagara la mijloc, și rugaciunile începura. Se rugara ce se rugara, cand deodata se pomenira ca se umple biserica de o ceața groasa. Atunci cazura cu toții în genunche și scoasera niște rugaciuni fierbinți, de ar fi muiat inima nu știu carui duh rau. Ceața se risipi și ei ramasera teferi.
A doua seara, cand erau la rugaciune tot pe acea vreme, unde se pomenira ca se umple biserica de șoareci, de lilieci și de bufnițe, și începura a chițai, de colo pana colo prin biserica, a se sui pe oameni și a-i ciupi de pe unde apuca.
Toți se speriara, pana și chiar moș popa. Atunci baiatul unchiașului, cu cartea în mana, cazu în genunchi și începu a se ruga cu foc. Așa facura și unchiașul și moș popa, și toți megieșii cari se aflau în biserica. Șoarecii și toate lighioanele acelea pierira.
A treia seara daca se adunara și se pusera la ruga, se rugara, se rugara, pana ce catre miezul nopții o data începu a se cutremura biserica și se auzira niște pocnete și tunete, bubuituri și duduituri îngrozitoare, ca de tunet. Cazura și de asta data în genunchi, se rugara și de asta data cu toata credința în Dumnezeu. Însa, ce sa vedeți d-voastra? tocmai în toiul rugaciunei, unde se coborî un calugar din turnul bisericii, apuca pe baiatul unchiașului de subțiori, îl rapește din mijlocul lor și se înalța cu dansul în sus. N-apucara oamenii sa bage bine de seama, și pierira din ochii lor ca o naluca. Ba ca o fi ramas prin turn, ba ca o fi pe dupa biserica, ba ca o fi pe colo, ba pe dincolo. Ași! El s-a dus cu calugarul ce-l rapise, și dus a fost.
Toți ramasera ca cazuți din cer de spaima, dar unchiașul și baba, mai cu asupra. Dupa ce se mai astamparara din spaima, și dupa ce biserica se liniști, oamenii ieșira și se duse fiecare într-ale sale.
Fiul unchiașului, deși rapit de calugar, dara cartea din mana n-o lasa. Citea mereu și în gura mare; iara cand fu de ajunse pe la mijlocul carții, calugarul nu-l mai putea ține. Vru sa-i smuceasca cartea din mana; dara baiatul o ținea vartos. Luptandu-se cu baiatul prin vazduh ca sa-i ia cartea, calugarul îl scapa, și fiul unchiașului cazu într-o prapastie adanca.
Dumnezeu știe cat a ramas el acolo, pana s-a dezmeticit din amețeala ce-i veni cazand. Cand se pomeni, el era tot cu cartea în mana. Mulțumi Domnului ca l-a scos din mana duhurilor rele și ca este viu; dara alt necaz acum! nu știa unde se afla. Se scoala el d-acolo, și o pornește la drum. Și aide, și aide pana ce d-abia ieși din prapastie. Apoi o lua într-acolo unde mila Domnului l-o duce. Și apucand spre soare-scapata, se duse, se duse, zi de vara pana-n seara, fara sa dea de vrun sat și fara sa vaza pui de om; și mai mergand ce mai merse, dete de un copaci și mase acolo. Nemancat și nebaut nu putea sa doarma. Și luptandu-se cu foamea, cu setea și cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca sa iasa la lume. A doua zi o apuca iarași spre soare-scapata, dupa cum planuia el, pana ce dete peste niște gramezi de capațani și oase de oameni.
Și apucandu-l niște racori reci de frica, începu a citi pe carticica lui, și înlatura oarecum groaza ce sta gata sa-l coprinza. Își lua deci inima în dinți și porni înainte; de ce mergea mai-nainte, d-aceea gramezile de oase de om se înmulțeau. El se facu ca nu le baga de seama, și tot înainte mergea, pana ce ajunse la un oraș mare, din care numai daramaturi ramasese. Prea puține ziduri mai erau în picioare. Și mai merse ce mai merse, și dete de niște palaturi foarte frumoase.
Acolo daca ajunse, batu în poarta. El cugeta sa ceara ceva demancare, ca nu mancase nu știu de cate zile, și sa-l lase sa maie acolo, ca era vreme de cand nu se odihnise ca lumea. Dara nu-i raspunse nimeni.
Mai batu o data. Dar ca sa raspunda cineva, ba.
În sfarșit, batu și a treia oara; dara nițel mai taricel. De asta data se auzi un glas pițigaiat dinlauntru ca-l întreba:
– Cine este?
El raspunse ca este om ca toți oamenii, și cere sa-l gazduiasca.
Daca îi deschise portița, ce credeți ca mi-ți vazu? O umbra de om, un batran cu barba pana la genunchi, slab și pipirnicit și cocoșat de parca manca numai vinerea. El se cruci cand vazu pe Fat-Frumos, și-i spuse ca n-a vazut om de cand era copilandru. Acest batran era portarul curții, și lasat acolo sa pazeasca palatul pana s-o gasi cineva care sa desfaca facutul locului aceluia.
Daca intra Fat-Frumos înauntru, batranul îi puse o masa curata, și pe masa niște paine alba ca zapada și niște leguma buna de mancare, însa gatita fara multe meșteșuguri.
Baiatul îmbuca lupește, caci nici el nu mai știa de cand nu mancase. Dupa ce manca și se satura, se puse la vorba cu unchiașul.
– Bine tatuțule, ca ce sa fie asta, de n-am întalnit eu, cale de atatea zile de cand viu, nici un suflețel de om p-aici pe la voi, fara numai gramezi, gramezi de oase de oameni, risipite colea și colea? Ș-apoi și aici la palaturile acestea, numai pe tine te gasesc cu sufletul în oase, încolo parca ar fi în împarația morții?
– Ei, tatișorule, povestea împarației acesteia este mare. Eu ți-oi spune o catinica din ea. Sa vezi dumneata, nepoțelu moșului, aceasta împarație a fost și ea odata mare și puternica. Împaratul și împarateasa locului n-aveau copii. Ei, în loc sa se roage lui Dumnezeu ca sa le dea un moștenitor, se apucara sa umble cu farmece. Umblara ei ce umblara, și dete peste un fermecator meșter.
Acesta nu știu ce facu, nu știu ce drese, ca numai iata ca împarateasa ramane grea, și dupa noua luni nascu o fata mai frumoasa decat nu știu care zana din cer. Ea traiește și acum. Este atat de frumoasa, încat s-o vezi și sa n-o uiți în toata viața ta.
La trei zile cand venira ursitoarele, o ursira ca ea sa nu se poata marita pana ce nu se va gasi cineva care sa petreaca o noapte în camara ei și sa scape teafar. Pasamite Dumnezeu pedepsea pe copil pentru pacatul parinților. Nu numai atat, dara ursitoarele întinse pedeapsa aceasta și asupra împarației. Ele zise ca din ziua cand va veni cel dintai pețitor și nu va izbuti sa scape, toate orașele și toate satele sa se darame precum le-ai vazut și tu, și toți oamenii sa putrezeasca, sa le ramaie numai oasele. Aceasta ca sa îngrozeasca pe juni, ca sa nu vie în pețit. Vezi d-ta, și fermecatorul acela care a facut pe împarateasa sa nasca fu pedepsit, caci umbra lui este care vine noaptea de muncește și chinuiește pe bieții tineri carii se încumet a ramanea în camara domniței.
Mulți tineri s-au încumes pana acum a face cercare, și toți au pierit.
Auzind unele ca acestea Fat-Frumos, zise portarului ca ar dori sa vaza și el pe fata de împarat.
– Fugi d-acolo, tatișorule, nu-ți mai baga sufletul în pacat. Fa-ți cruce și te departeaza de locurile acestea, ca sa nu-ți pierzi viața. Pacat de tinerețile tale.
„Fie! își zise baiatul, gandindu-se la cele ce pațise pana acum, tot n-am eu la ce mai trai singur prin pustiitațile acestea”, și starui ca sa-l duca în camara domniței.
Portarul, daca vazu ca nu este chip sa-l opreasca de a merge, îl duse la fata împaratului. Ei, cum se vazura, se și placura. Se vede ca ei erau facuți unul pentru altul. Și de unde sa nu fie așa!
Biata fata împaratului ar fi dorit sa ramaie în noaptea aceea baiatul în camara ei; dara îi era mila de tinerețele lui, cum de sa se prapadeasca o așa bunatate de june.
Și împreuna cu portarul mai cercara înca o data sa-l faca a nu ramanea. Dara fu peste poate; caci Fat-Frumos era de aceia cari, cand își pune în gand sa faca ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap.
Și așa, cum veni seara, el se duse cu carticica lui în mana și statu în priveghere. Ce facu el, ce nu facu, ca vazu albul zilei. A doua zi îl gasira tot cu cartea în mana și searbad, și galben ca turta de ceara, de pare ca muncise cine știe la ce lucruri grele, și cine știe cate nopți, nemancat și nebaut.
Se deștepta și fata de unde dormea ea, și cum îl vazu în carne și oase îi zise:
– Tu sa fii soțul meu.
Atunci o data, ca din senin, începura a învia oamenii de prin orașe și de prin sate slugile de prin curte, și toate cate erau cu suflet, în ziua cand veni cel întai pețitor, începu sa miște și sa se scoale ca dintr-un somn adanc.
Oamenii începura la lucrul lor, oștirea a da în tampine și în surle, și a veni la curtea împarateasca sa se închine cu slujba. De unde pana aci era tacere, moarte, acum te asurzeau strigatele și zgomotul ce facea mulțimea de oameni și de argați mergand fiecare la lucrul sau.
Portarul se buimacise la cele ce vedea. Nu știa încotro sa-și întoarca privirea și la ce sa se uite mai întai.
Fat-Frumos și cu domnița ieșira și se aratara la lume. Mulțimea striga de bucurie de se auzea în cer strigatul lor, și din fiecare gura ieșea vorbele:”Sa ne traiasca împaratul și împarateasa noastra!”
Fat-Frumos, daca se cununa cu fata, se așeza în scaunul împarației și-și tocmi oștile, boierimea și prostimea cum știa el în legea lui. Toți ramasera mulțumiți de tocmelele lui.
Și petrecura ce petrecura cu fericire în casatoria lor; cand, într-una din zile, își aduse aminte de tatal sau și de muma-sa, și se întrista ca nu știa nimic de capataiul lor.
Împarateasa baga de seama întristarea lui, și ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, sa-l vada nici o clipa de ochi macar fara chef. Prinse a-l întreba. Iara daca îi spuse, ea îl îndemna sa se duca sa-și aduca parinții, și sa traiasca cu toții la un loc ca în sanul ma-sii.
Fat-Frumos asta și voia. Și totuși nu se îndura sa-și lase soția singura. Știa el, biet, ce va sa zica singuratatea. Dara întețindu-l și încingandu-l dorul de parinți, hotarî sa se duca.
Înainte însa de a pleca, împarateasa, soția lui, îi dete un inel, ce zicea ca îl are de la moși, de la stramoși, și îi spuse ca are puterea, cand îl scoate din deget, se uita la dansul și dorește, sa se faca un palat cum seaman pe lume sa nu aiba. Îi dete și pe vizitiul curții, om vechi, credincios și iute la slujba, care sa nu se dezlipeasca de stapanul sau, nici cat ai da în amnar.
Așa capuit și pregatit de drum, pleca spre satul unde traiau parinții lui, dupa ce-și lua ziua buna de la împarateasa, de la boieri și de la ostași. Drumul îi era sa treaca pe la împarația lui Sefer împarat, pe la țara zanelor și Dumnezeu mai știe pe unde.
Trei ani și trei luni și trei zile ținu calatoria pana sa ajunga la satul parinților lui. Și trecand pe la împarația lui Sefer împarat, l-a întampinat dregatorii curții și l-a petrecut cu dragoste. Și trecand și pe la țara zanelor, acestea se întreceau care de care sa-i arate mai multa cinste și sa-l petreaca.
Daca ajunse la satul parinților sai, trase butca dinaintea bordeiului. Tata-sau și ma-sa nu-l cunoscura. El daca vazu așa, ceru sa-l gazduiasca. Batranii priimira, și-și cerura iertaciune ca nu pot sa-i dea mai mult decat ceea ce au, adica bordeiul lor. El se învoi și mase acolo. Peste noapte se scoala, iese afara binișor și, uitandu-se la inel, îi arata ca dorește sa se faca un palat înfricoșat în locul bordeiului aceluia.
N-apuca sa ispraveasca bine de gandit, și mi se ridica, neiculița, niște palaturi marețe, împodobite cu de toate frumusețile, cu gradini falnice, cu izvoare limpezi, de sa te tot fi uitat la dansele și sa nu te saturi. Dara încamite pe dinauntru? Aci e aci. Camarile, lavițile, așternuturile, numai scumpeturi.
Cand se deșteptara a doua zi unchiașul și cu baba și se vazura muiați numai în aur se speriara. Se frecau la ochi și se uitau în toate parțile, și nu le veneau a crede ochilor lor. Li se pareau ca viseaza.
Atunci intra Fat-Frumos la danșii, îi scoase din uimirea în care cazusera și se descoperi, spuindu-le ca el este fiul lor cel rapit, și ca a ajuns împarat.
Cand auzira de unele ca acestea, unchiașul și baba murira și înviara de bucurie. Apoi îl luara și îl pupara și pe o parte și pe alta: iara el le saruta mainile.
Îndata se facu zvon în sat ca unchiașul și baba se procopsira fara știrea lui Dumnezeu, și alerga lumea dupa lume ca sa vaza cu ochii lor minunea.
Ajungand și la urechile stapanului moșiei acest zvon, se duse și el de vazu palaturile și ramase cu ochii zgaiți. Acest om era pizmatareț și zacaș la inima. Nu voia, vezi, nici în ruptul capului, sa-l întreaca alții, nici în bogație, nici în procopseala.
Se duse, deci, acolo, sa se încredințeze prin sine însuși de aceasta minune, și daca vazu pe Fat-Frumos, ar fi poftit dumnealui sa-l ginereasca, fiindca avea trei fete.
Pofti pe Fat-Frumos, ca sa vie și el pe la dansul p-acasa, ca sa lege prietenie. Fat-Frumos, cu inima curata și fara nici o vinovație într-însul, se duse, de! de datorie. Acolo, daca îl vazura, stapanul moșiei aduse vorba de casatorie, și-i spuse ca ar fi bun bucuros sa-i dea pe oricare va voi el sa ia din fetele lui.
Fat-Frumos le spuse curat ca el este însurat, și ca are de gand sa se întoarca la nevasta peste puțin. Ba înca le spuse și cu ce putere facuse palaturile alea frumoasele daca îl întrebara.
Pizmatarețul de stapan al moșiei planui atunci cu fetele sale, cum sa faca sa fure inelul din degetul lui Fat-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, și poftira pe Fat-Frumos la masa la danșii ca sa se chefuiasca și sa petreaca împreuna, caci, ziceau ei, mai avea-vor zile sa se mai vaza au ba?
Fat-Frumos, fara sa-i plesneasca prin cap ce planuisera ei, se duse. Dupa ce se chefuira mancand și band cat le cerura inima, cand fura sa se scoale de la masa zacașul de proprietar ceru sa le mai dea cate un pahar sa bea, la botu calului, cum se zice. În paharul ce dete lui Fat-Frumos, amesteca, fara sa știe el niște buruieni adormitoare.
Cum bau, îl și fura Aghiuța. Cazu într-o amorțeala sora cu moartea. Capul îi bananaia într-o parte și într-alta, de parca își rupsese junghetura. Îl luara, deci, binișor, îl pusera într-un pat, și acolo ramase pana a doua zi. Pe cand dormea el dus, îi scoasera inelul din deget și îl ascunsera.
A doua zi daca se deștepta Fat-Frumos, îi fu rușine de ceea ce facuse. El se caia și se caina cum de sa faca el fapte de care nu mai facuse în viața lui, sa-și bea adeca și simțirile. El socotea, vezi, ca a baut ca un nemernic, și d-aia se îmbatase așa.
Cum se deștepta se și duse acasa fara sa bage de seama ca îi lipsește inelul din deget. Acasa daca ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca și cand n-ar fi mai fost, iar în locul lui gasi iarași bordeiul parinților lui. Se mai cai el o toana de neghiobia ce facuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea aluia.
Se hotarî dara sa se întoarca la împarația lui, sa nu se mai întalneasca cu niște asemenea oameni rai la suflet. El zise și parinților lui sa mearga cu dansul, sa traiasca ca în rai. Dara ei se mulțumira a le ramanea oasele în satuceanul în care se nascusera, și poftira fiului lor o viața lina și fara de suparari diavolești.
Bietul Fat-Frumos, trist ca-și pierduse inelul, trist ca parinții sai nu voiesc a merge sa traiasca cu dansul, sta cu capul rezemat pe mana și se gandea cum sa faca ca toate sa-i iasa înde bine. Cand, deodata, se înfațișeaza înainte-i vizitiul ce-i dase împarateasa.
– Ce ai, stapane, de ești așa trist, fara sa te mangai?
Au doara priimit-ai niscaiva știri rele de la împarație?
– Ba știri rele de la împarație n-am priimit, dragul meu. Dara iaca, iaca, iaca ce mi s-a întamplat.
Și-i spuse tot, din fir pana-n ața.
– Ia lasa, stapane, nu te mai mahni așa pentru atata lucru de nimic.
– Ce stai tu de vorbești, omule? Apoi de nimic lucru iei tu ca am pierdut inelul, așa scula rara? Și de puțin lucru socotești tu ca este a ma desparți de parinți fara sa mai nadajduiesc a-i vedea?
– Ba nu, stapane; dara ia sa ne înțelegem la cuvinte.
Parinții împarației tale, daca nu vor sa vie sa traiasca pe langa d-ta, poți sa-i faci sa traiasca bine și aci, lasandu-le o sumulița bunicica de bani, de care ai, mulțumita Domnului, destui. Cat pentru inel, apoi împarateasa doamna noastra a avut de grija și pentru aceasta. La plecare, ea mi-a dat acest inel, cu porunca strașnica ca sa ți-l dau numai atunci cand voi vedea ca mahnirea umbla sa te biruie. Și tocmai acum mi se pare ca e timpul. Poftim!
Și îndata scoțand din san un inel, ca și celalalt de frumos, i-l dete, mai adaogand a zice ca inelul acesta are darul, ca, uitandu-te la el și dorind, îndata se va înfațișa înaintea dumitale doi arapi, cari vor face orice le vei porunci.
Tocmai atunci trecea p-acolo și stapanul moșiei, cel cu pricina, într-o caruța cu patru telegari, mergand în treaba lui.
Fat-Frumos, cum lua inelul în mana, se uita la el, și pofti sa iasa cei doi arapi. Îndata se pomeni cu doi arapi negri ca fundul ceaunului, ca stau dinaintea lui, ageri și sprinteni ca niște pardoși.
– Ce poruncești, stapane? zisera ei.
– Sa-mi luați pe chir ala care trece în caruța și sa nu-l slabiți pana nu va scoate inelul ce mi-a tras din deget mișelește.
Vezi ca el pricepuse ca beția aia d-atuncea nu fusese lucru curat; dara n-avusese ce-și face capului, d-aia și tacuse din gura.
Unde mi se repezira, neiculene, ai arapi, ca niște zmei și ca niște lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu praștia! Într-o clipa fura acolo, și unul apuca caii de darlogi și mi ți-i opri ca pe ei, și altul apuca pe pizmatarețul de stapan al moșiei de piept, și cat te-ai șterge la ochi, fu și dat jos; și unde mi ți-l începura a-l rasuci și a-l buchisi înfundat, de-ți era mai mare mila de dansul.
Daca îi cerura arapii inelul, el tagaduia ca un nemernic. Se pusese diavolul calare pe inima lui și nu-l lasa nicidecum sa scoata inelul la iveala. Dara ce credeți ca arapii mi-l lasara numai așa, cu una, doua? Nici sa va gandiți.
Îl luara din nou la tarbaceala. Umbla prin mainile lor, de la unul la altul, ca o minge. Îl mai fațuira, îl mai trudira, îl luara din nou la rapanghele, și-l mai dara cațeaua, de credeai ca se pierde prin mainile lor, și, ca sa spuie, nici cat.
Daca vazura arapii așa, ca se încainase și nu vrea sa dea inelul, îl pusera jos, unul îl ținea și altul scoase un cuțit de la brau, îl dete pe masat, și se facea ca vrea sa-l jupoaie de viu.
Vazu ala ca nu e gluma, ca-i sta viața numai într-un fir de ața, și ca sa scape de moarte, spuse ca la el este inelul și-l scoase de-l dete arapilor.
Ar fi voit oamenii lui, vizitiul și argatul, sa sara sa-și scape stapanul din mana arapilor. Dar cine se putea apropia de danșii? Numai cate un branci le da aceștia, și se duceau peste cap, de se sculau schilozi.
Fat-Frumos privea și creștea carnea pe el de mulțumire, cand vedea ca freaca ridichea becisnicului de zacaș, dupa cum i se cuvenea.
Priimindu-și inelul Fat-Frumos, îl baga în deget langa cellalt, și se hotarî a se întoarce înapoi la împarația sa. Dete parinților lui vro doua, trei pungi de galbeni, fiindca nu voira a merge cu dansul, se gati de drum, se urca în butca și porni.
Dara cand se desparțira? Plangea și lemnele și pietrele de jalea unchiașului și a babei. Vezi ca pricepura ei ca n-are sa se mai vaza. Poate ca în cer, dar aci pe pamant, de leac!
Și se duse, și se duse Fat-Frumos cale lunga departata, care de aci înainte se gatește, basmu mai frumos graiește, se duse pana ajunse la o poiana frumoasa, de marginea careia curgea un rauleț. Aci își cauta el loc de popas. Fie, ca-l și gasise, caci era o frumusețe de nu te îndurai sa te departezi de dansa.
Licheaua de stapan al moșiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul sa aiba pentru dansul inelul lui Fat-Frumos și mai multe nu. Se lua dupa dansul, și cugeta ca, mai cu marghiolii, mai cu șoalda, mai cu prefacatorii, sa înșele pe Fat-Frumos și sa-i dea pui de giol la inel.
Daca vazu Fat-Frumos ca vrea sa poposeasca, se opri și el mai cat colea, dupa un maraciniș, și aștepta pana sa adoarma.
Fat-Frumos, nici ca se gandea la niște astfel de mișelii, el întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe ce le avea, se așeza pe dansele, manca și se culca. Vizitiul lui cel credincios statu de paza o buna bucata de timp, și daca vazu ca nici apele nu se mai mișca, și fiind și ajuns de osteneala drumului, puse și el capul jos și-l fura somnul.
Cand vazu ca amandoi dorm duși, ala ieși din crang binișor, și paș, paș, ca o mața cand pandește la șoareci, se apropie încetișor de Fat-Frumos, îi trage inelele din deget și p-aici ți-e drumul.
Iara daca se scula Fat-Frumos și vazu ca-i lipsesc inelele, crezu ca vizitiul i le-o fi luat, ca sa le puie bine, de teama sa nu le piarza dormind, și-l întreba. Vizitiul raspunse ca, Doamne ferește! nu i le-a luat el. Acum înțelese ca vreun fur i le-a șters și se întrista, nevoie mare.
Așa suparat, porunci de înhama caii la butca și porni. El nu știa ca cine sa i le fi luat, și n-avea pe cine apuca de ele. Și mergand el așa și ciudindu-se și framantandu-se de mahnire, se gandea ca se sa raspunda el împaratesei, cand l-o întreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, o data cu capul, sa-l creaza neștine ca este neharnic, mototol și adormit.
Tocmai pe cand parerea de rau îl ajunsese și mai și decat pana aci, erau trecand printr-o padure mare și deasa. Dodata auzi niște balauri de lautari tragand din viori, de gandeai ca mananca foc, și din ce în ce se apropiau. Nu trecu mult și iata ca lautarii trecura pe langa butca lui Fat-Frumos, tot cantand, și-i detera buna-ziua.
Fat-Frumos le mulțumi și prinse a-i întreba:
– Dara de unde veniți, bre, oameni buni, și unde va duceți?
Lautarii raspunsera:
– Ne ducem sa cantam la nunta împaratesei tale.
– Cum sa cantați la nunta împaratesei mele? întreba Fat-Frumos, caruia îi sari inima de frica.
– Apoi, sa vezi dumneata. Un împarat din vecinatate, vazand ca este atata diastima de vreme de cand ai plecat și nu te-ai mai întors s-a sculat cu oaste asupra împarației tale, ca sa sileasca pe împarateasa a lua de soț pe fiul sau. Împarateasa s-a împotrivit foarte, și de doua ori s-au lovit oștile și de doua ori acel împarat a fost biruitor. În cele din urma, nici împarateasa nu mai tragea nadejde c-o sa te întorci. Și de mila, ca sa nu se mai prapadeasca orașele și satele și atata sumedenie de oaste, s-a înduplecat a asculta cererea împaratului, și maine le este nunta.
– Cum se poate una ca asta?
– Iaca, se poate și se prea poate. Dara fiindca te întorci, și daca voiești sa ajungi înaintea nunții, lasa-ți butca sa vie pe urma, și tu aideți cu noi.
Fat-Frumos n-aștepta sa-i mai zica înca o data. Se dete binișor jos din butca, și porni cu lautarii la drum. Unul din lautari îl lua în carca, și cand își facu vant, se arunca drept în slava cerului, și mergea ca vartejul. Ar fi voit el sa mearga ca gandul, dara îi fu teama sa nu plesneasca fierea în Fat-Frumos.
Odata începu Fat-Frumos sa strige:
– Stai, ma, sa-mi iar caciula, ca mi-a cazut din cap.
– Ce stai dumneata de vorbești? Las-o încolo, la nevoile, caciula, ca ea acum o fi cale de șase luni de departe, sa mergi cu piciorul pana acolo, unde a cazut ea.
Și mai merse ce mai merse și se coborara la scara palatului împarației sale.
Aci daca ajunse, împarateasa și toți boierii și toata oastea ieșira întru întampinarea lui. Dupa ce-și dara bun-gasit și bun-venit, îi povestira cum împaratul vecin s-a sculat cu razboi asupra lor, cum oastea lui a spart oastea împarației lui de doua ori, și cum se gatesc pentru a treia lovire.
Apoi împarateasa îi spuse ca ea a facut acele meșteșuguri cu lautarii, ca sa-l aduca mai curand, ca știe cum a pierdut inelele și ce-a pațit.
Pe cand vorbeau înca, iaca un curier ca se înfațișeaza înaintea lor și da împaratesei inelele cu pricina și împaratului caciula ce-i cazuse din cap.
Ea îi spuse ca doi din acei lautari ce a vazut el în padure a avut porunca: unul sa-l aduca pe dansul, și altul inelele.
Împaratul se veseli o toana; dara era suparat foarte cum de sa îndrazneasca vecinul lor împarat sa se scoale cu razboi asupra împarației sale.
Și auzind gloatele de venirea lui Fat-Frumos veneau droaie sa se scrie la oaste. Se sculara, deci, cu mic cu mare, și facu oaste ca frunza și ca iarba. Fat-Frumos le tocmi și le învața cum sa mearga la razboi. Și-l ascultau gloatele, ca-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii? Nu se lasau nici ei mai prejos. Vezi ca și el era drept, îndurator și viteaz.
Pornind la razboi cu o sila așa de mare și de grozava sparse împarația vecinului lor cutezator. Prinse în razboi și pe acel împarat vrajmaș, împreuna cu fiul sau, și îi aduse de-i taiara dinaintea împaratesei.
Apoi întinzand coprinsul sau și asupra acelei împarații și mai puind la cale toate cum sa ajunga supușii sai sa fie fericiți, se puse pe trai, și traira veac de om nesuparați de nimeni.