A fost odata un moș și o baba. Ei erau saraci de n-aveau dupa ce bea apa. Cand malai aveau, n-aveau sare; cand aveau sare și malai, n-aveau leguma. Traiau și ei de azi pe maine. Ei aveau trei copii, trențaroși și nespalați, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteț decat cei doi mai mari, dara era olog de amandoua picioarele. El se numea Țugulea.
Ei se învecinau cu Zmeoaica pamantului. Aceasta zmeoaica era așa de rea, încat nimeni din vecinii ei n-avea pace de dansa. Ea le calca moșiile și le facea fel de fel de neajunsuri.
La nașterea lui Țugulea, cand a venit ursitoarele, s-a întamplat sa fie p-acolo și Zmeoaica pamantului. Ea auzise cum îl ursise și, de pizma, mai în urma, îi lua vinele și d-aia era el olog.
Din acesta pricina, și fiind și saraci, unchiașul cu matușa și copiii lor ajunsera de rasul tuturor megiașilor din sat. De bietul Țugulea însa radea și chiar frații lui.
Dupa ce se mai marira copiii, Țugulea zise într-o zi ma-sii, fața cu frații sai:
– Mama, am auzit ca dumneata ai un frate bogat, care locuiește în alt sat. De ce nu te duci la dansul sa ceri o marțoaga de iapa, pe care sa ieșim și noi la vanat, ca mi s-a urat clocind acasa pe vatra?
– Ia nu mai trancani și tu de acolo, Țugulea ologu, îi zisera frații razand, mai bine mama noastra sa se duca la unchiul sa ceara pentru noi doi cai, caci noi suntem vrednici a încaleca și descaleca.
Țugulea înghiți rușinea, pleca capul în jos și tacu.
Muma, tot muma. Se duse la frate-sau și ceru doi cai pentru frații cei mari și o iapa pentru Țugulea.
Frate-sau îi dete bucuros, mai cu seama de mila pentru Țugulea, ca sa poata umbla și el.
Nu mai putura de bucurie frații cand le aduse ma-sa caii.
Țugulea nu se putea mangaia pentru ca era olog și nu știa cum sa faca sa se înzdraveneasca.
Dupa cateva zile Țugulea zise ca ar dori sa mearga și el cu frații lui la vanatoare.
Rasera frații de el. Apoi daca se ruga și ma-sa de ei, îl luara și pe dansul. Se gatira și plecara. În padure se mirau frații cum face Țugulea de nimerește așa de bine vanatul pe care punea el ochii. Nici o sageata nu se ducea în vant degeaba. Toate intrau în carne.
Trei zile și trei nopți zabovira la vanatoare.
În a treia noapte, Țugulea visa un vis ce-i placu. Se facea ca el era într-o gradina frumoasa, frumoasa ca un rai. El ședea acolo, într-un colț, trist și mahnit ca nu putea umbla, sa se bucure și el de frumusețile acelei gradini. Pasarile cantau de se spargeau. Frunzele de pomi fașaiau de adierea vantului și florile raspandeau un miros de te îmbata. Se uita cu jind la toate astea, caci nu putea sa se desfateze și el. Atunci ridicand ochii în sus, se ruga lui Dumnezeu sa-i ia viața mai bine, decat sa traiasca în așa ticaloșie.
Pe cand se facea ca se roaga, deodata i se arata dinainte o zana așa de frumoasa și de blanda, cum nu mai vazuse el în viața lui așa ființa. Și se facea ca-l întreaba, zicandu-i:
– De ce te cainești baiețele și te amaraști?
– Cum nu m-aș caina și nu m-aș amarî, zana a frumusețelor, se facea ca zise el, iata sunt olog, și din aceasta pricina am ajuns de batjocura tuturor baieților din sat.
– Lasa, dragul meu, nu mai plange, ca ei nu știu ce fac, se facea ca mai zise zana. Tu ai sa te tamaduiești și o sa ajungi împarat.
– Nu-mi trebuie mie împarație. Eu aș fi bun bucuros, numai sa pot umbla. Dara asta n-o sa se poata, caci, uite, parca n-am vine în picioare.
– Ba o sa se poata, se facea ca adaose zana cu vorba apasata. Tu ai avut vine; dara ți le-a luat Zmeoaica pamantului de cand erai mic. Ține chimirașul asta. Cand vei fi încins cu el, ce vei voi, te faci, daca t-ei da de trei ori peste cap. Silește-te de-ți ia vinele de la zmeoaica.
Lua chimirașul; dara cand ridica ochii și voi s-o întrebe cine era ea, de are mila de dansul, ia pe zana de unde nu e! Parca intrase în pamant.
Iara el o data se deștepta. Se pomeni cu chimirașul în mana.
Se încinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gandind sa se faca o pasare, și îndata se facu. Se dete iara de trei ori peste cap și se facu om la loc.
Cat p-aci sa se piarza de bucurie, dara se stapani. Încinse chimirul pe piele ca sa nu se vaza și se feri d-a spune fraților ceva.
Pasamite, zana aceea era ursitoarea lui cea buna.
Dupa ce se facu ziua, se întoarsera cu frații lui la bordeiul lor, și adusera mulțime de vanat.
Peste cateva zile plecara iara. Dand caii la pașune, frații cei mari zisera lui Țugulea sa pazeasca el caii, caci danșii sunt obosiți.
Cum se culcara și adormira.
Țugulea priponii caii, apoi, dandu-se de trei ori peste cap, se facu o albina și pleca înspre miazanoapte încotro ședea Zmeoaica pamantului.
Dupa ce ajunse acolo, zbarn! în sus, zbarn! în jos, intra în casa zmeoaicei și asculta ce vorbea cu zmeii, ginerii sai, și cu zmeoaicele, fetele sale.
Între altele, auzi zicand zmeoaica batrana:
– Ia vedeți, fetelor, mai șade vinele alea ale lui Țugulea în cutia în care le-am așezat eu dupa soba?
– Mai șade, raspunse zmeoaica cea mica, azi le-am vazut, nu mai departe.
– Iaca, voi o sa va duceți la casele voastre, zise batrana cea zbarcita; sa știți, sa va temeți de Țugulea asta, afurisitul; caci și mie mi-e frica de dansul, macar ca i-am luat vinele.
Tot de la dansele mai auzi Țugulea ca peste cateva zile are sa se faca nunta zmeoaicei celei mici, și pentru veseliile de nunta trebuindu-le vanat, zgripsoroaica scofalcita împarți pe fiecare din gineri pe unde sa vaneze.
Îi fu destul pentru asta data ca auzise și atat.
Cand se întoarse la frații sai, începuse a intra alba în sat.
– Sculați, fraților, le zise el, ca iata ne-a luat ziua de pe urma.
– De ce ne-ai lasat sa dormim atat de mult? îi zisera frații, dojenindu-l.
El tacu din gura.
Se sculara ei și plecara dupa vanat, apoi se întoarsera acasa.
Țugulea acum se culca afara în toate nopțile, și tot planuia cum sa faca sa-și ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaica, fara sa știe cineva, și pandea vreme cu prilej cand sa-i vie bine sa-și ia vinele.
Într-o seara se facu musca, intra pe coș în camara unde era cutia cu vinele, pe cand zmeoaica nu era acasa; aci daca intra se facu om, lua vinele din cutie și le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parca fusese acolo de cand lumea. Se facu iara musca și pleca acasa.
A doua zi, noaptea, trebuia sa mearga zmeii la vanat pentru nunta.
Țugulea se duse mai întai în calea zmeului celui mai mare. Cand se apropie de el, calul zmeului începu a sforai; dara zmeul îi zise:
– De! cal de paraleu, ca doara nu va fi adus cioara osciorul și vantul perișorul lui Țugulea pe aici, caci vinele lui sunt la soacra-mea dupa soba.
– De unde știi tu așa bine? îi zise Țugulea. Da-te jos sa ne vedem și sa ne luptam.
Zmeul, cum îl vazu, îngheța sangele într-însul. Se apucara la lupta în buzdugane, dara Țugulea cum aduse buzduganul sau și lovi pe zmeu, îi lua mirul, apoi îi taie capul, îi lua calul si armele și pleca înaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea îi facu și lui. Apoi pleca înaintea zmeului celui mic.
Dupa ce se întalni cu zmeul cel mic, se lua la lupta și cu dansul. Se batura întai în buzdugane, buzduganele se sfaramara; se luptara cu sulițele, acestea se rupsera; se apucara apoi în sabii, a zmeului se franse. Dupa aceea se luara la lupta dreapta, se luptara ce se luptara și, înfrangand pe zmeu, îi taie și lui capul. Îi lua și lui armele și calul și pleca acasa cu dansele.
Cand ajunse se crapa de ziua; lega caii și puse bine armele zmeilor.
Apoi scula pe frați sa mearga la vanat. Cand vazura frații caii se minunara. îl întrebara, dara el nu voi sa le spuie nimic, zicand ca nu știe.
Încalecara frații pe caii zmeilor și pornira. Țugulea însa încaleca pe calul zmeului celui mic, caci era mai vanjos.
Zmeoaica, vazand ca întarzie ginerii, zise fiicelor sale:
– Asta nu e lucru curat. Ia vedeți vinele lui Țugulea sunt ele unde le-am pus eu?
– Ba nici ca cat, îi raspunsera fetele, dupa ce cautara.
– Barbații voștri trebuie sa fie rapuși. Țugulea a facut pozna. Duceți-va în padure pe unde are a trece el și faceți precum v-am zis.
Țugulea, trecand cu frații sai prin padure, vazu o vie cu struguri. El simți ca asta nu poate sa fie lucru curat. Cum de nu mai vazuse el asta vie în padure?
Frate-sau cel mai mare vru sa ia un strugure. Țugulea îl opri. Apoi descaleca, scoase paloșul și începu a taia la vițe. Deodata începu a curge din vițele taiate niște sange negru ca pacura. Frații se mirara de aceasta.
Apoi, încalecand ei, pornira. Mersera ce mersera și dete peste o livede cu pruni. Țugulea nu lasa pe fratele cel mijlociu sa ia prune, ci facu ca și la vie, și din prunii taiați curse iara sange.
Dupa ce mei merse, dete peste o fantana. El știa ca prin acea padure nu era nici o fantana. Nu lasa pe frați, sa bea apa. Ci luand sulița, înțepa fundul fantanei de mai multe ori, și deodata începu a galgai un sange mohorat și cu rea duhoare. Galgaia ca dintr-o vaca.
Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau sa otraveasca pe Țugulea, feciorul moșului și al matușei.
Mergand ei împreuna, Țugulea zise fraților sai:
– Ia uitați-va, fraților, de vedeți ce este, ca nu știu ce ma dogorește.
– Ce sa fie! raspunsera frații uitandu-se, iaca un norișor roșu, vine dupa noi ca vantul.
– Aia este zmeoaica batrana, mai, zise el. Vine dupa mine. Voi împraștiați-va care încotro și va duceți acasa, ca sa nu va aflați în calea ei, caci va face mici farami.
Dupa ce se desparțira, Țugulea intra într-o peștera sa se adaposteasca pana va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaica, unde venea, mare, venea turbata de manie, trecu ca fulgerul pe langa peștera și apuca înainte, ca nu vedea cu ochii de catranita ce era.
Țugulea îndata ieși din peștera, încaleca și pe ici ți-e drumu. O lua la sanatoasa înapoi spre rasarit și merse, și merse, pana ajunse la curtea unui împarat care de douazeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cadea înspre partea moșiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dansa, și tocmai atunci îl ispravise.
Cum ajunsese acolo Țugulea, spuse împaratului ca omorase pe ginerii și pe fetele zmeoaicei. Apoi îi zise sa dea porunca grabnica la toți fierarii ca sa-i faca îndata o maciuca de fier mare cu care sa omoare și pe zmeoaica batrana.
Împaratul priimi bucuros sa faca Țugulea orice o ști el numai sa se scape de blestemata de zmeoaica.
Țugulea puse de facu o gaura în mijlocul zidului cetații, apoi porunci și se aduse o gramada de bucați de lemne, carora le dete foc în mijlocul cetații; în acel foc puse maciuca de fier ca sa arza sa se faca roșie.
Zmeoaica, dupa ce alerga într-o parte și într-alta și nu gasi pe Țugulea, miroși ea ca trebuie sa fie la împaratul cel cu zidul mare. Se întoarse și sa te ții, parleo! într-un suflet ajunse, cazand langa zid de osteneala și amaraciune. Apoi se scula cum putu și vru sa sara peste zid. Sari, însa în sec. Daca vazu ca-i este peste putința a sari pe deasupra zidului, se urca pana la gaura ce o facuse Țugulea și începu a sorbi, voind sa înghița totul ce era în cetate.
Împaratul și oamenii din cetate se pareau a fi scriși pe parete, atat îi înmarmurise frica. Țugulea nu-și pierdu cumpatul ci, cu maciuca roșie ca focul și țiind-o de coada, merse la gaura. Cand sorbi o data zmeoaica, trase maciuca arsa tocmai în inima.
O data racni zmeoaica zicand:
– M-ai mancat fripta, Țugulea! și muri pe loc.
Împaratul, boierii și locuitorii acelei împarații mulțumira lui Dumnezeu ca i-a scapat de zmeoaica, de fetele și de ginerii ei, caci multe rele le faceau; iara mantuitorului lor îi zisera:”Țugulea viteazul și înțeleptul”. Dupa aceea, împaratul ridica pe Țugulea la mare cinste.
Țugulea trai acolo catva timp ca în sanul ma-sii. Dara niște zavistioși de boieri baga în inima împaratului frica ca Țugulea odata, odata are sa-i ia țara.
Cum auzi unele ca acestea, împaratul se gandea ce meșteșug sa faca ca sa scape de el. În sfarșit asculta povețele celui mai pizmatareț din boierii cei batrani.
Trimise și chema pe Țugulea. El veni.
– Țugulea viteazul, zise împaratul, Sfatul împarației mele a gasit cu cale sa te duci la împaratul stririlor, în pețit, sa-i ceri fata pentru mine.
– Daca Sfatul împarației a gasit cu cale, eu sunt gata sa ma supui, raspunse el.
– Apoi pe cand hotaraști ziua plecarei?
– Cand ar fi dupa mine, și maine.
Îi gatira carțile ce trebuia sa le duca Țugulea, îi dete bani și porni, dupa ce își lua ziua buna de la împarat și boieri, iara gloatele îl petrecura pana afara din cetate și se uitara dupa dansul pana nu-l mai zarira.
Țugulea se duse mai întai de se întalni cu frații lui. Le spuse și lor cum a omorat pe zmeoaica cea batrana, apoi le facu cunoscut și treaba cu care l-a însarcinat împaratul. Le dete și lor niței bani ca sa-i duca parinților, apoi se îmbrațișara și plecara.
Frații lui Țugulea începuse a se uita la el cam chiondoraș. Ei nu se puteau învoi cum de Țugulea sa ajunga sa le faca lor rușine. Ei mai mari și sa ramaie mai pe jos decat el, ca niște bobleți.
Ducandu-se Țugulea la treaba lui, întalni în cale pe un om care striga ca moare de foame. Se apropie de dansul sa vaza ce fel de om este acela. Cand, ce sa vaza? un om ca toți oamenii umbla dupa șapte pluguri ce ara și din gura nu mai tacea.
– Ce voinic mare ești tu, omule, de mananci brazda de șapte pluguri și tot strigi ca mori de foame? îl întreba Țugulea ca p-un prieten.
– Eu nu sunt voinic, raspunse flamandul, ci voinic este Țugulea, feciorul moșului ș-al babei, care a omorat pe zmeoaica, pe fetele și pe ginerii ei.
– Eu sunt acela, îi zise Țugulea.
-EDaca ești tu, ia-ma și pe mine cu tine, ca poate ți-oi prinde bine la ceva.
Îl lua și plecara. Dupa cateva zile de calatorie, dete peste un alt om, în gura caruia curgea apa de la noua fantani și tot striga ca moare de sete.
Îl întreba și pe acesta ca și pe flamand. Și daca capata un raspuns care semana cu al flamandului, îl lua și pe acesta cu sine, și pleca mai departe.
Se duse, se duse și iara se mai duse. Iara cand fu sa treaca niște munți, întalni un alt om, cu doua pietre de moara de picioare, care sarea din munte în munte și cand fugea, iepurele pe spinare netezea, și striga ca n-are loc unde sa fuga.
Țugulea îl întreba ca și pe ceilalți, iara omul raspunse tot ca ei. Îl lua și pe acesta și porni înainte cu Dumnezeu.
În calea lor mai întalni un om cu o mustața alba și cu alta neagra, îmbracat cu noua cojoace și striga ca moare de frig, deși era pe la namiezi și soarele ardea ca în luna lui cuptor.
Dupa ce îl întreba și el voi sa mearga cu dansul, Țugulea îl lua și pe acesta, și înainte, tot înainte și înapoi nu se uita.
Merse ce mai merse și, cand fu pe la amurgit, întalni un om care se uita în sus cu un arc în mana. Țugulea îl întreba:
– Da ce faci acolo, omule?
– Ce sa fac, raspunse el, iaca un țanțar a ajuns tocmai la vantul turbat și voi sa-l dobor d-acolo cu sageata mea.
– Voinic trebuie sa fii, omule, îi zise Țugulea, daca tu poți sa vanezi un țanțar pe care noi nu-l vedem.
– Ce are a face! Voinic este Țugulea, fiul moșului și al babii, care a omorat pe zmeoaica cu fetele și cu ginerii ei cu tot, zise omul.
– Eu sunt, raspunse Țugulea.
– Daca ești tu, ia-ma și pe mine cu tine, ca poate ți-oi prinde bine la ceva.
Dupa ce mai merse ce merse, ajunse în niște vai foarte frumoase de unde se întindea niște munți împodobiți cu copaci și cu o verdeața care desfata inima, și acolo dete peste un om, care nu știu ce tot bombanea el din gura și cand amenința cu toiagul ce ținea în mana, pe data se facea cate o suta de pasarele.
Apoi daca îl întreba Țugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el raspunse ca Țugulea este viteaz care a facut atatea și atatea voinicii.
Afland omul ca vorbea cu Țugulea, s-a luat și el dupa dansul, ca și ceilalți.
Și merse cu toții, merse, merse ca cuvantul din poveste ce d-aci înainte se gatește, și pe unde ajungea întreba de împaratul stririlor. Pe la cetați și sate, pe unde maneau ei noaptea, toți îi conaceau și îi gazduiau cand auzeau de numele lui Țugulea.
Iara cand fu într-un a din dimineți, zarira turnurile cetații unde locuia împaratul stririlor. Întinsera piciorul la drum și cand era înde seara, ajunsera și ei la porțile cetații.
A doua zi se sculara, pe ochi mi se spalara, se îmbracara, se scuturara și pe Domnul laudara, ca le-a ajutat de au ajuns vii, nevatamați.
Spuse Țugulea tovarașilor sai pentru ce a venit, iara ei raspunsera ca daca împaratul nu va voi sa-i dea fata de buna voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusa în masa, ca doara nu sunt ei de florile marului cu Țugulea viteazul.
Dupa ce a dat împaratului carțile ce adusese Țugulea, acel împarat îi zise:
– Sunt gata a-ți da fata, daca îmi vei savarși cu bine slujbele cu care am sa te însarcinez; iara de nu, unde îți stau picioarele îți va sta și capul. Aceasta sa o știi. Îți dau soroc pana maine sa te gandești, daca te încumeți ori ba.
– Ma încumat, luminate împarate, îi raspunse Țugulea. Poruncește.
– Pana maine dimineața sa-mi mananci noua cuptoare de paine, îi porunci împaratul.
– Sa se puie la cale coacerea lor cat mai curand, raspunse Țugulea.
Hotarara cand sa vie sa înceapa a manca. Se pusera și paznici care sa ia aminte.
Pe seara venira cu toții. Apoi uitandu-se la Flamandul, Țugulea îi zise:
– Sa te vedem, nene Flamandule.
– Las pe mine, raspunse acesta. Luați-va cate o paine, ca sa aveți și voi ceva gustarica.
Și începand a arunca cate zece paini în gura și a le înghiți, sfarși cuptoarele pana la miezul nopții. Parca arunca dupa spate. Mai aduna și codriceii ce mai ramasesera de la tovarași, îi înghiți și pe aceștia și începu a striga:
– Mor de foame! mor de foame!
Strejarii, care ramasera ca niște bostromengheri, uitandu-se cum piereau painile, se dusera de spuse împaratului despre cele întamplate.
Se minuna și împaratul. Apoi zise sa-i aduca noua buți de vin și porunci lui Țugulea sa le bea pana în ziua.
Țugulea zise Setosului:
– Pe dansele, nene Setos.
– Numai atat? întreba el.
Trase cepurile la cateva buți dodata, și pe toate le înghițea de parea ca intra vinul în pamant.
Dupa ce le ispravi, începu și el a striga:
– Mor de sete! mor de sete!
Împaratul începu a se îngrijura cand îi spusera strejarii cele ce se întamplara și începu a încalzi cuptorul cel mare cu noua cara de lemne.
Dand porunca lui Țugulea a intra în cuptor, el se uita la Frigurosul și-i zise:
– A venit și vremea ta, nene Mustațio.
– Cum o sa va pui sa faceți nițele cuie, clanțanindu-va dinții! raspunse el.
Și în adevar, cum ajunse la cuptor, carele era roșu ca para focului, puse mana pe mustața lui cea alba, smulse cateva fire dintr-însa și le arunca în cuptor. Deodata la gura cuptorului se facu bruma. Apoi intrara în cuptor toți megiașii lui Țugulea cu dansul împreuna și începura a striga ca le degera.
Cand veni împaratul și vazu, se lua de ganduri cu Țugulea asta nazdravanu.
Și cerand ei, împaratul porunci de mai aduse noua cara de lemne, le dete foc, dara parca ardea pe gheața.
Împaratul acela avea o pațirca de fata slujitoare, care se lua în goana cu ogarii.
Porunci lui Țugulea sa tramița și el pe cineva din ai sai ca împreuna cu fata sa se duca la Fantana Ielelor, sa aduca cate doua urcioare de apa. Daca omul sau va veni înainte, îi va da pe fie-sa; iara daca slujitoarea lui va veni mai-nainte, sa știe ca pe toți megiașii lui îi pune în țeapa și pe dansul într-una mai sus decat pe toți.
Țugulea priimi. Apoi uitandu-se la soțul sau cel cu pietrele de moara de picioare, îi zise:
– Ce zici tu, verișcane, umflam noi fata, ori ne odihnim în varful țepelor?
– Sa cercam și noi, poate ca vom lasa frigarile alea pe seama împaratului.
Omul cu pietrele de picioare și fata fugatoare pornira împreuna, fiecare cu cate doua urcioare, și aide, aide, de vorba, ajunsera la Fantana Ielelor.
Aci, fata umbla cu șmecherii. Și cum era și cam nurlie, maglisi pe omul cu pietrele de picioare și îl îndupleca sa se puie cu capul în poala ei, pana s-or mai odihni nițel, și sa-i caute în cap. Tot cautandu-i în cap, el adormi. Fata cum îl vazu ca adormi bine, lua o capațana de cal uscata ce era acolo alaturea, îi puse capul binișor pe dansa, îi varsa urcioarele lui, ia p-ale ei și o pleca la sanatoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei.
Țugulea cu ai sai sta pe o magura și se uita înspre locul de unde trebuiau sa vie cei trimiși sa aduca apa. Cand, vede pe fata. Unde venea, mare, venea ca vantul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise sagetatorului celui dibaci:
– Ia te uita, fartate, de vezi ce face megiașul nostru.
– Doarme cu sforaitele, raspunse acesta, cu capul pe o capațana de cal mort și uscata.
Unde întinde arcul, dadu drumul sageții, și tranc! drept în capațana de cal lovi, de sari cat colo de sub capul omului. Acesta odata sari în sus, și ia pe fata de unde nu e.
Umplu urcioarele numaidecat. Apoi ca gandul porni sarind cate zece conace dodata; ajunse pe fata tocmai la poarta palatului și, trecand pe langa dansa, îi sparse și urcioarele cu pietrele de la picioarele lui.
Cand duse urcioarele sus la împaratul, acesta întreba:
– Dara fata unde a ramas?
– Vine pe urma, îi raspunse Țugulea.
Ajungand și fata și mergand și dansa la împaratul îi spuse toata șiritenia.
Împaratul toata noaptea n-a putut sa doarma, framantandu-se de ganduri. A doua zi, unul din sfetnici, care știa pasul împaratului, veni și-i spuse ce sa mai zica lui Țugulea sa mai faca. Placu împaratului sfatul și, chemandu-l, îi zise:
– Țuguleo, mi-ai facut tot ce ți-am poruncit, înca o slujba mai cer de la tine și apoi pace.
– Poruncește mai degraba, împarate, caci poate sa se supere împaratul ce m-a trimis de atata zabava, și aceasta n-aș voi-o nici în ruptul capului.
– Sa-mi faci sa nasca într-o noapte 50 de femei sterpe!
– Ce mai treaba! zise Țugulea. Sa se aduca numaidecat la fața locului.
Porunci împaratul de aduse cincizeci de femei și le-a bagat pe fiecare în cate o camara. Țugulea ridica ochii catre vrajitor și zise:
– Arata, Învațatule, ce poate toiagul tau cel plin de vraji.
– Putea împaratul sa dea porunci mai grele de facut; aceasta este jucarie, raspunse el.
Și intrand în camarile femeilor, bomboni la fiecare cate ceva din gura, și pe fiecare le lovi ușor cu toiagul pe spinare, apoi ieși. Una dupa alta ele nascura pana dimineața.
Cand veni împaratul a doua zi și auzi oracaitul copiilor de-i împuiase urechile, se lua cu mainile de par și pleca îndata. Cand sa pașeasca pragul porții de la aceste case, ca sa se duca la palatul lui, vrajitorul îl atinse și pe dansul cu toiagul, și îndata se pomeni cu cațiva boboci de rața macaind dupa dansul.
Rasera și împarateasa și sfetnicii cand vazura pe împaratul cu bobocii dupa dansul.
Iara el se spaimanta de poznele ce facuse Țugulea și, nemaicutezand sa-i mai dea vreo porunca, otarî sa-i dea fata.
Dupa ce se pregatira tot ce trebuia de drum, Țugulea lua pe fata împaratului și porni, petrecandu-i împaratul cu toata sila lui, cu trambițe și cu buciume, cu tobe și cu surle pana afara din cetate.
Și luandu-și ziua buna de la împaratul, Țugulea își cata de drum, lasand pe fiecare din megiașii sai pe la locurile de pe unde îi luase.
Mergand el, baga de seama ca fata împaratului stririlor era trista. Iara daca o întreba care sa fie pricina de sta trista, ea îi raspunse:
– Sunt în stare sa-mi fac seama singura, daca voi cadea în mana împaratului celui ce te-a trimis pe tine, și nu m-ai lua tu.
Îi placu lui Țugulea vorbele astea și îi mersera tocmai la inima. N-avea însa ce face. Trebuia sa se ție de cuvantul ce dase celui ce l-a trimis.
Pe drum vazu un vultur. Țugulea trase o sageata din tolba, o așeza la arc și îl lua la ochi. Vulturul îi zise:
– Nu da, Țugulea viteazu, ca mult bine ți-oi prinde cand vei fi în nevoie și te vei gandi la mine.
Țugulea îl lasa și pleca înainte. Ajungand într-o padure mare și înnoptand, a mas acolo. Facu un foc mare și se puse a se odihni. Cand fata, dodata, striga speriata:
– Ursul!
Țugulea, de unde ședea și începuse a ațipi langa foc, o data sari drept în sus, puse mana pe arc și pe paloș; cum vazu ursul, îl lua la catare cu o sageata. Ursul însa statu locului și începu a striga:
– Nu ma omorî, Țugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat în laba, ca mult bine ți-oi prinde și eu cand vei fi vrodata în nevoie și te vei gandi la mine.
Țugulea se opri, iara dupa ce veni ursul la dansul, se cazni pana ce îi scoase steapul, apoi îl lega la buba și ursul pleca mormaind de unde a venit.
A doua zi, pornind dis-de-dimineața, a mers toata ziua. Cand era însa pe la scapatatul soarelui, ajunse și el la împaratul ce-l trimisese. Cum ajunse, îi înfațișa pe fata împaratului stririlor.
Împaratul, cum vazu pe Țugulea, intra în grozile morții. El îl credea pierit.
Apoi priimi cu mare cinste pe fata și-i pregati pentru dormit camara unde dormea ma-sa. Lui Țugulea îi dete și lua o camara în palaturile împaratești. Apoi spuse împaratului tot ce pați pana ce îi aduse fata.
Peste noapte, împaratul ținu sfat. El zise sfetnicilor sai:
– Ce socotiți, boieri dumneavoastra, sa facem cu Țugulea asta? El ne-a scapat de neaga-reaua aia de zmeoaica și de ai sai. Acum nu care cumva sa-i vie pofta sa și domneasca? Și atunci, ce ne facem noi? O sa se verse sange peste sange și cand, în cele de pe urma, tot el, pare-mi-se, o sa biruiasca.
– Nu te teme, împarate, zise sfetnicul cel pizmatareț, ne curațam noi de el, numai sa poruncești cuiva sa-l otraveasca, ori sa-l puie bine.
– Ce stai dumneata de vorbești? zise alt sfetnic; cu otrava se rasplatește cel ce a facut atatea slujbe și ne-a scapat de nevoia ce era pe capul nostru?
– Ai dreptate, raspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu parerea ca cinste împarateasca sa se dea lui Țugulea și sa se așeze în trebile împarației cele mai înalte, sa se radice la rangul de boier din doisprezece.
Mai zisera unii una, alții alta, dar nicicum nu se înțelegeau, din pricina pizmatarețului de boier.
– Eu socotesc, raspunse împaratul taindu-le cuvantul, ca ar fi cu dreptul ca el sa ia de nevasta pe fata împaratului stririlor ce o aduse acum; caci el și-a pus viața în primejdie de a adus-o. Deși îmi place prea mult de mi se scurg ochii dupa o așa bucațica gingașa, dara ma lipsesc de un așa odor și-l las pe seama cui mi l-a adus. Apoi, dupa ce îl voi darui împaratește pentru slujbele ce a facut mie și locuitorilor împarației mele, sa-l poftesc a se duce la țara lui. Astfel putem scuti pe biata saracime de varsarea de sange, caci nu crez eu ca un viteaz ca dansul sa se cerce a se atinge de drepturile mele ramase de la moși, de la stramoși. Numai sa întrebam și pe fata, daca vrea sa-l ia de barbat.
– Înțelepțește ai grait, împarate, raspunsera cea mai mare parte din sfetnici, și judecata mariei tale va fi placuta și lui Dumnezeu.
A doua zi, împaratul chema pe Țugulea și pe fata de împarat în divanul cel mare, și le spuse ce a gasit cu cale Sfatul împaratesc.
Fata împaratului raspunse:
– Sa-ți dea Dumnezeu ani mulți, împarate, și sa domnești cu pace. Așa mi se pare și mie a fi dupa dreptate. Eu însami era sa ți-o spui, daca n-ai fi voit sa cunoști. Cand o împarație are parte de un stapanitor așa de drept și nepartinitor, ferice de noroadele din împarația aceea.
– Vazui și eu, împarate, o judecata dreapta în viața mea, zise și Țugulea. Și fiindca tu îmi dai fericirea, brațul meu este închinat împarației tale. Cand va cadea vro pacoste pe capul norodului tau, gandește-te ca este pe lume un Țugulea care va fi gata a-și varsa sangele pentru tine și pentru țara ta.
Apoi Țugulea, dupa ce priimi și daruri împaratești, peste cateva zile porni cu logodnica lui, gandul fiindu-i sa mearga a-și mai vedea parinții. Și într-acolo și porni.
Cand a plecat Țugulea de la curtea împarateasca, împaratul cu ai lui l-a petrecut cu cinste împarateasca pana la hotar. Și desparțindu-se, își luara ziua buna unii de la alții.
Fata și Țugulea parca zbura, iar nu mergea, de bucurie ca le împlinise Dumnezeu dorința. Și mergand, ajunsera la locul de întalnire cu frații sai, pe cand soarele era în cruci.
Cand vazura frații pe Țugulea cu o logodnica mai frumoasa decat florile și mai alba decat spuma laptelui, îi pusera gand rau. Pana a nu se culca, ei se furișara de Țugulea, se dara mai cat colea și începura a planui, cum sa faca sa se scape de el.
– Noi acum o sa fim de ras în sat, pe langa fratele nostru, zise cel mijlociu.
– Sa rapunem pe Țugulea, zise fratele cel mai mare. Tu sa-i iei calul și eu nevasta.
Cum planuira, așa și facura.
Peste noapte se sculara și cu o mana tremuranda taie pe Țugulea, îi ia fata și calul și o rup d-a fuga; și fugi, și fugi, pana ce, cand se crepa de ziua, era aproape de satul lor.
Fata unde se puse pe un plans de nu o putura mangaia cu nici un chip.
– Noi suntem înțeleși, îi zisera frații. Sa știi ca te omoram și pe tine, daca ne vei spune ca noi am ucis pe Țugulea.
Ajunsera la parinții lor.
Cand auzira parinții lui Țugulea ca a fost ucis într-o bataie cu niște zmei, dupa cum îi spusera frații, plangeau și lemnele și pietrele de mila lor. Nu puteau ei face sa li se usuce lacramile de la ochi, fereasca Dumnezeu. Și se tanguiau și se boceau, de nu se mai puteau astampara.
Fata plangea și ea, biet, înfundat, caci nu cuteza sa dea grai din gura ei.
Țugulea scapase cu o scanteie de viața, caci frații nu-l omorase de tot. Cand a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mana de frica și nu i-a retezat capul. El, viindu-și nițel în simțiri, și neputandu-se scula, a început a geme de durere și urgie, mai cu seama cand vazu ca nu era langa dansul nici fata, nici calul.
Și gandindu-se la triștea lui și la biata fata pentru care nu știa ce o sa pața și ea din mana fraților lui, își aduse aminte de vultur și de urs.
Nu trecu mult și se pomeni cu vulturul la capul lui. Și pe cand îi spunea ce pați, odata se auzi prin padure glasul ursului: mor! mor! mor!
Venea, nene, ursul, de duduia padurea, trosnea uscaturile pe unde calca și rapaia ramurile pe unde trecea.
Vulturul cat p-aci era s-o ia la sanatoasa, dara daca vazu ca și ursul vine în ajutorul lui Țugulea, se lasa din zbor iarași langa dansul.
Abia mai putu Țugulea sa spuna și ursului ce pați. Apoi cu grai stins ceru nițica apa. Vulturul se repezi la fantana și-i aduse apa în gușa. Pana atunci zise ursului sa-i pipaie ranele, fiindca el nu e carnic, și sa-i așeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite.
Cum îi aduse apa, Țugulea bau. Ursul zise vulturului:
– Ce vom face acum și noi pentru binefacatorul nostru, ca sa nu-l lasam sa moara?
– Sa-mi cauți doua citurele, raspunse vulturul, sa mi le legi de picioare, și ma voi duce ca gandul sa aduc leacuri pentru Țugulea de la apa Iordanului, unde sunt doua fantani cu apa vie și apa moarta, caci și el ne-a facut atata bine.
Cauta ursul citurelele, le lega de picioarele vulturului și acesta zbura ca vantul înspre apa Iordanului și se întoarse ca gandul.
Ursul nu se mișca de la capul lui Țugulea.
Cum veni vulturul, turna ursul apa moarta peste toate ranele și se închega carnea, turna apoi de doua, trei ori, apa vie și se vindeca Țugulea de toate metehnele, ramanand cum l-a facut ma-sa, sanatos și întreg.
Vazandu-se Țugulea voinic ca și mai-nainte, mulțumi vulturului și ursului, apoi le zise:
– Eu vaz ca m-ați iubit mai mult decat frații mei. Nu mai am nimic pe lume acum. De azi încolo voi trai cu voi ca niște frați.
– Priimim bucuroși, raspunse vulturul. Dara cum vei putea trai departe de iubita ta și de șoimuleanul tau?
– Daca nu este cu putința, mai zise Țugulea, sa…
– Sa-ți tai cuvantul cu miere, raspunse ursul; dara trebuie sa fie cu putința. Vulturul se va duce ca ștafetar, sa afle ce este pe la frații tai. Eu voi ședea cu tine și, cand va fi vreme cu prilej, vei merge sa-ți iei soția și, de voiești, vom conceni și pe frații tai.
– Bune sunt povețele astea, adause Țugulea.
Se duse vulturul, afla toate întamplarile și se întoarse de spuse lui Țugulea ca sa faca ce o face mai curand, caci pe fata o silesc toți cu totul sa ia de barbat pe unul din frați, cu gand ca Țugulea este mort.
Cum auzi Țugulea, porni cu tovarașii lui, vulturul și ursul, și peste cateva zile ajunsera aproape de casa lor. Așteptara pana însera și se dusera pe-ntunerec1 în curte.
Intrand în curte, ursul începu sa mormaie. Frații ieșira afara speriați și se lua dupa urs, ursul coti și se întoarse langa Țugulea.
Între acestea, fata îi lua armele de unde le pusese frații și întampina pe Țugulea cu ele. Iara vulturul se repezi la coșar, unde era calul lui Țugulea care tot nicheza, îi dezlega capastrul cu ciocul, și el veni langa stapanu-sau.
Ursul și vulturul își luara ziua buna dupa ce-l vazura înarmat și plecara zicandu-i sa se pazeasca a nu cadea în capcana.
Dupa plecarea lor, Țugulea intra în casa, la parinți. Ei nu-l mai cunoșteau. Dara fata, cu lacramile șuroaie pe obraz, le povesti adevarata istorie a omorarei lui Țugulea.
Frații lui Țugulea adunase pe toți megiașii, zicand ca a intrat ursul în sat. Cand venira și vazura pe Țugulea, ramasera ca batuți de Dumnezeu.
Calul lui Țugulea sari și-i omorî pe amandoi cu picioarele, apoi veni langa stapanul lui cel adevarat, lacrima și îi linse mainile.
Cand auzira megiașii faptele cele proclete ale fraților lui, zisera ca urgia lui Dumnezeu a cazut peste danșii, omorandu-i calul.
Tocmai istorisea parinților lui tot ce pațise în pribegia lui Țugulea, cand deodata se auzi un zgomot în curte.
Ieșira sa vaza ce este. Ce gandiți ca mi-au vazut?
O ceata de ostași. Capetenia ostașilor descaleca, se apropie și-i dadu niște carți împaratești.
Împaratul stririlor murise. Aceasta carte ce-i aduse era adiata împaratului. Caci bolnav fiind pe patul morții, l-a fost întrebat sfetnicii și gloatele pe cine lasa împarat, pentru ca n-avea alți copii.
Împaratul le-a fost raspuns ca mai vrednic nu cunoaște pe nimeni decat pe Țugulea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscalit de împarat și de toata obștea.
A doua zi, Țugulea a pornit la împarația lui cu soția și parinții sai. Cum ajunse acolo, veni știre ca este ales de împarat și la cetatea ce o scapase din urgia zmeoaicei, a fetelor și a ginerilor ei. Pasamite murise și împaratul d-acolo și nici el n-avea urmași.
Apoi Țugulea, unind amandoua împarațiile, se cununa cu fata, iubita lui, și facu o nunta de se duse vestea peste tot pamantul și ramase de povestit la urmașii urmașilor lor.
Și domnira pana ce Dumnezeu voi cu ei. Iara eu:
Încalecai pe un lemn,
La bine sa va îndemn;
Încalecai pe un cocoș
Sa va spui la moș pe groș.