ACTUL I
(Interiorul unei carciume, cladire cu grinzi de lemn. În fund, la mijloc, ușa de intrare; la stanga, fereastra mare de pravalie cu blon; langa fereastra, taraba. La stanga, planul întai și al doilea, doua uși cari dau în doua odai. La dreapta, planul întai, chepengul beciului și o ușe care da în celar. La stanga, în fața,o masa de lemn și scaune rustice. Lavițe pe langa pereți.):
SCENA I
DRAGOMIR, GHEORGHE și ANCA (Toți trei stau împrejurul mesii pe care arde o lampa mica cu petrol. Gheorghe ține o gazeta în mana. Anca lucreaza la o camașe.)
GHEORGHE: … E greu sa scape, firește… dar se-ntampla… Așa fac mai toți cați scapa: dintru-întai s-arata pocaiți, se prefac proști, se dau tot cu binișorul, și odata, cand le vine bine, p-aici ți-e drumul…
DRAGOMIR: Adica și asta era șiret… se prefacea… (zambind.) Am înțeles!
GHEORGHE: Știu eu?
DRAGOMIR: Fugi, ma, d-acolo!
GHEORGHE: De ce sa nu crezi ca s-a prefacut?
ANCA: Asta e! Noua ani de zile!… Cine se preface atata vreme așa, și sa nu fi fost nebun, tot acolo ajunge… pana la urma tot nebunește.
DRAGOMIR: Dac-a fost ticalos, prostul! L-a gasit cu camașa plina de sange, a vazut la el luleaua, tutunul și amnarul mortului… Daca s-a bucurat sa fure niște nimicuri de la un mort pe care l-a gasit în padure, eu stric?… Era tampit… cand i-a citit osanda, radea…
ANCA (cu mult interes): Cum?… De unde ai vazut tu cand i-a citit osanda?
DRAGOMIR: Am fost la judecata.
GHEORGHE: Ai fost?
ANCA (din ce în ce mai interesata): La care judecata?
DRAGOMIR (contrariat): La jurați, cand l-a osandit.
ANCA: Ai fost tu la jurați!… și mie atația ani de zile sa nu-mi spui!
DRAGOMIR: Ți-am spus…
ANCA: Ba nu.
DRAGOMIR (suparat): Ei! Așa e, nu, firește. La ce?… Sa-ncepi iar sa-mi bocești pe raposatul?
ANCA (clatinand din cap): Dragomire! (se scoala și trece la taraba.)
DRAGOMIR (dupa ce s-a uitat urat la ea, catra Gheorghe): Ia citește, ma, înainte, sa vedem ce s-a facut nebunul.
GHEORGHE (cautand șirul în ziar, apoi urmand citirea): „… precum și toate cercetarile au fost zadarnice. Soldatul marturisește ca de multe ori a mers cu nebunul la apa, ca-l lasa la fantana singur și el se ducea sa-și vaza amanta. Nebunul venea cu donițele pline și-l chema sa se întoarca împreuna la temnița. Tot timpul, nebunul a fost ca și liber, în orice caz foarte puțin pazit. Era bun și foarte simpatic tutulor – afara de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. Dupa cum afirma soldatul, nebunul ar fi cazut în ocna a veche, care e parasit de pe vremuri…”
DRAGOMIR (cu interes): Care va sa zica… a murit…?
GHEORGHE: Ba bine ca nu.
DRAGOMIR (aparte): A murit!…
GHEORGHE: Ia spune, Dragomire, ce fel de om era… Eu n-am vazut de cand sunt o judecata la jurați… Aș vrea sa vaz și eu o data… Ce face, ce zice, omul pe care-l judeca?
DRAGOMIR: Ce sa faca?… Sta și el între puști și așteapta sa se ispraveasca mai degrab…
ANCA (la taraba): Dar tu, Dragomire, ai mers așa din întamplare ori dinadins?
DRAGOMIR (întorcandu-se spre ea): Dinadins?… Ce nu ți-e bine?… De ce sa merg dinadins? (lui Gheorghe.) S-a nemerit sa fiu în oraș… ma dusesem sa vanz niște lana. (rastit,catra Anca, care șade rezemata cu coatele pe taraba.) Ce faci acolo?
ANCA: Nimic… Ascult.
DRAGOMIR: Asculți! (din ce în ce mai aspru.) Nu-ncepi iar sa bocești pe raposatul? Ca iar am vorbit de el… Aide de! Începe… jelește-l!… (Anca trece binișor și iese în stanga; -catra Gheorghe.) Eu zic ca nebunul nu era vinovat; degeaba l-a bagat douazeci de ani la ocna!
GHEORGHE: Știi c-ar fi ciudat – ca s-a mai întamplat așa lucru… sa te pomenești ca prinde vreun talhar și ala spune: tot eu am facut acu cațiva ani omorul din padurea Corbenilor… Uite de ce și uite cum… Ai?
DRAGOMIR: Se prea poate.
GHEORGHE: Ce te faci atuncea cu nebunul?…
DRAGOMIR: Care?
GHEORGHE: Care a fost osandit degeaba.
DRAGOMIR: Ai zis c-a murit.
GHEORGHE: Sa zicem ca traiește…
DRAGOMIR: Cum sa traiasca?… A cazut în ocna parasita…
GHEORGHE: Nu… sa zicem ca n-a cazut, sa zicem c-a fugit și pun mana pe el… Cine-i platește atația ani la necaz?
DRAGOMIR: Dumnezeu… (pauza.) Ma, Gheorghe, tu cam știi legile…
GHEORGHE: Așa ș-așa… (Anca intra și se oprește în ușe.)
DRAGOMIR: Nu-i așa ca un om care a facut o fapta… un omor… nu-i așa ca daca vine singur peste zece ani și se marturisește, nu mai are nici o pedeapsa?…
GHEORGHE: Cat e nu știu sigur, dar știu ca e un termen: daca trece ala, s-a ispravit…
ANCA (care a ascultat din pragul ușii, coboara; e plansa): Cum adica? La zece ani un ucigaș poate veni sa spuie singur ce-a facut și lumea îl lasa în pace.
DRAGOMIR: Așa e legea…
ANCA: Buna lege, zau! (se șterge la ochi.)
DRAGOMIR: De ce nu te pui tu sa faci alta mai buna? (fixand-o.) Iar ai venit! (lui Gheorghe.) Vezi de ce nu i-am spus… pentru ca de cate ori vine vorba de raposatul, ori își aduce aminte de el cat de departe, îmi urla toata ziua. (catra ea.) Mergi d-aici, și nu mai ma boci pe cap, cobe!… Știu ca daca m-ar omorî pe mine, mi-ai juca hora la soroace în loc sa-mi faci pomana… (pauza; Anca se retrage.) Daca era sa bocești toata viața pe barbatu-tau al dintai, de ce te-ai maritat a doua oara?… Aide.. mergi!
ANCA: De ce nu ești mai bland, Dragomire?
DRAGOMIR: Pleaca odata…!
ANCA: Ma duc. (iese în fund.)
SCENA II
DRAGOMIR, GHEORGHE
DRAGOMIR: Du-te la pacatele! (se scoala suparat.)
GHEORGHE (dupa o pauza): Fie, mai vere, prea aspru ești cu muierea.
DRAGOMIR: Ia lasa-ma-n pace și tu. Știi tu cum traiesc eu?… Știi tu ce am facut eu pentru femeia asta?… Ca mai bine îmi frangeam gatul pana sa n-o fi întalnit!… Daca nu era femeia asta îndaratnica, eu eram astazi altfel de om! Tu nu știi ce s-a petrecut între mine și ea.
GHEORGHE: Da, da vaz ce se petrece. Va canoniți unul pe altul degeaba: nici tu nu ești de ea, nici ea de tine.
DRAGOMIR: Ea m-a luat ca sa aiba cine sa-i ție soroacele de sufletul raposatului. Din ziua întaia a cununiei și pana astazi, o data n-am vazut-o zambind; de atunci și pana astazi cu trupul e aicea pe lumea asta și cu gandul e la Dumitru pe lumea ailalta.
GHEORGHE: O fi fost cu ea mai bun ca tine.
DRAGOMIR: Mai bun!… De unde știa ea din ziua întaia ca n-o sa fiu și eu poate mai bun decat el. Eu n-o iubeam?… Ca daca n-aș fi iubit-o!… Și mai în sfarșit, înțeleg sa planga o femeie pe barbat daca e vaduva… da daca s-a maritat o data cu altul… Care-i ala sa rabde asta?… Atunci de ce s-a mai maritat?
GHEORGHE: Ei!
DRAGOMIR: Da; de ce… daca nu se poate desparți de umbra raposatului? Ba zi ca e o femeie nebuna, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sunt sanatos, crezi, de cand am luat-o?… Uf! M-am saturat! De opt ani de zile, Dumitru și iar Dumitru; pe îl auz cand vorbește ea, cand ma uit la ea, îl vaz pe el… Eu traiesc în casa, mananc la masa, dorm la un loc cu stafia lui… Așa! Asta n-o sa mai mearga mult! (Anca intra din fund încetinel, se oprește în ușa și asculta; Gheorghe o vede și face o mișcare; Dragomir, atras de mișcarea lui Gheorghe, se întoarce și o vede.) Uite-o! Uite-l! El e… Dumitru! (catra ea.) Ieși! Ieși! Fugi, sa nu te vaz! (Anca sta locului cu ochii pironiți asupra lui.) Te duci? Or ma duc eu… Sa nu te vaz! (pornește spre ea, ea înainteaza spre el; el se repede, o apuca de mana ș-o duce hotarat în fața.) Ce vrei?… Ce te uiți așa la mine?… Ce gandești?… Eu l-am omorat?… Da? Spune! (o smucește.)
ANCA (hotarat): Dragomire, ești nebun. (își face cruce.)
DRAGOMIR: Nebun?… Spune… (o smucește iar.)
GHEORGHE: Dragomire!
ANCA: O!… Nebun!
DRAGOMIR: Nu, sa spui… Din doua una: or crezi ca l-am omorat eu…
ANCA: Poftim! Asta-i vorba de vorbit!
DRAGOMIR: Da… și atunci de ce mai traiești cu mine… or nu crezi și atunci de ce ma chinuiești pe mine?… Ce ai cu mine? Lasa-ma în pace pe mine cu Dumitru al tau! (o împinge de mana și suie; ea vrea sa faca un pas spre el.) Lasa-ma în pace! (același joc.) Lasa-ma în pace! (iese foarte turburat prin fund trantind ușa.)
SCENA III
ANCA, GHEORGHE
GHEORGHE (suie pana în fund): Dragomire! Dragomire!… S-a dus!
ANCA (coborand la stanga, aparte): Se duce la carciuma Popii,… acasa n-are ce bea.
GHEORGHE (din fund): Anco! (coboara încet.)
ANCA: Tot aici ești?… Gheorghe, de ce nu-ți schimbi tu gandurile, ma baiete, și vrei sa mi le schimbi pe ale mele? Îmi pare rau de tine!… Așa necajita cum sunt, de ce nu ma lași tu necazului meu și mai ma turburi și tu?
GHEORGHE: Pentru ca…
ANCA: Pentru ca ma iubești… Asta o știu…
GHEORGHE: Da, pentru ca te iubesc…
ANCA: Lasa-ma pacatelor mele, Gheorghe, și du-te. Ești tanar, mergi de-ți cauta norocul aiurea… Așa cum ma iubești tu pe mine eu nu te poci iubi…
GHEORGHE: Tu nu poți iubi?
ANCA: Ba… oi fi iubit și eu odata… dar n-am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului… D-aia Gheorghe, îți mai spui o data, cauta-ți norocul în alta parte…
GHEORGHE: În alta parte?… Bine…
ANCA: … De ce sa-ți încurci tu o viața tanara cu pațeli trecute, sa iei o femeie cu ganduri vechi?… Ș-apoi chiar așa… cum sa ma iei?
GHEORGHE: Ți-am spus…
ANCA: Sa ma desparț eu acum de Dragomir?… Nu se poate.
GHEORGHE: Zici ca ți-e greu sa-l vezi.
ANCA: Da… da mie Dumnezeu mi l-a trimis pe el; și Dumnezeu știe ce face… eu trebuie sa fac voia lui…
GHEORGHE: Bine, Anco, fa cum vrei, traiește cum îți vine… Eu m-am hotarat sa plec din satul asta…
ANCA (repede): Sa pleci?
GHEORGHE: Da… Eu te iubesc, tu nu ma poți iubi… ce ar semana sa mai stau aici degeaba?
ANCA (trista): Pleci!
GHEORGHE: Da… Lumea a cam simțit… eu sa ma stapanesc nu poci… și nu voi sa ma fac de batjocura, sa ma țiu de urmele tale ca un natarau. (Anca sta pe ganduri.) Nu mai merge… sa fiu prieten cu barbatu-tau, care nu-i om de felul meu, numai ca sa te poci vedea mai des!… Ești o femeie… nu știu cum sa-ți zic… Ți-e drag sa traiești cu un om care se poata cu tine ca cu un caine, și ma gonești pe mine, care te iubesc… Bine… Atuncii mai bine sa nu te mai vaz de loc.
ANCA: Care va sa zica, pleci?… Adevarat?
GHEORGHE: Da…
ANCA: Cand?
GHEORGHE: Cat s-ar putea mai curand… peste cateva zile.
ANCA: Rau îmi pare.
GHEORGHE: De ce?
ANCA: De ce, de ne-ce, îmi pare rau…
GHEORGHE: Daca nu ma iubești?
ANCA: Ce copil ești?… Eu nu te iubesc pe tine, dar tu ma iubești pe mine: nu înțelegi tu ca mai dor o sa-mi fie mai la urma mie de tine decat ție de mine…
GHEORGHE: Atuncea…
ANCA: Ce?
GHEORGHE: Vino cu mine.
ANCA: Nu se poate.
GHEORGHE: Prin urmare, eu ce sa fac?
ANCA: Tu… tu sa te duci, Gheorghe, cu Dumnezeu; de dorul meu sa nu-ți pese… (plange.)
GHEORGHE: Anco, plangi?
ANCA: Da.
GHEORGHE: Pentru ce?
ANCA: De prisos sa-ți spui.
GHEORGHE: Daca plangi…
ANCA: Sa-ți vorbesc drept, Gheorghe: eu îți sunt cu mult datoare ție… Multa putere mi-a dat prieteșugul tau și gandul ca un om așa de voinic ca tine ma iubește… Gandul ca tu ai fi în stare sa faci odata ș-odata o jertfa mare pentru mine era sprijinul sufletului meu amarat… Daca tu te duci, cum ramai eu?
GHEORGHE: Ce jertfa? S-o fac.
ANCA: Nu poci acuma… nu știu… n-am ce sa-ți spui. (sta un minut la ganduri.) Gheorghe, daca ma iubești mult… mult… (schimband repede tonul) du-te acuma de dormi liniștit și vino maine dimineața aici: Dragomir pleaca la targ, putem sta mai mult de vorba… Du-te… Noapte buna.
GHEORGHE: Noapte buna, Anco. (pleaca spre fund.)
ANCA (aparte): Pleaca (el da sa iasa; cu glasul jumatate) Gheorghe!
GHEORGHE (întorcandu-se): M-ai chemat?
ANCA: Nu… (el o privește lung, apoi vrea sa plece.) Ba da! (el se întoarce iar și coboara cu aerul întrebator.)
GHEORGHE: De ce?
ANCA: Nu pricepi?
GHEORGHE: Nu.
ANCA (cu multa intenție): …Tu n-ai simțit, n-ai priceput de loc ca și eu te iubesc?
GHEORGHE: Tu… pe mine?… Adevarat?
ANCA: Adevarat… Trebuie sa-ți spui, ca nu mai poci. (foarte volubil.) Gheorghe, Dragomir o sa vie acum beat… Cand se-ntoarce beat, ma-njura și se culca și doarme dus de poți taia lemne pe el… Vino! De la tine din deal se vede fereastra asta… oblonul este închis… Pandește: cand ai vedea lampa la ochiul oblonului, vino degraba… te aștept!
GHEORGHE: Ma iubești?
ANCA: Da, da sa nu uiți ca sunt nevasta lui Dragomir… daca moare el sunt a ta!… Gheorghe, m-am jurat: cand o cadea a dintai lopata de pamant pe coșciugul lui, eu sa fiu în brațele tale… Ai priceput?…
GHEORGHE: S-aștept o viața întreaga…
ANCA (scurt): Ești un prost! M-ai fi iubind tu, da nu ma-nțelegi… Gandește-te mai bine la ce am vorbit… Cum vezi lumina, vino, sa nu te aștept… Du-te…
GHEORGHE (transportat): Ma duc… viu… Ma iubești?
ANCA: Da, da, te iubesc. (îl strange în brațe cu putere, apoi îi face vant prin fund și încuie.)
SCENA IV
ANCA (singura, privind spre fund) Gheorghe, Gheorghe, ce pacat te mana pe tine!… (coboara încetinel la masa.) O fi în stare baiatul asta ușurel de cate se lauda? Sa vedem… Unde o fi cainele? La carciuma Popii… joaca carți și bea… Sa vie iar beat, sa ma înjure și sa ma amenințe!… Aș vrea sa știu cat o sa mai ție asta!… Mult, nu crez!… (asculta.) Haha! Vine.. el este… (își ia lucrul și sta la masa. – O bataie în ușe. – Anca se ridica și sta un moment.) Am încuiat… (înca o bataie. Anca merge la ușe.) Acuș-acuș! (descuie.)
SCENA V
ANCA, ION
ION (foarte obosit și cam tremurand): Buna vremea, nevasta.
ANCA: Mulțumim dumitale, om bun… Ce poftești?
ION: Îmi dai de mancare?
ANCA (aparte): Ăsta nu-i din sat… e strain. (tare.) N-avem de mancare, omule… pleaca.
ION: Da… ma lași sa dorm?… lasa-ma sa dorm…
ANCA (aparte): E un om rau, e beat, or ce? (tare.) Cauta-ți de drum, creștine; (cam aspru) aide!
ION (sfios și aparandu-se ca de o lovitura la cap): Ma duc… sa nu ma bați… sa nu dai!
ANCA: Dec! De ce sa te bat?… Du-te sanatos.
ION (vrea sa plece, își pierde puterile și se reazima de ușe): Nu mai poci… (rugandu-se frumos.) Da-mi ceva sa mananc, fa-ți pomana… mi-e foame. (se lasa binișor pe lavița din stanga ușii.)
ANCA: Ăi fi bolnav?
ION: Nu.
ANCA: Da ce ai?
ION: Mi-e foame… sunt ostenit…
ANCA: Da… de unde vii dumneata?
ION: Hehe, de departe… tocma de la munte.
ANCA: Și ce vant te-a batut pe la noi?
ION: M-am ratacit.
ANCA: Da-ncotro mergeai?
ION: Nu știu…
ANCA: Cum sa nu știi unde mergeai?
ION (încet și confidențial): Vezi ca eu… sunt nebun…
ANCA: Nebun?!
ION: Haha!… Da nu m-apuca totdeauna… Și cand ma chinuiește Necuratul, numa vine Maica Domnului de ma scapa… Necuratul mi-a poruncit de doua ori sa-mi fac seama singur… ca sa-mi ia sufletul…
ANCA: Sarmane, cine știe ce pacate!…
ION: Da Maica Domnului nu m-a lasat. (se închina.)
ANCA: Și din ce ți-a venit?
ION: Din bataie… Și cand ma speriu m-apuca, fie pe pustii locuri! Și, cand e sa m-apuce, îmi vine întai cu grije și cu scarba și pe urma cu spaima… și ma arde. (arata moalele capului.) Eu am o buba aici înauntru… Da-mi dai?
ANCA: Ce?
ION: De mancare…
ANCA: A! Uitasem, uita-te-ar relele! (merge la taraba, taie un codru de pane și i-l da.) Na, omule.
ION: Bodaproste!
ANCA: Vrei ș-un rachiu?
ION: Daca-mi dai…
ANCA (îi da un țoi de rachiu): Da cum s-a întamplat sa-ți vie?… E de mult?
ION: Vreo zece ani…
ANCA: Zece ani… Și cine te-a batut?… De ce?
ION: Degeaba… Eu eram padurar la Corbeni…
ANCA (aparte): Padurar la Corbeni!… (tare.) Cine te-a batut?
ION: La judecata… ca nu vream sa spui.
ANCA (cu nerabdare): Ce?
ION: Ca de ce l-am omorat…
ANCA: Omorat! (aparte.) Doamne Isuse Christoase! Cine e omul asta? (cu teama c-a aflat adevarul.) Te cheama… Ion…
ION (dand din cap): Ion ma cheama.
ANCA: Și zice c-ai omorat pe…
ION: … Pe Dumitru Cirezarul…
ANCA (aparte): Cum a ajuns omul asta aici?… Tu, Maica Domnului! I-ai fost calauza; tu l-ai purtat pe cai necunoscute și mi l-ai trimes aici ca sa ridice din calea hotararii mele îndoiala…
ION (moțaind): Acu mi-e somn… (asculta ca de departe.) De ce urla cainele?
ANCA: Nu urla nici un caine.
ION: Asculta…
ANCA (aparte): Aiureaza. (tare.) Ioane, vrei sa te culci?
ION: Da.
ANCA: Scoala. (îl ajuta sa se ridice.) Vino cu mine… Aide p-aici. (îl duce de maini încetinel spre stanga, planul întai.)
ION: Cand urla cainele, moare cineva… (șovaie, ea îl sprijinește.)
ANCA: Încetinel…
ION: Tu știi cine o sa moara… O sa moara Ion?… Daca Ion moare, scapa de dracul?… (se oprește, face o grimasa de durere și pune mana la cap.) Ma doare! (Amandoi ies încet.)
SCENA VI
GHEORGHE, ANCA
GHEORGHE (intra repede din fund): Anco! (venind spre stanga) Anco!
ANCA (venind din stanga): Gheorghe! (repede.) Ce cauți? Ce vrei? Nu ți-am spus sa nu vii pana nu ți-oi face semn? Ți-am facut semn? Vrei sa dea Dragomir peste tine aici?… Pleaca, du-te și nu mai veni pana nu te chem…
GHEORGHE: Stai sa-ți spui… Am venit sa-ți aduc o veste buna…
ANCA: Ce veste buna?
GHEORGHE: Viu de la carciuma Popii. Dragomir e tot acolo… E baut… A jucat carți, a pierdut și-a facut cinste la toți… E acolo popa, notarul, primarul, sunt toți în odaie…
ANCA: Asta ți-e vestea a buna?
GHEORGHE: Stai… Dragomir pleaca pana-n ziua.
ANCA: Ei! Merge la targ.
GHEORGHE: Nu… pleaca, nu se mai întoarce.
ANCA: Ce?
GHEORGHE: Te lasa… se duce în lume!
ANCA: Cum! (aparte.) Nu crez eu asta.
GHEORGHE: Anco…
ANCA: Aida-de! Mai sunt și eu p-aici.
GHEORGHE: Nu-ți pare bine? N-ai zis ca ma iubești?
ANCA: Ei da! Ș-apoi… daca te iubesc?
GHEORGHE: Cand barbatul își parasește nevasta, ea are drept, dupa lege, sa se desparța de el și sa ia pe cine-i place.
ANCA (impacientata): Ce vorbești prostii. Cum o sa plece Dragomir? Unde sa plece?
GHEORGHE: N-a spus unde, dar își ia ziua buna de la toți… zau! Pana în ziua se pornește…
ANCA: Om vedea… (aparte.) Așa? (sta pe ganduri.)
GHEORGHE: La ce te gandești?
ANCA: Gheorghe, uite-te la mine bine! Ești tu barbat în toata firea, ori ești un om ușurel?… Ma poci eu încrede în tine? Faci ce ți-oi zice eu?
GHEORGHE: Fac.
ANCA: Dar daca nu faci?
GHEORGHE: Spune ce, sa fac!
ANCA: Bine… Sa vedem ce-ți poate dragostea: du-te și orice s-ar întampla, pana nu vezi semnul, nu te mișca. (Gheorghe face o mișcare.) Fara vorba multa, pleaca. (îl împinge spre fund.)
GHEORGHE: Anco!
ANCA: Du-te.
GHEORGHE: Ma iubești?
ANCA (foarte impacientata): Da, da du-te. (îl împinge afara.) Sa nu te întalnești cu el… ia seama. (închide.)
SCENA VII
ANCA (singura, coboara la ușa din stanga și asculta; o deschide binișor și se uita înauntru; trece apoi și șade la masa): Vrea sa plece… Ce sa fac?… Sa ma duc și sa strig în gura mare… sa dau pe vinovatul adevarat pe mana judecatorilor și sa scap pe nevinovat… Dar dovada? Banuiala mea. Dar ce dovada o sa fie asta daca el o tagadui?… Ia stai… Care va sa zica el mai are un an sa o duca cu frica în san… anul asta o sa umble fugar, și peste un an își poate spune singur fapta, și… s-a ispravit… Sa ramaie nepedepsit… Așa e legea, bine; dar eu poci sa-l las așa?… Nu… nu se poate. (pauza.) Nebunul asta tot e osandit o data… Pentru un pacat, doua ori zece, un om tot cu o viața platește… Și fara alta vina noua, nebunul tot are sa fie prins pana la urma și întors acolo de unde a fugit… (pauza.) Și daca e vorba, ce este mai bine pentru un nebun? Sa-și tarasca viața pribeag și chinuit, fara adapost, fara o zdreanța pe el, fara hrana, ori sa traiasca la închisoare îmbracat, hranit și îngrijit la vreme și adapostit?… Sa fie slobod e mai bine? Sa se bucure de lumina soarelui în bunavoie?… Dar e nebun… Mai are nebunul bunavoie?… Lumina soarelui fara lumina minții… O sa-i ție lumina soarelui singura iarna de cald, ori de foame vara? O sa gaseasca ori nu un suflet de creștin sa-l miluiasca cu o farama de paine…. o sa degere, or o sa se coaca toata ziuca, nemancat, gonit de lipsa lui de voie, și seara o sa adoarma de foame pe pamantul gol. Așa-așa… locul lui e la ocna… Dumnezeu, cine știe pentru ce pacate, l-a aruncat în prapastie, dar a fost și bun și i-a luat mintea cu care sa-și judece ticaloșia: i-a dat greutatea… dar i-a luat cumpana! (sta pe ganduri.)
SCENA VIII
ANCA, DRAGOMIR
DRAGOMIR (intra și se oprește în prag, e palid și cam amețit): Anco!… Anco!
ANCA (tresarind): Ai venit? (se scoala.)
DRAGOMIR: Da… îți pare rau? Daca îți pare rau… ma duc iar… (șovaie.)
ANCA: Nu-mi pare rau c-ai venit, îmi pare rau c-ai venit iar beat.
DRAGOMIR: Asta așa e… sunt… ce e drept sunt cam beat… Am baut… dar de necaz am baut. (ofteaza.) Da, sa știi tu… numai de necazul tau!
ANCA: De ce ai baut nu știu, știu ca ești beat… culca-te.
DRAGOMIR: Nu voi sa ma culc… Am de vorba cu tine…
ANCA: Las ca mai vorbim maine dimineața, acuma nu poți vorbi…
DRAGOMIR: Ba poci… Da-mi sa beau.
ANCA: Tot mai vrei?
DRAGOMIR: Tot mai vreau… Adu vin și sa stai aici, ca am sa vorbesc cu tine. (el sta la masa, ea îi aduce o cana cu vin.)
ANCA: Na… sa-ți treaca necazul.
DRAGOMIR (ridica la gura cana și se oprește): Tu! (ranjește la ea) tu, n-auzi?… De ce vrei tu sa ma otravești pe mine?
ANCA: Ești nebun, vai de capul tau! Da de ce sa te otravesc?
DRAGOMIR: Ca sa scapi de mine, știu eu!… Și sa traiești cu altul… Poate ca ai pus ochii pe Gheorghe, învațatorul… Am cam mirosit eu ceva… (ranjind.) Vai de voi!… Va pui capul la amandoi! (aduce cana la gura și iar se oprește.)
ANCA: Vorbești aiurea…
DRAGOMIR: Sa ma otravești, ai? (îi da cana și aspru.) Na ici! Bea tu întai… sa te vaz eu ca bei.
ANCA (ia cana, bea și i-o da înapoi): Na.
DRAGOMIR: Tu, Anco, spune drept, ce gandești tu de mine?
ANCA (luandu-și lucrul): Bine gandesc.
DRAGOMIR: Bine?… Bine sa fie… Las-o încurcata… (pauza.)
ANCA: Aba, Dragomire, cand pleci tu?
DRAGOMIR: Unde sa plec?
ANCA: În lume… știu eu unde? Am auzit ca vrei sa ma lași și sa te duci încotro ai vedea cu ochii…
DRAGOMIR: Cine ți-a spus?
ANCA: Ce-ți pasa… De ce, Dragomire?…
DRAGOMIR: Pentru ca nu traiesc bine cu tine… nu ma iubești… tu nu-mi ești nevasta, îmi ești vrajmaș… pentru ca tu m-ai nenorocit pe mine…
ANCA: Eu? Aș vrea sa știu și eu cum.
DRAGOMIR: Da, tu… Daca nu te cunoșteam pe tine, eu era sa fiu altfel de om… (bea și ofteaza.) Hehe! Ce om era sa fiu eu… Dar s-a dus… acu e degeaba… las-o încurcata!
ANCA: Și vrei sa ma lași?
DRAGOMIR: Da, numai catava vreme… sa vezi cum îți este și fara mine… (bea.) Asculta ici la mine… unde ți-e gandul?… Eu am o daravera departe… trebuie sa plec maine dimineața… Tu… fii cuminte… stai acasa și m-așteapta. Sa nu dea dracul!… Ca te tai!…
ANCA: O sa zabovești mult?
DRAGOMIR: O luna, doua, trei, mai mult… un an, nu știu…
ANCA: Dar ai sa vii înapoi?
DRAGOMIR: Firește ca viu… Tu ai sa iei cu înscris de la Popa, -sa-mi aduci aminte sa-ți dau înscrisul – cinci sute de lei… Hanul poți sa-l dai cu chirire; tot Popa vrea sa-l ia… Șița de sub șura poți s-o vinzi… Scandurile de la deal o sa le aduca peste cateva zile… mai ai sa mai platești vreo treizeci și cinci de lei… sa le vinzi; poți apuca pe ele pana la o suta de lei.
ANCA (dupa ce l-a ascultat cu rabdare, clatinand mereu din cap): Aoleu, Dragomire!
DRAGOMIR: Ce?
ANCA: Sa mai crez eu ca ai sa te întorci? Eu nu vaz ca-ți faci adiata? (se scoala.) Dragomire, tu n-ai sa pleci… Cum se poate una ca asta! Sa-ți lași tu casa ta și sa fugi așa în lume… De ce? Ai scapatat și mergi sa slugarești unde nu te cunoaște nimeni?
DRAGOMIR: Aș!
ANCA: Ori te-a ars focul și mergi sa cauți adapost în alta parte?
DRAGOMIR: Nu!
ANCA: Atunci ai facut poate vreo fapta rea și ți-e teama de raspundere, de pleci așa în strainatați de la tine și de la ai tai…
DRAGOMIR: Dec!
ANCA: Ca cine fuge așa? Cine își parasește așa casa și locul, tam-nisam și-și ia lumea în cap?… Doar oamenii deznadajduiți, or facatorii de rele, or… nebunii.
DRAGOMIR (bea și ranjește): Nebunii…
ANCA: Deznadajduit n-ai de ce sa fii, ca slava Domnului, ai dupa ce bea apa… Fapte rele zici ca n-ai facut, ca tu știi și Dumnezeu ce sta pe cugetul tau… Atunci, Doamne iarta-ma, ai fi nebun!
DRAGOMIR (același joc): Mai știi? Oi fi…
ANCA: De asta sa nu razi… ești tu nițel cam țicnit… adica, ce nițel! Ești bine de tot; de mult ți-ai pierdut sarita… (Dragomir asculta nervos.) Noaptea visezi urat și sai din somn mereu… Ți-e frica sa dormi cu lampa stinsa… Mai-nainte, unde se întampla la tine sa te îmbeți!… Acuma îți bei mințile dintr-un țoi de rachiu… Mai-nainte ma sileai tu sa fac pomana și sa țiu soroacele de sufletul lui Dumitru (Dragomir mișcare) -ba ca ți-a fost prieten bun, ba ca e pacat ca s-a prapadit așa om de omenie! – Ajunsesem sa ma mir eu de tine, cum tu barbatul meu sa nu ma lași o clipa macar sa-mi uit de barbatu-meu al dintai… De la o vreme încoace, alta ș-alta: daca pomenesc cat de rar de el, te-apuca alte alea… Tu n-ai bagat de seama ce-ai facut adineaori?
DRAGOMIR: Cand adineaori?
ANCA: Adineaori, cand citea Gheorghe.
DRAGOMIR: Ei?
ANCA: Vorbeștii niște vorbe… de nu te-ar cunoaște omul ar crede…
DRAGOMIR: Ce vorbe? Ce-am zis?
ANCA: Ce nu se cade sa vorbești… Încai la bautura, calea-valea… e omul cu mintea împaienjenita… Dar erai treaz…
DRAGOMIR: Ei! Ce-am vorbit?
ANCA: Mi-ai zis sa-ți spui ce crez eu de tine, ca tu ai omorat pe Dumitru… și Gheorghe era de fața…
DRAGOMIR: Și tu ce-ai raspuns?
ANCA: Ți-am raspuns ca totdeauna… ca ești nebun.
DRAGOMIR (încruntat): Nebun!…
ANCA: Uite, vezi… am luat seama ca nu-ți place de loc s-auzi vorba asta. Ce sa fie cu tine, Dragomire? Eu gandesc c-o fi vreun pacat… Sa te spovedești… sa te grijești…
DRAGOMIR: Ce, am sa mor?
ANCA: Nu se spovedește omul numai cand are sa moara…
DRAGOMIR (indispus): M-oi spovedi alta data, n-am vreme acuma.
ANCA: Cand?
DRAGOMIR: Cand m-oi întoarce…
ANCA: Daca t-ei mai întoarce…
DRAGOMIR: Ei, așa! Daca m-oi mai întoarce… (se ridica amețit) m-oi spovedi… Ei, ș-apoi ce? Așa e viața omului! Pe toți dracul îi încaleca… toți o sa moara, toți! Și eu o sa mor… și tu o sa mori, și Gheorghe și toți… pe rand, pe rand, ca la moara. (se uita lung unul la altul.) Tu, femeie, tu ești ispita… Anco! Anco! (îi face șovaind semn sa vie dupa el.) Aide!… Aide, tu, n-auzi?… Maini dimineața plec… Tu! De ce nu ma iubești tu pe mine? (o apuca.)
ANCA (vrand sa-l departeze): Lasa-ma…
DRAGOMIR: Nu te las… (o ține cu d-a sila.)
ANCA (fixandu-l): Aba, Dragomire, ții tu minte alaltaieri la pomana – ca uitai sa te întreb – cand a venit rezervistul ala, de ce ai fugit?
DRAGOMIR (o lasa și o împinge ușor încolo): Care rezervist?
ANCA: Ăla de semana grozav cu Dumitru…
DRAGOMIR: Tu știi care e ala. (se întoarce spre masa.)
ANCA (dupa o pauza): Zici ca pleci dis-de-dimineața?
DRAGOMIR (posomorat): Da… plec…
ANCA: Atunci, culca-te… ai și baut… e aproape de miezul nopții…
DRAGOMIR (bea ce a mai ramas în cana): Ma duc! (pleaca spre ușa odaii lui, la stanga, planul al doilea.) Sunt beat…
ANCA: Crez… (urmandu-l încet.) Du-te de te odihnește… (subliniind) și…
DRAGOMIR (din pragul ușii): Și… ce?
ANCA: Închina-te… sa nu mai visezi urat.
DRAGOMIR: Bine! (iese în stanga. Anca se uita din ușe în odaie.)
ANCA: Așa… Dormi acuma. (închide ușa și asculta, trece apoi și asculta la ușa cealalta, apoi coboara.) Închina-te, Dragomire, ca se apropie ceasul!
(Cortina)
ACTUL II
SCENA I
ANCA (singura la masa)
Sa chem pe Gheorghe și sa-l pui sa-i sfarame capul… sa stau sa ma spovedesc lui Gheorghe cu de-amanuntul… Am eu vreme de asta acuma?… Poci sa-i arat lui așa de scurt și în pripa cum s-a strecurat și s-a înșirat îndelung, încet-încet, banuiala cu banuiala în sufletul meu, pana sa se înradacineze credința asta… ca Dragomir e vinovat?… Sa-mi pierz noapte cu vorbe… Dar Gheorghe poate sa nu vrea, or sa nu fie în stare sa faca așa fapta… Cum e baiatul ușurel, m-oi cai ca i-oi fi spus… (pauza.) Nu… N-am nevoie de ajutor… Sa ma gandesc mai bine… Cine n-o sa creaza ca tot nebunul fugit de la ocna a omorat și pe Dragomir?… (pauza.) Da de ce sa-mi fac pacat și sa mai straganesc pe nevinovat?… Aseara, la carciuma, Dragomir le-a spus la toți ca pleaca-n lume. Am destul ragaz pana la ziua sa-l tarasc și sa-l arunc în puț; a plecat, s-a dus… nu mai vine azi, nu mai vine maine, o luna, un an, nu mai vine de loc… M-a parasit!… (pauza.) S-a hotarat… (se scoala, merge la taraba și ia o barda, apoi coboara încet.) Adica sa fie greu lucru?… Doarme beat. Un uriaș doarme… doarme și cugetul lui și puterea lui și voia lui; viața lui arde încet și domol, cum arde lumanarea fara sa vrea sa arza… O femeie slaba, un copil fraged, hotarare numai sa aiba, poate sa sufle o data… ș-o stinge… (se joaca cu barda, cioplind binișor pe muchia mesii; în stanga s-aud gemetele nebunului; ea se trezește din ganduri și asculta.) Nebunul… S-a deșteptat… o sa-l deștepte și pe el… Ce sa fac? Sa-l trasnesc în somn!… Sa moara fara sa știe ca moare, fara sa vaza ca eu îl lovesc, fara sa-și aduca aminte de Dumitru… Daca n-o vezi ca vine, aia nu mai e moarte! Nu, nu vreau în somn: atunci ar fi parca ar dormi mereu… Da… sa-l deștept întai: sa știe ca-i vine moartea, de la cine și de ce… (pune barda pe taraba și pornește spre ușa lui Dragomir, face cațiva pași și se oprește; ușa de la Dragomir se deschide, el apare foarte turburat.)
SCENA II
ANCA, DRAGOMIR
DRAGOMIR (speriat): Anco!
ANCA (aparte): El!
DRAGOMIR: Anco, am visat urat… ma doare mana!
ANCA: Aiurezi… te doare mana din vis…
DRAGOMIR: Ma înjunghie unde am semnul de mușcatura.
ANCA: Șezi jos… tremuri. (el șade.) De unde ai tu mușcatura aia la mana, Dragomire?
DRAGOMIR: De mult.
ANCA: Bine, de mult; dar de unde?… N-auzi?
DRAGOMIR: M-a batut cand eram copil și m-a mușcat unul pe care îl trantisem…
ANCA: De ce nu vrei tu sa-mi spui ce ai pe suflet? Eu vaz ca tu nu ești în toate ale tale… Tu ai un ghimpe în cugetul tau… Destainuiește-te mie.
DRAGOMIR: Ție?
ANCA: Da, mie (Dragomir mișca din cap negativ) spune și te ușureaza; daca ai duce-o mult așa, o sa înnebunești…
DRAGOMIR: Sa înnebunesc!
ANCA: Da… Ce ai visat?
DRAGOMIR: Un cap de mort… cu dinții mari… vrea sa ma mușce… ma doare…
ANCA: Te doare ca nu vrei sa spui, te doare ca nu te hotaraști sa spargi buba și s-arunci rautatea afara… (pauza – se apropie binișor de el și-l apuca pe dupa gat.) Ia asculta, Dragomire… adica ce ar fi, cum stam noi aici amandoi, sa te pomenești cu Dumitru (el face o mișcare) ca intra binișor pe ușe… uite pe colo… (arata în fund) sa-l vezi ca vine, cum era el înalt și voinic, și se așeaza frumos colea la masa în fața ta: „Ei, buna seara, frate Dragomire… Ce mai faci? Mai îți aduci tu aminte de mine?…” (Dragomir se zgarcește pe scaun și s-apuca de masa; ea îi ia repede capul în maini și cearca sa i-l întoarca cu d-a sila spre fund.) Ia uite colo… colo… Iacata-l… iacata-l!… Vino, vino, Dumitre!… (vrea sa-l întoarca cu toata puterea.) Ci uite-te!…
DRAGOMIR (smucindu-se): Lasa-ma!… (se scoala; s-aude țipand nebunul; Dragomir se întoarce spre stanga; alt țipet.)
ANCA: Asculta… (Dragomir își întoarce privirile de la stanga, ea se repede aproape de el și, jucand spaima, șoptit.) Dragomire! (îl smucește și-l întoarce în loc cu fața spre stanga;el da cu ochii de nebun, scoate un strigat înecat și ramane încremenit.) Uite-l… Știi cine e? E nebunul care a scapat de la ocna…
DRAGOMIR: Ion! (cade zdrobit pe scaun.)
ANCA: El!
SCENA III
DRAGOMIR, ANCA, ION
ION (coboara tremurand): Mi-e foame… Îmi dai sa mananc?
ANCA (lui Dragomir încet): Trebuie sa-l oprim aici pana maine… (merge la taraba, ia paine, o cana de rachiu și țoiuri și le aduce pe masa.) Șezi colea, Ioane…
ION: Șez. (șade sfios în fața lui Dragomir, care se da înapoi cu scaunul.)
ANCA (dandu-i sa bea): Cum e la ocna, Ioane?
ION: Bodaproste… e bine. (la întrebarile ei, Ion raspunde lui Dragomir.)
ANCA: Și cum ai fugit de acolo?
ION (ca iluminat): Vezi ca s-a pogorat Maica Domnului la mine și zice: pe cum ca, Ioane, cand ai ajunge la fantana sub deal, o sa-ți iasa înainte cine sa te aduca la mine, și sa vii negreșit… sa vii, ca eu te scap de toți dușmanii tai, și o sa-ți fie bine, ca eu, Maica Domnului, o sa pui stavila între tine și rele: relele sa nu mai poata trece la tine, și nici tu sa nu mai pot trece la ele… (simplu.) Așa…
ANCA: Ei?…
ION: Pe urma, vere, m-am dus la fantana de sub deal și am pus donițele jos… Ei! Era frumos și cald… și era padurea singura… doar într-o tufa fluiera de departe o mierla… Numa, dinspre partea dealului, iacata ca-mi iese înainte o veverița, – vezi, o trimisese Maica Domnului! – Sta în fața mea în doua labe și se uita la mine drept cu ochii ei mititei și galbeni. Eu am dat s-o prinz, cand colo ea… țușt! A sarit p-o craca subțire de alun: acu se încovoia craca și s-apleca cu ea pana la pamant, acu se ridica, acu se ridica, acu se apleca. Eu dupa ea, ea iar înaintea mea, în doua labe, se uita la mine… Îi sclipea ochii, vere, de parca era doua schintei și ma chema iac-așa… (face gestul.) Am umblat o zi întreaga: la urma a pierit și am ramas ratacit… Da acuma o sa ma duc înapoi acasa.
ANCA: Unde acasa?
ION: La ocna.
DRAGOMIR: Ai scapat și vrei sa te duci singur înapoi?
ANCA: Da de ce te-a închis pe tine, Ioane?
ION: Pentru ca am omorat pe Dumitru.
DRAGOMIR: Da tu l-ai omorat?
ION: Eu.
ANCA: Ba nu tu.
ION: Ba eu… Luleaua și tutunul și amnarul lui era la mine.
DRAGOMIR: Ei, ș-apoi? Daca s-o gasi luleaua și tutunul și amnarul tau la mine, se cheama ca te-am omorat, ai?
ION (neînțelegand bine): E!…
ANCA: Asculta-l pe el, Ioane, tu stai degeaba închis.
ION (da din cap): Haha!
DRAGOMIR: Și o sa scapi curand de acolo… Peste un an… (se oprește privind banuitor la Anca; ea face o mișcare de inteligența, trece la taraba, d-acolo în celar și asculta prin ușe, pe care a lasat-o crapata.)
ION: Mai am unsprece ani.
DRAGOMIR: Ba unul.
ION: Ba unsprece…
DRAGOMIR (impacientat s-apropie de Ion și confidențial, dupa ce a aruncat o cautatura de jur împrejur): Daca maine, poimaine, o ieși un om ș-o zice: dați-i drumul lui Ion, ca nu este el vinovat, e altcineva…
ION: Altcineva… Ei! Așa a facut unul de la noi de la ocna… om milos, vere, Dumnezeu sa-l miluiasca…
DRAGOMIR (urmandu-și jocul): Lasa-ma sa-ți spui… E altcineva: Ion a fost un prost, i-a luat din buzunar luleaua și tutunul; dar cand i le-a luat, Dumitru era mort…
ION: Ba nu…
DRAGOMIR: Ba era mort… cu fața la pamant…
ION: Ba nu, era trantit pe spate (Anca mișcare) și a deschis ochii la mine…
DRAGOMIR: Ce!
ANCA (coboara repede la masa): Ș-apoi?
ION: Apoi l-a podidit sangele pe nas și pe gura ș-a murit… (mananca. Anca își șterge ochii și se uita la Dragomir.)
DRAGOMIR (rastit la ea): Ce te uiți la mine așa? (ea apleaca privirile; el mai aspru.) Uite-te la mine! (bate cu pumnul în masa; Ion tresare; foarte animat, catra Ion.) Cand l-ai gasit în padure?
ION (se scoala speriat și începe sa tremure): Spui, sa nu ma lovești, sa nu ma bați!…
DRAGOMIR: Cine te bate?… șezi jos… (Ion șade înfricoșat.) Pentru ce sa te bat?
ION: Pentru ca am omorat pe Dumitru…
ANCA (coborand): Creștinul lui Dumnezeu, înțelege ca nu tu.
ION (catra Dragomir): Nu eu… da cine? (Dragomir țafnește.)
ANCA: Spune cine, Dragomire.
DRAGOMIR (fierband): Nu te-amesteca tu în vorba!… Lasa-ne-n pace!… Nu știu… (bea cu sete.)
ANCA (foarte simplu): Vrei sa-ți spui eu, Ioane?… Uite cine. (arata pe Dragomir; acesta face o mișcare violenta.) Uite, Ioane, vezi tu? Ăsta a omorat pe Dumitru. (lui Dragomir.) Zi tu ca nu-i așa!… (Ion se scoala, începe sa raza pe-nfundate și sa ocheasca pe Dragomir.)
DRAGOMIR (bea pana-n fund, trantește pe masa cana, care se face țandari, și se scoala): Sunt prost eu ca stau la vorba cu doi nebuni!
ANCA: Doi nebuni!
DRAGOMIR (amenințator): Tu, femeie!… (încruntat, pornește spre ea, care s-a retras la taraba.)
ION (da un racnet și se napustește asupra lui Dragomir taindu-i drumul; îl apuca de gat și-l învartește în loc): Stai aci!… De ce l-ai ucis, ma, pe creștin? (Anca din fund urmarește cu tot interesul jocul lor.)
DRAGOMIR (luptand, înecat): Lasa-ma, nebunule!
ION (crescendo): Atunci, daca l-ai omorat tu, pe mine de ce m-a închis, ma?… De ce m-a chinuit? De ce m-a lovit în cap? De ce? (îl zguduie și-l împinge departe în fața langa masa; Dragomir palid cade gafaind pe un scaun…) Daca tu ești vinovat (obidindu-se treptat și aratandu-și moalele capului) De ce mi-a facut mie buba aici înauntru? (se vaita.) Ma doare!… Ma doare!…
DRAGOMIR (se ridica pe furiș de pe scaun și face un pas): Cum sa scap?
ION (oprindu-se din plans și repezindu-se): Stai aci! (îl apuca de gat.)
DRAGOMIR: Anco, mi-a stins puterile!
ION (crescendo): Tu… ești dracul!… Daca tu ești dracul, de ce nu te duci sa stai în balta unde te-a gonit Maica Domnului?… Or de ce nu mergi pe pustii locuri? Or de ce nu te întorci în fundul iadului?… De ce? (îl pune în genunchi.)
DRAGOMIR: M-a rapus!
ION: De ce sa ma chinuiești tu pe mine? (îl lasa un moment și-l privește ranjind salbatic.) Mai!… este la noi o ocna parasita… În fund e o balta neagra… Daca arunci o piatra-n fund, numa, de departe, din inima pamantului, începe sa aue, și aue tot mereu, și tocm-a doua zi tace, cand zice Maica Domnului: destul!… Acolo trebuie sa vii tu cu mine… sa te iau de gat (îl înhața) sa te ridic și sa te arunc în fundul balții… așa!… Haide. (urland.) Haide!… (îl taraște; Dragomir se zbate.)
ANCA (aparte): Îl omoara… nu trebuie!… (pune mana pe barda.)
DRAGOMIR: Sai, Anco!
ION (îl taraște): haide! Nu urla, caine!
ANCA (alergand în fața lui Ion, cu barda ridicata): Nebunule! Îți crap capul!
ION (tresare, lasa pe Dragomir și se da la o parte sfios): Nu el?… N-ai zis tu?… Tu ai zis. (se retrage spre fund.)
ANCA (ajutand pe Dragomir sa se ridice): Scoala!…
ION (departandu-se): Atunci, ma duc. (iese repede în fund.)
ANCA (dupa ce a ridicat pe Dragomir, care se așaza obosit la masa și uitandu-se în toate parțile): Dragomire, s-a dus!
DRAGOMIR: S-a dus?
ANCA: Se duce-n sat… Trebuie sa-l întoarcem înapoi și sa-l ținem aci pana vedem ce e de facut… Aide dupa el!
DRAGOMIR: Nu merg…
ANCA: Fuge! N-o sa-l mai ajungem…
DRAGOMIR: Du-te tu.
ANCA (suie și privind catre el, aparte): Așteapta tu! D-abia a-nceput!… (iese în fuga prin fund.)
SCENA IV
DRAGOMIR singur, apoi ION
DRAGOMIR: N-o sa-l mai poata ajunge… și chiar sa-l ajunga, ce folos! Parc-o sa aiba ea destul putere sa se lupte cu nebunul… A putut femeia sa ma vanza… acu ar vrea sa ma scape, dar n-o sa poata… Ion o sa spuie… Înca un an… Pentru un an, sa pierz viața întreaga!… Pentru un an! A! Cand n-are omul noroc! (își apuca cu mainile capul. – Ion a aparut la vorbele din urma, coboara și pune mana pe umarul lui Dragomir; acesta se scoala și ramane ca trasnit.) Anco!
ION: A trecut pe langa mine acuma… eram pe lavița; s-a dus încolo la vale… Mi-e foame, da-mi sa mananc. (șade.) Șezi și tu. (bea.) Bea și tu. (Dragomir se supune; – dupa o pauza lunga.) E unul la noi la ocna… Ce om bun, vere! Cum ma miluiește el pe mine: mananca numai cate o farimița și tainul lui mi-l da mie! Ăla a fost ucis pe tata-sau, și-l bagase pe frate-sau la ocna… Pe urma, vezi ce l-a învațat pe el Maica Domnului, sa vie la ocna și sa spuie: eu am rapus pe taica, lui neica sa-i dați drumul, ca nu e vinovat… (simplu.) Iac-așa.
DRAGOMIR (din ce în ce mai mișcat): Și…
ION: Și i-a dat drumul lui frațini-sau și l-a închis pe el.
DRAGOMIR: Pe el…
ION: D-apai!… Într-un tarziu dupa aia, a aflat el ca frațini-sau umbla sa moara, și s-a rugat sa-l lase de la ocna sa mearga acasa cu soldați numai pentru trei zile, ca zice ca: ce-am avut eu cu taica aia a fost alta socoteala; dar nu voi sa plece alde neica pana nu m-o ierta…
DRAGOMIR: Și l-a iertat?
ION: Da de unde!…
DRAGOMIR: Nu l-a iertat?
ION: Nu, n-a vrut sa-l lase de la ocna sa mearga…
DRAGOMIR: Și frate-sau a murit așa?
ION (da din cap ca da, bea, apoi se uita lung la Dragomir): Ma Dragomire, tu ești sanatos și cu mintea întreaga și o sa traiești bine… și eu… (zambind trist) o sa mor așa… necajit, batut și nebun! (se ridica.)
DRAGOMIR (foarte patruns): Ioane!…
ION: Vezi… Tu la ce n-ai venit sa spui pe cum ca Ion nu-i vinovat… Pe Ion l-ați batut în cap degeaba… Luați-ma pe mine. Ce-am avut eu cu Dumitru e alta socoteala, dar pe Ion lasați-l saracul! (cu obida adanca) și Ion s-ar fi rugat la Maica Domnului Buna pentru pacatele tale… Vezi!… Vezi. (plange liniștit.)
DRAGOMIR (plange înfundat): Ioane, eu caut sa te scap pe tine… Tu sa nu mai mergi, nu mai trebuie sa mergi înapoi la ocna…
ION: Da unde o sa ma duc eu?
DRAGOMIR (iute): Tu o sa stai aci cu noi. (Anca intra prin fund și se oprește în ușe sa asculte.) Or nu; mai bine sa plecam… Vino cu mine… scapam amandoi. Îți cumpar haine noua, palarie, cizme noua… De mancare, de bautura… tot… îți dau eu ce-ți trebuie. (Anca se retrage afara în închide ușa; Dragomir pleaca amețit spre dreapta și se întoarce înapoi.) Or nu… vino și tu cu mine…
ION: Unde?
DRAGOMIR: Colea în beci… sa scoatem banii (ia lampa) și sa plecam… Aide… (Dragomir pleaca cu lampa înainte spre chepengul beciului; Ion îl urmeaza. Dragomir deschide și pornește sa scoboare. Ion se retrage.) Aide!
ION (retragandu-se cu frica): Nu, nu intru…
DRAGOMIR: Da sa nu pleci!
ION: Nu.
DRAGOMIR: Or nu… stai (iese din beci, alearga la ușa din fund, o încuie și ia cheia; o pune în buzunar și coboara iar în beci.) Viu acuș…
ION (trece la masa și bea, fredoneaza un cantec haiducesc, apoi se oprește ascultand): A început iar… Cand urla cainele, moare cineva…
DRAGOMIR (iese din beci cu lampa și cu o ulcica în mana; închide chepengul la loc; vine la masa, scoate o basma din san și toarna în ea banii din ulcica; înnoada basmaua și o pune în san): Gata, Ioane!
ION (apucat de un fior): Mi-e frig! (Dragomir, mereu pripit, se repede în stanga și vine îndata cu o zeghe, pe care o arunca pe umerii lui Ion, și cu doua palarii, una i-o pune lui Ion și alta o pune el pe cap.)
DRAGOMIR: Acu plecam… Tu sa nu vorbești nimic pe drum… sa ma lași pe mine. Aide…
ION: Aide! (alt fior. Pornesc amandoi… Ușa e încuiata.)
DRAGOMIR: Ne-a închis pe dinafara! (sta un moment, cauta cu gandul și aducandu-și aminte.) A! (se cauta în buzunare… gasește cheia și deschide. Anca le vine în fața; ei se dau înapoi; ea intra și închide ușa.)
SCENA V
DRAGOMIR, ION, ANCA
ANCA: Da încotro, Dragomire?… Încotro, neica Ioane?
DRAGOMIR: Asculta, Anco…
ANCA (coborand cu Dragomir): Nu mai spune, ca știu; eram la ușe. (Ion se-nvelește în zeghe, se trantește pe o lavița și se culca.) Vezi, Dragomire, cand zic eu ca tu ești mai nebun decat… (arata cu ochii pe Ion.) Sa fugi în lume cu el!… Pe unde o sa umble? Pan pustii? O sa va întalniți cu oameni… O sa-l cunoasca cineva… E scapat de la ocna… Și chiar sa nu-l cunoasca nimeni, poți tu sa-i stapanești mintea? Da cand l-o apuca iar turba ca adineaori?
DRAGOMIR (demoralizat): Atunci?…
ANCA: Ce copil o sa auza asta și n-o sa priceapa ce legatura e între oamenii aștia doi, de pribegesc în lume, fara sa poata spune de unde vin, fara sa știe unde se duc?
DRAGOMIR (descurajat de tot): Dar ce sa fac?
ANCA: Sa ramai aici și sa-l ținem și pe el pana ne-om gandi la altceva mai cuminte.
DRAGOMIR: Daca n-o vrea… daca nu-l putem ține… (Ion geme și se zbuciuma în somn; Dragomir se sperie și se îndeasa spre Anca.)
ANCA: Trebuie sa putem… Cat o fi aici, îl iau eu pe seama. (merge la Ion, care se muncește rau în somn și zguduindu-l forte brusc.) Ioane! Ioane!
ION (sare din somn; e cu totul apucat): Da! Eu sunt vinovat… Maica Domnului mi-a zis sa spui, ca sa nu ma loviți… Bateți-l!… Dați-i la cap!… Se preface ca e nebun… (înduioșat catre Dragomir.) Uite cum îl bate! Uite cum îi da la cap lui Ion! (țipand de groaza.) A!… Nu!… Nu!… Nu dați! (în culmea spaimii.) O sa-i sparga oasele, îi turtește țeasta capului… O sa-l omoare!… (își acopere ochii.)
ANCA: Ioane!
ION (crescendo): De ce-l mai bate pe Ion daca a murit? (da cu piciorul ca cum ar vrea sa înlature ceva.) Sa-l ia de aici… e plin de sange… (mai da o data.) Nu mai mișca… (iar.) A murit… (pornește spre fund.)
DRAGOMIR: Pleaca! (amandoi se reped dupa el și vor sa-l apuce.)
ION (țipand): Nu puneți mana!… Sa nu dați… Ion a murit! (se smucește și le scapa; se repede la taraba, ia un cuțit mare și ridicandu-l în sus mareț.) Nu puneți mana!… Ion merge la Maica Domnului. (se precipita în odaia din stanga.)
ANCA: Dupa el!
DRAGOMIR (oprind-o): A luat cuțitul!
ANCA: Nu e nimic!… Dupa el, sa-l liniștim! Daca racnește așa, aude cineva de pe drum. (vrea sa mearga spre stanga; Ion, cu figura radioasa, reapare ținand în sus cuțitul plin de sange; face doi pași și se prabușește; amandoi se reped la el și-l ridica.)
DRAGOMIR: S-a înjunghiat! (îl așeaza pe o lavița langa masa.)
ANCA: Înjunghiat aici!… În casa noastra! (sta pe ganduri; pe chipul ei stralucește o inspirație.)
DRAGOMIR (dezolat): Ce-ai facut, Ioane?
ION (deschizand ochii): Da-mi apa… mi-e sete!
ANCA (cu o bardaca de apa): Ține, Ioane.
ION (bea): Bodaproste… Maica Domnului mi-a zis: scoate-ți maruntaiele cand intra Necuratul, și arunca-le cainelui…
ANCA: Asculta, Dragomire.
ION: … Ca eu, Maica Domnului, o sa pui stavila între tine și rele… ș-o sa dormi… o sa dormi… Da-mi apa… ma arde… (Anca îi da.)
DRAGOMIR: Ioane!
ION (dand cu mana într-o parte bardaca): Scoate-mi maruntaiele și da-le cainelui sa nu mai urle!… Cauta-ma la picior, din jos de genunchi… am un chimir… Sa te duci la ocna și sa-l dai de la mine aluia de a omorat pe tata-sau…
ANCA (scoate chimirul și-l baga în buzunarul lui Dragomir): Ține… (aparte.) Nu moare odata… o sa ne apuce ziua.
ION (iluminat): Uite veverița!… colo sus… pe craca!… Uite-o (vrea sa se închine și-i cade mana; – în extazul suprem.) Maica Domnului!… Tu ești?… Tu ma chemi?… Stai, ca viu… iacata-ma, viu!… (expira.)
ANCA (închinandu-se foarte patrunsa): S-a ispravit!… Dumnezeu sa te ierte, omule. (Dragomir e zdrobit; ea, schimband tonul d-odata.) Acu-i acu, Dragomire… acu ce ne facem?…
DRAGOMIR: Sa dam de știre…
ANCA: Vrei sa intri, or sa ma bagi pe mine în fundul ocnii! Sa zica ca l-am omorat noi!… Nu. Pana acuma nu știe nimeni c-a venit aici: sa-l aruncam în puțul al parasit. Maine om astupa, puțul și atat… Aide! Nu e vreme de pierdut! Se lumineaza de ziua; ramanem cu mortu-n casa pana maine noaptea… A! Sa sting lumina… trece cineva pe drum și ne vede ieșind așa… (stinge lampa.) Pune mana… (Amandoi iau pe Ion și pornesc spre fund; se aud în departare clopotele de la biserica… Ei se opresc s-asculte.) Toaca de utrenie… Ai avut încai noroc la moarte, Ioane: îți trage clopotele ca la toți creștinii!… La alții nici macar atata!… (Ies prin fund… Pauza – în timp ce clopotele urmeaza. Amandoi reintra. Anca aprinde lampa ș-o aduce pe masa. Dragomir foarte deprimat șade; camașa îi e manjita puțin de sange.)
SCENA VI
ANCA, DRAGOMIR
ANCA: Acu, ce stai? Trebuie sa te gatești de plecare.
DRAGOMIR: De plecare…
ANCA: Firește.
DRAGOMIR: De ce sa mai plec?
ANCA: Ca sa scapi și tu și sa ma scapi și pe mine. Daca se afla, și ești tot aici, și eu am tacut, se cheama ca amandoi l-am omorat… Eu… sunt nevinovata și nu vreau sa caza vina pe mine. Daca vrei sa stai, eu cauta sa ma duc în sat și sa spui tot, tot, tot… Daca pleci, ma fac ca gasesc pe Ion în puț și dau de știre… N-ai grije; îți las eu vreme destul s-ajungi departe… Tu ești fugarul, tu vinovatul… ș-am scapat amandoi…
DRAGOMIR: Vino și tu.
ANCA: Daca fug și eu, cade vina pe mine; nu poci asta… (suie; dupa o pauza mare, coborand la el cu brațele încrucișate.) Nu ți-e rușine! Nu ți-a fost mila și pacat de Dumnezeu!… Creștin ești tu?… Om ești tu? Vine un biet pacatos în casa ta, îți cere o bucațica de paine la masa ta, e obosit și te roaga de adapost sub acoperemantul tau, îți spune taina lui, și tu, fiara fara de lege, pui mana pe cuțit și spinteci omul! (Dragomir face niște ochi foarte mirați.) Cu ce-ți greșise bietul nebun?… Ce piedica ți-era el în lumea asta larga, unde e loc pentru toți? (cu toata energia.) De ce ai omorat pe Ion?
DRAGOMIR: Eu… pe Ion!…
ANCA: Pe Ion.
DRAGOMIR: Eu… am omorat… pe Ion! (rade febril.)
ANCA: Razi? Nu tu, da cine? (el se uita la ea lung; ea îi înfrunta cautatura; merge la el și-l apuca de pieptul camașii.) Asta ce e? Sangele asta al cui e? Nu-i sangele lui Ion?…
DRAGOMIR (își încheie repede minteanul la piept): Fugi d-aici!
ANCA: Nu te-ncheia, Dragomire; pe camașe e puțin; în odaie dincolo e mult; uite, ici e plin… Du-te în curte, e stropit peste tot; mergi de scoate o galeata din puț, sa vezi apa roșie… Tu, ucigașule, tu! O sa te gunoiești de viu între pereții de sare umezi pana o socoti Dumnezeu c-a venit ceasul sa te cheme ca sa te judece el mai bine…
DRAGOMIR: Pentru ce?
ANCA: Pentru ca ai ridicat viața altuia…
DRAGOMIR: A cui?
ANCA: A lui Ion.
DRAGOMIR (sta un moment și se șterge la ochi): Femeie! Daca te-ar întreba cineva pe tine de asta, ce-ai spune?…
ANCA: Ce-am vazut.
DRAGOMIR (ciudit din ce în ce): Ce?
ANCA (simplu): Ca Dragomir a rapus pe Ion nu știu de ce!…
DRAGOMIR: Tu?
ANCA (ia lampa și o pune la oblon; apoi coboara): Macar ca tu ai fost rau cu mine, mie tot mi-e mila de tine, Dragomire; am sa-ți dau o povața… Daca s-o întampla și n-ai avea noroc sa scapi pana la urma; daca or pune mana pe tine, nu fi prost și te-apuca sa tagaduiești cum faci cu mine, ca acolo nu te joci ca aicea: te-or pune la chinuri, vai de viața ta!… O sa-ți rupa carnea, sa-ți smulga dinții și unghiile, sa-ți descheie țeasta capului… Asculta-ma pe mine, eu îți vorbesc de binele tau. (se uita cu neastampar în fund.)
DRAGOMIR: Care va sa zica…
ANCA: Faci ce-ți spui eu: marturisești c-ai ucis pe Ion și te alegi numai cu pedeapsa; încai scapi de chinuri.
DRAGOMIR (revoltat, batand cu pumnul în masa): Da daca nu l-am ucis eu?
ANCA: Asta e! Începem iar; ba nu, ba da, ba da, ba nu.
DRAGOMIR (fierband): Lasa-ma! (își vara capu-n maini, astupandu-și urechile.)
SCENA VII
ACEIAȘI – GHEORGHE
GHEORGHE (intra repede, vede pe Dragomir și vrea sa se retraga): Dragomir!
ANCA (suind la Gheorghe; foarte repede și șoptit): Mergi în sat, ia pe primar și oricați oameni gasești, spune ca te-am trimes eu pentru un omor… și vino cu ei…
GHEORGHE: Ce e?
ANCA: Mergi, îți spui… o sa vezi… Vino iute! (îl mana afara.)
SCENA VIII
ANCA, DRAGOMIR
ANCA: (vine cu pasul grav la Dragomir, care sta pe un scaun cu capul în maini)
Scoala, Dragomire, c-a sosit ceasul!
DRAGOMIR (se scoala): Ceasul!
ANCA: Ceasul socotelii. Stai drept… aduna-ți mințile cate le mai ai și raspunde la ce te-oi întreba… Pentru ce l-ai omorat?
DRAGOMIR (înecat de ciuda pana la lacrimi): Nu! Nu l-am omorat eu!… N-ai fost tu aicea? N-ai vazut tu?
ANCA: Nu pe Ion… pe Ion lasa-l… De altcineva îți vorbesc eu acuma…
DRAGOMIR (palind, încet): De cine?…
ANCA: Știi de cine, nu te mai preface… Tu vrei sa pleci, tu cauta sa pleci. (el face trist din cap ca da; ea, aspru.) Ei!… Nu faci un pas de-aici pana nu-i zici pe nume… (privindu-l cu toata puterea.) Zi-i odata pe nume!
DRAGOMIR (încet de tot): Du…mi…tru!
ANCA (rasufland din adanc): Ai vazut? Așa! Du-mi-tru! (șade jos; el sta în picioare.) Pentru ce l-ai ucis…
DRAGOMIR: Pentru tine…
ANCA: Pentru mine…
DRAGOMIR: Ca sa te iau eu…
ANCA: Cum l-ai ucis? Spune. (își pune coatele pe masa și barbia în palma și asculta nemișcata; el sta drept, se încheie cu îngrijire în mintean și povestește simplu.)
DRAGOMIR: Ma tot goneai… Odata, cand ai ieșit de la biserica la Vinerea Marea, seara – ți-aduci aminte – m-am dat pe langa tine și ți-am zis încet: „Anco! De ce n-ai vrut sa ma iei pe mine? Eu tot te iubesc… Lasa-l pe Dumitru și vino!…” Ți-aduci aminte?
ANCA: Da, mi-aduc.
DRAGOMIR: Tu mi-ai raspuns: „Am barbat, lasa-ma-n pace!…”
ANCA: Și tu?
DRAGOMIR: Eu am plecat acasa, n-am dormit toata noaptea și dimineața… m-am hotarat.
ANCA: Cum ai facut?
DRAGOMIR: Știam cand se-ntoarce de la deal pan padure… și l-am așteptat… Venea șuierand… Ne-am întalnit, ne-am dat în vorba… i-am aratat o pluta înalta; el a ridicat ochii în sus. Am tras cuțitul, și pana s-aplece iar ochii… (se oprește, stingandu-i-se glasul.)
ANCA (își acopere fața – un moment – apoi și-o descopere și-l privește așteptand): Ei?… Înainte.
DRAGOMIR: Ce sa-ți mai spui?
ANCA: El ce-a facut?
DRAGOMIR: A țipat ș-a cazut în genunchi… a dat sa scoața cuțitul… da m-am repezit și l-am lovit peste mana și la beregata… cand m-am aplecat la el, m-a mușcat de mana.
ANCA: De la el era mușcatura! (îi face semn sa urmeze.)
DRAGOMIR: Pe urma, l-am întors cu fața în jos, am mers la fantana de m-am spalat și m-am dus acasa sa ma culc, ca nu mai puteam, cadeam d-a-n picioarele de ostenit… Ion l-a gasit acolo… Pe urma… știi…
ANCA (sculandu-se): Știu… La un an ai venit și mi-ai zis: „Anco, nu-ți mai traiește barbatul, ma iei?” Vorba ta și glasul cum mi-ai spus-o, mi-au dat un junghi pan inima; nici nu te luam altfel, ca mi-erai urat; de-aia te-am luat ca sa te aduc în sfarșit aici. De la început te-am banuit. Tot ce-ai facut pe urma, întai grija de sufletul raposatului, apoi spaimele și turba ta cand îți pomeneam de el, vorbele tale fara șir tot de omoratori și de termenele pana cand încape pedeapsa, și visurile tale cu capete de morți, care te mușca, și cate altele, puneau mai mult temei banuielii mele. Mai întai, ma hotarasem sa te curaț – ba era sa bag și alt suflet în pacat! – pe urma am stat sa ma gandesc mai bine. Adineaori credeam ca o sa te sugrume nebunul; era sa las sa te socotești cu el, dar aveam și eu cu tine o rafuiala mai mare: nu te puteam lasa sa treci dincolo așa nejudecat aicea. (pauza.) Te-am judecat, te-ai marturisit, trebuie sa-ți dau acuma pedeapsa ce ți se cade c-ai rapus pe omul ce mi-era drag ca lumina ochilor, tu, care mi-ai fost urat totdeauna… (suie și-l lasa-n urma.)
DRAGOMIR: Eu te-am iubit… și…
ANCA: Și?…
DRAGOMIR: Și… da acu e degeaba… Eu trebuie sa plec în lume; tu… poate sa iei pe Gheorghe… (înecat și foarte încet) dar sa știi ca tot te iubesc…
ANCA: Da? (rade.) Așteapta sa vezi tu acuma cum o sa-ți platesc eu ție dragostea. (pauza.)
DRAGOMIR: Anco, eu plec… sa ma ierți!
ANCA: Sa te iert! D-aia te-am rabdat eu langa mine, d-aia am umblat eu atata vreme sa te aduc aici, ca sa te iert? (rade. Se aud pași și glasuri afara.)
DRAGOMIR: Taci!… Anco, vine cineva…
ANCA: Da, vine Gheorghe, cu oameni… vin sa te ridice ca ai omorat pe Ion.
DRAGOMIR: Pe Ion! (izbucnind.) Tu m-ai vandut… cu Gheorghe…
ANCA: D-apoi cine?
DRAGOMIR (îngrozit, cautand în toate parțile): Femeie! Vreau sa scap… Nu vreau sa puie mana pe mine!… Mi-e frica!… Vreau sa scap!
ANCA: Nu se mai poate! (s-aude glasul lui Gheorghe.)
GHEORGHE (d-afara): Haide toți!
DRAGOMIR (racnind): A! (țintește pe Anca și se precipita la ea s-o stranga de gat.)
ANCA (țipand și fugind spre ușe): Sariți, fiara! (ușa se deschide; Gheorghe și alți oameni navalesc înauntru) ma omoara și pe mine!
SCENA IX
DRAGOMIR, ANCA, GHEORGHE, mai mulți oameni
DRAGOMIR: (coboara aiurit și se înțepenește în fața; Gheorghe și alți doi oameni coboara la el și-l apuca de amandoua brațele; el se uita la ei pierdut și tremurand)
Merg… merg eu… sa nu ma bateți, merg! (rugator catra Gheorghe.) Nu ma strange așa tare de-acolo… Ți-am spus ca ma doare!
ANCA: Oameni buni… a tras aseara la noi în gazda un biet drumeț; nu știu de unde venea, nici unde se ducea… L-a ucis barbatu-meu! În odaie și colea, uitați-va, e lac de sange!… Cautați în puțul al parasit de langa gradina… Avea nenorocitul de el un chimir la picior… acu e la Dragomir în buzunar. (Dragomir pune machinal mana, scoate chimirul și-l da razand prostește unuia din oameni.)
UN OM (cu o franghie în mana): De ce omorași creștinul, ma? (îl leaga.)
ALT OM: Luați-l!… La primarie…
ANCA: Oameni buni… eu v-am descoperit fapta; dar omul asta e barbatul meu… O sa mi-l luați de tot.. ramai singura. Trebuie sa ma lasați sa-i spui și eu o vorba… (Oamenii se dau cu respect în laturi; ea s-apropie de Dragomir, care sta nemișcat, și raspicat îi șoptește.) Dragomire, uite-te la mine (el o privește) pentru fapta rasplata și napasta pentru napasta!
(Cortina)