Tara de dincolo de negura -

1
ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ
(Povestiri de vanatoare)

Despre aceasta Ţara şi despre vanat şi pescuit
prefaţa autorului din 1 octombrie 1936

Mirajul

I. Maica-mea era mare farmazoana
II. Ucenicie, într-o breasla veche
III. Poveştile de vanatoare sunt de la Dumnezeu
IV. Vanatori de lupi, în veacuri vechi
V. April – o clipa
VI. Tovaraşul meu Voişel e vrednic vanator, ca mulţi alţii
VII. Sitarii, cand prietinii mei se cearta
VIII. Ploaie, în paduri departate
IX. Lupii de la Cucoara, urmeaza un razboi neistovit
X. Pasaj de raţe, sara
XI. Gaşte salbatice – adica numere incomensurabile
XII. Oameni din balţi, langa Ostrovul lui Caliniuc
XIII. Cand a cazut Moş Calistru, pe Deleleu
XIV. Caprele lui Sfantu-Antonie
XV. Vant dinspre Caliman
XVI. În singurataţile Raraului a cantat cucoşul salbatic
XVII. Kiki da examen în faţa onoratei comisii
XVIII. Tom a fost odata tanar, ca şi Kiki

Acum caţiva ani, d-l Badauţa a tiparit o foarte frumoasa carte. Puţini au vazut cuprinsul ei; e o carte de ilustraţii fotografice. Puţini cunosc materialul de inspiraţie al acestei carţi, pentru ca romanul, fiind din naştere esenţial şi integral patriot, n-are nevoie sa-şi cunoasca ţara. Patriotismul verbal se poate lipsi de fapta, chiar atunci cand ea ne leaga de trecut şi de Dumnezeu; iar albumul d-lui Badauţa e o asemenea fapta.
În aceasta carte vorbesc priveliştile şi oamenii acestui pamant. Munţii în care au împietrit parca îndrazneli de gandire singuratice; paclele care acopar liniştile vailor; apele care zvonesc cantarea vieţii etern înoite; codrii care suie rapile şi coboara vagaunile, deschizand luminii poieni şi gramadind întuneric în sihle nestrabatute; satele înşirate pe coline, cu bisericile poetice; Dunarea şi Marea; oameni în costume pitoreşti razand clipei care trece: cartea aceasta e un tribut de pietate Celui care elibereaza necontenit minunile, de la margaritarul din scoica oceanului pana la zambetul delicat al unei fecioare din munţii Bucovinei.
Psalmistul cel din veacuri a spus frumos cu vorba ceea ce dl Badauţa exprima cu imagini fotografice:
„Doamne, Dumnezeul meu, zic chipurile şi priveliştile aceste, ca şi David regele-poet; mare şi minunat eşti tu: cu slava şi cu stralucire împodobit!
Te îmbraci în lumina ca-ntr-o haina; întinzi cerul ca un cort.
Tu din ape îţi faci lacaşurile cele de sus; nourii sunt caruţa ta şi te porţi pe aripile
vanturilor.
Tu faci vanturile, trimeşii tai şi flacarile focului sunt slugile tale.
Cat de minunate-s lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai facut şi e plin pamantul de faptura ta!
Toate de la tine aşteapta sa le dai hrana la vreme:
De le-o dai ele-o primesc; de le iei duhul, mor şi în ţarana se prefac.
De priveşti pamantul, el tremura; de te-atingi de munţi, ei fumega.
Cand trimeţi tu, însa, duhul tau, toate iaraşi se zidesc şi se înoieşte faţa pamantului!
Rasfoiţi aceste planşe, ca sa vedeţi cate frumuseţi cuprinde pamantul romanesc. Sa nu aveţi, însa, nici o clipa de mandrie, caci toate sunt ale Celui ce cladeşte, preface şi înoieşte.
Omul zgarie îndeobşte faţa pamantului şi o pateaza. Cele etern-frumoase sunt numai ale lui Dumnezeu.
Uitaţi versurile proaste pe care le-aţi învaţat candva în şcolile primare:
Ţara mea are campii manoase,
Dealuri înalte cu mandre flori…
Uitaţi paginile de antologie ieftina, discursurile de lirism şi prezumţie, caci noua nu ni se datoreşte nimic din ce-i frumos pe acest pamant romanesc. Nu ni se datoreşte nici macar pastrarea a tot cei primitiv, caci, unde s-a putut, sondele au spart scoarţa pamantului, fierastraiele au ucis padurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensaţie; unde au ucis, n-au aţaţat din nou viaţa; au ramas munţi dezgoliţi şi dealuri care se risipesc în vai. Minunea priveliştilor primitive s-a pastrat în afara de voinţa şi tendinţa oamenilor trecatori. Aceşti oameni trecatori niciodata n-au cunoscuto; au prefereat ţinuturile şi priveliştile la moda din alte ţari, unde au risipit averile agonisite de alţii. Catra minunile acestea primitive nu sunt drumuri; în preajma lor nu se afla locuri de popas, omul trecator n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenţa.
Aşa încat, iubiţi prietini şi fraţi, sa nu cadeţi în pacatul mandriei. Numai dupa ce vom fi adaos ceva al nostru la frumuseţa lor, dupa ce le vom recunoaşte şi le vom împresura cu iubire, dupa ce pionierii vor taia şi vor aşterne drumuri, dupa ce oameni de treaba vor deschide hanuri romantice şi prietineşti drumeţilor, dupa ce, lasand în raft cartea, vom merge cu piciorul cercetand toate ca într-o calatorie de ispaşire, dupa ce ne vom simţi intrand în noi dragostea acestui pamant ca un suflet al stramoşilor, numai atunci vom avea dreptul sa ridicam ochii şi sa mulţamim cu umilinţa Celui pe care-l invoca regele psalmist de demult.
Rasfoiţi aceste planşe numai în tihna chiliei voastre; dupa aceea nu lasaţi sa treaca zadarnic anii voştri. Daca nu sunteţi vanatori şi pescari, puneţi mana pe toiag şi colindaţi moştenirea aceasta fara pareche. Nicaieri în lume nu sunt locuri mai frumoase.
N-am spus ca avem cele mai alese frumuseţi din lume, ci ca şi aici sunt privelişti tot aşa de frumoase ca cele mai laudate de aiurea. Cel care vede Delta înţelege singurataţile Africii. Cel care suie în Calimani ori pe Retezat, ori pe Ceahlau a trecut în zona fara de prihana a altei lumi.
Cei care sunteţi vanatori ori pescari n-aveţi nevoie de îndemnul meu ca sa ieşiţi în mijlocul naturii. Dupa ani de rataciri şi practica, vad ca înca îmi mai raman totuşi destule, necunoscute, şi va îndemn pe cei de la campie sa va suiţi la munte, sa ascultaţi cerbul la începutul toamnei, iar pe tovaraşii vanatori din munte îi sfatuiesc sa încerce farmecul unei zile cu luntrea în singurataţile pruteţurilor ori dunariţelor.
Fara îndoiala ca vanatul şi pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observaţia ca s-au nascut sub presiunea necesitaţii şi nau devenit divertisment decat cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vanatul – forţa şi rezistenţa.
Omul de azi nu mai întrebuinţeaza aceste însuşiri ca saşi agoniseasca hrana. Cu peşte de undiţa şi cu mamaliga de raşniţa nu te îngraşi, cum foarte potrivit observa dictonul popular.
Pamantul şi animalele domestice raspund îndestulator nevoilor lui de harna; munca se cheltuieşte în alte direcţii, în domenii diverse cu meşteşuguri noua; vanatul şi pescuitul au ramas o patima, cum spun ţaranii noştri.
Cat de departe, din trecut, vin pornirile care dorm în noi şi se deşteapta în anume împrejurari cu nebanuita putere, poate oricine sa marturiseasca aducandu-şi aminte de primele impulsii vanatoreşti. Copilul doreşte sa întovaraşeasca în expediţie pe tatal lui ori pe fratele mai mare; pe urma devine neliniştit în dorinţa nebiruita de a poseda o arma; dupa aceea, catra şaisprezece ani, porneşte acele expediţii fara sfarşit din zori şi pana în noapte pe coclauri şi în preajma apelor.
În aceasta stradanie nu-i decat placere pura. E o cheltuiala enorma de energie, din care lipsesc cruzimea şi foamea ancestrala. În visurile acestei epoci a vieţii mele, eram copleşit de un fel de febra, în care îmi apareau în cantitaţi impresionante vanaturile pamantului paradisiac din preistorie. Din somnul puţin şi agitat astfel, ma trezeam ades, ca sa ascult daca nu s-a starnit o vreme rea afara; ieşeam uneori ca sa privesc stelele nopţii; îmi faceam socoteala daca am suficiente muniţii pentru ziua unica – izolata – devenita scop suprem al existenţei.
Începutul acestei pasiuni are totdeauna ceva dramatic. Îmi aduc aminte ca aveam mai puţin de cincisprezece ani cand am ieşit, întro primavara, cu puşca, spre revarsarile de apa ale Siretului, la Paşcani.
Ucenicia acelor zile a avut toate greutaţile lipsei de experienţa a unui prunc. Totuşi, nimic nu m-a oprit, nici balţile cu apa de dezgheţ, nici nomolurile, nici jocul cardurilor de salbaticiuni de la o balta la alta, de la o lunca de ici, la alta cine ştie unde; nici raceala apei dintr-un sireţel, în care am intrat înot ca sa scot prima raţa împuşcata; nici zilele de ploaie, nici înserarile cu ceaţa, nici truda înfricoşata, nici foamea; – nimic. Ochii trebuiau sa vada, nervii sa tremure: erau ochii şi nervii stramoşului vanator. Şi n-aveam vreme nici pentru guturai, nici pentru pneumonie; nici macar nu miam pregatit un reumatism, caci n-am cunoscut mai apoi nicicand asemenea morb. Atat e de adevarat ca omul poate fi el însuşi o putere elementara.
Ma grabesc sa adaog ca copiii mei i-am ferit de asemenea experienţe.
În anii care au urmat, petreceam vacanţele pe malul Moldovei, într-un sat al neamurilor mele de pe mama. Colindam prundurile, garlele şi luncile Moldovei, urmarind fara încetare acea umbra a visurilor dupa care alergam întreaga noastra viaţa: atunci era o pasiune, mai tarziu a fost alta, iar mai tarziu o alta forma a înşelarilor. În vara aceasta din urma, am fost tot aşa de ahotnic, ucenic-pastravar cu undiţa în valea Sebeşului, calauzit de un prietin meşter, inginerul Ianoşi. Mai am de învaţat de la Ieronim Stoichiţa meşteşugul cerbilor. Aşa înoindu-ma necontenit în elementele primare, voi ajunge pana la asfinţitul meu. De atunci, de la malul Moldovei şi al Siretului, fiinţa mea întreaga se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile. Învaţatura mea era ca lasam sa patrunda în mine taina tuturor acestor lucruri noua.
Poposeam la un izvor, ma odihneam pe o brazda de fan, intra în mine puterea vieţii nemuritoare; eram fericit şi inconştient ca însaşi creaţia. Vanatul e sport numai în aceasta ipostaza.
Este o epoca a tinereţii cand asemenea derivativ e absolut necesar. Adolescentul care sta pe ganduri şi cauta singuratate, care e neliniştit şi învins de melancolie, sa ştiţi ca cloceşte în el o primejdioasa otrava. Nu-i alt medicament mai bun decat truda placuta a umbletului, lumina nemarginita, aerul curat, somnul adanc, frate cu tihna stancii.
Sunt şi alte înfaţişari ale vanatoarei. Partidele cu tovaraşi mulţi, la padure, dupa ce a cazut frunza codrului şi s-a aşezat cel dintai omat de noiemvrie, sunt cele mai agreabile expediţii de petrecere, în care oamenii maturi îmbracaţi bine, transportandu-se comod, avand pregatite salaşuri şi ospeţe, aşteapta vanatul în ţiitori, pe cand haitaşii îl starnesc cu larma de chiote din singurataţi. Asemenea fel de a vana nu cere multa truda.
Numai cand expediţia se face în munte la cerbi şi la cucoşi salbatici, plimbarea cere picior vanjos şi respiraţie buna. Trebuie sa va marturisesc la ureche ca şi aici mijloacele moderne înlesnesc oamenilor sa se pacaleasca ei singuri: automobile, cai, valeţi şi toate celelalte; banuiesc ca s-a gasit pentru „domni mari şi mijlocul sa li se abata vanatul la ţava puştii.
Nu; daca nu simţi pe fruntea aburita vantul înalţimii, daca nuţi trece prin toate încheieturile acea truda, placuta, sora cu framantarile prapastiilor, şi daca nu adormi în descantecul pamantului, – eliberarea ta din monotonia vieţii nu-i decat o minciuna. A duce sus, catra stele, viaţa mica de toate zilele, e o profanare.
Cele mai agreabile plimbari vanatoreşti în aer liber sunt toamna, la iepuri.
Ogoarele şi miriştile au o tonalitate aurie; dealurile şi vaile onduleaza şi se înclina graţios; în fundul peisagiilor se zareşte un iaz ori un sat; pe o costişa înegresc tufişuri batute de bruma. Ai pornit în stralucirea soarelui de dimineaţa, cautand razor cu razor, strabatand porumburi neculese, alaturandu-te cu luare-aminte de araturi. Îţi ţii canele aproape; stai cu atenţia încordata; în ochi ţi se rasfrang toate detaliile terenului şi toate mişcarile vietaţilor marunte; cand, deodata, ca şi cum l-ar fata pamantul, sare pe neaşteptate iepurele.
Te-ai oprit, dar numai o clipa. Simţi truda în picioare şi în braţe; dar treci înainte şi vei umbla înca multe ceasuri, c-un fel de beţie a sanataţii în toata fiinţa. Ai trecut dealuri şi vai, te-ai strecurat pe sub costişe, ai strabatut un rediu; ai ieşit pe o culme straina; observi ca soarele se înclina spre asfinţit şi cerul îşi schimba coloarea. Te îndrepţi din şale, respiri adanc, cuprinzi cu ochii întinderile, judeci şi cumpaneşti unde poate fi locul de adunare cu tovaraşii.
Trebuie sa te întorci iar peste dealuri şi peste vai. Ai puncte de reper un arbore singuratic, lucirea unei balţi, unghiul unui deal. Ai înca destula putere sa strabaţi o distanţa buna, îndarat.
Ai umblat opt ceasuri; ai strabatut douazeci şi ceva de kilometri; te-ai mulţamit la amiaza, cu o gustare frugala, nu te simţi flamand; nu te simţi prea obosit; eşti în starea aceea speciala de euforie, pe care nimic nu ţi-o poate da în celelalte împrejurari ale vieţii.
Placut e şi cu luntrea la salbaticiunile de balta. Placut e la stuf, cu copoii, urmarind lupi şi vulpi. Placut e la sitari, primavara, cand crapa mugurul padurii.
Ah! viaţa aceasta e frumoasa şi prea scurta. N-am aflat înca toate tainele munţilor. Şi abia acum mi-am alcatuit scule iscusite pentru pastrav şi lipan, ca sa încep o cariera în care straluceşte prietinul meu Ion Al. Bratescu-Voineşti.
Foamne, binecuvanteaza cu zambet ispravile mele trecute şi îngaduie sa ajung a povesti prietinilor mei pe cele viitoare!
1 octomvrie 1936

Mirajul
Cum, prietine? Nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Şi de alte umbre ciudate, care
au trecut prin viaţa noastra, dupa ce am intrat în balţile Dunarii, în Ţara de dincolo de negura?
Nu se poate sa fi uitat minunile acelei calatorii în Delta!
Am ratacit amandoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului.
Eram în tovaraşia unui prietin distins, care acuma nu mai este, subt ocrotirea lui şi-ntr-un
vaporaş harnic şi curat. Cum am ieşit în lungul Dunarii, printre luncile cele mari de salcii, care
se închinau lin la suflarea vantului, am înţeles ca intram în alta viaţa, ori într-un basm.
Dincolo de lunci erau garlele afunde şi nenumarate, cu închisorile peştelui; cherhanalele de
ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele şi plaviile.
În plaurul plutitor, adica în pamantul nou alcatuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce
aduna şi preface moartea , – o viaţa noua şi înfrigurata fremata. Plante necunoscute scanteiau
în soare. Lejnicioare albastre se caţarau spre pamatufurile stuhului. Liane felurite se
amestecau alcatuind draperii. Într-o lunca de tamarix, înflorita ca cerul, cantau într-un amurg
privighetorile. În adancul umbrei, în dosul acestui stralucit decor, miile de paseri şi de animale
traiau o viaţa neînfranata. Şi subt ele, în apa fierbinte malul cald, alta viaţa a ganganiilor fara
numar, fara sfarşit, multipla şi fabuloasa, izvorata din veşnicie. Pajura ţipa sus în cer, unde
curge raul cel mare al vanturilor. Mai aproape de noi pluteau şi vasleau lebedele şi
cormoranii. Lopatari albi se înşirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi batrane de salcii
tresareau egrete graţioase – ca nişte bucaţi de zapada înaripata. Şi raţele, şi gaştele, şi batlanii,
şi cocorii, şi becaţele şi pescaruşii de felurite neamuri… Şi oamenii bizari cu care aveam
raporturi, din alt neam şi alta zodie, ne vorbeau nu numai de felurimile de peşti ale garlelor şi
balţilor, ci şi de animale ale plaviilor: lup şi mistreţ, vidra şi nurca. Iar urechile noastre
ascultau povestiri şi mai ciudate decat aceea a lui Caliniuc, pe care lau mancat lupii, –
întamplare de altminteri mai adevarata decat toate adevarurile. Poposind subt revarsarea
argintie a unei salcii, stand amandoi cap la cap, am vazut ganganii înotatoare îmbracate în
crusta cafenie tivita cu roş, alungandu-se într-o raza de soare printre alte ganganii, puzderii de
nenumarate forme. Ş-am auzit şi broaştele care au cantat oamenilor din locuinţile lacustre. Şi
trecand pe langa un ostrov, am vazut o livada de gutai, în care atarnau fructe mari de aur ca-n
poveste. Debarcand în loc singuratic, departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel moş
Procor, pe care se pare ca lai uitat.
Traia într-o casuţa de ciamur, trista ca şi batraneţa lui şi zbarlita ca şi el. Ai intrat în
vorba cu el şi ţi-a grait de nişte întamplari, care pareau neverosimile pentru ca se petrecusera
în alta lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns înca mana stapanirii şi oamenii stau faţa în
faţa cu natura şi cu Dumnezeu.
– Domnilor, ne spunea acel moş Procor, în tinereţele mele am avut eu o întamplare
naprasnica, de care îmi aduc aminte acuma la batraneţa. Am sa v-o povestesc şi
dumneavoastra, ca sa aflaţi carei cel mai bun leac în asemenea împrejurare, pentru trupul şi
pentru durerea omului. Am avut, cum va spun, în acea vreme, o pricina cu nişte pescari,
pentru o muiere cu care ma aveam eu bine.
Ma duceam catra ea cu luntrea într-un colţ de lunca şi ma socoteam fericit pentru ca
eram tanar şi nebun. M-a simţit omul care avea stapanire asupra ei, şi şi-a luat tovaraşi alţi
pescari; şi mau împresurat între stuhuri şi salcii, între cer şi apa. Dupa ce mau palit cu vaslele
în cap, m-au doborat la mal şi m-au zdrobit cat au poftit. Nu m-au pravalit în apa: acolo m-ar
fi mancat ganganile şi peştii. Ci m-au lepadat la ostrovul meu, ca sa mor ştiut de alţii şi sa fiu
îngropat creştineşte. Aşa am fost, domnilor, de batut şi de zdrobit – încat nu mai aveam ştiinţa
despre nimic. Ş-atuncea maica mea, care cunoştea multe şi vazuse şi altele, m-a oblojit întai
cu spirt şi cu pane. Dupa aceea a pus pe fraţii mei sa junghie doi berbeci, şi m-au cusut aşa
cum eram, numai o rana, în pieile acelea crude şi sangerate. Va spun şi dumneavoastra
doftoria asta – ca s-o folosiţi la nevoie. Eu eram sa mor şi m-am facut sanatos.
Noi i-am mulţamit pentru sfat; şi nu eram miraţi atat de leacul acela, cat de lipsa din
povestirea moşneagului nostru a acelor vorbe care puteau sa aminteasca societatea, legea şi
puterea lumeasca. Omul, în acele meleaguri, traieşte pe socoteala lui, ca şi mistreţul, ca şi
lupul. Şi totuşi nu traieşte mai rau decat noi, cei de dincoace.
Oamenii din balţi n-au şcoli, ştiu însa ca s-au nascocit în alte parţi de lume slove şi
carţi. În carţi şi-n condici se scriu biruri şi rautaţi, de care ei, slava lui Dumnezeu, pana la
venirea noastra, erau feriţi. Oamenii din balţi au cateva bisericuţe, pe grinduri, – despre
Dumnezeu ştiu totuşi puţin. Cunosc însa puterea vantului ş-a valului. Cerul fara margini,
stuful fara fund, umbra amurgurilor, glasurile nopţii, sunt puteri stravechi subt care se pleaca.
Ochii lor primitivi şi copilareşti samana cu ai peştilor, cu ai paserilor şi fiarelor, samana cu
apa, şi-n ei se stravede vechimea speciei. Moş Procor ne privea din veacurile cele vechi.
Ca şi alţi oameni ai Deltei, batranul ştia sa pregateasca o ciorba pescareasca, pe care
sunt sigur ca n-ai uitat-o. Într-o oala mare, cu borş acru ori cu cvas, fierb mai mulţi crapi de
cate trei ori patru oca. Dupa ce-au fiert bine, bucatarul pastreaza zama şi zvarle carnea. Şi
zama o pune din nou la fiert cu puţine zarzavaturi şi cu mult nisetru ori pastruga. Cand ne-am
mirat de asemenea risipa, ochii aceia, transparenţi ca apa, ne-au privit cu nedumerire.
– Apoi aicea, domnilor, daca nu-i mancam noi pe peşti, ajung sa ne manance ei pe
noi…
La închisori şi la lese şi-n jurul cherhanalelor, am vazut foind în balta atata peşte ,
încat într-adevar am avut spaima şi senzaţia unei invazii.
Îţi aduci aminte cand am debarcat în insula Letea? Printre lunci, printre dune şi printre
ochiuri razleţe şi limpezi de apa, am ratacit o parte din zi ca nişte Robinsoni ai timpurilor
noua. Am vazut la Letea o cioara de o specie necunoscuta în ţinuturile noastre. Ne privea cu
mirare şi caraia ciudat, zburand pe deasupra singurataţii, ca sa duca undeva veste despre
sosirea unor pamanteni. Am întalnit însa şi paseri şi animale ratacite de pe la noi.
Dumbravenci zburau pe deasupra palcurilor de salcii, hulubi salbatici huruiau în plopi. La o
cotitura am zarit un iepure mai mult de coloarea nasipului decat roşcat. Şi am vazut şi vulpea,
furişindu-şi blana de flacara, taind o carare şi mistuindu-se în desiş de lozii. Te-ai luat îndata
dupa dansa cu harnicie, cercetandu-i urmele ca un adevarat fiu al pustiei. Ne aflam în nişte
locuri unde, nu cu mult înaintea noastra, alt explorator întalnise un vanator care dispreţuia
progresele veacurilor şi navea drept arma decat un ciomag lustruit. Cu ciomagu-n dreapta şi
cu traista la şoldul stang, urmarea vulpile şi iepurii care lasau urme amestecate pe dunele moi
şi fine ale insulei.
Şi dumneta vrai sa spui ca nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor?
Ada-ţi aminte şi chiama din pacla între noi atatea chipuri pe care le-am întalnit
altadata, în alta lume. Între ele şi noi s-a pus perspectiva timpului, – şi ceaţa departarii le da o
uşoara linie artistica, ce nu poate dauna realitaţii.
Umbland pe insula aceea dintre apele Dunarii, am vazut nascand din cer un şirag lung
de lopatari. Paserile acelea straine, venind din cine ştie ce limanuri, au plutit ş-au coborat
lang-un ochi limpede, într-o margine de dumbrava. Ne-am îndreptat catra ele, – şi le-am privit
siluetele fine, în lumina puternica a primaverii. Apoi, ridicand ochii, deodata am vazut în
fund, catra asfinţit, peisagiul schimbat. O mare lina aparuse în departari – şi la ţarmul ei un
şirag de arbori de ţara tropicala, cu trunchiuri nalte şi varvuri tufoase şi revarsate. Ne-am
îndreptat într-acolo cu uimire şi placere, pana ceam înţeles ca farmecul acela e al unei iluzii.
Şi am ramas departe privind mult timp acea apa a morţilor, înşelatoare, care totuşi nu era
decat o rasfrangere a realitaţilor.

I. Maica-mea era mare farmazoana

E vorba de o vreme destul de departata, cand înca nu încheiasem primul deceniu al
vieţii mele. Fiindca iubeam foarte mult poveştile şi pe moş Ilie, facusem cunoştinţa de7
aproape cu o chisea mare de tutun, care sta într-un colţ, pe masa de lucru a tatei. Era un fel de
pocal de ghips pe care meşterul italian, care îl vanduse, îl împodobise cu o scena antica în
basorelief. Se vedeau de jur împrejurul rotundului muzicanţi goi cu fluiere duble şi bacante
încununate cu flori, care danţuiau. Totdeauna stam şi cugetam nedumerit de ce nu s-or fi
îmbracat oamenii aceia. Pe urma îmi varam în chisea nasul ş-o mana şi ma duceam sa caut pe
povestitorul meu.
De la acest moş Ilie am auzit cea dintai istorisire de vanatoare şi cu acest prilej m-am
încredinţat ca mama nu e-n stare sa preţuiasca cum se cuvine asemenea lucruri minunate. Am
avut atuncea pentru ea sentimente obscure şi îndoielnice.
Era într-o dupa-amiaza de toamna tarzie. Dimineaţa, scanteiase în gradina şi pe
acoperişuri o bruma groasa şi-ngheţase în treuci apa gainilor. Moş Ilie ieşise în ograda cu
cojocu-n spate şi fuma din luleaua cea scurta, ca sa se încalzeasca la nas. „De acu, cuconaşule,
şi iarna-i aproape…” îmi declarase el cu un glas plin de îngrijorare şi de un fel de taina.
L-am întrebat, înalţandu-mi spre el nasul:
– Se poate, moş Ilie? Eu n-o vad nicairea.
– N-o vezi înca, da sa ştii mata ca-i dupa dealurile şi padurile celea. Într-o noapte pune
caii la sanie şi vine la noi.
– Cum?
– Pune caii la sanie şi vine. Are ea vanturi în chip de cai; şi-i mana c-o puha lunga de
canepa; şi ei necheaza şi stranuta omat şi viscol. Cand trece, s-aude; dar de vazut, n-o vede
nimeni.
– N-o vede?
– Nu, c-aşa-i randuiala ei de la Dumnezeu…
Am ramas pe ganduri, uitandu-ma numa-ntr-un ochi ca raţa la uliu, spre dealurile şi
padurile cele de departe. Era acolo o pacla albastrie, care-nchidea o lume fantastica, pe care
eu înca n-o cunoşteam. În dupa-amiaza liniştita pacla aceea era tot acolo şi eu o observam din
cerdacul casei, cu gandul la vorbele de dimineaţa ale batranului. În livada cadeau frunzele
nucilor, c-un fel de graba, parca se strangeau şi se puneau la adapost pentru vremuri grele.
– Moş Ilie, da dumneata ai fost acolo?
– Unde?
– Acolo, dupa dealuri şi dupa pacla.
– Se-nţelege c-am fost. Eu chiar de-acolo am venit aici.
– Aşa? Atunci poţi sa-mi spui daca pe acolo sunt vanatori…
– Ce sa fie?
– Vanatori, moş Ilie…
Îmi facusem eu socoteala ca dupa paduri şi pacla trebuie sa fie ţara vanatorilor ş-a
poveştilor.
– Cum sa nu fie, cuconaşule? îmi raspunse batranul, saltanduşi cojocu-n spate şi
scoţandu-şi din chimir luleaua; sunt vanatori peacolo care nu se mai afla pe lume. Şi eu, daca
vrai sa ştii mata, am fost vanator pe acele meleaguri. Şi pe urma am venit aici, la targ, şi m-am
facut slujitor în ograda la cuconu Alecu. Da eu, acolo, am fost vanator mare.
– Atuncea trebuie sa fi vazut iepuri.
– Cum nu!
– Iepuri adevaraţi, moş Ilie; de cei care fug pe camp, nu de cei morţi.
– Se-nţelege ca iepuri adevaraţi. Cand ieşeam eu cu puşca, sareau ca lacustele, şi
puşcam o mulţime.
– Cand? vara ori iarna?
– Ba toamna, chiar aşa, ca pe vremea asta.
– Atuncea, moş Ilie, trebuie sa fie frumos pe acele locuri, şi trebuie sa fie şi alte multe
jivine. Cand te-i duce acasa la baba, sa ma iei şi pe mine, ca sa vad şi eu o vanatoare.
– Se poate, cuconaşule, de ce nu? Şi eu chiar pot sa-ţi spun o întamplare cu o
vanatoare, pe care-am avut-o în viaţa mea; da nu mai am tutun de pus în lulea şi ma cam
strange-n spate frigul ista, macar ca am cojoc…
Eu am lamurit pe data toate greutaţile:
– Ştii ce, moş Ilie? intra dumneata-n bucatarie; acu nu-i nimeni acolo; eu ma duc prin
casa şi vin numaidecat sa-mi spui povestea…
Dupa ce am intrat în odaia tatei şi m-am uitat puţin la cantareţii antici şi la bacante, mam
coborat la bucatarie şi m-am aşezat pe un scaunel. Moş Ilie s-a chincit langa vatra, şi-a pus
un carbunaş în lulea. Pacaia cu gust şi pufaia fumul pe horn.
Eu aşteptam o minunata poveste vanatoreasca. Asta a fost cea dintai.
– Unde s-a-ntamplat, moş Ilie?
– La noi, acolo, în codru la Chiţoc. Îmi vine mie aşa într-o zi gust de vanat. Şi cum îm
vine gust de vanat, iau eu puşca ş-o şterg frumos, ş-o încarc cu cate-o masura de praf şi una de
poşte. Dupa ce-ncarc puşca, chem capauca, dar, nu-i dau nimica de mancare, ca s-adulmece
mai bine urma, – şi intru cu dansa în padure. Acu, dupa ce intru în padure, ma iau pe-o carare.
Şi, dupa ce ma iau pe cararea aceea, ajung la o rapa. Numai ce vad ca Faţa pune botun
pamant, ş-o porneşte rapede, parc-o tragea cineva cu aţa.
– Aşa o chema pe capauca?
– Da, ca era iute ş-a dracului… Nici n-aveam nevoie sa-i dau de mancare, ca se hranea
ea singura. Dar, oricat vanat manca, nu sengraşa niciodata. Aşa ajung eu la rapa aceea, ş-o
porneşte Faţa, şi no mai vad; da o aud îndata dand glas: ţah-ţah! subţire ca dintro muzicuţa…
Atuncea, cum o aud, dau fuga în curmatura la rapa porcului: acolo era ţiitoare ştiuta pentru
capre şi mistreţi. Dupa ce ajung acolo, stau, aştept, – aud glasul capaucei mai departat, în loc
sa s-apropie. Mai aştept ce mai aştept, aud ţahnitul capaucei statornic. Ce sa fie? A dat peste
vreo dihanie care nu vrea sa iasa din culcuş. Ma furişez rapede pe-o poteca şi ţin drumul drept
spre locul unde suna bataia caţelei. Socoteam ca nu-i departe – dar am suit ş-am coborat, ş-am
intrat în nişte prapastii şi-n nişte tauri, pe unde nu mai fusesem niciodata în zilele mele. Stau
şi ma uit împrejur, nu cunosc nimica, parca ieşisem pe taramul celalalt. Da aud îndarjit glasul
Faţei.
Şi numai ce vad pe o creanga de plop uscat, într-un parete de rapa, o dihanie
înfricoşata. Avea urechi şi ochi de om şi casca o gura mare cat un bot de oaie… Şi tot facea
urat cand la mine, cand la capauca. Mult n-am stat pe ganduri. Am pus puşca la ochi şi, cand
am aprins, a şi venit gramada la pamant, şi caţeaua a fost asupra ei. Da cand a racnit o data,
mi s-a parut ca-i glas omenesc şi caţeaua s-a dat chelalaind înapoi. Cand m-apropii, îşi daduse
suflarea şi se uita la mine cu ochii holbaţi. Stateam eu şi ma gandeam şi ma sfiam sa pun
mana pe dansa. Sa fie pasere, – avea într-adevar aripi, dar se uita şi ţipa omeneşte. Am stat eu
mut şi m-am gandit, şam zis aşa în gandul meu:
ca-i o biata lighioaie
de prin codrii cei pustii
ş-o venit la moartea ii…
Ş-am lasat-o acolo şi m-am întors cu capauca la lume şi nu ştiu nici azi ce-a fost
asemenea minune…
Ascultand povestea moşneagului, eu eram numai ochi şi numai urechi, cuprins ca de-o
înfiorare. Povestind, moş Ilie se îndeletnicea de-aproape cu luleaua lui. Aşa încat nici unul,
nici altul n-am bagat de sama intrarea mamei în bucatarie. Probabil ca asculta de mai multa
vreme. Cand întoarseram ochii spre ea, o vazui zambind. Moş Ilie scuipa rapede în lulea, îi
închise capacelul de alama ş-o vara în chimir.
– Frumoasa poveste, moş Ilie, zise mama, însa cam lunga, şi mi se pare ca mane e
sarbatoare şi sunt de facut pe-afara o mulţime de treburi…
Moş Ilie îşi pleca umilit fruntea şi se strecura pe uşa, saltanduşi în spate cojocul.
Pandind cand nu ma baga mama în sama, ma strecurai şi eu în urma lui şi-l gasii în grajd,
ţeseland calul. Poate era prea ocupat şi nu ma vedea, caci deocamdata nici nu întoarse ochii
spre mine. Se pleca la urechea calului şi-i spuse cateva vorbe, destul de tare ca sa pot auzi şi
eu:
– Mare farmazoana îi cocoana asta Profiriţa…
Am încercat sa-i cer cateva lamuriri asupra cuvantului acestuia nou, dar n-am izbutit
sa scot decat mormairi nedesluşite. Era de taiat lemne, era de carat apa, – nici nu mai ştia pe ce
lume-i de atata treaba.
Sara, la masa, auzii pe mama vorbind cu veselie tatei despre dihania de prin codrii cei
pustii. Eu aveam înca în mine fiorul necunoscutului, şi mama gasea cu cale sa rada!
– Şi m-am mirat, sfarşi mama uitandu-se la mine pieziş, can bucatarie mirosea a tutun
de cel bun…
Atunci m-am roşit pana-n albul ochilor şi mi-am plecat nasuşorul în farfurie. Nu ştiam
ce înseamna vorba moşneagului, dar am admis şi eu, în mine, ca mama-i o mare farmazoana,
adica nu înţelege poveştile şi are mirosul prea ascuţit.

II. Ucenicie, într-o breasla veche

Era în ziua de 27 Martie 1894, – a treia zi dupa Buna-Vestire. Aceasta data am izbutit
s-o statornicesc dupa toate metodele istorice, care de altminteri sunt destul de simple. Ziua
despre care vorbesc are o importanţa deosebit de mare pentru mine, deoarece un baieţandru, al
carui nume este ş-al meu, ieşea întaia oara cu puşca în luncile Siretului. Se pare ca eram eu
însumi; fara îndoiala însa ca era cu totul altcineva. Copilul de odinioara nu mai este de mult. Îi
pastrez numai în mine înregistrate imaginile, ca-n mormantul unui album. Din cele multe ale
fiinţii aceluia mi-a ramas transmis intact mai ales instinctul acela, carel scotea aproape
inconştient, din îngramadirea unui targuşor, spre lumina de primavara a campiei şi spre
luncile Siretului. Şi amintirea acestor clipe de taina şi de ucenicie este tot aşa de importanta şi
tot aşa de rara, ca şi oricare dintre faptele fiilor omului. Va pieri şi ea ca toate. Ar fi deci un
fapt istoric numai prin prezumţia trufaşa de a-l impune atenţiei. Nu-i decat o privire curioasa
spre lumea umbrelor de odinioara, de-acu cateva zeci de ani ori de veacuri, caci data pe caream
statornicit-o n-are de fapt nici o importanţa.
Baieţandrul purta puşca-n spate şi torba la şold, aşa cum bagase de sama ca fac
vanatorii cei batrani. Umbla harnic, cu ochii aţintiţi spre licariri de ape şi spre zavoaiele
Siretului. Îi lucea soarele în ochi şi i se rasfrangea în suflet. În bucuria aceasta a luminii ş-a
spaţiului se amesteca o hotarare nedesluşita sa urmareasca şi sa fulgere de departe vietaţile
salbatice care fug de om. Fantazia lui naştea scene arbitrare de vanatoare, care-l faceau fericit
o clipa.
Merse o vreme în lungul unei cai ferate, pe subt fire de telegraf, în care canta uşurel
vantul. Apoi trecu pe malul unui canal adanc, în fundul caruia curgea apa unui parau,
spumoasa, printre pojghiţi de ghiaţa. Ochii lui aţinteau zavoaiele Siretului, pete de-o dulce
coloare cafenie, subt fumegari stravezii. Erau un ţarm de visuri, unde înca nu-i calcase
piciorul. Dintr-acolo se întorceau de multe ori la marginea targului vanatori barboşi, care
vorbeau de vulpi şi lupi, iepuri şi vidre, sitari şi raţe. Dintr-acolo soseau cu undiţa pe umar, în
seri de vara, pescari ţigani, cu peşte puţin, însa cu amintirea neştirbita a unui somn uriaş pe
care l-au prins candva, sub salcii, întrun loc ascuns pe care numai ei îl ştiu.
În afara de aceste imagini şi ecouri, împletite cu bucuria tinereţii, în sufletul lui nu mai
era nimic. Toate legaturile cu lumea disparusera. Carţile de şcoala şi profesorii, fierberea
impura a targuşorului de provincie cazusera în întuneric, ca papuşile în cutia lor. Din
adancimile subconştientului, un fior necontenit tremura catra suprafaţa. Toata fiinţa lui era
libera şi atenta. Atenta vanatoreşte, – deşi expediţia aceasta era întaia, deşi ochii lui nu
vazusera înca vanatul viu.
Cum mergea pe canal, i se desfaşura în dreapta campia mlaştinoasa, dezgheţata şi
plina de apa. Pe creţurile subţiri ale balţii aceştia, la departare de cinci sute de paşi spre
cantonul drumului de fier, înegrira raţe care înotau şi bateau din aripi în stropi de soare.
Baiatul se opri cu zvacniri de inima. Cand sa fi aparut raţele pe balta? Cand a pornit pe canal,
nu se vedeau. Poate sa fie însa paseri domestice. Sa vedem.
Fara o clipa de îndoiala, dupa ce trage puşca din spate şii ridica oţelele, – coteşte spre
dreapta şi intra în balta, împotriva raţelor. De cizmele lui pana la genunchi, bine unse, e foarte
sigur. De aceea ramane mirat cand simte între degete şi sub talpi apa rece ca ghiaţa. „Trebuia
sa le ung mai bine…” mormaeşte el, privind încordat şi serios spre raţe. Şi paşeşte înainte,
primind situaţia – şi apa.
Raţele evoluau fara grija în apa limpede şi rece. Apoi se înşirara una dupa alta şi
întoarsera pliscurile spre omul care venea spre ele încalţat cu ghiaţa.
Îl primira pana la distanţa potrivita, care este totdeauna mai mare decat bataia puştii.
Lucrul acesta baiatul nu-l ştia. Şi ramase foarte emoţionat, privindu-le cu ochii mariţi, cum se
înalţa macaind, cum descriu un arc spre marginea balţii, cum înclina iar catra el, apoi trec şi
cad langa canal, în locul unde a simţit cel întai fior al apei. Le face iar faţa prin balta pana la
genunchi, şi tremura în el o bucurie iute, ca are de-a face, în sfarşit, cu vanatul visat. Raţele se
zvarl iar pe-o scara nevazuta în aer. Îşi înclina iar zborul spre balta. Fac un ocol prin dreapta,
ca şi cum ar vrea sa-şi deie bine sama cu cine au de-a face. Ocolesc şi prin stanga. Şi zborul
lor fulgera tremurat pe luciu. Apoi se ridica spre soare şi trec în aburii de pe luncile Siretului.
Ochii baieţandrului raman cu uimire aţintiţi întracolo, pana ce descopar subt cer cardurile de
salbaticiuni. Le urmareşte zborul înclinat spre zavoaie. La cardurile acelea mari s-au alaturat
şi raţele de-aici. Acolo sunt cotloanele cele minunate pe care le-au descoperit vanatorii şi catra
care a pornit şi el în dimineaţa aceasta de primavara. Acolo trebuia s-ajunga cat mai degraba.
Zgomotul pe care-l face apa-n cizme, cand calca, nu-l baga de sama decat într-un
tarziu. O clipa numai îşi închipuie c-ar trebui sa se opreasca, pentru a rezolva problema.
Poate-ar fi mai bine sa umble desculţ, cu ciubotele în geanta. Nu are însa nici o clipa de
pierdut, şi grabeşte pasul.
Cea dintai experienţa îi arata ca locurile largi nu sunt prielnice vanatorului de balta.
Deci zavoaiele cu ascunzişuri şi perdele de lozii sunt neaparat trebuitoare ca sa poţi împuşca
raţe. Ca sa fii vanator, trebuie sa ştii asemenea lucruri. E necesar însa sa te deprinzi şi cu apan
cizme.
Din canal zbucneşte macaind, cu batai de aripi, o pareche de raţe mari. Îi trec pe
dinainte la o zvarlitura de baţ. Puşca însa i-i în spate, cu cucoaşele lasate. O scoate şi o ţine
goala pe braţe, cu atenţia agerita. Dar în canal nu s-aşeaza mai mult decat o pareche de raţe.
Iata şi luncile cele mari ale Siretului; şi garlele cu ape sporite. Şi cu balţi în toate
scobiturile pamantului, între zavoaie. Iata şi cel dintai card de raţe, vajaind prin vazduh.
Nagaţi se ridica din smarcuri şi falfaie rar, mieunand prelung. Cine ştie ce pasere va fi fiind
aceasta, care zboara aşa leganat şi pe departe. Un cardişor de raţuşti cenuşii sageteaza la linia
salciilor şi, rupandu-şi brusc zborul, cad catra o balta.
Porneşte tulburat într-acolo. Intra între salcii batrane abia înmugurite; îşi face drum cu
violenţa prin mlada deasa şi vreji uscate de mure. Gafaind, vede tulbure balta prin panza
huceagului. Înegresc pe luciu, aproape, raţuşti neliniştite. L-au simţit, se înalţa cu chemari
subţirele, cu scantei în aripi. Cand razbeşte la malul pustiu, se gaseşte singur şi-şi vede în
balta limpede imaginea colţuroasa şi schimbatoare.
Gafaie ca dupa o sforţare penibila, şi bataile inimii se alina odata cu apa. În oglinda
vanata îi ramane neclintita icoana severa şi trista, ca a stramoşilor care i-au lasat fiorul din
adancuri. Ca şi dansul, aşteptau şi ei în trecut, în timpul fara numar, pe malul altei balţi. Ca
danşii, şi el, n-are ganduri. Are numai atenţie şi aşteptare, cu ochii rotunzi.
Trece domol malul balţii. Cauta din ochi alte desişuri de lozii, cu alte scanteieri de
oglinzi. I s-arata deodata într-o cotitura Siretul cu ape mari, curgand în singuratate. Zboruri de
salbaticiuni se înclina spre el – dar şi ele sunt ale singurataţii. Totu-i nou şi curat subt cerul ca
toporaşul. Malurile proaspete înca n-au fost calcate de picioarele oamenilor, nici de animalele
lor îmblanzite. Apele samana cu cerul şi în fundurile lor albesc nouri. Prin vazduh şi pe unde
au trecut numai paseri libere şi straine. N-au lasat urme. Vulpile, bursucii şi iepurii zavoiului
le privesc cu ochi neclintiţi şi înţeleg ca ele au adus primavara. Balţile noua ale dezgheţurilor,
braţele vechi de Siret, colţurile de lunca şi dumbravile de plopi n-au pentru el nici un nume,
caci acum le vede întaia oara. Şi toate într-adevar sunt altele, cum n-au mai fost niciodata şi
cum nu vor mai fi în acest colţ de pamant. E o privelişte unica, o clipa trecatoare. Şi
copilandrul îşi începe ucenicia c-un suflet la fel, c-o simţire pe care n-a mai încercato şi care
va ramane în el ca un cristal al amintirii.
Totuşi nu-i singurul om între zavoaie, dumbravi şi ape. Aude în dreapta, într-o salcie
batrana, bataia unei ciocanitori. O pareche de hulubi salbatici s-au înalţat cu plesnituri de aripi
dintr-un fund de carare şi, de subt zborul lor spariat, înainteaza împotriva-i doi vanatori cu
armele pe braţe. Au aripi albastre la palariile ţuguiate. Şi, deşi cu mult mai în varsta decat el,
sunt oameni tineri, fara de mustaţi. Amandoi sunt oacheşi şi cu privirile negre îndrazneţe.
Ucenicul se simte intimidat şi mic faţa de nişte vanatori vechi, fara îndoiala, cu
experienţa şi cu multe victime la rabuş. Cartea ispravilor lui e alba şi abia azi nadajduieşte sa-i
puie un semn. Înţelege ca de la asemenea tovaraşi are totul de învaţat. Începutul zilei i-a
dovedit ca salbaticiunile sunt viclene şi biruinţa asupra lor se caştiga cu anumite meşteşuguri.
Se opreşte ş-aşteapta. E fericit cand vede pe straini zambindui, şi glasul salutului lor
are o melodie placuta. Unul din ei, cel mai în varsta, poarta aninata de torba o raţa; şi cum se
opreşte, se întoarce şi se aşaza aşa fel ca sa se vada vanatul.
– Asta-i raţa de cele mari… rosteşte învaţacelul, cu seriozitate şi ca un desavarşit
cunoscator.
– Da, raspunde c-un fel de nepasare vanatorul. Am împuşcato la zbor. A mai cazut în
zavoi una, pe care n-am putut-o gasi. Dumneata n-ai facut nimic?
– De-abia am venit… se grabeşte sa raspunda ucenicul. Apoi adaoga îndata, fara
şovaire: De data asta înca n-am împuşcat nimic.
– Şi noi, în alte randuri am fost mai norocoşi… încheie cel de al doilea începutul de
convorbire.
Pe cel cu raţa îl chiama Alecu. Pe cel mai mic Coca. Sunt feciorii unui proprietar din
împrejurimi. Au şi cani, acasa, şi sunt vanatori vechi. Puştile lor, pe care învaţacelul se
grabeşte sa le cerceteze cu admiraţie, nu sunt de multa vreme venite din Anglia şi au o bataie
excelenta. E bine sa ai o puşca buna, deşi asta n-are mare importanţa. Ochiul este totul şi
siguranţa manii.
– Şi mai ales nu trebuie sa te emoţionezi… complecteaza Alecu. Dumneata te
emoţionezi?
– Nu ma emoţionez niciodata, marturiseşte ucenicul şi se mira el singur de raspunsul
sau.
– Acum cum facem? întreaba Coca. Ar fi poate bine sa stam la panda la doua balţi
deosebite. Daca vin raţe aici şi tragem, – se duc dincolo.
– Cred ca-i buna ideea… accepta ucenicul, şi-şi însamna în cap cea dintai strategie
vanatoreasca.
– Facem şi asta… intervine Alecu, ca cel mai în varsta; dar întaiu n-ar fi rau sa cautam
balţile care ne-au mai ramas.
– Nu trebuie însa sa ne vada şi sa ne simta… obiecteaza ucenicul. Îşi mişca în cizme
degetele şi le simte ude şi calduţe. Cea dintai paţanie cinegetica doarme în el ca-ntr-un
mormant.
Hotarasc sa caute balţile, bineînţeles cu mare luare-aminte şi mare paza. Înainte de a
porni, Alecu scoate ţigari. Învaţacelul primeşte una. O primeşte ca un vechi fumator, deşi
tutunul nu ia otravit niciodata gura. Ameţit şi cu capul deodata tulbure, asculta cu admiraţie
neprefacuta istorisiri de vanatoare ale celor doi fraţi. Ei sunt mai ales vanatori de iepuri şi
prepeliţi, dar le place sa iasa şi la raţe. Vanat, însa, foarte frumos şi interesant, e sitarul.
– Noi avem un cane foarte bun la sitari… explica Alecu. Dumneata ce rasa ai? Al
nostru e seter.
– Ş-al meu e tot seter… raspunde ucenicul, c-o mare dorinţa sa aiba şi el asemenea
cane.
– Ai împuşcat mulţi sitari?
Ucenicul se gandeşte, uşurel încruntat şi numarand în gand.
– Eu, vorbeşte iar cel mai mare dintre fraţi, nu pot sa spun cam împuşcat prea mulţi. În
cea mai buna zi mi s-a întamplat sa fac şase parechi…
Baiatul îl admira fara sa banuiasca nici o clipa ca tovaraşii lui ar putea fi în aceeaşi
situaţie faţa de dansul. Stapanit şi grav în faţa naturii ş-a vanatoriei, el aparea redutabil celor
doi tineri înfocaţi şi vorbareţi.
Trecura înspre balţile şi zavoaiele fara nume; se strecurara spre jocul cardurilor de raţe
c-o luare-aminte impresionanta. Fara nici o îndoiala însa ca şi ceilalţi doi erau în cea dintai zi
a lor de vanat. Raţele sfaramau balta şi umpleau de fulgere negre cerul. Erau multe şi de toate
soiurile. Se amestecau gotcele cu cele de şuvoi, canipiile şi raţuştile; macaiau, şuşuiau şi
carcaiau pe felurite tonuri şi zborurile lor în lungul Siretului şi de la balta la balta pareau
jocuri uşoare şi neostenite – înspre care zadarnic bubuira în cateva randuri puştile englezeşti
ale celor doi fraţi. Ucenicul le numara greşurile c-o bucurie ascunsa. Avea şi el dreptul sa
greşasca cel puţin tot atatea lovituri.
În sfarşit, se oprira tustrei. cu aceeaşi mandrie şi încredere, la malul Siretului, pe-un
braţ vechi cu ape umflate, – şi Alecu îşi reîncepu faţa de strain povestirile unor ispravi
însemnate. Era vorba de alte dihanii şi de salbaticiuni despre care ucenicul auzise numai din
nume. Ca şi pentru sitari, urma sa pastreze o rezerva prudenta, raspunzand atat cat trebuia ca
sa-şi salveze onoarea. Şi, fumand o noua ţigara, dorea cu violenţa o împuşcatura miraculoasa
care l-ar fi ridicat deodata şi definitiv din nemernicia lui.
Dorinţele mari de multe ori au raspunsuri neaşteptate. Cum stateau subt salcii, într-o
scobitura de mal, veni asupra lor stolul de raţe cu sunet de vijelie şi cazu în cuibul de soare
din apa. Învaţacelul apleca puşca şi le fulgera. Balta le zvarli pe toate iaraşi spre cer, afara de
doua, care ramasera palpitand în fierberea luciului.
Le aţinti cu uimire şi cu bucurie înfricoşata. «Raman la adanc şi departe…» observa
Coca, nu fara puţina rautate. Ucenicul îl privi cu gravitatea stramoşilor lui; şi, fara sa stea nici
o clipa în cumpana, cu mişcari iuţi, îşi trase cizmele şi-şi azvarli de pe el hainele. Intra în
balta; îmbraţişa apa de ghiaţa şi înota în zvacnituri şi stropi spre raţe. Le cuprinse cu stanga;
se întoarse în loc şi mana la mal trofeele, cu dinţii încleştaţi şi cu privirile aspre.
Cei doi fraţi îl urmareau cu respect şi îndoiala.
Aveau a face desigur c-o fiinţa rara. Stapanindu-şi tremurul falcilor, învaţacelul îşi
trase pe el cu aceeaşi iuţeala hainele şi cizmele şi-şi anina cu grija la torba cele doua paseri
împuşcate. Erau raţe albe de şuvoi, cu pete negre şi cu sfarcurile aripilor încrucişate.
Sentimentul de mila era în el cu desavarşire absent, ca şi în cei dintai vanatori ai lumii.
Dupa ce-şi potrivi torba la şold, îşi înalţa privirile spre alte zboruri de raţe, şi vazu
nouri negri viforoşi gramadiţi asupra asfinţitului. „Vine dintr-acolo furtuna…” prooroci cel
mai mare dintre fraţi. Şi un tunet departat mormai în fundurile cerului. Coliba omeneasca nu
se afla în singurataţile balţilor de la Siret; peşterile din lutul malurilor de mult le mancasera şi
le surpasera apele; aşa încat se vedeau singuri şi ameninţaţi de spranceana asfinţitului, între
şuvoaie şi balţi. Se desparţira brusc, fagaduindu-şi o alta întalnire vaga, – şi baiatul porni în
fuga spre casele oamenilor, ţinand strans îmbraţişate cele dintai jertfe ale libertaţii. Nourii
asfinţitului creşteau, îmbulzindu-se spre creştetul bolţii. Astupara în curand soarele. Şodata cu
fulger şi tunet, se abatu dinspre munţi furtuna naprasnica a primaverii. Veni întai cu vartejuri
de pulberi; apoi cu ape despletite, izbind vazduhul asupra pamantului. Mladios şi îmbujorat
dupa baia în apa vie a singurataţii, ucenicul însa sosise între oameni, şi cata printre cei de casa
cele dintai victime, carora sa le istoriseasca cea mai mareaţa isprava care s-a întamplat pe
lume.

III. Poveştile de vanatoare sunt de la Dumnezeu

Ucenicul despre care am mai vorbit avea la spate campania unui an înteg vanatoresc.
O campanie destul de saraca, cu destul de puţine biruinţi, bogata însa în învaţaminte şi-n
observaţii personale.
Sitarii trecusera prin cerul de amurg al unei poieni ca nişte lilieci enormi;
împuşcaturile se prelungira în ponoare profunde – şi liniştea reveni ca un val moale: singura
victima a serii de primavara era baiatul, jignit de zborul frant şi perfid al paserilor straine cu
cioc lung şi ochi sparios, strabatut însa pana în cele din urma fibre ale fiinţii de noutatea
naturii ş-a propriului sau suflet.
Prepeliţile şi cristeii, în dupa-amiezi fierbinţi de vara, fura iaraşi prilej de împuşcaturi
spaimantate. Erau un vanat uşor, dupa spusa puşcaşilor batrani – însa, fara ajutorul canelui,
omul nu poate face mare isprava. Din excursiile lui pe mirişti se întoarse deci cu convingerea
din ce în ce mai staruitoare ca varsta şi experienţa au dreptate şi ca neaparat trebuie sa capete
ori sa fure de undeva un pui de prepelicar. Moş Nechita Puşcaşu îi transmisese chiar credinţa
ca numai canii de furat sunt cu noroc la vanat. Pentru a-i dovedi aşa ceva, îi istorisise mai
multe poveşti din care ieşea limpede ca lamura adevarul observaţiei.
Apoi cea dintai întalnire cu iepurii fusese şi mai ciudata. Din nişte spinarii, de pe un
capat de hat, tocmai cand nu se aştepta de loc şi era cu gandurile cine ştie unde, un fel de
cocostarc izbucnise, voind sa se înalţe spre cer; – dupa asta facuse urechi lungi, par roşcat şi
picioare sprintene şi era cine ştie unde, în capatul altui ogor, cand baiatul, gafaind, îşi vazu în
mana puşca nefolositoare. Clipind, îşi aţinti ochii în cercurile rotitoare ale caldurii subt care
salbaticiunea se micşora, pana ce se stanse. Toata ziua aceea, langa toate spinariile de pe
haturi, a aşteptat cu inima înfierbantata alta saritura de iepure. Întamplarea însa îşi are
statornicite altfel randuielile. Iepurii nu sar totdeauna din spinarii. Ca sa se înţeleaga mai bine
asta, un iepure nascu din pulberea unui imaş, de langa un moşiroi, aproape de drum, tocmai
cand baiatul, cu nadejdea istovita, lasase oţelele şi-şi trecuse puşca în spate. „Nici nu ştii de
unde sare iepurele…” zise moş Nechita Puşcaşu. Şi, tragandu-şi din gura luleaua, o vara în
chimir. Întai scuipa într-o parte şi pe urma duse puşca la ochi. Baiatului i se paru ca aşteapta
înca vreme multa, pana ce pocni împuşcatura. Apoi vazu iepurele cazand şi fu strapuns de o
ascuţita parere de rau ca nu cunoaşte îndeajuns valoarea proverbelor batraneşti.
Pentru vanatorii tineri, cartea, profesorii şi zilele lungi de clasa sunt de multe ori nişte
incomensurabile zadarnicii. Cea dintai ora a ecuaţiilor de gradul întai a fost populata de
potarnichile din marginea unui zavoi de la Siret. Era la început numai amintirea acelor
potarnichi şi a zborului lor zgomotos. Langa formulele algebrice de pe pagina dinainte-i, în
zvonul monoton al vocii profesorului, începu sa desemneze cu grija un stol de asemenea
zburatoare plutind peste o mirişte. În zare se vede ş-un iepure care trece dealul cu urechile
ţapoşe. Cand, ca un şfichi ascuţit, îl lovi dinspre catedra întrebarea, se ridica încet de la locul
lui şi, în loc de potarnichi şi iepuri, zari în juru-i capete aplecate pe carţi, şi la tabla ochelarii
scanteietori ai lui domnu Ciolac. Ramase în picioare ganditor, plin de o nobila şi trista
resemnare. „Trebuie numaidecat sa gasesc un prepelicar…” îşi zicea el, aşezandu-se iar în
banca şi privind atent potarnichile de langa zavoi. Erau potarnichile cele adevarate de la
luncile Siretului, din locurile care-i erau lui mai dragi, pentru ca acolo îşi începuse întai şi-ntai
ucenicia. Abia aştepta alta primavara a vieţii, ca sa se gaseasca iar subt cer curat, între ape
scanteietoare, pandind zborul raţelor nenumarate.
Aceasta primavara noua nu întarzie prea mutl. Veni chiar destul de degraba, ca toate
cele trecatoare. Şi ucenicul se vazu iar pe cararile dinspre Siret, în tovaraşia lui moş Nechita.
„Un puşcaş tanar trebuie totdeauna sa marga subt aripa unuia batran…” zicea moş Nechita. Şi
baiatul îl asculta cu gravitate şi-l credea – pe cand ţaranul pandea cu coada ochiului clipa cand
are s-apara, dintr-un fund de buzunar, un pac de tutun de cel bun. Era în vazduhuri aceeaşi
stralucire ca şi-n primavara cealalta, însa printre zavoaie nu mai luceau balţi. Printre tufişurile
de lozii înverzea iarba tanara; prin cotloane umbrite şi umede, dintre frunze uscate, razbateau
viorele ca cerul şi florile Paştelui ca nişte zambete de zapada. Pretutindeni nu mai era nimic
din priveliştile altui an.
– În primavara cealalta erau pretutindeni balţi şi raţe salbatice… zise baiatul.
– Se poate, raspunse moş Nechita, dar apele acelor balţi sau suit la cer, şi-n primavara
asta Siretu-i singur printre zavoaiele lui. Au fost numai ca nişte jucarii, ş-acuma nu mai sunt…
Cu toate acestea pareau veşnice ca toate ale naturii, cugeta nedesluşit ucenicul
– Eu de patruzeci de ani umblu pe aici, vorbi iar puşcaşul, şis deprins cu schimbarile.
Altadata curgea Siretul pe-aici, acu s-a mutat pe dincolo de zavoi. Dar sa n-ai mata nici o grija
şi nici o suparare. Ştiu eu balţi vechi, unde gasim raţe, numai sa fim vrednici sa lenpuşcam…
Baiatul tacu. Ar fi preferat sa aiba de martori pe Coca şi pe Alecu, tovaraşii lui de anul
trecut. Şi dintr-odata simţi nevoia sa istoriseasca isprava cu raţele de şuvoi. Doua raţe dintr-un
foc, pe care, dupa ce le-a puşcat, le-a scos înot din apa Siretului. Batranul dadu din cap fara
sa-l admire şi facu: Hm! – Nu credea asemenea istorie ş-asemenea pozna.
– Pot sa-ţi arat şi locul unde s-a întamplat, moş Nechita, striga cu foc ucenicul. Am
avut şi martori…
– Mda-da… îngana batranul cu indiferenţa.
Baiatul îşi simţi în obraz sangele şi tacu. O clipa, vechea isprava îi aparu neverosimila.
Apoi avu mandria unei întamplari rare şi într-adevar de necrezut. Înţelegea în acelaşi timp ca
numai asemenea întamplari sunt vrednice de povestit; tebuiesc însa în chip anumit
argumentate şi puse într-o lumina deosebita, – aşa cum facea şi moş Nechita cand îi debita
cate-o istorisire de demult. Deşi erau fapte de necrezut, baiatul le credea pe toate. Privi pe
furiş spre tovaraşul lui, ca sa-i descopere prestigiul şi taina şi nu vazu decat acelaşi obraz
trudit cu barba ţapoasa şi carunta, aceeaşi caciula roşcata ş-acelaşi suman vechi, aceeaşi
geanta de blana de bursuc ş-aceeaşi puşca c-o ţava. Moş Nechita îi surprinse privirea şi-i
zambi, cu ochi ascuţiţi şi micşoraţi. În ochii aceia verzi era ceva viu şi nestatornic, ca apa.
– Mergi mata cu mine la balta lui Crupa – vorbi puşcaşul cu convingere şi cu glas
ademenitor. Acolo avem apa adanca subt lunca batrana. Şi este ş-un bordei vechi într-o
margine, unde am facut eu oleaca de panda. Suntem în adapost; nu ne pasa de vant, nu ne pasa
de ploaie. Şi aşteptam raţele. Cea dintai pe care o puşcam o punem nada, cu pliscul într-un baţ
de trestie. Şede pe balta şi se ademenesc şi altele care trec pe sus de coboara în preajma ei, şi
noi le puşcam de la panda noastra. Pe urma le scot eu din balta co ciobaca mititica, pe care o
am dosita şi ascunsa printre nişte tufe de lozie şi curpeni de mure. Nu-i nevoie sa înotam pana
la ele. Le scoatem cu uşurinţa şi fara de nici un nacaz…
Învaţacelul asculta în tacere şi cu respect.
Gasira balta neagra sub spranceana de lunca batrana, şi panda de stuh – dupa ce razbira
pe carari întortochiate în locuri tainuite şi nebanuite. Era ceva cu totul deosebit de ce-şi
închipuise şi cu mult mai frumos.
Se aşezara la coliba, între salcii rasfirate, aşteptand asfinţitul soarelui. Moş Nechita
gasi în geanta de piele de bursuc, printre felurite unelte, doua cepe roşii ş-o bucata de chitan
de sacara. Ca totdeauna, ucenicul se afla cu torba goala şi, c-o mirare singuratica şi numai
pentru sine, ospata o jumatate din panea neagra şi una din cepe, cautand sa-şi explice carui
lucru se datoreşte bunatatea unei asemenea cine rapezi. Apa era destul de aproape, la un budai
de scorbura, subt malul vechi. Îngenunchind ca sa bee, îşi vazu în unda limpede imaginea
tanara, apoi ochii îi ramasera aţintiţi asupra izvoarelor care tresareau şi palpitau în fund, fara
hodina, sufland şi framantand nisipişuri alburii. Apa era rece şi uşoara şi-i trecu în sange ca o
bautura noua şi necunoscuta, înveselindu-l. – Se înalţa în genunchi, privind cerul şi
singuratatea, lunca şi apa neagra unde trebuia sa vie în amurg raţele, – apoi iar se închina
asupra izvorului şi bau prelung. „E un izvor ca cele despre care se spune în poveste…” gandi
el şi se duse razand la coliba batranului.
– De ce razi, cuconaşule? întreba vanatorul, înalţand fruntea.
– Sunt bucuros, raspunse ucenicul, caci ai sa-mi spui o întamplare pe care ai avut-o
dumneata demult.
– Care întamplare?
– Nu ştiu. O întamplare de demult.
Moş Nechita privi nedumerit pe baiat. Îl observase cercetanduşi în buzunarul de la
surtuc al doilea pac de tutun: ştia ca are sa i-l deie tot lui; însa acum înţelegea ca i se pun
condiţii. Ochii lui ascuţiţi cercetara prudent faţa ucenicului, scrutandu-i intenţiile. Trebuie sa
spuie o istorie oarecare de vanatoare – preţ de-un pac de tutun. Pana la asfinţitul soarelui ar
mai fi vreme tocmai de-o istorisire, potrivit şi bine masurata. Ce istorisire poate sa spuie?
Ucenicul se aşezase alaturi subt adapostul de trestie şi aştepta în tacere. Pipai înca o
data pacul de tutun – şi se simţi stapan pe timpuri şi pe viaţa. În dupa-amiaza calda de
primavara, balta dormita înflacarata şi grea de viaţa, subt arcuri de salcii înmugurite. Mirosea
în aerul curat a pamant proaspat ş-a iarba frageda. Deasupra, în cerul fara nouri, plutira un
timp doi vulturi, scriind cercuri contrare, cu aripile lor deschise. Unul chema strident din
departarile-i înalte; apoi se lasara spre miazazi şi se mistuira în albastru. Grauri aparura pe
varfuri subţiri de plopi. Fluierau în guşa prelung, se chemau haiduceşte – uşurel şi misterios,
ca şi cum aveau a faptui ceva departe de lume şi neştiuţi de oameni. Chemandu-se şi
urmarindu-se prin lumina, trecura; şi ucenicul îi mai auzi o vreme îndemnandu-se la fapta lor,
– fara sa-i mai vada. Apoi aparura gaiţi mirate. Sosira şi ţarci. Unele-n plopi, altele-n salcii, se
certara cu rautate. Şi dupa ce se-mpacara, trecura pe urmele graurilor, ca sa le descopere
faptele. – Un broscoi carcai de trei ori la marginea cerului balţii, apoi tacu plictisit. Deasupra
lui aparu brusc pitulicea cea mai mica a luncilor şi ţarai aşa de subţirel, încat n-o auzi decat
tacerea.
– Ce istorie pot sa-ţi spun? şopti moş Nechita, şi învaţacelul nu se mira ca puşcaşul
vorbeşte aşa de încet. Pot sa-ţi spun eu dumitale, cuconaşule, multe întamplari pe care le-am
avut în viaţa, ori le-am vazut. Care de care-s mai frumoase. Ma gandesc sa-ţi spun una de pe
cand am fost padurar la Hangu, în padurile pe care le avea acolo boierul nostru cel vechi, care
a pierit şi acuma numai numele i se pomeneşte. S-a întors el aşa într-o iarna din strainataţi, pe
unde fusese în petrecere, c-un boier mare de la ţara Indiei. Era negru şi cu dinţii albi, şi pe
dansul blanuri bogate, – şi scosese din nişte ladunci doua puşti numai cu aur şi argint înflorite.
Şi-l ia cuconu Iorgu, boierul nostru, pe acel prinţ de la India şi-l suie în munte, la vreme de
iarna ca aceea, în nişte tarii şi pe langa nişte prapastii pe unde numai caprele pot trece. Calcam
pe poduri de omat şi ghiaţa avand la încalţari clonţuri de fier. Şi era un padurar batran, moş
Calistru, nanaş al meu, care umbla înainte, şi ne-a scos pe toţi deasupra rapelor, cine ştie unde,
în pustie de omat, unde avea el acolo închis un urs…
– Cum închis, moş Nechita?
– Închis bine, dupa randuiala vanatorilor din munte. Dupa ce-a fost intrat ursu-n
vizunie, ca sa-şi doarma somnul iernii, moş Calistru a venit cu alţi padurari şi l-au închis
ţapuind şi pecetluind intrarea. Cand se-ntoarce boierul nostru din strainataţi şi pofteşte sa iasa
la o vanatoare de urs, moş Calistru îl duce anume la loc ştiut. Şi ne înfaţişam noi aşa fel acolo,
cu halai mare, şi deschid padurarii cei tineri intrarea peşterii şi prind a îmboldi pe somnoros
cu ţapuşi lungi. Stapanul nostru şi cu boierul cel de la India stateau gata cu puştile, cum ar fi
de-aci la treizeci de paşi departare. Boierul nostru, om cuminte, era cu mare bagare de sama şi
cu grija. Dar strainul acela de la Por-Împarat radea întruna şi ni se parea noua prea bucuros.
Lui parca nici nu-i venea a crede ca padurarii îmboldesc şi zadarasc urs în peştera aceea.
Dihania se dadea greu ieşita şi parea leneşa, – pana ce deodata, cum stateam noi şi aşteptam, o
vedem în gura hrubei cu labele în sus; ş-a slobozit aşa de cumplit racnet, încat padurarii au dat
înapoi ş-au cazut pe şezuturi. Şi cand a mai racnit odata, boierul nostru a ţipat catra oaspetele
lui: Trage! – Indianul tot cu ochii albi şi razand… Trage de doua ori, – gloanţele s-au dus în
alta parte, sus, în cetini de brazi. Cand se risipeşte fumul, el rade holbat, – şi ursul, boncaluind
asupra noastra, nazuia mai ales asupra boierilor, care se gaseau drept în faţa peşterii. A prins
stapanul nostru a racni ş-a sudui pe asemenea vanator care trage în cetina brazilor, şi de ce
suduia mai tare, omul lui Por-Împarat mai tare radea, – şi nu-nţelegea cum îl blagosloveşte
boierul pe moldoveneşte. Trage-nsfarşit şi boierul doua focuri, – ursul asupra lor. Era palit, dar
mai avea destula putere, şi deschidea o gura mare şi roşa în care se framanta limba, de mapuca
groaza numai cand ma gandesc. Ridicam baltagurile şi paşim înainte. Atuncea moş
Calistru, nanaşu-meu, se dezbraca de cojoc.
– Da de ce s-a dezbracat de cojoc?
– Stai sa vezi. Atunci moş Calistru, nanaşu-meu, se dezbraca de cojoc şi trage din
chimir un cuţit ia aşa de lung. El de cuţitul acela nu se desparţea niciodata. Da ursului cojocul.
Ursu-l prinde-n labe şi începe a-l farma ş-a-l flocai, – iar pe dedesubt batranu-i pune cuţitul la
pantece şi-l spinteca. Atuncea prinţul acela de la India a stat şi n-a mai ras. Şi ursul s-a pus pe
omat ş-a murit, cu manile pe piept. Asta am vazut eu la munte, pe cand eram tanar. Ş-aşa
obiceiu avea cu urşii moş Calistru, nanaşu-meu…
Puşcaşul tacu, zambind, şi ramase privind cu luare-aminte balta neagra. Ucenicul îi
trecu furişat pacul de tutun, şi, cu oarecare îndoiala, se întreba daca întamplarea aceea se
petrecuse într-adevar. Fara îndoiala ca s-a petrecut. E o întamplare extraordinara, care pare o
poveste de vanatoare; dar fara îndoiala ca s-a petrecut întocmai cum o povesteşte moş
Nechita.
– Moş Nechita, ai fost dumneata faţa la întamplarea asta?
– Am fost. Martori nu mai am, dar am fost, cuconaşule; ş-am vazut toate, cum te vad
pe mata.
– Desigur ca aşa s-au întamplat toate… şopti în sine, fara cuvinte, ucenicul.
Amandoi vanatorii ramasera tacuţi, subt adapostul de trestie, ascultand uşoarele
zvonuri ale singurataţii şi aşteptand raţele amurgului, – pana ce aparu pe cellalt mal, pieziş şi
departe, între salcii încalcite, o dihanie castanie, pe labe groase, cu mişcari furişate de maţa,
cu blaniţa lucind viu în soarele cazut.
Baiatul tresari naprasnic. Batranul îl stranse de braţ, domolidul. Şi amandoi, cap langa
cap, fara rasuflare, urmarira salbaticiunea în mişcarile-i iuţi. O vazura cum trage pe nasipiş un
peşte argintiu şincepe a-l rupe hulpav.
Numele dihaniei ţipa în toata fiinţa ucenicului, – şi-i adie pe buze ca o suflare uşoara.
Puşcaşul întoarse ochi aprigi şi facu semn de încuviinţare cu pleoapele: -Aşa-e! Apoi iar se17
ntoarsera spre vanatoarea de peşti, cu agerime şi încordare. Nu se mişca un mugur şi nu sauzea
nici un sunet. Din lumina tacuta a asfinţitului, salbaticiunea luneca în limpezişul balţii
înfiorandu-l uşor. Şi cei doi tovaraşi ramasera în aceeaşi neclintire, cu inimile batand şi
aşteptand-o sa apara de subt luciu undeva aproape, într-un cerc de creţuri. Dar nu aparu; şi
ucenicul fugi spre povestea de iarna din munte, pe care o retrai în toate amanuntele-i
dramatice. Şi se vazu îndata şi pe sine istorisind-o din nou şi grav lui Coca şi lui Alecu, cei
doi vanatori tineri ca şi el, – aproape încredinţat ca lucrurile sau petrecut subt ochii lui.
Frumoase şi interesante nu sunt întamplarile în sine, cugeta el zambind, ci cuvintele sunt totul.
Şi se hotara deplin sa serveasca rivalilor sai o întamplare adevarata cu urşii, cu Indianul şi cu
moş Calistru.
Atunci vazduhul de deasupra-i se umplu de un vant neaşteptat şi raţele amurgului
sosira în Balta lui Crupa.

IV. Vanatori de lupi, în veacuri vechi

În luncile Siretului, într-un loc la marginea campiei, se aratasera oameni pribegi, veniţi
de la miazanoapte, din departari necunoscute. Asta a fost în adanc trecut, în veacuri vechi şi-n
tinereţa lumii. Barbaţii erau mari, cu fruntea nalta şi cu ochi albaştri. Femeile, subţiri şi
mladii, aduceau apa la bordeie în ulcioare de lut, pe care le purtau în creştetul capului,
sprijinindu-le cu mana stanga. În apropierea iernii puneau pe ei suman de lana şi piei de fiare
ori de oaie. Din locurile întunecoase de unde fugisera, adusesera puţina avere pe spinarile
bourilor îmblanziţi. Adusesera şi puţine oi şi cani voinici. Şi mai ales un meşteşug tainic, de a
topi ş-a fierbe arama ş-a fauri arme noua, în ascuţişul carora fulgera soarele. Aceşti fugari se
oglindeau în apa lina a Siretului de puţine generaţii şi aveau puţine aşezari pe paraie şi-n
lungul raului, în locuri tari ca nişte cetaţi. Dupa cele dintai ciocniri cu localnicii de la miazazi,
statornicisera pace. Pribegii erau puţini, însa aveau arme pe care cei de langa apele mari nu le
cunoşteau. Dar, deşi aveau arme nebiruite şi manii furtunoase, erau din fire blajini şi paşnici.
Încet-încet, dupa ani, cutezasera sa ajunga pana la marginea campiilor, la o apa larga ca o
mare, în care se varsa Siretul lor: ş-acolo, la sfarşitul verii, obişnuiau acuma sa se-ntalneasca
cu oameni care aveau altfel de ochi şi graiau felurite limbi; şi-n schimbul sculelor lor de
arama, aduceau la deal, catra salaşuri, grau pentru pita şi magaruşi pentru expediţiile lor
departate în întunericul muntelui, la baile de arama.
În acest ţinut, la gura Paraului Alb, îşi avea aşezare şi moşul cel pleşuv cu seminţia lui.
Aveau bordeie pe coasta, în poiana, şi Siretul le înconjura din trei parţi cetaţuia. La spatele lor
în zari, aveau munţii, cu noaptea brazilor. Şi mai aproape, între poieni, paduri de fagi şi
mesteceni. La deal şi la vale, dumbravi marunte şi scanteieri de ape. Şi peste luciul cel lat al
Siretului, o campie lina în ierburile careia curgea vantul.
Moşul cel batran şi pleşuv avea la salaşuri puţini barbaţi, dintre cei carunţi, şi femeile
cu copiii. Tinerii, asupra toamnei, se suisera în munte, cu alţi tovaraşi şi cu magaruşii, pe
poteci pe care numai ei pe lume le ştiau, ca sa aprinza în locul cel tainic cuptoarele stanse.
Alţi barbaţi ardeau mangal în padurea de fag. Femeile pregateau sumanele şi cojoacele de
iarna; altele rastoceau paraie şi garle, ca sa prinza şi s-afume peşte. Flacauaşii şi copiii purtau
prin poieni cardişoare de oi, şi, sara, le aduceau la ţarcuri bine închise, unde le pazeau de hoţi
canii cei mari, tovaraşii oamenilor.
Înainte de asfinţitul soarelui, în ziua aceea, veni la bordeiul lui moş Pleşuv nepoţelul
sau cel mai tanar. Adusese oile aproape, le lasase în sama celor patru cani şi daduse o fuga
pana-n sat. Era desculţ, caci vremea era calda înca. Pletele balane i le stapanea o cuşma de
oaie şi pe trup purta o piele de capra, încinsa strans cu curea. Sosi lepaind, cumpanind în
mana dreapta toiegelul de alun. Batranul îşi ascuţea securea, pe-o lespede lucie de piatra. Lasa
la o parte securea, îşi dadu cu degetele pe dupa urechi cununa de plete albe de subt pleşuvie,
şi, înalţand fruntea, zambi copilului ca unei amintiri a tinereţii.
– Ce este, Micule? îi zise cu glas moale.
– Moşule, raspunse copilul cu gravitate; la noapte au sa vie iaraşi la furat.
– De unde ştii tu asta? grai batranul, privindu-şi cu luare-aminte nepotul.
– Ştiu; caci în noaptea care a trecut n-au fost, şi s-au mulţamit cu starvul mioarei mele,
pe care au ros-o de istov, pe parau, în sus. Acuma li-i foame ş-au sa vie iar. Am vazut urma
proaspata de laba, în mal, cand am coborat la gura paraului, la adapat. Se ţin aproape, dar se
tem ziua. La noapte au sa vie iaraşi sa ma prade…
– Bine; atuncea sa mergem, sa le luam pielea… hotara batranul, şi copilul zambi,
aratandu-şi dinţii albi şi ascuţiţi. Astazi pe altcineva n-am acasa, şi trebuie sa te iau pe tine
ajutor. Daca ţi-i frica, chiama pe maica-ta.
– Nu mi-i frica, întampina copilul. Mama afuma peşte la malul apei, cu celelalte femei.
Trebuie sa-mi dai suliţa pe care mi-ai fagaduit-o în vara asta şi sa ma laşi sa ucid eu lupul. Am
cani şi nu ma tem.
– Te cred, încuviinţa moş Pleşuv, zambind cu dragoste nepotului. Eu însa n-am destula
credinţa în canii tai. Sunt prea tineri. Am sa-ţi dau pe al meu, care-i batran şi cuminte, şi a pus
la pamant mulţi hoţi în viaţa lui. Nici el nu se teme de lup, caci, ca şi pe tine, cand s-a nascut,
l-am afumat cu par proaspat de dihanie. Aşa ca noi nu spunem la nimeni, – luam ce ne trebuie,
mergem sa închidem oile în ţarc, şi ne punem la panda…
Micu zambi fericit şi trufaş şi lepada toiagul. Moş Pleşuv se întoarse din bordei cu
suliţele de vanatoare. Pe cea mai mica şi mai uşoara, de nuia dreapta de frasin, cu varf ager de
arama, o întinse nepotului. Apoi fluiera de doua ori şi chiema pe canele cel batran.
– Nea! Greu-Pamantului! Vin aici!…
Zavodul aparu de dupa bordei în lumina piezişa a soarelui, scuturandu-şi blana
roşcata. Privea pe stapani cu ochi deştepţi şi blanzi şi cu urechile drepte şi ciulite. Veni, nalt în
picioare şi pieptos, batand din coada.
– Vin aici, sa-ţi pun ragila… îi zise moş Pleşuv. Şi canele, cum vazu zgarda cu ţepi,
începu a se mişca cu mare vioiciune.
– Bine, îi zise batranul, vad eu ca ştii unde mergem, şi-nţelegem ca-ţi place vanatoarea.
Dar acum ai sa stai la panda cu baiatu, şi trebuie sa fii cu mai multa bagare de sama…
Greu-Pamantului primi în jurul gatului ragila, scheunand bucuros, – şi Micu era
încredinţat ca zavodul pricepe vorbele lui moş Pleşuv.
Batranul îşi stranse pe trup sumanul grosolan cu curea lata de bour şi-şi trecu în ea, la
spate, securea. Îşi lua într-o torba de piele o bucata de pita coapta în ţast şi, cu suliţa în stanga
pe umar, se lua dupa nepot, care apucase înainte nerabdator. Canele adulmeca în lungul
potecii şi din cand în cand se întorcea între ei, zburdand vesel.
Cand aşezarea ramase în urma cu fumurile ei uşoare şi apa Siretului nu se mai vazu,
batranul şi copilul intrara în poiana cea mare de sunt paduri. Acolo gasira cardul de oi pascand
liniştit, şi canii le pazeau din patru laturi stand pe cozi. Se auzeau în departari, în fundul
poienii, talangi de la alte oi, care se retrageau catra adaposturi, cu apropierea serii. Stapanea o
pace leneşa în spre marginea codrului de fag şi de mesteceni, şi spre rapele lui fluturau în
bataia asfinţitului frunze arse de bruma.
Înalţand fruntea lata, batranul cerceta cuprinsurile cu ochii lui ca cerul, şi-i veni în
nari, pe vantul uşor, mireazma de flori veştede.
– La noapte, pe cer, iese luna în jumatate, vorbi el; ş-are sa se împlineasca în şapte zile,
– şi pe urma are sa scada iar, – şi atunci are sa înceapa a sufla de la miazanoapte vantul iernii.
Atunci se întoarce şi tatal tau din munte. Sa-i arataţi pielea lupului şi el are sa se bucure şi are
sa-şi aduca aminte de ziua cand i-am pus şi lui în mana suliţa…
– Da, moşule, raspunse copilul înfigandu-şi arma cu varful în pamant. Acuma trebuie
sa manam oile în ţarc.
– Vad ca te grabeşti, Micule, grai batranul zambind. Cand am fost ca tine, am aşteptat
şi eu ceasul acesta cu mare bucurie…
Dupa ce manara oile în ţarcul nalt de smicele şi spini, talancile se alinara şi soarele
asfinţi în padure.
– Copilule, ia-ţi suliţa, zise moş Pleşuv, şi vina dupa mine. Trebuie sa cercetam de jur
împrejur ţarcul, sa gasim spartura pe unde pot intra hoţii. Trei cani îi lasam înlauntru la oi.
Unul îl iau cu mine. Pe Greu-Pamantului îl las cu tine.
– Crezi, moşule, ca intra printr-o spartura? întreba Micu.
– Da, caci înalţimea sariturii lupului o cunosc ş-am facut gardul nalt. Lupul, baiete, e
fiara vicleana cu care de mult lupta oamenii. Dac-a facut spartura, a facut-o în loc ascuns şi
ferita între maracinişuri. Şi dupa ce-a intrat şi zugruma oaia, o scoate cu luare-aminte, ca sa nu
i se cunoasca trecerea. Şi prin acelaşi loc nu umbla de doua ori, ca sa nu-şi lase pielea. Cand
însa înţelege ca ciobanui copil ca tine, cu cani tineri, cuteaza mai mult decat în alte parţi…
Nepotul asculta cu mare luare-aminte. Batranul gasi în spinarii gaţe de lana şi urmele
trecerii lupului. Astupa şi spartura ţarcului, joasa şi ferita în buruieni uscate.
– Tu, Micule, sa stai aici, hotara moş pleşuv, caci hoţul va veni pe drumul pe care-l
cunoaşte. Eu ma duc sa caut alta spartura şi alta trecere a lui. Daca n-o gasesc, afla ca sunt
înapoi, aproape de tine, însa n-ai sa ştii unde. Cum vine noaptea, iese luna – însa pe lup n-ai
sa-l vezi; de aceea sa stai gata necontenit. Greu-Pamantului şade alaturea de tine şi nu se
mişca. Cand vine hoţul, numai el are sa-l vada. Are sa se rapeada ş-are sa-l rastoarne la
pamant. Atunci ai sa-l vezi – şi într-o clipa trebuie sa-l strapungi cu suliţa. Daca întarzii, se
poate scula de la pamant; şi daca-ţi sare-n piept nu-i mai poţi face nimic. – Eu te las cu
batranul, şi adu-ţi aminte de ce ţi-am spus. Sa nu te-aşezi la pamant; stai cu ochii deschişi,
neclintit ca o tufa, şi cu suliţa gata…
– Am înţeles, moşule; am sa-l strapung… raspunse copilul cu glas plin de tulburare.
Moş Pleşuv trecu în lungul ţarcului şi Micu ramase cu canele.
– Sa bagi de sama, Greu-Pamantului… îngana el, mişcat. Vad c-ai auzit ce-a poruncit
moşu, şi te-ai tupilat la pamant. Eu nu ma tem şi-n tine am credinţa, caci ştiu ca eşti prietinul
nostru. Încep a clipi stelele, şi trebuie sa iasa luna. Cand iese ea, în fundul campiei de dincolo,
eu o vad de pe deal de la noi şi-n fundul apei. Şi tu sa ştii ca luna din apa e a duhurilor, care
ies acuma noaptea din paduri… Cand trece vantul, le-am auzit chiuind şi, cateodata, s-apropie
de om şi-l înfricoşeaza. Dar moşul m-a învaţat sa scapar în cremene şi saprind foc; iar acest
Dumnezeu ne apara de duhuri şi fiare… Acuma trebuie sa iasa luna, caci s-aşeaza în poiana ca
un abur. Trebuie sascultam singuratatea şi sa tacem…
Copilul ramase neclintit şi atent. Apoi încet-încet gandul i se întoarse iaraşi la moş
Pleşuv şi la istorisirile lui despre lupte cu fiarele cele mari din codru: cu urşi, cu mistreţi şi cu
bouri. La vanatorile acestea, pe care le fac barbaţii cei mari şi barboşi, visa el de multe ori în
lenea verii, în murmurul poienilor şi între ochii dulci ai florilor.
În ţarcul oilor din cand în cand picura o talanca, înabuşit şi stans.
Deodata, ca şi cum s-ar fi cutremurat pamantul, zavodul cel batran îi zbucni de langa
picioare. Cu inima zbuciumandu-i-se, copilul casca ochii şi, prin sita întunericului, vazu pe
lup pravalit şi învalmaşindu-se subt ragila cu spini de arama a zavodului. Îşi încorda scurt
braţul şi dadu cu suliţa o lovitura dreapta şi naprasnica. Fiara slobozi un urlet fioros; Greu-
Pamantului mormai cu manie. Gafaind, Micu se apasa în suliţa şi simţea în nuiaua de frasin
zbaterea şi moartea hoţului. Îndata auzi langa el şi glasul lui moş Pleşuv; i se ridica un val
fierbinte în ochi; se socotea bucuros şi tare ca şi flacaii cei nalţi, pe obrajii carora începea sa
iasa, ca papadia, puful barbilor…
Urmele întamplarii acesteia, peste care s-au troienit frunzele miilor de toamne, la
malul Siretului, şi peste care au viscolit nasipuri şi pulberi, se vad în oasele amestecate şi-n
ramaşiţele salaşurilor. Surpand un mal înalt, apele le-au dat din nou luminii şi eu leam cetit ori
am visat despre ele, într-o noapte de început de toamna, pe cand vuia vantul în alte generaţii
de paduri şi eu ma aflam cu tovaraşii la vanatoare de lupi, în singurataţile de la gura Paraului
Alb.

V. April – o clipa

În primavara lui 1923, într-o zi de început de Aprilie, ne-am coborat caţiva vanatori
din tren în gara la Barnova, între paduri mari şi rasunatoare. Gheorghe Ceapa, padurarul cel
mic de stat şi cu varful nasului roş, ne trimesese raspuns ca au început a cadea sitarii, şi ne şi
aştepta în preajma staţiei cu caţiva baieţi. Îl împresuraram veseli cu felurite întrebari, iar el ne
raspundea clipind tainic dintr-un ochi; şi cu toţii înţelegeam din asta ca cunoaşte el nişte sihle
anumite, unde s-au abatut peste noapte sodom de paseri cu pliscul lung, venite anume pentru
noi din departate smarcuri sudice. Ne chemaram deci canii langa genunchi şi ne pregatiram
puştile, cu nadejdea bucuroasa şi neistovita a oricarui vanator.
Dimineaţa se deschisese curata şi însorita şi prin bolţile padurii nu aburea nici un fior
de vant. Copacii batrani şi tufarişurile aşteptau cu solemnitate minunea învierii şi purtau pe
varfuri muguri graşi, uşor crapaţi, ca nişte crisalide din care trebuiau sa nasca noianuri de
frunze. Nu erau înca decat o nadejde, un zambet fumuriu şi luminos. Iar foile moarte ale
toamnei trecute ne foşneau subt paşi. Pe-alocuri, de pe piscuri, se vedea cerul înalt pana la
munţi, şi vai departate în alte paduri neistovite şi afunde.
Unul dintre cani porni deodata pieziş, lucrand harnic din coada, înspre nişte tufişuri
dese de coacaza. Şi sitarul palpai printre crengi, se înalţa spre varfuri, zugravind pe cer un
zbor pripit şi rupt în zigzaguri. Ca o lovitura, toţi ne opriseram, cu braţele încordate pe arme.
Gheorghe Ceapa zambi, îşi mangaie varful nasului şi clipi dintr-un ochi.
– Aici avem sa facem treaba buna… ne declara el cu jumatate de glas, însa cu hotarare.
Pe cand îşi muştruluia şi-şi randuia baieţii zbarliţi pentru prima bataie, – începu a şuşui
o înfiorare de vant peste creasta padurii, dinspre miezul nopţii. Padurarul îşi pravali caciula pe
ceafa şi ridica în sus nasul, adulmecand. Facu: Hm! – şi-şi cumpani iar cuşma pe ochi. Treaba
asta vedeam noi ca nu-i place.
Alt şuiet de ape, mai prelung, trecu alergand dupa zvonul cel dintai, ca şi cum ar fi
vrut sa-l prinda. Şi, pe cand începeau chiotele copiilor în desime, lumina scazu şi zarea
soarelui se umplu de nouri ca cenuşa. Un sitar singuratic zbura asupra vantului şi se înalţa în
vazduh, saltat ca de-un vartej, – şi ne treziram în scurt cu furtuna asupra noastra şi c-un codru
fioros în juru-ne, zbuciumandu-se şi gemand.
Gheorghe Ceapa îşi îndesa caciula pe urechi şi-şi stranse sumanul la piept. Baieţii se
bulucira ca oile, ascunzandu-şi nasurile în gulerele straielor lor ponosite şi prea largi. Noi
eram cu palarii şi uşurel îmbracaţi, ca de primavara.
– April, cucoane, e viclean şi schimbator, ne mangaie Gheorghe Ceapa, filosofic. Acu
alta nu-i de facut decat s-apucam înapoi cararea şi sa va-ncalziţi la cantina la domnu
Pachiţescu, cun pahar de vin, pana desara, cand trece trenu…
– Da de ce, bre omule? întreba cu suparare unul dintre tovaraşii mei. Poate salina
vantul şi iese iar soarele.
– Cam greu… raspunse Ceapa clatinand din cap. Are sa ninga.
– Ce face?
– Are sa ninga… repeta padurarul ca şi cum luase o hotarare nestramutata.
Într-adevar, din tumultul padurii, din navala de nouri a înalţimilor, începura a scapara
ace de ghiaţa. Şi, pornind îndarat ca printr-o înserare, ne ajunse un viscol aspru şi des. Ne
biciui obrajii, ne îngheţa manile pe puşti, ni se însinua pe dupa ceafa; apoi, cand ramaseram
un monom de umbre umilite şi încovoiate în lungul cararii, cu canii printre picioare, conteni
ca dupa o datorie împlinita, şi codrul începu sa ofteze prelung şi alinat. Nourii trecura şi
auziram vijelia o vreme numai în departate adancuri, ca un cantec grozav şi misterios. Şi
peisagiul ne aparu deodata schimbat, necunoscut şi înflorit alb. Ne orpiram ca într-un fel de
farmec şi uimire. Într-o vale, la dreapta noastra, se deschidea un lac neclintit, adunat din ploile
primaverii. Asupra oglinzii lui negre şi lucii, atarnau arcuri argintii. Un cintez trecu pe
deasupra-i, ţaraind uşurel, apoi tacerea crescu în juru-i, sperioasa şi împietrita ca într-un basm
şi ca într-un vis. Era ceva în afara de viaţa şi de lume. Cu imaginea aceasta în suflet îmi urmai
tovaraşii pe carare pravalatica, spre craşma domnului Pachiţescu.
Învinşi şi zgribuliţi, ne înghesuiram într-o odaiţa scunda şi stramta; şi stapanul locului
venea din cand în cand spre noi, plecandu-şi capul subt pragul de sus al uşii şi aducand subt
barba-i protectoare garafi de vin acru, care noua ni se parea minunat. Era într-adevar minunat,
caci în curand ne împacaram cu împrejurarile şi hotararam în unanimitate alta expediţie în alta
zi înşelatoare şi frumoasa de April. Şi subt ochii holbaţi ai padurarului, langa barba zbarlita şi
mirata a cantinierului, cel mai în varsta şi mai vanator dintre noi, ridicand paharul verziu, se
entuziasma şi gasi cuvinte potrivite pentru ciudata breasla vanatoreasca.
– Fraţilor! ne zicea el privindu-ne cu mandrie, noi vanatorii suntem nişte oameni care
nu ne descurajam uşor. Noi vanatorii suntem nişte oameni deosebiţi, în valea aceasta a
plangerii. Caci noi suntem urmaşi ai unei rase care se împuţineaza din ce în ce, în scaderea şi
ticaloşia vremii de faţa. Noi suntem oameni ai trecutului ş-ai iluziei. Ne gasim şi ne
recunoaştem fraţi, în toate categoriile sociale. În mijlocul codrului Gheorghe Ceapa este un
carmuitor; îl recunoaştem noi cu toţii şi-l simţim camarad; în lumea celorlalţi nui decat un
sarman şi umilit ţaran. În mijlocul naturii, el ne-a poruncit noua şi vijeliei. Caci şi noi şi el ne
tragem dintr-acei oameni care au statut tari, ca Nemrod, în faţa lui Dumnezeu; care, ridicanduse
din umilinţa şi mişelia vieţii peşterilor, şi-au ascuţit mintea, şi-au înarmat braţul şi au
început a supune viaţa din jurule. Biruind fiarele şi luandu-le blana, nascocind focul ca sa le
fragezeasca carnea, întinzandu-şi din ce în ce hotarul puterii, stramoşii noştri vanatori sunt
adevaraţii întemeietori ai civilizaţiei. Din salbaticia din jurule şi-au ales tovaraşi, – pe strabunii
canilor acestora care stau aşa de cuminţi subt masa. Şi astfel au învaţat a îmblanzi şi alte
vietaţi mai pe urma. Şi dupa ce au ajuns sa faca din vanatoare o placere, stramoşii noştri au
învaţat a face alta şi din acel
Instinct atat de van
Ce le-abate şi la paseri de vre-o doua ori pe an.
Domnilor, vanatorii nu sunt oameni care numaidecat fac jertfa în juru-le. Sunt mulţi
care nu puşca niciodata nimic, şi sunt dintre aceştia şi între dumneavoastra, deşi niciodata nu
veţi marturisi; susţin ca şi aceştia sunt din nobila noastra rasa, pentru ca se simt ai ei şi au,
cum v-am mai spus, iluzia. Vanatori nu sunt numai acei care trag bine cu puşca, – asta e un
lucru cu totul secundar; – vanatori sunt toţi acei care iubesc libertatea şi natura, fug de
furnicarele celorlalţi oameni şi au darul fanteziei. Fraţilor, toţi cei care scapaţi vanatul, pentru
c-aţi tras prea departe, spuneţi-ne minunatele ispravi pe care le-aţi savarşit fara martori şi eu
voi fi mulţamit şi fericit sa va ascult. Din nobila voastra categorie a izvorat literatura care, în
definitiv, n-are nimic comun cu adevarul. Deci, daca noua ni se datoresc invenţiile şi arta,
atunci se cuvine sa fim foarte respectaţi de ceilalţi muritori, pe care – fie vorba între noi – eu îi
cam dispreţuiesc…
Lauda aceasta a vrednicei noastre bresle a durat înca mult, şi mulţi îi adaogeau în
rastimpuri observaţii interesante, pe masura ce domnu Pachiţescu îşi facea o noua intrare
plecata, cu barba şi cu vinul cel acru şi minunat. De la o vreme, Gheorghe Ceapa fu foarte
mişcat, deşi nu înţelegea nimic: se simţea însa foarte prietin şi tovaraş cu noi şi coborator
direct şi nobil din locuitorii cavernelor.
Cand ieşii într-un tarziu afara, era întuneric deplin şi cerul plin de stele se boltea
asupra padurilor negre şi tacute. Era o noapte alba, cu zapada tanara şi ireala, – ceva din
departari şi din trecut, ceva nestatornic şi de o clipa, amintire din alte vieţi şi alte milenii. Era
o înmarmurire de pamant primavaratic, înflorit alb. Şi avui deodata sentimentul singurataţii
celei mari, în care eram fulg al morţii, – şimi aparu lacul cel negru din padure în rama
imaculata, cu salbaticiunea graţioasa a liniştii pe mal oglindindu-se o clipa în el. O clipa, –
caci totul era nesigur şi iluzoriu, ca mine şi ca April.

VI. Tovaraşul meu Voişel e vrednic vanator, ca mulţi alţii

Cu domnu Voişel n-am fost niciodata la vanat panan toamna asta, deşi-mi fagaduise
de multe ori, prin targ şi pe la tribunal, batandu-ma pe umar, ca „are de gand dumnealui sa ma
duca odata la o iepurarie”… Domnu Voişel era un om mititel şi vesel şi se-ntorcea energic şi
pieptos catra toţi cei carel atacau şi-l înţepau prin targ ori pe la tribunal, şi nu ramanea dator
nimanui. Dumnealui singur marturisea ca-i om a dracului şi cu el nu se poate pune nimeni.
Într-o zi din saptamana trecuta, pe-o vreme moale de noiemvrie, ma trezesc cu domnu
Voişel la poarta. „Hai, cucoane, la vanat, sa-ţi arat eu cum se puşca iepurii”.
Deşi era un om marunţel şi cu capul mititel şi rotund, domnu Voişel avea ceva
redutabil. Mai întai, îşi trecuse pe dupa umar o torba larga, cu multe ţarţamuri, care-i atarnau
pana la glezne. Puşca pe care o purta în spate era mai lunga decat alte puşti. Avea în picioare
nişte cizme teribile, cu turetcile pana peste genunchi. Cand paşea, parea a le ridica cu greutate
şi bocanea de cate doua ori cu fiecare. De ce-şi pusese în cap o palarie pleoştita şi proasta nu
înţeleg, cand avea asemenea cizme. E adevarat ca subt astfel de palarie obrazul domnului
Voişel avea o înfaţişare deosebita, mai ales cand încrunta puţintel sprancenele. Barba-i
carunta, tunsa scurt şi ţepos, ajuta înca acestei înfaţişari: parca ţinea în gura un arici. Îl
admiram pe cand ma-mbracam şi-mi pregateam halaturile. În vremea asta prepelicarii, Chezar
al meu şi Machedon al domnului Voişel, se cercetau cu luare aminte, mormaind în surdina.
– Na! Machedon! rosti cu linişe domnu Voişel. Ici! Couche! – Ştii cum m-asculta,
cucoane? urma domnu Voişel, întorcanduse spre mine, – m-asculta şi înţelege parca-i un om.
Cateodata eu singur raman în admiraţie, în faţa lui. Şi merge ca un ceasornic: şi la prepeliţi, şi
la iepuri.
– Merge şi la iepuri?
– Cum nu, merge şi la iepuri; doar l-am dresat eu singur. Na! Machedon! Ici! Couche!
De data asta tovaraşul meu dadu un accent deosebit glasului şi puse mana pe bici. Pe loc
Machedon înţelese ca trebuie sa paraseasca intenţiile razboinice; însa cunoştinţa limbii
franceze se vede ca-i era tulbure, pentru ca o împunse la fuga afara şi se aşeza în cerdac, la o
distanţa potrivita, pe labele de dinapoi; şi de acolo ne privi c-o mutra într-adevar omeneasca,
cu doi ochi luminoşi şi inteligenţi de coloarea castanei. Blana pestriţa şi destul de bogata a lui
Machedon îi dadea o înfaţişare generala şi vaga de Setter. Domnu Voişel mi-l arata din ochi
zambind cu mulţamire şişi aprinse o ţigara foarte groasa.
– Grozav de mult fumez, cucoane, îmi zise el pufaind spre mine. Eu socot ca nu se afla
om pe lume care sa fumeze mai mult.
Cand îi sosea cafeaua, vanatorul îşi arata patima lui excepţionala pentru asemenea
bautura. Altceva nu obişnuieşte sa beie, – însa cafelele, ceva grozav! În acelaşi timp, cu ochii
pe jumatate închişi şi cu barba strambata la o parte într-un zambet, se întoarse dupa slujnicuţa,
– o fata durdulie, desculţa şi arsa de soare.
– Cucoane, eu îmi am tabieturile mele, se crezu domnia-sa dator sa ma lamureasca,
facandu-mi cu ochiul.
Cum eu nu sunt prea vorbareţ de felul meu, pe drum mai mult ascultam, iar domnu
Voişel vorbea. Îl ascultam cu placere cum îmi spunea o mulţime de lucruri interesante, cu
caldura, cu pornire şi cu patima. În doua randuri am încercat sa atrag luarea-aminte a
tovaraşului meu înspre luncile arse de bruma, peste care pluteau funigei în liniştea zilei. Erau
atatea nuanţe de galban şi de roş şi zarea era aşa de larga şi transparenta înspre munţi şi-nspre
Prut, soarele risipea atata melancolie de aur, încat ma simţeam împovarat de ideea ca toate
sunt unice şi ca peste o clipa toate vor cadea în veşnicie. Nici noi nu vom mai fi aceiaşi şi vom
fi facut un pas mai mult spre întuneric. Domnu Voişel însa, plin de placere şi de siguranţa şi
foarte mulţamit de cizmele-i noua, parea în relaţii deosebit de bune cu nemurirea.
– Cucoane, îmi zicea el, dumneata nu ma cunoşti ce fel de vanator sunt eu. Mai întai de
toate, mie îmi place sa fiu foarte bine echipat. Asemenea cizme ca ale mele cred ca foarte
puţini vanatori au; ţi le-am luat de ocazie, pot sa spun ca le-am luat cu nimica. Ele au fost
tocmite de altul, dar au fost facute pentru mine. Acuma vreau sa te-ntreb ce puşca ai
dumneata.
– Am, domnule Voişel, o arma de care sunt destul de mulţamit.
– Hm! îmi raspunse tovaraşul meu, cercetandu-mi o clipa arma; se poate sa fie buna,
dar e o marca în care eu n-am încredere. Puşca asta pe care o vezi la mine a fost facuta anume
pentru cuconu Cocriţ Nastasache, pe cand se afla în petrecere la Viena. Anume pentru el au
facut-o nemţii, ş-a platit-o el nu ştiu caţi galbeni, cum era pe vremea aceea. Eu o am de la
dansul. Mi-a daruit-o cand mam însurat. M-a cununat el. Puşca asta, zice, vreau sa intre în
mana unui adevarat vanator. Apoi a intrat, cucoane. Nu ca ma laud: dovezile-s de faţa.
Vanatori ca mine ai sa gaseşti dumneata puţini. Numai Machedon ar putea sa spuie, dac-ar
vorbi, cate prepeliţi şi caţi iepuri am puşcat eu în toamna trecuta.
– Dar în toamna asta?
– În toamna asta, am avut o întamplare pe care chiar doream sa ţi-o spun. Am fost de
Ziua Crucii prin nişte locuri anumite, pe care numai eu le cunosc, în parţile Cucutenilor. Şi
cand ţi-oi spune, cucoane, caţi iepuri am puşcat eu în ziua aceea, n-ai sa ma crezi.
Eu ma întorsei în trasurica, întreband cu ochii, şi hotarat sa ascult orice fel de
întamplare vanatoreasca.
– Şaptesprezece, cucoane! îmi declara domnu Voişel, privinduma aprig.
– Cum şaptesprezece?
– Şaptesprezece iepuri, cucoane, întari tovaraşul meu. Cu puşca asta pe care o am de la
cuconu Cocriţ Nastasache. Sa vezi cum santamplat. Eu trasura n-am. De obicei umblu pe jos.
Ma duc cu trenul pana unde trebuie, şi pe urma o iau pe jos. Din pricina asta sunt şi adevarat
vanator. Eu toata viaţa mai mult pe jos m-am dus prin locurile mele, pe care le ştiu eu. Precum
ş-acuma vreau sa te duc eu la o iepurarie. Cine poate sa cunoasca mai bine decat mine
salaşurile iepurilor? Se ştie ca eu sunt specialist, pot sa spun ca sunt un fel de braconier. Aşa,
ma duc eu de Ziua Crucii în parţile Cucutenilor şi intru pe ogoare, cu Machedon. Chiar în cel
dintai ogor în care am intrat am tras doua focuri ş-am împuşcat doi iepuri. Pe urma vad o
parloaga buna. O iau frumos la cautat, gasesc şin parloaga doi. Îi împuşc şi pe aceia. Era
vremea liniştita, aşa ca azi. Ma gandesc sa-i caut şi la mirişte. Şi-ntr-adevar, cucoane, intru eu
întro mirişte şi prind a sari iepurii ca lacustele. Lucrul cel de capitenie este ca n-am dat nici un
foc greş. Eu dac-am greşit un foc, îs suparat toata ziua. Dar asta mie mi se întampla prea rar.
Am puşcat, precum îţi spun, şaptesprezece.
Domnu Voişel ma privi cu ochi mari, ca sa se bucure mai bine de uimirea mea. Eu
însa eram destul de liniştit. Atunci ramase o clipa ganditor.
– Poate vrai sa ma întrebi, relua el, ca şi cum ar fi citit ceva în ochii mei, poate vrai sa
ma întrebi ce-am facut cu şaptesprezece iepuri şi cum i-am purtat.
– Ma gandeam, zic eu, ca şaptesprezece e un numar destul de ciudat.
– Se poate, dar te vei fi întreband şi ce-am facut cu iepurii: cum i-am purtat pana acasa.
– Într-adevar, ma-ntreb.
Tocmai cand se punea dezlegarea acestei probleme, trasurica se opri sus, în deal, la
Zahorna. Tovaraşul meu îmi arata, spre stanga, nişte mirişti buruienoase şi dupa ele nişte rapi,
şi dupa rapile acelea nişte parloage dese cat omul de nalte.
– Intram aici, cucoane, zise domnu Voişel. Spune omului dumitale sa se ţie cam prin
preajma noastra, ca s-avem unde pune vanatul şi sa nu-l purtam în spate. Şi noi s-o luam aşa,
pe haturile acestea deocamdata. Azi e vremea lina: numaidecat trebuie sa gasim iepurii la
parloage şi la mirişti. Îi gasim şi la araturi. Într-o zi ca asta, stau samanaţi în toate parţile.
Trebuie sa-ţi spun, cucoane, ca eu sunt adanc cunoscator al iepurelui ş-a obiceiurilor lui.
Dupa ploaie, iepurele dumneata sa nu-l cauţi la aratura, pentru ca se-ncalţa de glod şi nu-i
place. Cand e vant, dumneata sa nu-l cauţi la popuşoaie, pentru ca-l supara sunetul strujenilor.
Mergi cu mine şi-l gaseşti negreşit. Eu, la aratura, îl vad de departe cum sta în covru. Ba, cand
e îngheţ, dimineaţa, ma uit pe-un ogor de grau, asupra soarelui, şii vad aburul rasuflarii…
Cucoane, eu ţi-am spus ca sunt un fel de braconier. Şi de puşcatura mea iepurele nu scapa,
ferit-a Sfantul.
Ne-am desparţit, fiecare cu canele, ş-am prins a merge în lungul a doua haturi.
Mergeam domol prin singuratatea toamnei şa ogoarelor pustii. Eram în locuri de unde nu se
vedeau sate, – şavui deodata în mine impresia golului ş-a deşertului, subt cerul adanc. Nu era
în juru-ne un sunet, nu se simţea o mişcare. Cand, deodata, dintre noi, din pamant, din
pulbere, zvacni naprasnic un iepure şi, cu mişcari pripite de armonica o lua la fuga îndarat
spre o valcica. Ca şi cum ar fi fost loviţi, Chezar şi Machedon se pravalira dupa el, chelalaind.
Domnu Voişel îndrepta puşca-i lunga cu graba şi slobozi un foc, apoi altul.
– E lovit, îmi striga el cu încredere. Nu mai trage! Dar iepurele intrase într-un paiuş şi
se ducea ca o minge cenuşie, cu urechile plecate pe spate. Chezar se ţinu mult dupa el, ţahnind
pe costişa, Machedon se întoarse liniştit la piciorul stapanului sau.
– Haliciurile au mers bine…, îmi zise domnu Voişel, dar mia sarit cam departe…
În privinţa asta, aveam alta parere. Tacui şi trecuram înainte, în lungul ogoarelor şi
haturilor arse. Într-o vreme se întoarse şi Chezar langa mine, cu limba lunga şi gafaind
rapezit. Am mers aşa, domol şi tacuţi, vreme de mai bine de un ceas şi ţarana nu mai nascu în
preajma noastra nici un iepure spaimantat.
– Are sa trebuiasca sa-i cautam şi la aratura…, îmi zise domnu Voişel, oprindu-se la un
capat de hat. Sa stam puţin, sa-mi rasucesc o ţigara. Dupa ce-i cautam şi la aratura, pot sa-ţi
spun sigur undei gasim. Ei au obicei de fac sate. Şi unde sta unul, îi gaseşti şi pe ceilalţi.
Îşi scoase tabacherea mare de metal, care sclipi în lumina, şi începu sa rasuceasca o
ţigara. Pe cand tovaraşul meu era mai atent la aceasta operaţie, dintr-odata, fara nici o pricina
şi neprovocat, un iepure ţaşni din faţa-i şi porni, într-o goana absolut disproporţionata cu
liniştea noastra. Canii dupa el. Domnu Voişel zvarli precipitat tabacherea departe, îşi strecura
în buzunarul de la piept ţigara nerasucita, apuca puşca, se întoarse stramb spre urechile
dihaniei, care pareau enorme în zarea unui damb, şi încredinţa liniştii şi pustiului alte doua
detunaturi zadarnice…
– Prea departe! îmi zise el dupa aceea, c-un fel de mustrare, ca şi cum eu trasesem. Nui
nimic; am vreme sa-mi fac ţigara şi s-o fumez. Nu ştiu însa unde mi-i tabacherea. Asta-i
frumos! Ştii ca are haz? Ce-am facut cu dansa? Ori a uitat nevasta-mea sa mi-o puie în
buzunar…
I-o aratai între buruieni, la caţiva paşi de el.
-Aşa-i, ma miram eu, vorbi el razand. Nu se poate sa numi puie mie cei de acasa toate
lucrurile la locul lor. Cu mine nu se joaca. Eu, cucoane, sunt mana de fier. Chiar îmi place sa
fiu tiran şi sa stapanesc. De aceea mi se pare ca am şi nume de împarat: Tiberiu. De ce razi?
– Nu rad. E un nume foarte frumos.
– Se-nţelege, încuviinţa cu seriozitate domnu Voişel şişi aprinse ţigara. Acuma,
cucoane, daca vrai sa-mpuşcam iepuri, sa mergi cu mine în parloaga asta. Numai sa-mi fumez
ţigara şi intram, ş-ai sa te încredinţezi numaidecat.
Era o parloaga plina de maraciniş, de boz şi de dudau de tot felul. Abia razbeau canii,
încurcandu-se în rugi de mure. Ne poticneam la fiecare pas, ni s-a aninat de straie scai şi turiţa
– iepuri nu s-au aratat de nicaieri.
– Atunci sa cercetam iar mirişti, fu de parere domnu Voişel. Orice-ar face, de mine nu
se pot ascunde. Hai sa trecem în mirişti.
– Domnule Voişel, propun eu cu sfiala, sa cautam paiuşul aceste din stanga.
El ridica barba cu dispreţ şi-şi îngroşa glasul:
– Care paiuş? Nu cautam nici un paiuş. Daca vrai sa gaseşti iepuri, astazi sa-i cauţi la
mirişte.
Sunt ş-acuma încredinţat ca la stanga mea, în paiuş, aştepta iepurele pe care trebuia sal
puşc eu. Înfricoşat şi cu inima batand, statea acolo în covru-i sarac. N-am facut un pas mai
mult spre el şi n-a sarit din resortu-i puternic şi din paiuşul de culoarea blanii lui. Dumnezeul
liniştii i-a fost prielnic.
Am cotit catra tovaraşul meu, în mirişti, în miros de paie uscate şi pulbere. Ne
împresurau ici-colo, în lumina pieziş, roiuri marunte de gaze. Urechiaţii însa nu-şi facusera sat
pe acele meleaguri. Treceam paralel pe întinderi, cu canii dupa noi, şi domnu Voişel lasa din
cand în cand sa cada spre mine observaţii vanatoreşti dintre cele mai minunate şi mai
interesante. Din mirişti trecuram pe araturi; apoi, la un palc de porumbei, o alta salbataciune
scapa de plumbii omului cu nume împaratesc. Chezar fugi chelalaind peste vai. Machedon se
întoarse curand şi se uita cu ochii lui castanii cum stapanul sau îşi cerceteaza cu luare-aminte
oţelele puştii.
– Hm! mormaia domnu Voişel, puşca nu cred sa fie de vina.
Trase un cartuş şi-l varî subt nas, în blana de arici, mirosindul parca.
– Asta trebuie sa fie, îmi zise el, sigur de sine. Cartuşele-s prea vechi. Drept sa-ţi spun,
cucoane, aşa-ceva nu mi s-a întamplat de zilele mele.
Cand se întoarse Chezar de pe coclauri, Machedon îi ieşi înainte, – şi, alaturandu-şi
botul de al semenului sau, paru ai împartaşi o cugetare muta. Ridicandu-şi ochii de la puşca şi
de la cartuş, domnu Voişel îi privi cu mirare. Eu începui a rade.
– Domnule Tiberiu, îi explicai eu; Machedon al dumitale îi spune lui Chezar sa nu mai
fuga dupa iepuri. Dupa cat se vede, canele meu îşi închipuie ca noi n-avem nici un rost şi
vanatoru-i el. Vrea cu ori ce preţ sa prinda iepurele. Machedon are însa experienţa; iar
experienţa este izvorul înţelepciunii…
– Cat despre inteligenţa, nu-i nevoie sa-l laud, îmi replica vesel domnu Voişel; eu
socot ca asemenea cane n-are nimeni, pentru ca eu l-am dresat…
Ziua aceasta memorabila s-a ispravit totuşi cu victoria tovaraşului meu. Puşca cea
lunga îşi facu datoria; cartuşele naveau nici un cusur. Pe întinderea pustie, în asfinţitul
soarelui, sunara cele din urma bubuituri şi Machedon se zvarli aprig asupra unui iepure ranit.
Dupa o învalmaşeala naprasnica, prepelicarul îl ţintui cu grumazul în ţarana şi sosi şi domnu
Voişel cu cizmele-i uriaşe, ca sa-i deie lovitura de graţie.
_ Ai vazut lovitura? îmi striga el ridicand de un picior salbaticiunea.
Avea o înfaţişare bizara şi obrazu-i stralucea de un ras care ma înfiora.
Zvarli la pamant vanatul şi o clipa staturam privindu-l. Animalul zdrobit ramasese cun
ochiu deschis. Cele din urma raze ale asfinţitului lucira în ochiul acela mare, sperios,
înviindu-i apa moarta, – rasfrangand statuia biruitoare a tovaraşului meu şi tristeţa
singurataţilor de toamna.

VII. Sitarii, cand prietinii mei se cearta

Am doi prietini care îmi sunt şi foarte buni tovaraşi de vanat. Deseori, în zilele de
sarbatoare, batem coclaurii, ne departam de lume şi ne salbaticim prin singurataţi.
Anul acesta, se-nţelege, cum a lucit cel dintai soare de primavara, ne-am strans nas
langa nas, am fumat cate-o ţigara şam planuit cum am face ca sa puşcam un foarte mare
numar de sitari.
Cel mai batran dintre noi e un bun vanator care cunoaşte zile vechi, ştie întamplari
nemaipomenite şi raspunde la frumoasa porecla de cuconu Nicu Fantazie. Deşi-n zilele
obişnuite e un biet om cufundat pana la gat în condici, împresurat de oribile coloane de cifre,
între noi, în faţa campului sau codrului, e plin de avant şi de imaginaţie. Chiar numele pe care
i l-am dat e mai mult un eufemism. Porecla adevarata suna mai puţin nobil. Cand e vorba însa
de un vanator, se cade sa dam alta interpretare cuvantului.
Cel mai tanar dintre noi e un sprinten şi ager poet, foarte cunoscut prin umor, prin
avant şi imaginaţie. Franturi din versurile lui îndrazneţe zboara de pe toate buzele. În chestiile
de vanatoare însa e spiritul cel mai realist cu putinţa, strangand totul în cleştele unei logici
înfricoşate.
Aşa încat dezbaterile asupra sitarilor au oscilat între polul nord şi ecuator, ca sa zic
aşa.
Ecuatorul era cuconu Nicu Fantazie. El susţinea, cu fierbinte convingere, ca-n
padurile de la Boroseşti, în mlada la Ionaşcu, avem sa gasim sitari cum nu se mai afla pe
lumea asta!
– Ascultaţi ce va spun eu, zicea dumnealui, totu-i gata şi totul ne-aşteapta. Am scris lui
Buca padurarul sa trimeata la gara doua caruţe şi s-adune la padure cincisprezece baeţi pentru
haituiala. Sitarii s-au aratat în alte parţi. Atunci acolo, la Ionaşcu, facem treaba buna. Eu nu va
spun decat atata: în 1893, intrand acolo cu Ilie Negura, la amiaza am ispravit cartuşele şi
zvarleam în sitari cu caciula. Ne-am întors cu 97 de bucaţi. A fost o frumuseţe. Pasul şi
sitarul! pasul şi sitarul! Faceţi-va cartuşe multe. Daca dam peste pasaj, aveţi sa ma pomeniţi!
– Daca dam peste pasaj! sublinie incisiv poetul, privindu-ma cu înţeles.
– Se-nţelege, se înfierbanta cuconu Nicu. Dar eu cred ca dam.
– O presupunere nu-i decat o presupunere, relua fara mila poetul. Se poate sa nu gasim
nimica.
– De ce?
– Iata de ce. Mai întai admiţi ca se poate sa nu gasim sitari?
– Da. Dar eu sunt sigur ca gasim.
– Bine; dar se poate sa nu gasim. Şi eu cred ca n-o sa gasim, pentru urmatoarele
motive…
– Sa vedem… zambi cuconu Nicu Fantazie, cu bunatate.
– Ascultaţi. Mai întai, asta toamna, am mers de trei ori în locuri hotarate de dumneata.
Şi n-am gasit nici un iepure. Am vazut odata unul singur, care fugea pe dealuri la o departare
incomensurabila.
– Bine, dar asta a fost asta-toamna.
– Stai, urma neînduplecat poetul. Asta-iarna ai randuit şai condus de doua ori gonile în
Boroseşti. Şi tot vanatul mare a ieşit tocmai pe unde n-am cuprins noi…
– Bine, asta a fost asta-iarna. Asta se poate întampla oricui.
– Se-nţelege, dar ţi se întampla cu deosebire dumitale. Dumneata, cucoane Nicule, eşti
cel mai bun şi mai placut tovaraş, numai cat n-ai noroc la alegerea locurilor.
– Aşa-i, aproba cu puţina tristeţa tovaraşul nostru. De-o bucata de vreme am bagat de
sama ca am ghinion. Dar acum sunt sigur ca la Boroseşti, în Ionaşcu, gasim sitari.
– Nu! striga poetul. Boroseştii e la sud. Noi trebuie sa pornim spre miazanoapte.
Dupa aceasta mişcatoare discuţie, am hotarat în unanimitate sa mergem la Boroseşti în
mlada lui Ionaşcu. Şi cuconu Nicu nea povestit în amanunt cum a fost afacerea din 1893.
Sitarul şi pasul! Sitarul şi pasul!
Peste noapte am visat numai sitari! Ş-a doua zi am pornit spre Boroseşti pe o vreme
senina cu soare şi fara vant.
La fereastra vagonului, pe cand pornea trenul, cuconu Nicu ne spune vesel:
– Avem o zi minunata!
Poetul tacea. Însa era bine dispus.
Eu observai:
– Se poate întampla sa nu gasim caruţele în gara la Scanteia.
– Avem sa le gasim, raspunse liniştit cuconu Nicu. I-am trimes raspuns padurarului
Buca.
Într-adevar, în gara la Scanteia, gasiram caruţele şi ne îmbarcaram, cu ceilalţi cinci ori
şase tovaraşi.
– Dar daca Buca padurarul n-o fi strans gonaşi? întrebai eu, cu îndoiala.
– Nu se poate: i-am trimes raspuns. Şi dac-au fost caruţele, trebuie sa fie şi gonaşi.
La fantana din marginea padurii, gasiram pe Buca, cu gonaşii. Toate porneau bine şi
ziua era minunata. Cuconu Nicu mai aştepta zborul sitarilor. Şi-l vazui vesel şi fericit dupa
cele dintai doua batai. Chiotele baieţilor ridicasera chiar în sihlele din margine cateva parechi
de pasari cu pliscul lung şi se trasesera cateva focuri. Îl vazui pe batranul nostru tovaraş senin,
triumfand cu modestie şi fara larma.
Prietinul cel tanar tacea. Înaintaram cu haitaşii înspre padurea mai batrana, – înspre
„temei, cum zicea cuconu Nicu. La bataia urmatoare sari un sitar razleţ. La alte batai nu mai
sari nici unul, – şi la chiotele şi haulirile gonaşilor nu raspunse în padure nici un foc de puşca.
Înspre amiaza, pe cand ne aşezam în alta goana, Poetul, trecand pe langa mine, îmi
şopti zambind:
– Se cam zbarleşte vremea.
Într-adevar, nici nu bagasem de sama ca soarele nu mai lucea în padure. Tufele de
iarba noua şi flori albastre erau învaluite ca de o umbra. Din departari auzii un şuiet slab, ca
de ape. Şi, pe coama codrului înmugurit, în curand sosi, pe o aripa de furtuna, un puhoi de
ploaie amestecata cu mazariche. Începu a ne bate cu îndarjire. Se potoli într-o vreme şi porni
din nou. Şi, dintre doi fagi, unde stateam zgribuliţi, priveam prin ţesatura de crengi alte
învalmaşiri de nouri negri, care veneau de la asfinţit.
Ne traseram catra o poiana, înspre caruţe.
– Eu sunt sigur ca-n alte parţi nu ploua şi sunt sitari! îmi zise cu linişte prietinul cel
tanar.
Cand ajunseram la caruţe, ploaia statu.
Cuconu Nicu, înveninat iar, începu a scoate merindele şi vinul.
– Apoi, dupa ploiţa asta, zise el, tot gasim noi pasajul, în mlada la Ofileanu.
Tovaraşul celalalt ma privi c-un zambet semnificativ.
Dupa gustare, porniram cu multa nadejde înspre Ofileanu. Şi cum ajunseram la
Ofileanu cu caruţele, o alta învaluire de furtuna aduse alta scuturatura de ploaie din nouri de
catran. Şi pe urma ne batura sageţi reci de apa toata dupa-amiaza, pana ce trudiţi, uzi şi
garbovi, cu cizmele încarcate de glod, ne înşiraram pe poteca spre caruţe.
Cand ieşiram spre poiana Jidovului, luci soarele în asfinţit, în aur şi purpura; vantul
cazu şi plangerea padurii conteni. Se vedeau lucind pana în departari valurile codrului. Şi-n
desişurile de-aproape începura a suna glasuri de paseri marunte. Prin luciri piezişe de soare
falfaiau mierle şi gaiţe. Şi cand geana de foc de la asfinţit se închise şi prinsera a veni din
rapele paraielor umbre, deodata auziram pe deasupra poienii guruitul caracteristic al sitarilor
şi zboruri graţioase începura a se încrucişa prin fumegarea înserarii.
Cu sufletul plin de amurgul acela de primavara şi cu genţile goale, ne înfundaram în
noaptea codrului, pe poteci umede, spre o gara departata. Şi, umbland spre gara, domol,
cuconu Nicu înainte, Poetul dupa el şi eu la urma, – iata ca tovaraşul nostru cel tanar îşi aduse
aminte de cea dintai expediţie la sitari, anul trecut.
– Pe aceea o uitasem, vorbi el puţintel înseninat, dar acuma miam amintit-o. Eu v-am
spus ca trebuia sa mergem undeva, la nord. Acolo sar sitarii şi nu ploua. Anul trecut, v-aduceţi
aminte? Cuconu Nicu hotaraşte şi ne-ndeamna sa mergem în paduricea de la Corneşti. Acolo,
candva, în alt an de la Hristos, domnia-sa iaraşi a puşcat un mare numar de sitari. Eu am fost
de parere sa mergem în alta parte, – pe urma, ce sa fac? hai şi eu la Corneşti. Fara îndoiala, va
aduceţi aminte foarte bine ce s-a întamplat în ziua aceea de Buna-Vestire. Cand ajungem, nu
gasim haitaşii, pentru ca biserica de la Corneşti avea hram şi baieţii erau la biserica.
Vrasazica, din toate satele din ţinutul Iaşilor, am nemerit într-un loc cu hram. Dupa ce, cu
chiu cu vai, adunam vreo cinci haitaşi, intram într-o anumita parte a padurii, unde, cu un ceas
înaintea noastra, trecusera alţi vanatori cu canii. Puteţi sa-mi spuneţi mie daca nu-i adevarata
minune asta?
Cuconu Nicu Fantazie încuviinţa cu duioşie.
– Într-adevar, de o bucata de vreme am ghinion! Dar cand îmi aduc aminte ce vanat am
împuşcat eu odata prin acele locuri…
Neînduplecat, tovaraşul cel tanar îl întrerupse:
– Cucoane Nicule, unde mergem duminica viitoare?
– Eu zic sa mergem la Barnova, raspunse cu graba tovaraşul nostru. Cand om ajunge la
gara am sa va spun ce mi s-a întamplat acolo acum douazeci şi unu de ani…
– Eu declar de mai nainte ca e necesar sa mergem în alta parte! hotara solemn Poetul.
Ajunşi în gara, la craşma cea mititica, cu craşmar barbos, – pana la sosirea trenului
cuconu Nicu ne-a povestit întamplarea de acum douazeci şi unu de ani şi a ciocnit cu noi cate
un paharel de vin. Ş-am ramas deplin înţeleşi ca duminica cealalta cautam sitarii la Barnova,
tot la sud, deşi Poetul, cu logica lui de fier, ne-a dovedit ca în ziua aceea sitarii vor fi la nord.
VIII. Ploaie, în paduri departate
În gara la Targu-Frumos, prietinul meu Poetul gasi în sfarşit prilej sa apostrofeze pe
tovaraşii noştri de vanatoare:
– Mai întai, zise el, nu înţeleg de ce-am pornit de la casele noastre pe-asemenea vreme.
Ploua de la miezul nopţii; ş-o ploaie de noiemvrie ca aceasta, displetita şi jalnica, nu-i nadejde
sa conteneasca degraba. Dar sa admitem c-am avut cu toţii dorinţa şi banuiala can zori de ziua
cerul are sa se însenineze. Nu s-a înseninat. Şi fapt mai grav: a plouat la fel şi ieri, ş-alaltaieri.
Pe langa asta, ştim din experienţa batranilor ca ploile de toamna sunt fragmente de veşnicie.
Atuncea ce cautam noi la Targu-Frumos? Ştiu ca pot sa raspund eu singur. Ne ducem la
padure la Braeşti. Ne-am oprit în gara la Targu-Frumos pe ploaie; avem sa intram în Targu-
Frumos pe ploaie, ca sa cautam caruţe sa ne duca la Braeşti. Pe noroi şi pe ploaie se poate sa
ajungem candva la padure. Dar cine ne sileşte sa ne parasim pe asemenea vreme tihna şi
liniştea noastra? Am ucis pe cineva? Miam tradat patria? Îmi taie cineva capul daca nu ma
duc astazi, pe ploaie, în padure la Braeşti? Eu nu-nţeleg nimica. Trebuie sa ne-ntoarcem
acasa!
Astfel vorbi prietinul meu şi toata lumea îi dadu dreptate. Eram în jurul lui, pe peronul
garii, douazeci şi doua de puşti, cum obişnuieşte a spune cuconu Nicu, maistrul de vanatoare.
Şaceste puşti privira cu ochi fumurii şi deznadajduiţi zarile şi vazura pretutindeni cenuşa
ploilor de toamna. Are dreptate prietinul nostru Poetul. Numai nişte nebuni se pot hotara, s-o
apuce aşa, pe drumuri desfundate şi subt cernerea sura, înspre Braeşti.
– Ai dreptate, raspundem. Dac-am fi nişte oameni înţelepţi, am aştepta cel întai tren
care trece spre Iaşi şi ne-am întoarce spre casele noastre…
– Noi însa nu suntem oameni înţelepţi; noi suntem vanatori, replica cel mai în varsta şi
mai vanator dintre noi. Deci trebuie sa ne resemnam, sa cautam caruţe şi sa ne ducem la
Braeşti.
– Însa nu ne sileşte nimeni, observa Poetul.
– Se-nţelege ca nu ne sileşte nimeni, striga cuconu Nicu Fantazie, maistrul nostru de
vanatoare; însa eu cred ca îndata ce ajungem la padure, ploaia sta. Se poate sa înceteze chiar şi
mai nainte, – poate sa înceteze orişicand, pentru ca nu-i cu contract, pe zece ani. La urma
urmei, chiar daca azi ploua pana în sara, mani desigur nare sa ploaie. Ce Dumnezeu! Din doua
zile, macar una trebuie sa fie frumoasa. Aşa încat, trebuie sa mergem.
– Logica dumitale, cucoane Nicule, e teribila, raspunse Poetul c-o ironie rece ca şi
ploaia de toamna. Te rog însa sa-ţi aduci aminte ca şi eu o am pe a mea. Din experienţele
anilor trecuţi, din observaţii serioase pe care le-am facut de cand mergem cu dumneata în
expediţii, din nişte celebre aventuri ale noastre la sitari, eu trag concluzia ca ploaia asta e a
dumitale. Dumneata eşti cel cu ghinionul. De-aceea nu ne-au venit nici caruţele la gara şi
trebuie sa le cautam noi singuri prin mahalalele targului. Sunt sigur deci ca ploaia n-are sa
înceteze. Are sa curga apa din cer şi la noapte, şi mani. Cu toate acestea trebuie sa mergem,
pentru ca nu suntem nebuni, ci vanatori!
Cuconu Nicu rase cu amaraciune, ca totdeauna cand era vorba de ghinionul lui, şi-şi
aprinse o ţigara. Dupa aceea încheie cu seninatate:
– Nu se poate, trebuie sa steie cand ajungem la padure. Sa ma vad eu, cucoane, în
padure la Braeşti! De-asemenea ploaie nici numi pasa. Am facut eu acolo vanatori şi pe vreme
mai urata. Şi ce vanat am puşcat! Dac-ar trai raposatul doctor Botezatu – ce vanator era acela!
– apoi v-ar spune ce mistreţi şi ce lupi am facut noi în padure la Braeşti. Doar se ştie ca tocmai
pe vreme rea cade vanatul cel mult. Ei, dar atuncea erau alte timpuri şi alţi oameni.
Dupa asemenea discuţie plina de înţelepciune şi bazata pe fapte, ne-am trecut la
spinare puştile, am apucat în mana bagajele şam pornit prin glod şi aparie, sa cautam caruţe
care sa ne duca în padure la Braeşti. Prietinul meu Poetul era absolut sigur ca ploaia n-are sa
steie nici cand om intra în padure; era sigur şi de alte mizerii şi catastrofe pe care aveam a le
îndura din pricina ghinionului lui cuconu Nicu, cu toate acestea intra şi el în convoi.
– Expediţia asta e scrisa în catastiful fatalitaţii, se mangaia el razand.
– Dumneata glumeşti, însa aceasta e singurul adevar…, îl completa cu seriozitate cel
mai în varsta şi mai vanator dintre noi.
Aşa, pe ploaie marunta şi domoala de toamna, am gasit nişte caruţe lipoveneşti, în
nişte ograzi în care şi oameni şi cai framantau un glod negru pana la glezne. Pe ploaie
marunta şi stralucitoare am ieşit din targul umilit şi pustiu, ş-am apucat spre Braeşti pe un
drum şoseluit şi traganat, gramadiţi unii în alţii, cu capetele plecate şi cu aţe de apa şiroindune
din streşinile palariilor.
Caravana era destul de vesela şi dispusa chiar sa cante. În caruţa noastra plina de paie
jilave, prietinul meu Poetul fredona producţii proprii, pline de agerime şi de arta, pe care însa
nu le pot asculta decat urechile unor vanatori care merg pe ploaie la Braeşti. Cuconu Nicu îşi
aplecase spre el urechea cu care aude mai puţin rau, şi asculta c-un suras al anilor celor de
demult.
Cu toate cantecele prietinului nostru, cerul nu se îmblanzi. Ba, fara logica şi dreptate
şi-n chipul cel mai absurd, drumul pietruit se sfarşi, şi caruţele apucara prin nişte ratacani
desfundate. Lipovenii cu barbile plouate coborara alaturea cu caluţii lor roibi. Învarteau pe
deasupra capetelor cate-o puha de canepa şi racneau într-o limba straina, cufundandu-se din
cand în cand prin ştioalne cu ciubotele lor enorme. Din cand în cand puneau umarul la leuci şi
iar racneau cu disperare. Şi caii, încordandu-se în ştreanguri, se opinteau naprasnic. Din
vreme în vreme ne opream: caii rasuflau pripit, cu boturile la genunchi; iar lipovanul, în
cercheşca-i creaţa şi cu cizme de glod, ne privea zambind.
– Prin asemenea locuri, ne zise el c-un fel de mandrie, nu mai poate razbate nimeni de
pe la dumneavoastra la o vreme ca asta. Aftamobil, droşca, – asta aici nu merge! sfarşi el cu
dispreţ, îndemnand caii şi punand iar umarul la leuca.
Prin asemenea noroaie, ciomarle şi mlaştini, care nu s-au schimbat de pe vremea lui
Boerebista, am ajuns la padurile cele mari de la Braeşti. La focuri uriaşe, într-o poiana larga
de fagi batrani, aşteptau padurarii, haitaşii şi caruţele. Şi-ndata, mutand calabalacul şi scoţand
puştile din tocuri, ne-am pregatit sa ne facem datoria.
Cuconu Nicu, maistrul de vanatoare, încerca sa ne convinga ca cernerea s-a domolit
într-atata încat aproape nu se mai simte, ca şi cum nici n-ar mai ploua. De-aşa ceva se lasa
convins, c-un zambet ironic, şi prietinul nostru Poetul. Şi padurarii, adunandu-se la porunci,
se hotara planul de razboi, la care luaram parte cu toţii, muşcand cu gravitate din bucaţi de
friptura rece, ca şi stramoşii noştri din epoci preistorice. Nu era vreme multa de aşteptat, caci
sapropia amiaza. Se deschisera sacii şi se împarţira panile ude la gonaşi. Şi dupa ce traseram
sorţii dintr-o cuşma de oaie, ne înşiraram pe poteci lungi şi întortochiate, calcand moale pe
strat de frunze lucii.
Codrul cu prapastiile şi singurataţile lui cafenii ramase stapan peste noi. Cantotdeauna
simţii în mine inima batand c-un ritm deosebit. Şi, din locul meu hotarat de soarta,
îmi aţintii urechea spre liniştea care ne închisese de pretutindeni. Bura de ploaie nu mai avea
sunet, parea mai mult o fumegare a rapelor. Fagii cei mari şi lianele desişurilor luceau în ziua
sura, într-o neclintire impresionanta.
În amorţirea aceasta tresari semnalul de corn pe linia puştilor şi alt corn raspunse de la
haitaşi, urmat îndata de hauliri şi racnete stranii. În caldura umeda a hainelor, ramasei ca-ntrun
fel de somn al aşteptarii, neclintit şi cu puşca aplecata. Aşteptarea aceasta plina de înfiorare
şi de viziuni, de atatea ori încercata, loveşte totdeauna în inima ca ceva nou. Ochiul aţintit
mare strabate desişuri încalcite, fuge pe carari imaginare. Aşteptam vanatul dintr-un loc
anumit, cel mai nimerit ca sa-l pot fulgera. Aşteptam o naluca cu ochi sparioşi: era cand un
lup cenuşiu, cand un mistreţ întunecos, cu coama zbarlita, cand fulgerarea roşcata a unei
vulpi… Un sunet uşor pe frunza moarta ma deşteapta. În coada ochiului meu stang a aparut,
prin pacla uşoara, o fiara nalta, cu coarne ţapoşe. Braţul tresare şi inima zvacneşte. Printr-o
mişcare abia simţita întorc faţa. Ramane la zece paşi de mine un simplu iepure, ridicat în doua
labe, ascultand c-o atitudine comica zvoana din urma-i. În bataia aceasta aşteptam însa vanat
mare. Îl las sa treaca. Şi el face ţupaind cateva salturi; trece apoi foarte aproape de mine,
neliniştit şi de coloarea tufarilor, şi se coboara, în dosul meu, înspre desişuri de sangeri, care-l
iau subt ocrotirea lor. A disparut dintr-o data. Înaintea mea padurea ramane iar un colţ de
umbra a aşteptarilor şi surprizelor, înspre larma departarii.
Cel dintai foc de puşca. Fara voie numar: unu. Şi-ndata aud şi pe cel de al doilea.
Trebuie sa fi ieşit lupii sau mistreţii. La care puşca va fi manand întamplarea pe dihaniile
acestea mari, – pe care toţi ochii aţintiţi le aşteapta? – O vulpe atenta sta neclintita între doi
fagi tineri, destul de aproape, într-un punct pe care eu nu il hotarasem. Cand a aparut,
nesimţita? Inima se mişca iar grabit, cu batai pe care le aud distinct. – Cand a disparut, s-a rupt
farmecul; ridic puşca ş-o prind din fuga-i piezişa spre spinarişul de-aproape. Detunatura n-o
aud. Vad prin fumul de pulbere zvarcolirile dihaniei. A cazut. Oftez şi reîncarc arma. Raman
iaraşi neclintit, în dosul fagului, – aud alte pocnituri pe linie, însa nu le mai ţin socoteala.
Cand ne coboram în locul de adunare, gasim cerc strans şi des de haitaşi şi puşcaşi şauzim
triumfator glasul lui cuconu Nicu. Au cazut trei lupi. În locul cel obişnuit, la garla de
devale, au ieşit şi porcii. Au venit naprasnici şi pufnind cum li-i obiceiul, dar în cel din urma
s-a putut trage. A fost lovit, – şi-a întors fuga în lungul liniei ş-a mai primit şi alte împuşcaturi.
S-a dus, dar lasa pe frunze urma de sange. S-a luat dupa el Bazil cu doi padurari, sa-l caute.
Nu se poate sa nu-l gaseasca, în vre-o rapa…
– Am vazut şi eu stropitura de sange, cucoane Nicule, complecteaza Chihaia. Lasa
sange cu floarea portocalie: e palit la plamai şi-l gaseşte cuconu Bazil, de asta sa n-aveţi nicio
grija…
Cuconu Nicu Fantazie priveşte cu mandrie la noi şi mai ales la prietinul meu Poetul.
– Deocamdata, replica liniştit prietinul meu, vad ca mistreţul s-a dus. Pe langa asta,
ploaia iar începe sa se întareasca şi sa se îndeseasca!
– Cand v-au vorbind aşa, striga cu disperare cuconu Nicu, îmi vine sa ma sui pe o
marţoaga de-a lipovenilor şi sa ma duc în lume!…
Cu toate acestea, izbanda acelei zile i se parea vadita şi cu toţii, şi puşcaşi şi gonaşi,
admirau la picioarele lui vulpile şi lupii culcaţi unul langa altul, pe frunzele de coloarea
blanilor lor. Dar prietinul meu Poetul ştia ca nu trebuie sa dezarmeze. Ploaia sporea tot mai
neliniştitor şi bataia a doua s-a facut în condiţii deosebit de grele. Cu toata barbaţia şi
strigatele lui, cuconu Nicu a trebuit sa se plece vazduhului – şi ne-am adunat sumbri la
focurile cele mari, în poiana din margine. Cum ajunseram aici, ploaia se domoli iar; şi
valvataile uriaşe zvarleau sclipiri vesele şi fum între fagii rari şi stravechi.
– Trebuie sa intram la gazde…, hotara cuconu Nicu. Întalnind însa privirile prietinului
meu, adaogi îndata: Însa mai întai s-aşteptam sa vie Bazil cu porcul…
– S-aşteptam… încuviinţa cu linişte şi cu ironie Poetul.
– Iaca, vine şi cuconu Bazil! striga unul din padurari. Aduc şi porcul!
Prietinul meu îşi aprindea o ţigara şi paru ca nu vede ce flacara joaca în ochii
partenerului sau.
– Bine, bine. Sa vedem ce facem cu gazdele, mormai el.
Tovaraşul nostru Bazil sosi asudat şi radios, plin de glod şi de hlei din cap pana-n
picioare, – însa tot vanjos, elastic şi nedomolit. Privindu-ne aprig şi vorbind navalnic, ne
povesti drumurile întortochiate prin rape, pe costişe, pe paraie, prin tauri, – pe urma de sange a
mistreţului. L-au gasit în sfarşit în nişte spinarii aproape de un izvor. L-au deşertat pe loc şi lau
încarcat pe-un drug de fag. Frumos şi voinic mistreţ, ş-a dovedit putere mare. Are colţii
ascuţiţi şi tineri şi slim pe grumaz. Se pregatea de viaţa lunga în singurataţile padurii. Dar i s-a
împlinit veleatul.
– Aista ne-a farmat noua asta-vara ogoarele de papuşoi…, ziceau oamenii privindu-i cu
respect capul enorm şi fioros.
Ce facem acuma de gazde? Dumitrahce padurarul spune ca aici aproape, la cuscrul
primarului, nu se mai poate. Are casa larga şi-ncapatoare, dar omu-i dus la o nunta, în Braeşti.
Pana-n sat, – departe, glod şi vreme rea. Cat Dumnezeu are sa tot curga de sus? Cei de facut?
Prietinul meu Poetul îşi aprindea alta ţigara şi nu spunea nimica.
Amurgul venea rapede şi deodata ma simţii aşa de ud, aşa de trudit, aşa de departe de
lumina şi de blandeţa unui adapost, încat aruncai o privire în juru-mi, la tovaraşi, ca şi cum
ma deşteptam dintr-o vedenie ş-atunci observam pentru întaia oara şi cu adevarat realitaţile.
Ce facem într-adevar în noaptea de toamna, subt cerul posomorat şi cernand ape?
– Liniştiţi-va, vorbi cu blandeţa cel mai în varsta dintre noi. Asta ni s-a mai întamplat
şi altadata, caci nu e nimic nou subt soare, ori subt ploaie. Doi padurari experimentaţi
dezbracara lupii de blanuri. Dupa aceasta randuiala, încarcam mistreţul în caruţa ce ne-a mai
ramas. Şi, pentru ca prin glod şi hlei, cu greutate, caii nu pot razbi singuri, avem sa le-ajutam
noi, împingand de pe delaturi şi din urma. Dupa ce avem sa macinam glodurile şi hleiul vreun
ceas de vreme, calauzindu-ne prin întuneric dupa racnetele padurarului, avem s-ajungem la
casuţa lui, în poiana cealalta. Acolo omul are nevasta şi copii, – ş-un viţel ori un manz fraged
de curand venit pe lume. Abia încap caţi sunt subt acoperişul de şindrila şi-ntre pareţii scunzi
de barne. Cu toate acestea, va încredinţez ca avem sa încapem şi noi şi avem sa dormim tare
bine pe cate-un braţ de fan, stranşi unul în altul ca sa ne fie cald, ca nişte adevaraţi tovaraşi şi
fraţi. Pot sa va mai spun ca cu toţii vom fi lucrat ca sa statornicim în timpul fugar o amintire
placuta.
Am facut într-adevar aşa cum a hotarat cel mai în varsta dintre noi, iar cuconu Nicu şi
prietinul meu Poetul s-au liniştit ş-au împins la caruţa. Şi, cufundandu-ne în întuneric, dupa
glasul fioros al Padurarului, nu mai aveam nici haine, nici nume. Plateam o datorie
întunecoasa catra veacuri trecute. În drumul nostru absurd, catra acelaşi sfarşit, nu ravneam
decat clipa popasului. Totuşi amintirea aceasta n-a fost scrisa fara placere în analele noastre.

IX. Lupii de la Cucoara, urmeaza un razboi neistovit

În ziua aceea întaia nu cazusera decat puţine vulpi şi iepuri, deşi cuconu Nicu,
maistrul nostru de vanatoare, condusese bataile ca un adevarat general. Ieşisera şi mistreţii – şi
de asta el era foarte mulţamit, – îi parea numai rau ca scapasera. Din pricina asta, pe cand se
adunau puşcaşii în juru-i în poiana de la Cujba, se uita pieziş, numai într-un ochi, spre
vanatorii cei batrani şi se scarpina c-o violenţa semnificativa deasupra urechii drepte.
– Ce poţi sa faci? zise domnia-sa cu jumatate de glas. Porcii au ieşit. Poţi spune ca şiau
facut datoria. Dar dac-au dat peste boboci, au rupt linia…
Bobocii erau adica vanatorii cei tineri. „Au rupt linia…” repeta cuconu Nicu, fericit ca
gasise o expresie potrivita. Dac-au rupt linia, ce poţi face? Noi, cei batrani, nu suntem
vinovaţi. He-hei, vorbeau între ei batranii, zambind. – Daca ieşeau la alte puşti, era alta
socoteala!
– Bine, cucoane, dar ce puteam face? striga cu înflacarare vanatorul cel tanar. Au ieşit
dintr-o data din rapa grohaind; şau trecut ca nişte sageţi. Am tras, dar erau cam departe. A
vazut şi Gheorghe Ceapa ce departe erau.
– Ai vazut şi tu, Gheorghe? întreba cuconu Nicu.
– Se-nţelege c-a vazut! striga cu tarie tanarul. Spune, Gheorghe, erau ori nu erau
departe?…
– Cam departe, cuconaşule… raspunse Gheorghe Ceapa. Şi cuconaşu Victor trecu spre
partida celor tineri, gesticuland. Da de unde, cucoane? care departe? reîncepu padurarul
stapanit şi îndesat, plecand capul şi privind pe subt sprancene. Au trecut ca-n macieşul cela de
acolo. Erau cinci: scroafa cu patru gódini. Drept ca cuconaşu Victor s-o cam sait… O tras
întai prea jos, – pe urma prea sus… Scroafa mare – şi cam fioroasa…
– Ş-au rupt linia! sfarşi cuconu Nicu, mai domolit. Asta-i a cuconaşilor istora. Vin cu
doua puşti – una cu glonte. Şi iaca ce isprava fac!
– Linişteşte-te, cucoane, îi zise cel mai în varsta şi mai vanator dintre noi şi ada-ţi
aminte de ucenicia dumitale, acu treizeci şi ceva de ani.
– Ehei, replica cu ifos cuconu Nicu; acelea erau alte vremuri.
– Se-nţelege, cucoane, dar vanatorii se poarta cam la fel. Am sa-ţi aduc aminte şi eu
domniei-tale, daca nu te superi, de-o întamplare dintr-o padure din ţinutul Ieşilor… Cam mult
de atunci, dar eu înca nu mi-am pierdut memoria.
– Ce întamplare şi care padure? mormai cuconu Nicu. Ia lasa, cucoane, poveştile
vechi. N-ai sa-mi spui mie ca mi-au ieşit atunci mistreţii, cum au ieşit azi. Eu eram ca ici, – şi
mi-au trecut cine ştie unde, hat la mama dracului.
– Ştiu, ştiu… îl potoli cel mai în varsta dintre noi. Asta dovedeşte ca un vanator nu
trage niciodata aproape. Daca nu cade vanatul, – a fost prea departe. Daca cade, – ai vazut ce
departe am tras? Aşa încat şi dumneata ai tras prea departe.
– Poveşti vechi, cucoane! striga cuconu Nicu, scuturandu-şi în sus mana dreapta. Acu
nu-i vreme de poveşti, ca s-apropie sara şi trebuie sa randuim vanatoarea de mane. Azi a fost
precum s-a vazut; mani însa batem tariile şi am nadejde mai multa.
– Daca da Dumnezeu, – se amesteca Rafaila, padurarul cel balan, poate sa ninga
puţintel în ia-sara, şi mani dimineaţa, pe înoitura, facem treaba buna…
La vorba asta a lui Rafaila puşcaşii cei batrani radicara capetele. Vazura un vantişor
subţire de amurg sosit în marginea poienii, pe crestele cenuşii ale fagilor. Şi, la asfinţit, pe
munţi, nouri alburii de omat. Fara îndoiala ca mani are sa fie o zi buna de vanat. Asta o
înţelegeam cu toţii, mai ales cand ne gandeam la odaiţele scunde din sat, cu focuri
îmbielşugate în sobe, şi la borşul de gaina, aşa de bun şi de gustos dupa raceala şi truda unei
zile de haituiala prin rapi salbatice. Gonaşii se adunasera zgribuliţi în jurul saniilor, la
margine; şi cum primira porunca pe a doua zi, se risipira în grupuri pe poteci, catra satele din
vai. Glasurile şi chemarile lor sunara un timp, tot mai departe, în padurea sonora. În jurul
puştilor batrane, padurarii mai staruira un rastimp, ascultand de la maistrul nostru de
vanatoare oranduiri amanunţite şi straşnice pentru a doua zi.
– Cucoane! grai Rafaila cu foc, daca se pune omat numai deun deget, eu mani va duc
la lupi cum v-aş duce la mine acasa…
– Are sa ninga! declara cuconu Nicu.
– Apoi aşa credem şi noi, cucoane, c-are sa ninga…, raspunsera padurarii.
Dupa ce se puse la cale astfel şi chestia ninsorii, ne gramadiram în sanii şi ţaranii
începura a striga la caluţii cu coamele pline de scai, ş-ai şfichiui cu iuştile. Cand ajunseram la
gazde, în catunul adapostit între paduri, începu a fulgui, şi vantişorul de pe crestele fagilor
statu. Subt ninsoarea cenuşie, împrejurimile se întunecara ca nişte peşteri. Şi o tacere cum
numai iarna şi subt codri o simţi, se lasa dintr-un cer gramadit numai asupra colţului nostru de
lume. Gospodarii, în cojoace şi caciuli, ne primira prin întuneric la prispe nalte şi langa
şoproane acoperite cu paie, – ş-aveam impresia ca sunt foarte departe de lume şi cufundat
îndarat, în timp. Cele cateva gospodarii fara drum, fara şcoala şi fara biserica, risipite undeva
într-o rapa a codrilor vasluieni, n-au vazut niciodata, dintre reprezentanţii oraşelor, decat
oamenii de breasla nostra. Iar vanatorii au mai mult o înfaţişare din trecut şi n-au de-a face cu
lumea.
Dupa ce eu, cuconu Nicu şi ceilalţi doi tovaraşi ai noştri ne aşezaram în faţa jarului de
pe vatra sobei, la o masuţa scunda cu trei picioare, nevasta desculţa a gospodarului ne puse
dinainte felii mari de mamaliga şi cate o strachina adanca plina cu borş. Frecandu-le apoi în
palma, ne aduse nişte linguri de lemn, pe care ni le puse cu de-a sila în mana. Atunci ne
deschiseram genţile şi scoaseram la lumina armele noastre pentru asemenea împrejurari; şi cei
trei copii marunţi ai gazdelor ieşira de dupa soba, în durligi, cu ochi rotunzi şi par de canepa, –
şi priveau cu uimire şi cu bucurie cutii şi truse deschise, tacamuri cu forme bizare, paharele
care se întind şi se destind… Fara îndoiala, eram foarte departe de lume, însa borşul era
minunat şi mamaliguţa foarte buna. Erau bune şi prajiturile noastre, cu care copiii alergara
catra parinţii lor, în cealalta odaie, agitandule pe deasupra capetelor. Era bun şi vinul din
damigeana cu lacata, – un vin anume pentru vanatorile de la Boroseşti. Şi era placuta mai ales
intimitatea şi prietinia acelei seri de iarna, ş-acea lene a oboselei, în care istorisirile
întamplarilor din trecut rasuna ca o muzica cu profunde şi fine rezonanţe.
Scuturandu-se de omat în tinda, caţiva dintre vecinii noştri intrara cu raset şi cu larma.
Dupa ce damigeana îşi facu datoria închinandu-se la paharul fiecaruia, – sosi c-o mutra tainica
şi Rafaila, paduraul cel balan.
– Ce veste, mai Rafaila? îl întreba cuconu Nicu. Poate vrai sa te uiţi în zare, la un
pahar de vin?
– Cucoane Nicule, întampina Padurarul, eu de la aşa ceva în viaţa mea nu m-am dat în
laturi, caci, dupa cum spune parintele Toma de la noi, vinul îmblanzeşte nacazurile omului.
Dar am venit sa va spun ca dincolo de deal, în sat la noi, chiar în ia-sara am avut musafiri. Deabia
s-a lasat întunericul şi lupii au şi intrat. Asta, zic, trebuie numaidecat s-o spun boierilor.
Am mancat rapede ce-am gasit pe masa ş-am suit poteca înapoi catra dumneavoastra.
– Bea paharul ista, bre Rafaila, şi spune ce s-a întamplat! striga aţaţat cuconu Nicu.
– Spun, cucoane, cum sa nu spun, ca doar de asta am venit. Aşa – este în marginea
satului, la noi, un gospodar mai saracuţ, unu Toader Ichim. În şopron, cum îi la orice
gospodarie, îşi ţine boii întro parte, – iar în fundul istalat are o scroafa fatata deo saptamana.
Alaltaieri s-o strecurat lupu-n ograda furiş, nici canii nu l-au simţit, a intrat în şopron ş-o furat
scroafei un purcel. Cand au dat glas canii, cand o simţit omu huiet şi framantare, era tarziu. O
ieşit pe prispa, se scarpina în cap şi asculta cum coviţa purcelul catra o rapa, tot mai departe.
S-o dus lupu şi l-o ospatat. Omu – de cei cu caciula pe ochi şi cam natang din fire, tace şi nu
sufla la nimeni nici o vorba. Da ieri ş-o cioplit el un par bun dintr-o mlada de carpan şi s-o
aşezat în paie, langa scroafa cu purcei, la panda. Asara lupu no venit, ca-şi are şi el socotelile
lui, ca şi omul. Lupu-i dihanie înţeleapta. Da -n sara asta, cum s-o înegurat ş-o prins a ninge,
dihaniile au şi ieşit, – ceea ce arata ca au salaş aproape, tot în locul pe care-l ştiu eu ş-avem sal
batem mane… Iar omu nostru se afla tot langa scroafa, cu parul de carpan în mana. Şi, cand
nici nu s-aştepta, cucoane Nicule, fara sa simta o suflare ori un pas – iaca lupul langa el, şi
purcelul o şi coviţat şi scroafa o prins a grohai. Cum se zarea aşa, puţin, de-afara, de la albeaţa
omatului, Toader Ichim se încordeaza şi paleşte pe lup dupa cap. L-o palit îndesat şi cu ciuda,
– cum i-i feleşagul lui. Lupu scapa purcelul, dar se ridica din palitura – şi-n învalmaşala aceea
se-ntoarce şi da înapoi pe unde venise. Omul se rapede dupa el, aşteapta ajutor de la cani, – şi,
cand ajunge în ograda, ce sa vada? Boii ieşisera înaintea lui din şopron. Simţisera şi ei pe
duşman şi se zvarlisera afara. Ş-acuma, cand lupul nazuia la locul lui de trecere, pe unde
sarise în ograda, vitele, boncaluind, se aţineau cu coarnele. N-au mai avut nici canii cand sari,
nici Ichim cand da alta palitura. Hulub, boul pe care-l înjuga el totdeauna în brazda, o şi
strapuns pe lup şi l-o şi zdrobit în picioare… Asta a fost. Şi pe urma s-o starnit în sat atata
zvoana, de parca era nunta. Mam dus şi eu. Şi pe urma m-am gandit sa ma-ntorc la
dumneavoastra, sa va spun ca acolo no fost numai un lup. Acela care o cazut în ograda lui
Ichim e lupan tanar. Trebuie sa fie din cei şase care stau cu batrana într-o rapa la Cucoara. Eu
le ştiu salaşul, şi socot aşa ca mane numaidecat trebuie sa batem Cucoara…
Cuconu Nicu îşi fuma ganditor ţigara…
– Bine, avem sa batem Cucoara, hotara el. Dar daca sta ninsoarea, tu mane în zori sa
cauţi urmele, împreuna cu Ceapa, – ş-avem sa ştim de buna sama daca lupoaica aceea e acolo
unde socoţi tu. Acuma mai vezi de paharul acesta şi du-te de te hodineşte.
– Asculta, Rafaila, interveni cel mai în varsta şi mai vanator dintre noi. Trimete
raspuns lui Ichim sa vie mani cu sania. Ne face trebuinţa şi-i platim. Am dorinţa sa vad boul
cel cu isprava… Lupui fiara vicleana, – urma el, dupa ce pleca padurarul; însa nici omul nu se
socoate mai prejos. Eu sunt foarte încredinţat ca lupoaica de care vorbeşte Rafaila îşi are
locuinţa acolo, la Cucoara, într-o rapa, întro desime nestrabatuta… Acolo a rupt spinariile cu
dinţii ş-a carat muşchi moale de pe langa izvoare. Ş-a crescut şase pui. Îi duce în expediţii, – îi
învaţa vanatoarea şi furtişagul. Se pare însa ca unul a cazut. Ea însa îşi urmeaza destinul, cu
ceilalţi cinci care i-au mai ramas. Lupta cu omul. Ca toţi indivizii din rasa ei, lupta împotriva
duşmanului celui mare care şi-a întins tot mai mult stapanirea în lume, împuţinand padurile şi
singurataţile şi decimand pe concurenţi. Ea reprezinta un principiu de libertate, cu toate
acestea, mani avem s-o doboram fara nici o mustrare de cuget…
– S-o fi întors ea oare în palatul ei de muşchi, subt stanci şi arcuri albe, în salbaticiile
de la Cucoara? urma tovaraşul nostru, privind paharul de vin în zarea focului. Se poate sa se fi
întors, caci expediţia i-a adus o jertfa. Cu toate acestea, se resemneaza uşor şi nu abandoneaza
lupta, caci, dupa cat îmi închipui, are un fel al ei anume de a judeca ş-a raţiona. Noi gustam
picaturi de soare şii hotaram sfarşitul; – ea asculta semnalele nopţii şi cugeta la foamea
veşnica şi neistovita.
Mai cugeta fara îndoiala ca omul creşte oi ca sa le manance lupii. Ca, la nevoie, e buna
ş-o gasca, numai ca şi ea şi femeia ţipa prea tare cand intri în ograda. Canele e un ticalos, un
renegat şun tradator: la nevoie e bun şi el de mancat. În sfarşit, oricat s-ar mandri, omul e
vrednic de dispreţ, pentru ca, în loc sa lupte cu ghiarele şi cu colţii, întrebuinţeaza unelte
necinstite. Pe urma, de ce se lupta cu lupul, daca, dupa ce-l omoara, nu-l mananca? E un
mişel, pentru ca nu-şi are blana lui ş-o ia de la fapturi care au nevoie de ea. E o fiinţa fara
credinţa şi fara judecata, pentru ca-şi închipuie ca Dumnezeu a facut lumea numai pentru el…
Daca n-o fi cugetand asftel lupoaica langa cei cinci pui care iau mai ramas, – apoi
desigur, ca astfel ar putea sa gandeasca. Cucoane Nicule, pune lacata în buzunar şi toarna în
pahare vinul care ţi-a mai ramas în damigeana. Şi spune cateva istorii de lupi. Acum putem sa
le spunem şi sa le ascultam zambind. Alta data însa oamenii erau foarte serioşi numai cand
auzeau pomenindu-se numele acestor diavoli… Razboiul vanatorilor urmeaza, însa biruinţa nu
mai poate fi îndoielnica…
Astfel a vorbit mai în varsta dintre noi şi, dupa ce a ascultat o istorisire de vanatoare, a
spus şi el una. Şi de-abia într-un tarziu neam desparţit, cand catunul dintre suhle dormea tacut,
cu luminile stanse. Ninsoarea statuse. Vazduhul se înalţase iar pana la stele. Şi împaraţia
salbaticiunilor era plina de frica şi de tacere.
Într-adevar, batrana şi cei cinci lupani erau în palatul lor, în rapa la Cucoara. Rafaila
padurarul împresurase în zori locurile şi gasise urmele intrate. Armata de haitaşi zgribuliţi
trecu pe poteci, în mare linişte; şi vanatorii ieşira în poiana, unde aşteptau saniile. Era de faţa
şi întunecosul Toader Ichim, cu pielea lupului. Îşi daduse caciula pe ceafa şi privea cu fudulie
în juru-i, – pe cand Hulub, langa el, ca un adevarat erou, era modest, nepasator şi trist. Cum en
randuiala lucrurilor, bacşişul îl primi sateanul; şi cand porniram sa împanam ţiitorile rapelor
de la Cucoara, pali cu biciul peste ochii cei blanzi şi mari ai lui Hulub.
Omatul era nou şi curat pretutindeni şi tufişurile înflorisera fantastic. Rapele cele
pietroase, adanci şi întortochiate, deodata tresarira din farmecul lor alb, cand chiuiturile
gonaşilor sunara departe, la gura paraielor. Şi lupii, la cel dintai semnal, ieşira din palatul lor
şi aparura în singuratate, cu urechile ciulite, întreband vantul cu narile. Lupoaica cea batrana
scheuna uşor, cascand şi aratand o gura neagra cu dinţi grozavi. Apoi porni împotriva
vantului, cu puii dupa ea. Chiotele şi haulirile se întarira; deci duşmanii erau aici. Se opri iar, –
şi sorbi pe adierea subţire a vantului emanaţii cunoscute. Se întoarsera scurt în loc şi pornira
în direcţie contrara. Trecura din parau în parau şi din rapa în rapa, taranduşi cozile lungi pe
neaua proaspata; cand o bataie de puşca suna înainte şi ecourile codrului o prelungira ca pe-un
tunet. Lupii se oprira: şaici erau duşmani, şi înca dintre cei mai rai. Al doilea tunet prelung fu
semnalul desparţirii. Lupanii se împraştiara în laturi, lupoaica porni fara graba înainte. Alte
pocnete sunau la dreapta şi la stanga. Batrana facu înapoi în salturi mari. Dar la marginea
celei dintai poieni aparura haitaşii, cu ciomegele, ţipand şi raspunzand cu chiote detunaturilor
de puşti. – Lupu, maai! clocoti poiana şi ciomegele se înalţara. Înapoi! alta scapare nu este. Şi
chiotele din urma slabira. Înapoi, unde se auzeau din cand în cand pocnetele sunt tot duşmani.
Batrana-i cunoaşte. Se opreşte brusc într-o spinarie deasa ca peria. La douazeci de paşi
înaintea ei, la marginea unei poteci, ceva a sticlit şi s-a mişcat abia, stricand neclintirea şi
armonia albului. Salbaticiunea priveşte ţinta şi deosebeşte langa un fag un profil tanar de
vanator. A simţit-o fara îndoiala. – Înapoi! Nici înapoi, nici pe de laturi nu mai este loc de
trecere, – caci se dezlanţuie pretutindeni urletele duşmanilor şi ieşirile rapelor sunt închise.
Batrana se întoarce gafaind cu disperare şi cu limba lunga. Trebuie sa ocoleasca profilul cel
tanar de langa fag. Puşca detuna, rupe şi darama însailarile de omat şi halicele paraie în tufari.
A scapat. Întrun avant înfricoşat se zvarle la dreapta vanatorului celui tanar. Acoloi linişte şi
neclintire. Dar acolo aştepta, ţapan ca şi trunchiul cel cafeniu de padureţ, cel mai în varsta şi
mai vanator dintre noi. Cand batrana îi vazu mişcarea, era prea tarziu. Cazu fulgerata la cinci
paşi, – se zvarcoli o clipa şi ramase stramba şi ţeapana, cazuta peo coasta, cu botul deschis şi
cu limba sangerata în omatul nevinovat. Haitaşii sosira asudaţi, – şi doi dintre ei o tarara langa
lupani, langa vulpi şi iepuri, între vanatorii forfotitori şi galagioşi.
– Soarta noastra ne-a hotarat din veci aceasta întalnire…, zise prietinul nostru cu
oarecare melancolie; şi trecu spre poiana de la Schit, unde cornul suna chemare la focurile
pranzului şi amiezii.

X. Pasaj de raţe, sara

Intram pe balta catra ora 5, cand caldura zilei de vara începe sa se mai potoleasca.
Plutim în apele Jijiei, aproape de varsarea lor în Prut, pe-o balta întinsa, cu multe ascunzişuri
şi cotloane; şi, cum ne-am departat de satul Cristeşti, între papurişuri şi stufarii, ma simt, ca
şi-n alte daţi, departe, foarte departe de oameni. Masura în metri, catra dealurile din dreapta şi
din stanga Prutului şi catra satele din preajma, ştiu ca n-ar cuprinde un numar mare; pe ape
însa s-a ridicat o aburire tremuratoare, un painjeniş auriu, prin care toate se prevad schimbate.
Toate s-au tras mai îndarat şi s-au micşorat. S-au stans şi zgomotele familiare ale uscatului; şin
ţinutul cu totul nou şi altul, în care am intrat, încep sa percep alte zvonuri şi alte sunete.
– Moş Barnea, vorbesc eu cu glas scazut luntraşului; treci dincolo de hatie, catra
Vladnic ori Timircan…
Hatia e un vechi dig de pamant, pentru stavilirea şi regularea revarsarilor. Vladnicul e
limpezişul cel mai întins al regiunii, de aceea îi şi zic luntraşii luciul Vladnicului. Iar Timircan
e un cotlon misterios ca şi numele pe care-l poarta. Numele mai cu sama îmi place sa-l
rostesc. Are în el ceva vechi şi barbar, – cuprinde în el o coloare asiatica: vad în el figura
încruntata a unui han pe carel chema Temir. Nu ştiu bine încotro se afla, însa deseori cer
luntraşilor sa ma duca într-acolo: înspre balta lui Temir-han. Hatia cea veche – alt nume ciudat
şi strain – de mult e rupta şi parasita, şi apele primaverii se pot revarsa slobode peste toata
campia. Cu luntrea, înaintam pe un drum taiat în padurea de trestii, drumul pescarilor: îi zice
canal. Vorba aceasta, în gura luntraşului, suna ca un nume propriu. Îl rostesc şi eu altfel:
Canal. Da, e un nume propriu de departe, din nişte regiuni necunoscute.
Cu puşca pe genunchi, stau drept şi atent pe scaunul de maldari de trestie. În dosul
meu, moş Barnea, în picioare, mana luntrea cu prajina cea lunga care se chiama ghionder.
Moş Barnea are înfaţişarea unui indian; şi-mi închipui ca la asemenea nume nu se poate sa nu
raspunda tocmai obrazul acela aproape masliniu şi ochii aceia rotunzi şi atenţi ca ai paserilor
de apa. E un indian zdrenţaros şi slab şi-şi poarta greu şi penibil braţele diformate de
reumatisme vechi. Cunoaşte balta pana în cele din urma cotituri, şi-i ştie istoria panan vremea
unor boieri mari, care de mult s-au risipit şi s-au stans. Iar soiurile de peşti, de pasari şi de
dihanii ţi le poate numara pe degete.
Dupa ce am trecut de hatie, balta începe sa traiasca şi sa freamate în singuratatea-i
libera. La ochiuri limpezi cresc amestecat crini albi şi nuferi galbeni; şi-n drumul luntrii
plutesc colonii mari de plante marunte gramadite ca o pasla unele în altele, care cresc şi mor
neistovit subt luciu. Amestecate în papuriş, se înalţa în soarele pieziş umbelifere înflorite
violet – şi printre ele se strecoara lişiţe negre. Prinse de padurea de stuh, se caţara la lumina
draperii de liane. Şi, în funduri de carari, apar din cand în cand salcii, curgand cu ramuri
subţiri pana la apa neclintita. Pe-o trestie rupta şi aplecata cu canafu-n apa apare, fara zgomot
şi mişcare, ca şi cum ar fi înflorit, un pescaruş cu trupul scurt, cu cap mare şi plisc puternic, cu
penajul stropit de smalţuri scumpe. L-am vazut uneori şi-n lumea oamenilor, imobilizat întrun
bold, pe-o palarie feminina. Aici însa e viu şi liber, în domnia lui, şi flutura din aripioare,
într-o dunga de soare, la faţa balţii. Am ajuns departe, tot mai în fund, unde izbucnesc, dupa
ziduri de trestii, macaituri puternice de raţe. Efemere de un stralucit siniliu trezesc pe luciu
umbra unui aeroplan minuscul. Şi-n balta limpede, între radacini, vad mişunand ganganiile
marunte din lumea de dedesubt. Pasarele cenuşii, mici cat o aluna, se caţara pe un firişor de
liana cu labuţe subţirele de aţa. Alte paseri, cu nume necunoscute, caraie, chiama şi ţaraie
între trestii. Aud rasul ţarcii în salciile de pe hatie. Deasupra-ne se învart hultani de balta – şi
penajul aripilor luceşte transparent, în zugraveli delicate, cand plutesc între mine şi soare.
Aş vrea sa întreb pe Barnea unde ne aflam; dar tac. Ştiu ca suntem în loc strain şi
departat – şi-s mulţamit. Ca şi cum aş fi întro lume a altor latitudini; la ţarmul Africei, în
balţile Nilului, ori aiurea…
– S-au salaşluit aicea acu vreo douazeci şi doi de ani, îmi zise luntraşul, nişte pelicani.
Şi-au fost facut cuiburi în locuri ascunse şi nestrabatute ş-au scos pui. Ş-apoi umblau pe Jijia
şi pe luciul Vladnicului dupa mancare. Îşi umpleau guşele de peşte cat nişte saci şi se
întorceau de le deşertau puilor dinainte. Aveau nişte pliscuri mari şi-ntindeau aripi grele. Acea
dihanie îi venita din ţara flamanzilor. Dac-am fi lasat-o sa se-mulţeasca, ne manca tot peştele
din balţi. Aşa – ne-am luptat noi împotriva ei ş-am biruit-o. Aceea pe care am doborat-o eu
casca la mine o gura mare ca de balaur şi parca voia sa ma-nghita.
Vin şi lebede pe aici, urma moş Barnea, ca raspuns la o întrebare a mea. Dar acelea-s
altfel de paseri. Le-a facut Dumnezeu mari, dar nu le-a pus blastam ca celorlalte. Se suie
pana-n naltul cerului, deasupra balţii – şi plutesc ca nişte bucaţi de omat. Apoi vin aicea, în
balţi, fel de fel de paseri din toate împaraţiile pamantului. Primavara, întai şi-ntai, vin gaştele
şi galiţile. Zice ca galiţile vin tocmai de la America. Vin dupa aceea cufundari de toate
soiurile: şi de cei mititei şi iuţi, cu pliscurile ascuţite ca acele; şi bodarlai de cei cu barbiţe în
doua parţi ca nemţii şi ranchezai de cei mari, care ţipa şi necheaza ca nişte cai. Vin paseri de
toate neamurile; eu nici nu le pot şti tuturor numele şi soiurile, caci sunt straine şi numai în
trecere pe la noi. Vin de asemenea şi fel de fel de soiuri de raţe, şi de cele mititele cat pumnul,
şi crihance roşii, şi canipii, şi de cele mari ca cele de ograda, şi gotce, şi de şuvoi, şi de cele
albe, cu moţ în creştet şi cu aripi lungi încrucişate pe coada… Toate neamurile de raţe de pe
lumea asta vin şi gazduiesc în balta. Unele stau aici şi scot pui. Altele-s numai trecatoare. Au
venit leganate pe vant, au facut popas, şi se înalţa iar în vazduh. Le-auzim numai noaptea
ţipand şi chemandu-se pe subt cer, – şi ştiu ca trec paseri straine.
– Uite, Barnea, o ţigara, zic eu indianului. Lasa ghionderul şi te hodineşte puţin. Şi
spune-mi daca traieşti de mult pe balta asta.
– De mult. Eu aicea m-am trezit. Ş-am umblat dupa peşte în balta, şi dupa raţe şi gaşte
în stufuri. Am stat la panda pe plavii, ca sa-mi cada la îndamana vulpe ori vidra. Şi eu nu
numai dupa ochi, – ci şi dupa ureche ştiu ce se petrece pe balta. Din pricina balţii am şi ramas
eu beteag, cu manile şi picioarele sucite. Pe pamant merg mai greu; cu luntrea mai uşor, ca
om de apa ce sunt.
– Vad ca-ţi place tutunul, Barnea.
– Îmi place. Aici la balta, cu tutun şi cu rachiu dovedim noi…
Începu sa rada stramb, privindu-ma cu ochii lui rotunzi şi sparieţi. Fuma într-un colţ
de gura; din cand în cand închidea strans dintr-un ochi şi ferea fumul cu mana-i aspra, neagra
şi noduroasa. Barba-i întunecoasa, mustaţile zbarlite, obrazul asudat şi stropit de mal se
armonizau cu salbaticia, cu balta, cu singuratatea şi cu tacuta departare în care poposisem.
– Sunt aici în balta şi multe neamuri de batlani, începu iar luntraşul, ca sa mai caştige
timp de odihna. Sunt unii mititei cat pumnul; alţii mari şi gheboşi. Paserea asta cauta smarcuri
şi singuratate. Ş-apoi, cand bate luna, cei mari se înşira la locuri ferite pe langa maluri şi stau
ca stafiile. – Iar paserile acestea care au prins a se învarti în jurul nostru, pe deasupra, graind şi
razand, vin tocmai de la Marea…
Pe deasupra-ne se roteau lari albi pataţi cu negru la aripi şin jurul ochilor. Zburau
graţios, cu rasul lor caracteristic şi nervos.
– Paserii aceştia îi zice curvulice… încheie liniştit Barnea. Şi, potrivind ghionderul în
luntre, apuca vasla şi se aşeza pe scaunaşul de dinapoi. De-acu dam la adanc şi trebuie sa
umblam cu mare linişte. Au sa înceapa a sari raţe.
Soarele era aproape de asfinţit. Un soare de aur marit şi diformat de aburii balţii.
Pluteam abia simţit şi vasla avea un şopot moale în laturea luntrii. Marmura balţii tresarea
înfiorandu-se pana la trestii.
În linişte şi-n lumina scazuta deodata aparura langa stufuri bibelouri neclintite pe
tablale verzi de frunze de nufar: gainuşi şi cristei de apa. Şi-n fund, o dunga mişcatoare pe
luciu, trezind un unghi de creţuri. „Vidra, cucoane! vidra! şopti Indianul raguşit îndaratul
meu. Dar dihania trecu nevazuta între doua ape, subt plaur. Deasupra noastra izbucni gaia în
stralucirea asfinţitului, chemand salbatic şi scurt, apoi cazu vajaind din înalţime în stufuri,
asupra prazii. O ştiuca se zvarli pe faţa balţii, fulgerand dupa soreni. Şi zvonul larilor şi raţelor
se ridica tot mai galagios în juru-ne. Viaţa şi moartea se amestecau în hotarul acela de ape şi
mal, viaţa nenumarata şi nesfarşita şi moartea de fiecare clipa. Creaţia şi transformarea se
succedau fara ragaz şi c-o indiferenţa dumnezeiasca.
În luciul cel mare batea asfinţitul plin şi roşu ca arama în fierbere. Şi carduri de raţe
pluteau lin, ori împraştiau curcubeie sfaramate, navigand delicat în zona stralucita. Erau cele
mai iuţi şi mai naprasnice zburatoare ale acelei singurataţi. Erau paserile care vin din cer cu
zgomot de vijelie; care vin de departe: din miezul nopţii, din apele arctice, unde n-a aparut
înca omul, orin din delta Nilului sfant. Erau zburatoare care-au plutit pe vant cald deasupra
piramidelor şi mormintelor vechiului Egipet şi coboara din generaţii care au fost adorate. Nici
eu, nici indianul nu ştiam ca raţoiul cel mare, din marginea de catra noi a luciului, e o pasere
sfanta din ţara de la miazazi – cu pene de azur şi ochi de ametiste fumurii. Îşi ondula lin capul,
plutind mareţ, şi glasul lui era moale şi catifelat ca amurgul. Cand simţi barca şi zari
duşmanii, tresari cu putere sfarmand balta şi batu din aripi încovoiate, cu gatul întins spre
pamatufurile trestiilor. La chemarea glasului lui, raţele balţii saltara şi ele spre cer, într-un
început de vijelie. Puşca sfarma singuratatea şi umplu de fum şi de miros de pucioasa
împrejurimea. Zeul de la Egipet cazu cu zgomot în balta, îmbraţişandu-şi cu aripile imaginea
sangerata.
Mersul lucrurilor şi crugul cerului nu se tulbura decat o clipa. Soarele cazu în asfinţit
şi balta paru pustie. Eram într-un loc unde moartea şi viaţa au acelaşi drept şi crimele raman
nepedepsite. Tovaraşul meu Indianul ranjea cu placere ridicand de-o aripa, de pe balta, raţoiul
mort.
– Frumoasa pasere! înganai eu, mişcat.
Barnea îl arunca în luntre şi-l privi cu indiferenţa.
Ca şi cum ar fi pornit întru cautarea tovaraşului pierdut, carduri dupa carduri de raţe
prinsera a se ridica de prin toate cotloanele şi balţile. Treceau la înalţimi mari unde staruia
înca lumina soarelui asfinţit, veneau catra noi prin negura uşoara a amurgului. Uneori pareau
vajairi de ape, alteori fragmente de furtuna cautand şuvoiul cel mare în felurite regiuni ale
cerului. Din cand în cand soseau deasupra luntrii Indianului şi puşca fulgera bubuind spre ele.
Brusc se-nşurubau în întuneric spre cer şi piereau. Altele treceau, şi altele, – pana ce se facu
noapte deplina şi vanturile zborurilor ramasera numai ca un cantec al vazduhului. Auzeam în
rastimpuri carduri cazand în ghioluri. Şi întunericului se popula în juru-ne. Macaituri de raţe
izbucneau aproape; raţoii le raspundeau cu sunete moi şi catifelate. Noaptea se armoniza;
drama care avusese loc cazuse în veşnicie; şi luntrea oamenilor aştepta neclintita rasaritul
lunii.

XI. Gaşte salbatice – adica numere incomensurabile

Noaptea, gazduim la malul balţilor, în casuţa pescarilor, cu care suntem prietini şi
tovaraşi. Şi înainte de a se zari de ziua intram în luntri, pe un vantişor aspru de început de
martie. E vantul dinaintea zorilor şi ştiu ca are sa conteneasca la rasaritul soarelui. Cercetez
orizontul: nu vad nicaeri îmbulziri de nouri. Deasupra, stelele scanteie îngheţat.
– Cucoane, avem s-avem vreme frumoasa, îmi zice, prin întunecime, Neculai
Cojocaru. Şi el e vanator patimaş şi fara îndoiala cunoaşte care poate fi îndeletnicirea mea,
dupa ce-am ieşit din casa, la priponul luntrilor. S-aude, cucoane! vorbeşte el iar, dupa aceea,
razand.
– Ce s-aude, Neculai?
– S-aude zboru gaştelor. Le-am auzit şi ast noapte, pe sus. Au venit întruna, fara istov.
Ş-acu s-au aşezat la marginea balţii, pe grinduri; se veselesc şi se sfatuiesc.
– De ce se veselesc, Neculai?
– Apoi, ca şi omu, se veselesc ca vine primavara. Nu-i lighioaie care sa nu se
veseleasca pentru asta. Iar de sfat, asta-i a gaştelor. Nu este fiinţa care sa graiasca mai mult.
Cele care au venit mai de demult întreaba pe cele care au cazut ast noapte. Cum au lasat
acasa, ce li s-a întamplat pe drum. Ce se mai aude pe la alte balţi. Ele, daca colinda aşa
ţarmurile lumii, vad toate. Şi fac sindrofie ele în de ele şi povestesc ce-au vazut.
– Se poate şi asta.
– Aşa-i, cucoane, cum spun eu. Aşaza-te mata bine, ca de-acu pornim. Am gramadit
stuh destul şi fan. Este acolo ş-o cerga de pus pe picioare. Acuma, dimineaţa-i cam rece. Şi pe
balta-i mai frig decat în sat. Subt apa mai este înca pod de ghiaţa. Acu pornim, cucoane; şi
macar ca ceilalţi au luat-o înainte, – mai degraba decat mine n-au s-ajunga unde trebuie.
Mergem în locuri de mine cunoscute, cam în preajma soborului aceluia. I-auzi mata ce
zvoana! Se framanta şi ţipa, se învaluiesc în vazduh şi iar se lasa pe grind. Acolo trebuie sa fi
cercat o vulpe.
Observaţia vanatorului ma izbi prin adevarul ei. În întuneric, de dincolo de stufuri, de
pe grindurile gaştelor, razbatea spre cer o zarva întinsa, cu scoborari şi creşteri, cu ascuţişuri
mirate şi întaratate. Nazuise într-o lature a lor vulpea, fara îndoiala. Larma avea expresie
numai subt aceasta presupunere.
– Aşa se pare, raspunsei; vulpea trebuie sa fie.
– Vulpea-i, cucoane. Eu spun, pentru c-am vazut cu ochii mei. Mi s-a întamplat sa stau
la panda chiar în primavarea trecuta, la marginea cealalta a balţii, catra Prut. Aveam înaintea
mea o limba de pamant cu colţ de iarba, între stuhuri. Aiestea care le auzim noi acuma îs
galiţele. Ele vin aşa de multe şi au glas aşa de subţire. Şi erau acolo, la colţul de iarba, mii şi
sute. Nici nu le mai puteam şti numarul. Stateau des, una langa alta. Erau ca o oaste în repaos.
Eu le-aşteptam sa se starneasca şi sa vie asupra mea în zbor, ca sa pot trage. Ş-atuncea, stand
eu neclintit în luntrea mea şi acoperit de stuhuri, am vazut la marginea grindului vulpea,
tarandu-se ca şarpele pe dupa nişte papurişuri. Gaştele însa au straji, – care stau cu capetele
înalţate şi priveghiaza. Au simţit pe duşmanca de la o vreme, oricat de ascuns se furişa. Ş-au
dat veste: Iha-iha! Asta pe limba lor se chiama vulpe. Şi-ndata s-a starnit zvoana pe care am
auzit-o şi noi. Iar vulpea şi ea, înţelegand ce spun, c-au simţit-o ş-o batjocoresc şo suduie, – sa
retras ruşinata şi s-a dus sa-şi cerce norocu în alta parte.
Tovaraşul meu era bine dispus şi ma simţii sigur şi eu de izbanda expediţiei. Pipaii în
torba, langa mine, pacurile de tutun şi sticla cu rachiu, care sunt placerea cea mai mare a lui
Neculai, pe langa patima vanatului.
Cand a aşezat torba în luntre, a simţit şi el în varful degetelor darul pe care i-l aduc de
obicei, – şi, dupa cum mi-a marturisit alta data, asta-i da lui mare curaj ş-un fel de putere.
Mana uşor luntrea pe apele canalului crescute dupa dezgheţuri. Cele doua vase ale tovaraşilor
mei se zaresc înegrind înainte prin cenuşiul zorilor. Batai de aripi şi macairi tresar din cand în
cand acolo; şi parechile de raţe se înalţa nevazute deasupra stufariilor. Pe urma tovaraşii mei
trec spre anumite cotloane ale balţii, pe care le-au hotarat şi le-au ales cu multa nadejde din
timpul nopţii. Cand nu-i mai vedem, Neculai porneşte pieziş spre nişte locuri cu care se lauda
el totdeauna. Acuma tace, atent, – şi eu îmi pregatesc puşca pe genunchi.
Plutim spre rasarit. Într-acolo dintr-o data umbrele prind a se destrama, ş-a arde.
Stelele palesc, şi subt coloarea slabita a cerului zaresc naluca celui dintai card de raţe. Trec
într-o vajaire scurta de aripi, schimband carcaituri şi fluieraturi moi. Sunt crihance ori sarsele,
cu zboruri fulgeratoare.
Ne sar şi noua, dintre cotoare negre de plante de apa, parechi de raţe mari. Bat apa
zbucnind în sus una dupa alta, raţa cu macaituri aspre, raţoiul cu huruitu-i moale cu vibraţii
rare. Lumina înca nu sa deschis; braţele ridica instinctiv arma ş-o lasa iar pe genunchi.
Apoi, dupa ce strabatem o carare lunga şi îngusta printre trestii, simţesc înainte luciul
unui luminiş. Îl rumenesc zorile revarsate, înflorind spre noi prin gratiile stuhului. S-a aratat
deodata şi pe nesimţite ziua peste întinderile blonde, peste balta pustie, cu verdeaţa anului
trecut moarta subt gheţuri. Vantul a stat şi pe zarea rasaritului fulgera cateva clipe soarele. O
geana de neguri şi nouri se lasa dupa aceea asupra-i, şi lucirile din juru-mi şi dinainte-mi se
stang. Peste singurataţi a nins deodata o tonalitate sura, trista şi rece. De pe departate grinduri
de la margine vine, din cand în cand, spre mine, larma soborurilor. Unghiuri de galiţe se
înalţa, plutind sus pe deasupra apelor. Se încrucişeaza în toate parţile convoiurile accelerate de
raţe de toate neamurile. Cerul colţului nostru de lume deodata s-a umplut de mişcare. Pasajul
de dimineaţa se face c-o graba şi c-o harnicie nespusa; spre desimi tainuite, ca şi cum toata
lumea ar fi în întarziere.
Luntraşul ma face atent, c-un strigat uşor şi gutural, şi deodata opreşte luntrea,
alaturand-o de stuh. Am întors capul; mi-a facut semn. Din dreapta, înca departe, suna gagairi
de gaşte mari. Par semnale scurte şi sonore de trambiţi: ga! – ga! Vin catra noi, la linia
stuhului. Nu le vad, dar le-aud din ce în ce mai aproape. Tresare în mine, cu salbaticie şi
nestapanit, ritmul pasionat al inimii. Îmi pregatesc arma cu fierbinte încordare şi c-un singur
sentiment stapanitor. Caci a ramas la mal, la ţarmul lumii oamenilor, o parte din fiinţa mea, –
ceea ce ma face sa fiu omul de toate zilele al obştii ş-al veacului. Şi celalalt, omul cel departat
şi de demult, cufundat şi stapanit subt întuneric, s-a eliberat, şi pentru el pulseaza inima altfel
şi-mi zvacneşte sangele-n ochi. Acest om nu traieşte decat clipele de faţa, c-un singur scop. Şi
pentru asta aşteapta salbatic şi grav gaştele care plutesc gagaind peste pana stuhului.
O bataie de puşca suna în alta parte a balţii. Îndata urmeaza alta. Tovaraşii au început
a trage mai devreme. Ecourile duruie spre dealurile Prutului. Cotind pe o linie noua, gaştele
care vin luneca spre dreapta şi gagaitul lor, în rastimpuri regulate, are alt sunet. Inimaşi
domoleşte bataile; pufnesc uşor pe nari; şi ma înfioara, vag, o simţire de invidie pentru cei
care, înaintea mea, au umplut singurataţile de vuiet.
Luntrea a pornit iar, lin. O uşoara perdea de stuh ne mai desparte de luminiş, cand
iaraşi tresare îndaratul meu abia auzit, semnal de atenţie. Au sosit în aceeaşi clipa la urechia
mea şi de dincolo, de pe balta, chemarile afectuoase ale parechii nevazute.
Tovaraşul meu a dat luntrii o impulsie puternica şi prelunga şi s-a tupilat. Ies lin în
luminiş, cu arma gata. Aud înca o clipa şoaptele gaştelor, fara sa le vad. În fundul cotului de
balta joaca raţe, în stropi. Ştiu ca mai am o clipa şi voi fi vazut. Mi se zbate o reţea fumurie pe
ochi şi am în mine acelaşi zbucium al celuilalt. Doua gagairi prelungi şi simultane tresar în
dreapta mea, subt zidul stuhului. Cu gaturi lungi şi zboruri greoaie paserile salbatice se înalţa;
şi-n acelaşi timp, în fluturari de stropi, şi grabnic, au zvacnit spre vazduh şi raţele din fund.
M-au simţit gaştele întai şi m-au surprins. „Erau cam departe şin dreapta… îngan eu
catra luntraş. N-am putut trage…” Şi-mi fac, cu ruşine şi înfrangere, şi alte raţionamente şi
socoteli de scuza, ca şi vulpea de langa grindul galiţelor. Raman, privind sombru. Aud alta
pocnitura departata de la tovaraşii mei. Ascult fara nici un scop şi fara noima gagaitul gaştelor
care au scapat şi se departeaza; cand, împletindu-se cu chemarile lor tot mai slabe, alte
chemari noua, în creştere, îmi lamuresc înţelegerea şi-mi chiama atenţia şovaitoare.
– Din dreapta! îmi şopti luntraşul.
Veneau drept în spre mine: doua, alaturea. Dadeau din cand, în cand, fara grija,
drumul chemarii lor muzicale. Falfaiau rar peste stuhuri. Alunecara catra luciu, cu aripile
întinse. Puşca izbucni. Cazura amandoua, sfarmand balta. Una se zbuciuma, plesnind unda cu
aripile desfacute, în spasmurile din urma; alta, dreapta pe apa şi înotand, puncta neliniştita
împrejurimile cu pliscu-i portocaliu şi nazuia spre desimea trestiei.
– A doua-i aripata numai. N-o lasa, cucoane. Scapa-n stuh…
Nu pregetai sa descarc a doua oara arma, pe cand luntraşul silea cu vasla spre
salbaticiunile cazute. Gol de emoţiune şi cuget, numai cu bucuria aspra şi simpla ca, în sfarşit,
un eveniment mare s-a produs, îndeplineam mişcari reflexe, rupand arma, tragand cartuşe şincarcand-
o din nou şi pregatind-o şi, probabil, razand. Da, fara îndoiala ca omul din veacuri
radea, un ras împietrit şi crispat, care samana cu masca morţilor. Cand se petrecuse toata
întamplarea? A avut loc dintr-odata, pe neaşteptate şi brusc, într-o clipa din veşnicie. Fara
pricina şi fara scop; caci cel care-şi reia de la ţarm personalitatea abandonata nu obişnueşte sa
manance vanatul, ca stramoşii al caror ras îl are pe obraz.
Luntraşul urmareşte cu ghionderul gasca ranita. Rezistenţa ei nu îmbraca nici o masca
tragica. E mladioasa şi tacuta. Se fereşte, luneca prin stuh; apoi se da afund în apa limpede,
catra podul de ghiaţa. Labele ei rozate bat apa de jos în sus. O vad în valul tremurator
diformata şi multipla. Ghionderul o ajunge ş-o trage îndarat; o loveşte ş-o aduce c-o aţa de
sange la luntre. A murit fara sa scoata un sunet şi cade îndaratul meu langa tovaraşa ei, sunand
plin în doaga vasului.
Urmeaza o discordare trudnica şi ţigari fumate fraţeşte şi fara ganduri, în ascunzişul
trestiilor, la panda. Ştiu ca lui Neculai îi face placere şi sticla de rachiu şi i-o întind. Apoi stau
neclintit, aşteptand alte zboruri de salbaticiuni, pe deasupra stufariilor, în ziua sura şin aerul
curat. Carduri de raţe trec înca. Se învaluie de pe grindurile din margine galiţele. Din
tumultoasele lor mii se desprind unghiuri dupa unghiuri şi se înalţa la cer, catra miazanoapte.
Din cand în cand gaştele cele mari plutesc peste stuhuri, gagaind.
– Acestea îşi cauta loc pentru cuiburi…, îmi lamureşte luntraşul. Dar cele mai multe nu
se opresc aici, ca şi galiţele. Se tot duc înainte…
Are el dreptate. Se tot duc înainte. Aicea fac numai scurt popas. Nopţile de început de
primavara vibreaza necontenit de chemarile lor. Vin şi trec în fiecare noapte mii de mii, aici şi
pretutindeni, pe tot emisferul nordic. În fiecare noapte umplu cerul, plutind pe aripile lor
puternice şi neostenite. Cand, într-un tarziu, încercam a aborda catra o margine de grind,
vazduhul se cutremura de aripile şi clamoarea lor, ca de vijelie. Mulţimea lor trece de
numerele minţii omului şi întuneca cerul. Aşa plutesc pe vazduh, poposesc şi trec pe toata aria
unei jumataţi de pamant. Oamenii au foarte vaga cunoştinţa despre aceste popoare ale aerului
ş-ale apelor. Ei traiesc în targurile lor şi se socotesc mulţi şi puternici. Pe cand paserile
necunoscute şi fara numar, stapanitoare a tuturor elementelor, umplu singurataţile de o viaţa
aparte, tainica şi formidabila. Omul, vulpea şi hultanul pun în viaţa lor episoade cu totul
neînsemnate. Stateam uimit, privindu-le cu spaima mulţimea de pe grind. Acestea, şi altele, şi
altele, în nopţi şi nopţi, fara întrerupere şi ragaz, pe senin şi furtuna, trec spre marile cele
libere de la miazanoapte. Acolo sunt marile singurataţi albastre pe taramul celalalt, unde nu
razbesc oamenii. Acolo, subt soarele oblic, se întalnesc şi petrec galiţile egiptene şi gaştele
cele mari care trec pe-aici, gaştele cele negre, cele cu aripile violete şi gaştele albe ca zapada,
gaştele gotce şi cele cu pinteni la aripi, şi toate gaştele celor o mie de soiuri. Se amesteca cu
ele alte o mie de soiuri de raţe şi alte mii de soiuri de paseri de apa; şi pinguinii îmbracaţi în
frac, autohtoni binevoitori, le primesc cu discursuri, privindu-le cu bunavoinţa. Iar la
echinocţiul de toamna se întorc pe drumurile pe care de sute de mii de ani generaţiile lor le
strabat fara încetare.
– Neculai, zic eu tovaraşului meu; sa ştii ca salbaticiunile acestea au vieţuit pe pamant
înaintea noastra, ş-au sa vieţuiasca şi cand noi n-om mai fi de mult.
– Care noi, cucoane? întreaba cu oarecare nedumerire Neculai.
– Noi, oamenii. Sa ştii ca degeaba le puşcam. Lor nici nu le pasa şi se duc în împaraţia
lor, pe taramul celalalt.
– Oare, cucoane, aşa sa fie? Este o împaraţie a lor, pe taramul celalalt?
– Este. Şi noi acolo nu ne putem duce, pentru ca suntem nemernici şi legaţi de
pamant…
– Se poate…, graieşte Neculai privindu-ma lung şi semnificativ. Eu cred, cucoane, ca
ceilalţi boieri n-au facut isprava mai buna decat noi. Am mers bine ş-am prins cateva
salbaticiuni. Ar fi vremea sa ne întoarcem la mal.
– Sa ne-ntoarcem, consimt eu descurajat. Cred ca n-au facut nici ei isprava mai buna.
Iar sticla aceea poţi s-o bei toata, ca sa prinzi coraj. Caci galiţele, cand ne-or vedea ca ne
retragem, au sa faca zvoana în limba lor ş-au sa ne suduie din cer pana-n pamant. Îs multe şi
nu le pasa de oameni.

XII. Oameni din balţi, langa Ostrovul lui Caliniuc

Ma aflam, în cele dintai zile de martie, în stufurile şi balţile de pe ostrovul Dranova.
Venisem la gaşte salbatice şi aveam tovaraşi doi pescari, unul tanar şi unul batran, pricepuţi şi
într-ale vanatoarei. Înaintasem pana la Marea, la Ciotic şi la Olinca, aşezari singuratice şi
sarace; apoi intrasem iar în stufuri şi facusem popas şi salaş pe-un grind, la malul unei garle,
într-o cocioaba pescareasca pustie. Locului îi zicea Caraghiol şi adapostul era al unui oarecare
Timofti. Procor, pescarul cel batran, ştia ceva despre dansul şi pusese stapanire pe coliba lui
cu oarecare mirare.
– Noi am crezut, zise el, ca avem sa-l gasim aicea pe Mocan.
– Care Mocan?
– Timofti. Are nişte oi pe-un grind, langa Mare. S-a aşezat aicea de multa vreme şi-i
merge bine. Umbla şi-n balţi, ca şi noi. E şi vanator. Om cam rau.
– Cine?
– Timofti Mocanu. Cu dansul nu te poţi pune. Are totdeauna la el baltag şi puşca. Aşa
ca noi traim bine cu dansul. Am crezut sal gasim aici. Vine la peşte, împuşca gaşte şi leafuma.
La început, cand a sosit aici la noi, ne-am sfadit puţintel. Era un venetic şi ne uitam la
dansul într-o parte. Dar el striga ca nu se teme de lipoveni, ca are feciori la oi şi cani de la
munte. A omorat şi urs.
– Cine?
– Timofti. Acolo la munte, de unde a venit el, sunt urşi, şi el s-a luptat cu danşii. Pe
urma am vazut ca-i om de treaba, macar cai rau. Ne-mpacam. În balţi este loc pentru lume
multa.
Procor batranul vorbea despre Timofti varandu-şi din cand în cand degetele-i negre şi
carligate în parui-i stufos; iar Vasia scotea de dupa soba de ciamur un ceaun, o tingire afumata
de tinichea, nişte linguri de lemn şi doua treucuţi de salcie. Ca şi cum zestrea aceasta a
cocioabei ar fi fost a lui, o încarca pe braţe, ne privi cu zambetui tanar şi cu ochii lui albaştri şi
buni, şi ieşi ca s-o spele la garla.
Afara de cateva rogojini aşternute pe laiţile înguste cu maldari de papura şi ţipirig
drept capatai, nu se mai gasea nimic în încaperea joasa. Pareţii cu lipitura crapata şi coşcova
erau nevaruiţi. Acoperişul de stuf, legat de capriori strambi, era aşezat de-a dreptul peste noi
şi mirosea a fum ş-a umezeala. Era ceva aşa de primitiv şi de salbatic, între stufuri şi balţi
nemarginite, în locuri aşa de departate, unde razbisem pe cai de apa şi de uscat aşa de
întortocheate, încat ma înturnai spre Procor mişcat, ca înspre un stramoş sosit din veacuri, şi
simţeam în mine o bucurie adevarata ca nu mai sunt între oamenii vremii mele.
– Moş Procor, mi se pare ca mai avem provizii. Putem sa stam aicea mai multe zile.
– Da, raspunse cu îndoiala batranul. La nevoie, daca ne mai trebuie ceva, putem
trimete pe Vasia la Buhaz. El poate s-aduca şi rachiu, fara sa-l beie. Vasia e baiet bland şi cu
frica lui Dumnezeu. Nu-i tare deştept şi nu graieşte bine romaneşte, dar altfel e cu credinţa şi
voinic cat un bivol. Şi-i mai harnic decat o femeie. Muierile ca muierile se mai gandesc şi la
alte prostii; dar Vasia nu se gandeşte decat la datoria lui.
Nepotul îşi vara pe uşa obrazul pe care naşteau tuleie balai. Îmi zambi, aratandu-mi
din ochi lucrurile şiroind de apa, pe care le purta de o parte şi de alta, cu braţele arcuite. Se
pleca adanc la uşa, ca sa nu se paleasca de pragul de sus. Lepada ce-avea în mani pe rogojina
unei laiţi şi-şi suci trupul mare spre batran. Îl întreba ceva ruseşte.
– Da, da, îi raspunse moş Procor. El ştie ca trebuie sa faca foc, dantai ma-ntreaba pe
mine…
Vasia ma privi razand şi ieşi bocanind din cizme, ca s-aduca trestie pentru foc.
– Acuma mergem şi caram aici lucrurile noastre, din lotca, adaogi moş Procor. Frigem
un crap şi mestecam o mamaliga. Şi mai caut o leaca de papura pentru laiţa dumitale, ca sa fie
mai moale subt cerga…
Scund şi uscat şi uşor încovoiat din şele, batranul se strecura sprinten dupa Vasia.
Nepotul era un uriaş pe langa el, totuşi parea ca nu se mişca şi nu se poarta decat dupa
semnele şi dupa vrajile batranului. Afara, de langa lotca, glasul lui moş Procor, subţire şi
staruitor, umbla ca ceva viu dupa flacau, care asculta cate-un rastimp neclintit, apoi iar se
cumpanea spre lucrul lui, sfarmand pale de trestie, cu lovituri naprasnice.
Lumina soarelui de martie umplea vazduhul. Priveam de pe grind stuhuri şi balţi fara
de margine şi fara de ţarm, cat cuprindeau ochii în toate parţile zarii. În dupa amiaza aceea,
cea dintai calda, cazuse şi vantul în balţi şi stapanea din cer o linişte de pustie. Se auzea numai
foarte slab, cu un fior, din ceaţa rasaritului, zvonul Marii.
Era un ceas de pace şi pentru noroadele balţii. Pe grinduri şi garle, gaştele fara de
numar se hodineau. Nu taiau arcul meu de albastru nici raţe, nici nagaţi, nici cormorani, nici
lopatari. Ostroavele şi plaviile stateau pline de neamurile de zburatoare straine sosite de
curand; însa era un ceas al neclintirii, cand totul aştepta parca un eveniment însemnat.
Cel dintai ceas de linişte deplina, în cea dintai zi a soarelui. Simţii în preajma mea
pulsaţia vieţii profunde. Se încalzeau apele pana la malul cel negru, şi tresareau în fund
seminţele plantelor. Coloniile de buruieni marunte se mişcau la marginea stuhului. Şi printre
lintiţe şi liane vechi foiau broaştele ţestoase. Pluteau şi se mişcau fara încetare cap langa cap
şi ţest langa ţest, între putreziciunile şi reziduurile balţii umflate şi înspumate de ape proaspete
şi soare nou. M-am retras spre casa, ca din faţa unei armii înfricoşate; ş-am închis ochii ca salung
vedenia apocaliptica. Am ramas aşa singur în soare şi-n tacere, pana ce deodata, întracea
clipa, ca şi cum ar fi vibrat în veşnicie un semn, izbucni balta formidabil. Racnetul
broaştelor. Se deşteptau într-o scanteiere de secunda, ameninţand cerul. Şi-şi prelungira
chemarea fara sfaşit în toate vanturile, crescand necontenit, suprapunandu-se şi umpland
golurile de deasupra şi din laturi.
Tresarii. Glasul omului se auzea totuşi desluşit langa mine, din prag:
– Poftiţi, domnia-voastra. Mamaliga-i gata şi peştele fript.
Ma trezii şi ma întorsei de departe langa tovaraşii mei.
Mamaliga era rasturnata pe un ştergar de canepa, în vatra. Crapii, mai mult parpaliţi,
aşteptau în treucuţele de salcie, înecaţi în salamura. Foamea şi truda singure dadeau preţ
acestei cine, la care luam parte slujindu-ma de degete şi stand într-un genunchi. Rachiul din
sticla verde era destul de bun şi îmi dadui sama ca şi paharul de multe ori e un obiect de
prisos. Numai dupa ce ispraviram mancarea, ma gandii ca tovaraşia noastra are, cel puţin
pentru baut apa, mijloace pe care celalţi oameni nu le cunosc. Vasia slobozi din lotca, în
ochiul limpede al blaţii, un ulcior astupat cu pluta, îngreuiat cu bolovan. Cand vasul ajunse în
locul racoros şi curat, flacaul trase sfoara plutei şi dadu drumul apei. Apoi, aducand la
suprafaţa cu grija, ulciorul, veni şi mi-l înfaţişa întai mie.
Soarele asfinţi în nouri neclintiţi şi amurgul cazu curand, rece şi umed. Statui singur
pe grind, privind, pana ce se întuneca deplin, pasajele mareţe ale galiţelor şi raţelor. Cerul era
plin de convoiurile lor aeriene şi de freamatul chemarilor lor. Se amestecara cu întunericul; se
liniştira. Scosei cartuşele din arma şi trecui spre cocioaba cu singurul geam luminat de focul
din launtru. Înainte de a intra, cautai sa desluşesc zvonul de peste zi al broaştelor. Nu se mai
auzea nimic. Milioanele de ochi bulbucaţi priveau stelele în tacere.
Moş Procor dormita langa vatra, rumenit de pojarul trestiilor. Vasia înşira în preajma
straie şi panzeturi umede şi din cand în cand rupea din maldarul de langa el şi hranea
valvataile. Ma trasei în umbra, pe laiţa mea, fara dorinţa, fara ganduri, fara somn, şi-i priveam
ca-ntr-o mare departare. Într-un timp îmi parea ca moşneagul doarme; dar îl vazui deodata
rasarind din locul lui, cu urechea atenta.
– Ce este, Vasia? întreba el, ruseşte. Flacaul întoarse nasul spre uşa.
Deosebisem şi eu o bataie, adanca, în doaga unei luntri. Fara sa se grabeasca, Vasia se
înalţa greoi din locul lui. Cand puse mana pe clampa de lemn, un mormait întaratat patrunse
din tacerea deafara.
– Cine-i? întrebai eu cu nelinişte.
Uşa se deschise şi-n lucirea focului aparu un om scurt şi spatos, cu privirea neagra.
Obrazu-i era ras, cu mustaţa tufoasa şi rotunzita. Se uita la noi neclintit şi neprietinos. În mana
stanga ţinea o puşca cu doua ţevi. Cu dreapta stapanea de zgarda canele, care înca maraia.
Vasia se dadu la o parte. Moşneagul zise înturnandu-se spre mine:
– Domnu Timofti…
Înţelesei ca am de-a face cu stapanul locului.
Mocanul arunca spre colţul meu o privire. Ma descoperi. Îngana spre cane o porunca
scurta. Zavodul tacu şi batu din coada. Era un animal mare şi frumos, cu pieptul alb şi cu
spinarea cenuşie. – Fara sa-şi lase arma, domnul Timofti paşi spre mine şi-mi întinse mana,
mut. Raspunsei salutului sau. Atat moş Procor, cat şi Vasia pareau ca nu se sinchisesc de
aceasta sosire neaşteptata. Batranul îşi întoarse ochii spre foc; flacaul veni iar langa maldarul
de trestii. Totuşi, în felul cum se petreceau lucrurile, nu gaseam nimic straniu. Cu tot
întunericul pe care-l avea subt frunte, omul sosit nu parea duşmanos. N-avea însa nici o
curiozitate şi nu se simţea jignit ca iam luat în stapanire salaşul. Se aşeza pe laiţa de langa
vatra. Îi urmaream atent mişcarile şi-i cercetam îmbracamintea. Purta nadragi albi de aba,
scurta de suman cu guler de berbec şi caciula cu fundul turtit.
– Dumneata umbli îmbracat ca la noi, la munte…, îi zisei eu zambind.
Cuvantul meu – vedeam bine – îi facu placere.
– Baiete, grai el gros catra Vasia, sa curaţi frumos toate lucrurile pe care le-ai luat de
dupa soba şi sa le pui la locul lor.
– Mai stam şi mane aici, interveni cu linişte moş Procor.
– Bine… încuviinţa Mocanul. Apoi întoarse ochii spre mine: Dumneata eşti de pe la
noi?
Îi raspunsei cu prietinie şi el ma asculta în tacere, cu privirile aţintite într-un colţ al
cocioabei.
– Eu îs de mult venit pe-aici, începu el a vorbi dupa aceea; şinapoi cred ca nu m-oi mai
întoarce. M-am deprins cu balta şi cu Marea. Şi am aici duşmani cu care ma lupt. Am ieşit la
înserat cu puşca şi, ca întotdeauna, m-am uitat într-acoace de pe grindul celalalt, unde ţin oile.
Am acolo un loc, langa o salcie, de unde se vede fereastra casuţei acesteia; ş-am zarit lumina.
Ai venit şi dumneata în balţi, – dar dumneata, ştiu eu, cauţi alte vanaturi. Eu nu urmaresc decat
unul şi pentru acela nu cunosc hodina.
– Domnu Timofti cauta numai lupii…, îmi lamuri cu gravitate moş Procor; şi Vasia
rase cu multa placere catra foc, clatinand din cap.
Mocanul aproba în tacere, c-un semn, explicaţia batranului.
– Dumneata nu urmareşti decat lupii? Mi se pare curios. Sunt aşa de mulţi lupi în
stuhuri?
– Sunt mulţi.
– Sunt foarte mulţi… se amesteca moş Procor; şi strica tare oile.
– Mulţi! mulţi! zise cu admiraţie Vasia, fara sa ne priveasca, şi zambindu-şi singur.
– Şi-i gaseşti?
– Îi gasesc. În asta sara am ieşit catra plavia lui Caliniuc. Miau adus flacaii mei de la oi
raspuns ca acolo şi-au facut vatra doua lupoaice ş-au fatat caţei. Ele poate-or scapa şi mi-or
ramanea pe altadata; dar caţeii lor nu scapa. Am randuit sa aprinda stuhul. Dumneata sa nu te
miri, domnule, ca sunt un om îndaratnic. Cu alte lighioi eu n-am nimica. Dar cu lupu nu mampac
pana ce-oi pune faţa la pamant. Nu atata pentru ca-i hoţ şi-mi strica averea. Avem arme
şi dulai şi ne putem apara destul. Dar am paţit chiar acolo, la plavia aceea, o întamplare pe
care dumneata n-ai s-o crezi. Deaceeai şi zice locului aceluia Plavia lui Caliniuc.
– A fost acolo o întamplare mare… întari moş Procor.
Vasia se mişca în locul lui şi se aşeza mai bine. Se vedea ca aşteapta cu bucurie
istorisirea Mocanului.
– Ţi s-a întamplat dumnitale ceva acolo?
– Mi s-a întamplat. Aveam, acu unsprezece ani, langa mine, un om de credinţa, cazac
de neam, – Caliniuc, despre care-i vorba. Vanator bun: de la puşca lui nu scapa nimic. Îl
placea vanatul; dar mai tare rachiul. Şi el ştia sa cheme lupii, urland într-o oala. Aşa, dupa
multe întamplari şi vanatori, eram ca fraţii de prietini, şi el din slujba mea nu s-ar fi dezlipit,
sa-l tai. Zice el în iarna aceea: Au venit porci în balta la noi; dar lupi au venit şi mai mulţi, în
preajma porcilor. Hai sa mergem. – Bine, ne ducem. Era vreme moale şi omat puţin. – Aicea,
la noi, creşte smochin salbatic şi iernile-s domoale. – Cautam şi gasim urme de mistreţ şi de
lup. Alegem panda buna. El îşi face loc într-o salcie batrana; eu ma sui pe-un stog de fan şi
ma cuibaresc bine: şi-n blana şi fan, aţipesc. – Aud pe Caliniuc urland în oala şi ma trezesc. –
Caliniuc rade singur, şi urla iar, pana ce-i raspund lupii. – Caliniuc, cuget eu, şi-a baut garafa
de rachiu şi are coraj. Mai bine aştepta sa vie mistreţii. – Aud lupi raspunzand; şi ma bucur.
Caliniuc îi urla iar. Ei raspund mai aproape şi simţesc ca-s mulţi în preajma şi am aşa o
nelinişte. Şi cand vin pe plavie între salcii, în luciul lunii, nu-s zece, nu-s douazeci. Îs mai
mulţi, şi parul din cap mi se face ca ariciul şi-mi salta caciula. Caliniuc trage; trag şi eu.
Dihaniile urla şi schiauna şi se înmulţesc. Se învalmaşesc şi rup pe cei cazuţi. Se aduna subt
salcie; vin împrejurul stogului. Zgreapţana cu ghiarele şi ţipa de suparare. Degeaba tragem şi
fara folos. Avem sa ispravim încarcaturile şi ramanem fara aparare. – Nu mai trage, Caliniuc!
strig eu. Cazacul trage şi rade. Mie nu-mi place rasul lui. Ş-aşa jucau în luna dihaniile de la
stog la salcie, ca nişte demoni. – Cand a cazut Caliniuc din salcie, i-am înţeles ticaloşia şi
pacatul. Nici n-am avut cand clipi. S-a învalmaşit un ghem, negru, pe omat, – şi cand s-a
desfacut, Caliniuc nu mai era. Se afla în toţi lupii care ţupaiau, şi nu mai era nicaeri. Eu nu-s
om fricos, dar atunci m-a cuprins groaza de moarte. Iar dupa ce l-au mancat pe cazac,
dihaniile s-au aşezat cu cozilen pamant ş-au prins a urla catra mine; urlau şi radeau ca şi
Caliniuc. Pot sa spun c-am înebunit pana ce s-a aratat ziua. Şi de-atuncea sunt eu prigonitor de
lupi. Am spus istoria asta unui alt boier care a venit aici, în balţi, de prin parţile
dumneavoastra, şi nu m-a crezut. Nici dumneata nu ma crezi, dar eu spun ce s-a întamplat…
Mocanul avu un ras rautacios şi scurt şi dinţii îi sclipira în bataia focului. Aveam în
mine mai mult un fel de nedumerire. Poate gazda noastra era cu mintea cam ratacita. Cei doi
lipoveni îl priveau gravi şi serioşi.
– I-au ramas numai ciubotele…, vorbi moş Procor.
– Da, s-au gasit numai ciubotele…, încuviinţa Mocanul, ca şi cum ar fi fost vorba
despre altceva.
Lui Vasia amanuntul i se paru comic. Rase o clipa spre mine; apoi se-ntoarse razand
spre foc.
Cautai cateva cuvinte, care sa dovedeasca Mocanului ca poveştile se spun ca sa fie
crezute. Apoi îi laudai canele. El paru nesimţitor. Îşi ridica puşca, îngana un cuvant de
porunca zavodului şi se îndrepta spre uşa. Se opri o clipa, sucindu-se spre mine:
– Eu am placere ca v-aţi oprit aicea, pe grindul meu… Va poftesc, domnule, buna
sara…
Ieşi, şi peste puţin auzii iar sunetul adanc al vaslei în doaga luntrii.
Moş Procor aştepta o vreme cu urechea aţintita: Apoi ofta:
Timofti, Mocanu-i om tare ş-adracului… îmi zise el, scuturandu-şi pletele încalcite.
Şi-ndata începu a-şi aduce aminte de alte istorii ciudate şi grozave care se petrec în balţi, fara
sa se mire nimeni, iar oamenii care vin de pe taramul celalalt nu le pot crede.
Dupa ce tacu el, şi Vasia adormi cu pletele-i de canepa în spuza, ma strecurai afara pe
grind, ca sa vad balta subt stele. În juru-mi era linişte; însa departe, spre miazazi, ardeau
stufuri, ca-ntr-un rasarit de luna.
Urlete pierdute şi tremurate adiau dintr-acolo, şi înţelesei neagra îndaratnicie a
Mocanului. Cand palea incendiul şi se stangeau sunetele acelea sfredelitoare şi poate
închipuite, ramanea stapanind din rasarit zvonul fara de istov al Marii.

XIII. Cand a cazut Moş Calistru, pe Deleleu

Toamna începuse şi se ispravise în seceta. Unduiau lin funigeii prinşi de cheutorile şi
streşinile caselor; cerul alburiu şi zarile în ceaţa se desfaşurau zile dupa zile în aceeaşi tihna
blanda. Moş Calistru Puşcaşu, cunoscator vechi al semnelor lui Dumnezeu, nu era mulţamit.
Într-o sara, pe cand Davidel Boghean sarise parlazul şi venise sa se aşeze pe prispa, începu a
carni din nas şi a mormai, cum îi era obiceiul.
– Da de ce nu eşti mulţamit, uncheşule? îl întreba flacaul.
– Mai Davidel, mai Boghene, raspunse moşneagul; pan ce na da un pospai de
ninsoare, noi nu punem carne de capra la afumat.
Boghean începu a rade:
– Ia spune, uncheşule, te-a apucat vreodata Craciunul fara bujeniţa în pod?
– Asta nu s-a pomenit, mai baiete.
– Atuncea şi ist an, uncheşule, ne-om învrednici sa ne suim pe Deleleu…
– Planul nostru-i în mana lui Dumnezeu, vorbi moşneagul. Altadata pana în Sfinţii
Arhangheli s-arata semn de iarna. Acuma s-au scuturat frunzele fara brume şi stau aşa,
troiene, pe carari. Nici le umfla vantul, nici fug sunand: parca-s moarte. Pamantu-i ca
cremenea. Ce s-adulmece canii? De atata seceta s-au varat jiganiile adanc în codru.
– Eu socot, uncheşule, ca cum s-a pişca lumina, se schimba vremea…
Amandoi îşi ridicasera ochii spre luna plina care cernea ca o pacla argintie peste satul
revarsat pe costişa şi fulgera în vale pe garlele Moldovei. Moş Calistru îşi scutura pletele albe:
– Nu înca, grai el, nu se schimba. Dupa cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sunt
legate vanturile şi furtunile, pana şi-a cloci ouale în stancile marii paserea alchion…
Boghean nu raspunse.
– Anul ista are sa vie tarziu iarna, adaogi moşneagul.
Flacaul îşi dadu parerea cu oarecare sfiala:
– Cum s-a îmbraca o leaca pamantul, noi suntem gata, uncheşule. Ne suim la locurile
noastre.
– Daca ne-a ajuta Dumnezeu, mai baiete. Atata patima mai am şi eu; încolo de toate-s
iertat. Anul ista ma simţesc mai slab, dupa boala de asta-vara. S-apropie funia de par. Dar
poate tot m-oi mai învrednici odata s-aud canii ţahnind în sihla…
De la prag, din umbra tinzii, se auzi deodata, nemulţamit, glasul babei Varvara:
– Tot nu te gandeşti sa te astamperi, moşnege?
Moş Calistru prinse a rade:
– Nu, mai baba; pan ce-oi pune manile pe piept. Am sa-ţi aduc iar ţapu, sa-l boceşti,
ca-n toţi anii.
Baba boscorodi ceva neînţeles. Batranul pali cu cotul pe flacau.
– Cat oi lipsi eu, te duci sa-ţi mai vezi ginerii şi nurorile.
De la sara aceea luminata, vreme multa n-a trecut la mijloc. Dupa ce şi-a scos paserea
alchion puii în singuratatea marii, catra sfarşitul lui rapciune, s-au trezit din miazanoapte
vanturile. Şintrun amurg, au început a se zari pe subt nourii plumburii carduri nesfarşite de
ciori, caraind şi ţipand; şi dupa ce-au trecut spre munte, amestecandu-se cu întunericul, prinse
a curge puf de omat.
Catra dimineaţa, ninsoarea statu. Şi-nca pe-ntuneric, Moş Calistru auzi la uşa pe
Boghean dupaind şi scuturandu-şi opincile. Baba trase zavorul de la tinda, apoi, cu capul
plecat şi barizul peste gura, se întoarse la vatra ca sa aşeze în traista merindea de drum, la
lumina gazorniţei. Cand intra flacaul, Moş Calistru se încingea strans cu cureaua peste
cojocel. C-un zambet de înţeles arata din cap spre mohorata matuşa Varvara, apoi trase pe
manici şi sumanul nou de noaten. Dupa ce-şi lua din fundul casei, de langa cuptor, puşca şi-i
cerceta oţelele, aparate cu coada de iepure, se întoarse spre icoane şi-şi facu cruce. Apoi îşi
îndesa caciula în cap şi-şi potrivi cornul la şold.
– Mai baba, noi de ducem, zise el. Sa te gasesc sanatoasa.
Matuşa Varvara ofta şi-i întinse traista.
– Sa vii sanatos.
Ea mai avea ceva de spus, – dar îşi stranse buzele şi-şi pleca fruntea. Cei doi vanatori
ieşira în întunericul rece de afara şi Moş Calistru chema canii.
Nea, Lipa! nea, Caţa!
Copoii sarira îndata chelalaind din cotlonul lor. Baba, ieşita şi ea pana-n prag, le
arunca doua daraburi de mamaliga rece. Încovrigaţi şi cu cozile supuse, Lipa şi Caţa începura
a înfulica hulpav.
– Ei ce zici, mai Boghene? întreba batranul.
Boghean, marunt şi sprinten, nu zicea nimic. Dar Moş Calistru îl simţea bucuros
grozav şi plin de patima, – cum era şi el odinioara în anii tinereţii.
– O luam de-a dreptul, prin valea Moişei, mai Davidel?
– Cum socoţi, uncheşule! raspunse mişcat flacaul.
Cu puştile trecute în spate, amandoi sarira parlazul, apoi pornira catra munte, fara a
mai privi înapoi. Copoii, zvarlindu-se în copce, îi ajunsera din urma. Calcand cu opincile ca-n
puf prin zapada curata, trecura spre valea Moişei şi, cand se lumina de ziua, intrara pe cararea
muntelui, sub streşina de cetina.
Aici îi împresura deodata o linişte adanca. Cel dintai omat moale sta pe bradetul
neclintit deasupra, şi pe carari era numai un pospai subţire. Nu s-auzea nici un sunet: munte şi
codru parca murisera. Aşa mersera multa vreme suind tacuţi, pana ce bagara de sama ca
lumina leşietica le punea pe obrazuri ca nişte maşti palide.
Batranul se opri.
– Mai Davidel, zise el razand, sa mai stam oleaca. E greu cu încheieturi ruginite. Şi nu
ştiu ce am, ori mi se pare mie, da n-am apucat aşa codrul niciodata în zilele mele. Parca-i
pustiu şi prohodit!
– Parere, uncheşule, raspunse flacaul.
Între ei, copoii stateau cu capetele plecate.
– Iaca şi canii, vorbi iar batranul; tot aşa socot: numai sa ridice capetele în sus şi sa
urle…
Davidel Boghean îl aţinti cu ochii lui mici şi negri ca picaturi de pacura.
– Ce ai, uncheşule?
– N-am nimica, mai baiete, da m-au apucat aşa ganduri de batraneţa… Ma gandeam,
suind, ca baba ceea îşi face cateodata de cap! Cand îi abate femeii, apoi sa fereasca
Dumnezeu. Ca asta-noapte i s-au aratat semne, – şi ca sa caut la trepetnic şi-n zodie… Ca-şi
aduce aminte ca i-a spus doftoru cand am fost bolnav, asta-vara… Da eu parca stau sa ma uit
în gura ei? Taceam şi te-aşteptam sa vii. Eu, bre, o viaţa de om aici, subt codru, am petrecut-o.
Eu cu padurarii, cu canii şi cu salbaticiunile. Ştiu eu ca de-acu nu mai am mult, da macar sami
mai fac odata cheful…
Moşneagul ramase cu ochii aţintiţi în umbra padurii.
Flacaul zise încet:
– Hai sa mergem, uncheşule.
– Sa mergem, raspunse batranul. Ma gandeam ca zi ca asta înca n-am vazut. Şi stam sa
mai rasuflu. A crescut, bre, muntele. Vad eu, ca mi-a fost mai mare dorul decat puterea. Hai
sa mergem.
Suira pe Deleleu. Batranul însa slabise. Asta o vedea acum bine Davidel Boghean.
Gafaia şi-i crescusera în cap ochii subt streşinile lor carunte.
Cand ajunsera la coliba ştiuta, dosita în rapa Lupariei, batranul se puse gemand la
pamant, pe patul de frunze.
– Mai baiete, grai el zambind trudit, frumos îi codru, ca o tinereţa, – da de acu îmi pare
ca ma las de el. Tu trage de ici, din traista, garafa, şi da-mi o leaca de putere.
Dupa ce bau un gat bun de rachiu, moş Calistru se lasa întro rana şi privi pe uşa
colibei, în vai, coama înflorita alb a codrului de brad. Era înca lumina în liniştea de moarte.
Moş Calistru tresari:
– Unde-s canii?
– Aici.
Batranul întinse urechea:
– Atunci ce s-aude? Sunt şi alţi puşcaşi în munte. Canii lor au sculat caprele şi le mana.
Da-te rapede în ţiitoarea noastra; aşteapta liniştit şi înseamna bine. Ia şi caţeii. Eu m-oi hodini
aici.
Ţahnitul copoilor straini suna departe înca, subţire şi cu rasunete ciudate. Davidel îşi
lepada iute saculteţul, trase cucoşul puştii ş-o lua pe supt piciorul ţancului. Batranul, ramas
singur, asculta cu luare-aminte. Parea însa apasat şi abatut, ca şi sihla neclintita. Îi zvacnea
inima în piept rar şi tare, parca-i ciocanea coastele, ş-avea în toate madularele o truda, o
raceala, o nelinişte…
Ajuns în ţiitoare, Boghean se razima de o tisa batrana. Lipa şi Caţa, dupa ce ascultara
un rastimp sunetele adancurilor, pornira amandoi odata şi întrara în tufişurile de afine. În
codrul încremenit, singurul semn de viaţa era numai ţahnitul acela subţire şi straniu, subt
cetina grea de omat.
Trecu aşa o vreme. Canii se departau, se apropiau. Glasurile lor se înmulţira.
Ajunsesera pe urmele vanatului şi copoii batranului.
Deodata, în ziua trista şi fara soare, care se prefira prin cetinile înzapadite şi învaluia
ca într-o negura bolţile de dedesubt, se strecura un val de umbra. Era amurgul. Ca un tremur,
ca o chemare, un sunet nou se deştepta în munte: un glas de corn.
Boghean tresari, tulburat, şi radica fruntea. Cunoştea cornul. Era al lui Moş Calistru.
Şi înţelegea ca-i un semn de primejdie. Îşi apleca ţeava puştii, statu la îndoiala. Canii se
apropiau. Cornul se stanse într-o dulce tremurare… O clipa se ridica iar, – şi-ndata tacu.
Flacaul se rapezi îndarat. Dupa douazeci de paşi, auzi chiar pe coasta, aproape, o
bataie de puşca. Tremurand de tulburare, apuca în fuga, – şi cand ajunse în preajma colibei, iar
îl fulgera parca chemarea cornului.
– Ce sa fie? ce are batranul? se întreba el gafaind.
Cand ajunse în uşa colibei de cetina, zari pe batran culcat întro rana, cu ochii bulbucaţi
şi arzatori aţintiţi asupra-i. În mana dreapta strangea înca cornul cu care buciumase.
– Ce este, uncheşule? striga Davidel Boghean.
– Mai baiete, raspunse rar şi greu batranul, scapara ş-aprinde o lumina. Mi-i frig: nu
mi-i bine…
– Ce ai, uncheşule?
– N-am nimica. Mi-a venit vremea.
Obrazul moşneagului parca era de ceara alba, subt caciula, în umbra colibei. Boghean
îngenunche şi-i cuprinse fruntea, manile. Erau reci. Atunci trase, înfrigurat, din brau
scaparatorile, batu cu amnarul în cremene ş-aprinse un fir de iasca. Aduna un manuncheş de
ierburi uscate şi muşchi, sufla în iasca şi scoase flacara. Aduna crenguţe moarte de brad şi
cladi foc. Batranul îl urmarea, cu ochii neclintiţi, ascultand parca ceva de departe…
– Ce faci, uncheşule? întreba iar Boghean.
Moş Calistru nu raspunse. Atunci flacaul smulse din mana batranului cornul şi prinse a
chema grabit, cu batai de limba, pe vanatorii necunoscuţi pe care îi banuia aproape, în munte.
Contenea şi iar pornea, înfricoşat de moartea pe care o simţea langa el, încleştand pe uncheşul
neclintit.
Cei chemaţi nu întarziara. Boghean îi vazu suind din rapa, cu caciuli mari şi capete
pletoase. Erau oameni cunoscuţi, padurari de pe Moişa.
– Care chiama? striga unul.
– Veniţi aici, badica! racni flacaul cu lacrimi în glas.
Puşcaşii grabira spre coliba.
– Ce este, mai Davidel?
Cand vazura pe Moş Calistru, pricepura. Fara un cuvant, Boboc, padurarul cel scund,
se rapezi. Zmulse din foc o crenguţa aprinsa de cetina ş-o puse în mana întinsa a batranului, ca
sa moara creştineşte.
Apoi se descoperira în tacere, tragandu-şi cu stanga de pe plete caciulile, – pe cand în
codrul posomorat de amurg, în departate şi tacute tainiţi, sunau aceleaşi ţahnituri fantastice de
copoi alungand caprioarele.

XIV. Caprele lui Sfantu-Antonie

Cel mai în varsta şi mai vanator dintre noi avea acelaşi nume şi aceeaşi reputaţie şi-n
deceniul trecut. Aceeaşi barba carunta şi aceiaşi ochi bruni care zambeau. Vorbai era carunta
şi grava, ca şi barba, însa ochii îi zambeau. Aşai şacuma, şi-l preţuim ca şi atunci. Într-un an
destul de departat, caci a fost înaintea razboaielor ş-a cutremurelor, ma aflam în drum spre
Raşca, cu prietinul meu, într-o sanie larga. Ne duceam sus în munte, la un padurar, cunoscut
al sau. Dupa-amiaza de decemvrie era posomorata şi peisagiul alb, înecat subt o pacla umeda,
parea ca se mişca odata cu noi, ascunzand îndaratu-i necunoscuturi surprinzatoare. O craşma,
la o margine de drum şi la o cotitura, paru ca rasare deodata din omat, ca sa ne sperie.
Convorbirea, cu glasuri prea puternice, între vizitiul nostru ş-o alta fiinţa din batatura craşmei,
suna ireal. Amandoi erau monstruoşi şi fantastici cu caciuli nalte şi cojoace enorme, cu
mustaţi de ţurţuri şi cu ochi painjeniţi albi, cu mişcari necomplecte şi neflexibile de fantoşe,
încat, îndata ce porniram iaraşi şi craşma se scufunda, avui siguranţa iluziei. Ne mişcam lin,
cu aceeaşi pacla, sub tacere.
Satul Bogdaneşti nu ne ieşi întru întampinare. Sta ascuns dupa nişte garduri şi livezi, –
şi-l cautam pe uliţi întortochiate. Cu lautari şi zvon veni asupra noastra hanul. Se opri şi ne
primi c-o prietinie veche şi cunoscuta. Însa pentru puţina vreme, – cata-i trebuia vizitiului
nostru ca sa înhame caii la o sanie joasa cu talpigi şi cu oplene, pentru potecile înguste ale
muntelui. Trebuia sa ne grabim, caci s-apropia sara. Cu toate acestea a trebuit sa întarziem,
caci în încaperea scunda, plina de abur tot aşa de des ca şi negura de afara, se gaseau nişte
oameni veniţi de departe, însa nebuni. Se mişcau şi vorbeau într-un diapazon cu totul straniu,
dupa ţipetele unei viori pe care o taia un ţigan tanar. Cobza o scarpina ş-o mangaia un ţigan
batran şi se arata mai alinata. Iar hangiul, roş la obraz şi zambind cu viclenie, ne aduse o
bautura galbuie în paharuţe verzi. Cum am dat-o pe gat am simţit ca-mi piere rasuflarea şi
mor. Iar unul dintre oamenii straini şi nebuni ne zise ranjind:
– Slab rachiu, cucoane, şi fara putere! iaca cu ce ne-nşala şi cu ce ne nacajim!
La aceasta observaţie, eu şi cu tovaraşul meu ne-am uitat unul la altul cu seriozitate, şi
omul dintre noi înţelese ca avem placere sa intram în zbuciumul şi larma tovaraşilor lui şi ne
facu, şovaind grabnic, loc în danţ. Ne-am retras cu oarecare greutate, întrebuinţand fara
scrupul fagaduieli şi minciuni. Şi cum ne urcaram în saniuţa cu oplene, hanul ne parasi şi fugi
în pacla, – şi numai zvonul lui bizar mai pluti asupra noastra o clipa, pe cand el nu mai era.
Atunci începura a suna clopotele cailor şi simţii lumina ceţei scazand.
– Ai pus clopote? întreba tovaraşul meu.
– Am pus, cucoane, raspunse vizitiul, ca sa nu fim aşa de singuri.
Cu toate acestea, eram tot mai singuri, într-o pustie. Urcam la deal printr-o rapa
adanca de brazi. Brazi încremeniţi, batrani şi scufundaţi. Treceam cu negura catra noaptea de
sus, – şi sunetele clopotelor se întorceau îndarat, catra vai, ca nişte paseri fara nume.
Tarziu, ne opriram. Paserile necunoscute cazura pe molizii poienii, cu aripile stranse.
Ş-o casuţa din poveşti, singura la hotarul lumii acesteia, ne privi mirata cu doi ochi de lumina.
Canii cu dinţii de fier şi cu maselele de oţel se napustira asupra noastra. Şi Sfantu-Antonie,
pustnicul cel batran, ieşi cu toiag alb, linişti co vorba canii şi ne primi cu bunatate.
– Ce mai faci, moş Antonie? întreba tovaraşul meu. Cum mai haladuieşti aici în
singuratate, cu Dumnezeu şi cu fiarele?
– Haladuiesc fara bucurie, cucoane, aşteptand sa trec la limanul cel neînviforat…
raspunse batranul, stand înaintea noastra fara cojoc şi fara caciula. V-am aşteptat pana lanserat
şi pe urma am socotit ca n-aveţi sa mai veniţi pe asemenea negura. Aţi facut însa bine
caţi îndraznit. Adevarat ca acuma suntem închişi şi cuprinşi ca de Marea; însa, ca şi ieri sara,
trebuie sa vie de la asfinţit un vantişor care are sa deie la o parte paclele. Ş-atunci s-arata alta
lume, care acuma nu se vede.
Eram înca afara, punand la adapost caii şi sfatuind cu batranul, cand zburatorul ager şi
grabit sosi pe varful brazilor, în marginea poienii. Codrul suna uşor, salutandu-l. Paclele se
mişcara neliniştite.
– Sa ştii ca batranul are dreptate, îmi zise tovaraşul meu. Dupa ce mancam şi ne
încalzim înlauntru, avem sa putem ieşi în padure… Acest moş Antonie, urma tovaraşul meu
dupa ce intraram în casuţa şi ne uşuraram de blani, – acest moş Antonie e într-adevar un
schivnic care s-a exilat, fara familie şi fara rude, aici în munţii de la Raşca. De la casuţa lui
pana la lume e foarte departe, pentru ca în vale nu coboara niciodata. Dupa cum vezi, mesteca
cu mult meşteşug, pe vatra, o mamaliguţa, cum n-am mancat de mult nici eu, nici dumneata,
ş-a pus la fript într-un clasic harb de ceaun costiţe şi muşchi de porc afumat, amestecate cu
bucaţi de slanina. Şi are el şi nişte branza-n scoarţa de brad, de care ai sa te minunezi. Şi pe
urma, catra miezul nopţii, avem sa ieşim sa vedem împaraţia lui, pe care oamenii de pe lumea
cealalta n-o cunosc. – Daca am fi ramas în targ la Folticeni în sarbatorile acestea de iarna,
trebuia sa facem vizite cu cucoanele noastre şi sa asistam la balul domnului prefect. Am fi
vazut decolteuri şi zambete şi am fi ascultat conversaţii absurde, – care aici nu s-au aratat şi nu
s-au auzit niciodata dintru început, de cand stapanul stihiilor a desparţit apele de uscat. Aici
prostia şi trufia omeneasca înca n-au aparut, – ş-avem sa vedem numai în tovaraşia lui Sfantu-
Antonie salbaticia codrului şi minunile unei nopţi de iarna…
Dupa ce ne-am încalzit şi am ospatat, vorbind puţin, ne-am luat puştile şi am ieşit din
casuţa între brazii poienii. Vantişorul asfinţitului trecuse, manand negurile, – şi codrul negru
îmi aparu ca-ntr-o feerie, subt luna alba de iarna. Drumul pe care sosisem nul mai ştiam,
lumea pe care o lasasem în vai era a altui veac. Noi înşine trecuseram din pacla opaca, printr-o
minune de vis, întro tacere de zapada şi de argint. Aerul neclintit era rece, însa neaua noua şi
moale nu scarţaia subt paşi. Trecuram, aplecandu-ne, prin galerii de umbra, ieşiram iar în
lumina şi trecuram iar în umbra, şi fara ca vremea sa se clinteasca, razbaturam la alta poiana,
la stoguri nalte de fan. Tacuţi, ne facuram cuibare în mirosul subţire de flori uscate, şi ramasei
privind asupra unui povarniş lung în padurea rara.
Printre trunchiurile batrane, deasupra omatului, se înfiora o lucire fumurie şi violeta
care curgea în sus printre crengi, catra vazduhul lunii. În fundul vaii, din peştera unui parau
viscolit, izvora, framantand ace, o apa vie, care se domolea îndata într-un ochi luciu de topliţa.
Dincolo, padurea rara urca iaraşi lin, în departari.
Cum stam fara sa simt timpul, auzii zvon naprasnic spre luna, şi-n topliţa cazura,
sfarmand-o, raţe salbatice. Ştiam ca vin de departe, de la mari îngheţate, însa nu simţii nici o
uimire. Locul unde ma aflam era în domnia misterioasa a salbaticiunilor.
Cand îmi ridicai ochii de la evoluţiile lor graţioase, vazui cardul de caprioare suind de
catra fundul vaii, în lungul rapei paraului. Aceste salbaticiuni delicate şi blande le aşteptam,
însa fara ganduri rele, caci erau subt ocrotirea prietinului nostru SfantuAntonie. Veneau fara
graba; se oprira o clipa ca sa le numar – erau opt – şi în copce scurte se apropiara de topliţa.
Raţele salbatice facura un ocol ca sa le primeasca, şi cercuri licaritoare alergara spre mal.
Înşirate pe marginea apei, gingaşe şi nesigure, îndraznira saşi plece grumazurile; şi, cand
ridicara boturile, steluţe de argint le cazura la picioare. Ramasera privind cu ochi mari şi
blanzi la paserile straine.
Atunci, din fagul scorburos de langa izvorul forfotitor, o dihanie neaşteptata facu o
saritura peste apa catra caprioare. Zvarlitura zugravi o fantasma şi-n topliţa şi raţele zbucnira
îndarat spre luna, cu macaituri aspre şi batai de aripi. Iar caprele deodata se împraştiara în linii
cenuşii, prin padurea rara. Dihania care sarise din scorbura mai facu cateva salturi, pe teluri
mladioase, apoi se opri cu botul spre varful brazilor şi dadu drumul unui urlet scurt şi sinistru,
un fel de ras al singurataţilor ş-al tacerii. O chemare de lup raspunse departat şi stans în alta
vale.
Moş Antonie se mişca din locul lui şi fiara cu urechi ascuţite, întorcand narile, îl simţi.
Ochii îi lucira în apa şi-nspre noi cu lacrimi de fosfor mai reci şi mai ascuţite decat lumina
acelei nopţi de dechemvrie. C-o saritura se mistui iar în dosul fagului, şi priveliştea ramase
moarta, îngheţata şi pustie, ca-n visul anterior.
– Ce-i asta? întreba în şoapta tovaraşul meu.
– L-aţi auzit: şi-a spus numele, mormai batranul. E rasul. Şi iau raspuns lupii din
Valea-Adanca. În noaptea asta s-au înţeles ca sami vaneze caprioarele mele. Numai o clipa l-a
înfricoşat zvoana raţelor şi bietele caprioare au scapat… Asta a fost o randuiala de la
Dumnezeu.
– Aşa este… altfel nici nu se poate…, raspunse cu convingere tovaraşul meu şi ramase
cu ochii în luna pe drumul stralucit pe care se departau paserile straine.

XV. Vant dinspre Caliman

Prietinul meu, cel mai în varsta şi mai vanator dintre noi, m-a luat într-o toamna tarzie,
pe la Sfinţii Arhangheli, la munte, ca sa împuşcam ierunci. Am pornit din Folticeni înainte de
a se face ziua şi abia dupa ce am trecut Moldova, pe podul de la Malini, a scaparat soarele în
promoroaca brazilor. Am suit aşa prin sate lungi şi printre paduri, în bataia moale a clopotelor
de la cai, subt cerul înalt şi curat; şi catra amiaza ne-am aflat la Ieslele-lui-Voda. Acolo, langa
o coliba de fan şi la un foc cu fumegarea dreapta şi lina, ne aştepta Chirica Ciuntu cu caluţii.
Am dat drumul trasurii; am încalecat tustrei pe cate un caluţ şi pe samarul celui de-al patrulea
ne-am gramadit buclucurile; şi am intrat pe poteci bine cunoscute de Chirica în padurile de la
Stanişoara.
Eu ştiam ceva despre Chirica, din cate-mi vorbise despre el, pe drum -, prietinul meu.
Din cand în cand ma întorceam în şa, ca sa am placerea sa-i vad canele. Avea un copoi
marunt, cu ochii deştepţi, pe care-l purta într-o desaga aninata la botul şelei. I se vedea numai
capul castaniu şi sprancenat c-o expresie comica şi plictisita. Cand îl priveam eu, îşi pleca
spre el ochii şi Chirica Ciuntu şi-l întreba, ranjind într-un dinte: Ce-i, mai Comedierule?
– Nu-i place, cucoane, calare, – ma lamuri el într-o vreme. Se uita el aşa prin padure şadulmeca,
şi tare i-ar mai placea s-o ieie peo vagauna de parau…
Copoiul scheuna uşor, cascand.
– Cum graiesc de vanat, el înţelege, urma Chirica. N-ai mai vazut aşa dihanie. Îi umbla
ochii şi botul ca la şerpe. De-aceea am şi eu aşa dragoste catra el. Întai îi tai lui din mamaliga
şi-i pun deoparte, – şi pe urma mananc şi eu. La drum lung îl port în spate. Nici nu-l bat, nici
nu-l asupresc. Şi sa nu crezi mata, cucoane, ca nu cunoaşte. Mi-i ca prietinul cel mai bun. Şi
cand i-oi da trei glasuri de corn, ori de unde ar fi ma-nţelege şi numai ce-l vad langa mine cu
limba scoasa şi vanturand din coada…
– Cum ai zis ca-l chiama?
– Comedieru! De ce razi, cucoane? I-am pus şi eu numele dupa breasla din care se
trage.
– Asculta, Chirica, interveni prietinul meu, care calarea înainte; baga întai de sama
daca roibul cu buclucurile e bine legat de coada calului tau şi umbla liniştit. Daca n-ai nici o
grija dinspre partea asta, da pinteni şi te-apropie de şaua boierului: în poiana asta poteca se
largeşte. Şi spune-i de unde-ai dobandit tu capaul ista şi cat de costa. Ştiu eu ca daca nu spui
istoria asta, te bolnaveşti.
– Cucoane, raspunse Chirica Ciuntu, dumneata ma cam iei în ras, da povestea mea ştiu
eu ca face sa fie ascultata. Cand spun cam dat pe Comedieru ista o vaca cu viţel, dintru-ntai
nimeni nu vrea sa ma creada. Dar dupa ce istorisesc, fiştecare ma crede. Aşa ca al patrulea cal
merge liniştit dupa mine cu buclucurile, şi samaru-i întreg şi fara lipsa, cum l-am alcatuit eu.
Pot sa m-apropii şi sa va spun ca de-abia ieşisem din spital de la Broşteni acu opt ani şi
domnu doftor Anghel ma batuse pe spate şi-mi zisese razand: Deacu, bre Chirica, ţi s-au
închis caile vanatului. -Adicatelea îmi pocnise în vara aceea ţava de la puşca în mana şi-mi
farmase degetele. Vazand ca nu ma mai tamaduiesc cu burieni, m-am înfaţişat la spital. Dupa
ce şi-o pus manile în cap cand mi-o vazut rana şi mo suduit, – domnu doftor s-o apucat şi mio
taiet mana stanga de la încheietura ş-o lepadat jos rautatea. Aşa m-am tamaduit în şase
saptamani; şi, ieşind în lume ciunt, domnu doftor mi-o spus razand vorba aceea. Da eu, cum
m-am vazut slobod numa doua zile am stat acasa la nevasta şi pe urma mi-am luat puşca cea
cu ţava crapata şi, coborand în targ la Folticeni, am dus-o la un neamţ armurier, cunoscut al
meu, i-am dat doua pielcele de jder şi el mi-o îndreptato; mi-o aramit-o şi mi-o întarit-o, de
vanez cu ea şi-n ziua de azi ş-am s-o las şi la nepoţi. Am cercat-o sa vad cum merge: mi-o
placut. Am vazut ca ma pot sluji cu braţul stang – macar ca aveam numai un mont; ş-am ras în
sinea mea de vorbele doftorului.
Iaca vine şi nevasta mea de-acasa, cum îi lasasem porunca, în ziua de Santilie. În targ,
mare iarmaroc, cu panorame şi comedii. Am vandut vaca cu viţel pe care o adusese şi,
sfatuindu-ne pentru targuieli, am facut un ocol pe la baratci ş-am intrat la o comedie. Acolo
vedem noi cate-s pe lumea asta, pana şi de cei care mananca foc: biata femeie se-ngrozise.
Cand iaca intra unul îmbracat cu roş şi galben şi cu comanac ţuguiet în cap. Era varuit pe
obraz şi graia stricat moldoveneşte. Aduce cu el un cane nazdravan, care umbla în doua
picioare. Ma uit eu la el: frumos capau. De ce Dumnezeu nu la învaţat la vanatoare şi-l aduce
acolo sa faca asemenea blastamaţii nemţeşti? Scoate comedieru cela o coada de iepure ş-o
scapa jos. Pe urma nu ştiu ce spune şi iese cu canele. Alt comedier svarle coada de iepure în
norod – şi zice s-o ascunda cineva în buzunar sau subt caciula. Se-ntoarce celalalt cu canele, –
îi da drumul şi-i hotaraşte sa caute coada. Caţelul schiauna, – adica înţelege despre ce-i vorba,
ridica botul şi adulmeca; intra în gramadirea ceia de lume, cauta ici, cotileşte dincolo, şi
numai ce se ridica pe umarul unui cioban şi-i trage cu dinţii caciula din cap. Acolo era coada
de iepure. – Aşa cane face multe parale, zic eu în gandul meu. Ş-aşa mi-o placut mie şi mio
fost de drag, c-am stat eu în ziua aceea nedeslipit de langa comedie. Am aşteptat sa sastampere
nemţii, am şpionat sa vad ce fac cu canele şi unde-l ţin ascuns. N-am putut afla
nimica. Am mai stat eu o zi, am mai stat doua. Am stat o saptamana ş-am cheltuit vaca cu
viţel. Pana ce mi-o cazut la îndamana canele, într-un cotlon, langa caruţa comedierilor. L-am
amagit c-o bucata de carne fripta, l-am pus în traista, şi l-am suit cu mine la munte. Apoi l-am
învaţat la toate felurile de vanatori. Şi macar c-o ramas comedier, da altu, vanator ca el, nu
cred sa se afle…
– Vrasazica l-ai furat, bade Chirica!
– D-apoi cum! Doar nu era sa-l las sa se ticaloşeasca pe la iarmaroace. Aicea-i merge
mai bine. Şi-n codru traim noi cum ne place noua.
Cand ne opriram în popasul de sara, de ceea parte de munte, la cumatrul Axinte,
urmarii cu atenţie toate manevrele lui Chirica, ca sa-şi îndestuleze întai şi întai pe Comedieru
lui. Îi vorbea hranindu-l, apoi îi aşternu culcuş desaga în care-l purtase. Şi, întinzandu-se şi el
alaturea de cane, pe maldar de fan, îşi trase cojocul pana sub barbie şi începu a spune
padurarului de gazda o mulţime de minunaţii pe care le savarşise el, împreuna cu Comedieru
lui. Fiinţa-i marunta, uscata şi nervoasa, cu ochii caprii şi cu zambetul într-un dinte ca un
ranjet, avea parca ceva înrudit cu canele. Erau doi tovaraşi pe care-i ducea alaturi aceeaşi
patima, – spre lumea unor jivine nenumarate şic are nu s-au mai vazut. Necontenit înşelaţi, îşi
reluau întruna drumul. Fara dezamagire şi fara truda.
– E vanator vrednic, îmi zise prietinul meu; şi foarte rar greşeşte. Cu toate acestea, îi
place sa povesteasca ispravi de care eu totdeauna ma îndoiesc. Sa-l pun, de pilda, sa-ţi
istoriseasca cum a gonit Comedieru lui un cerb o zi şi o noapte, prin trei ţinuturi de munte. Şi
pana ce nu i l-a adus la puşca nu s-a lasat. Cand a cazut cerbul, a cazut şi canele. Dupa
asemenea poveşti se cunoaşte cai adevarat vanator. Spune, Chirica, cum a fost cu cerbul cela
pe care l-a gonit Comedieru tau trei zile?
– Hei, cucoane, asta-i o întamplare grozava!, tresari puşcaşul de langa canele lui.
Îndata începu sa înşire cu patima şi cu bogate amanunte goana aceea, pe care din an în
an o amplifica ş-o înflorea, spre lauda tovaraşului sau. Apoi ramase pe ganduri în lumina
slaba a lampii din ocniţa sobei. Cumatrul Axinte îşi ispravea de fumat luleaua gramadit asupra
vetrei şi cu pletele revarsate peste ochi. Din cand în cand, scuipa în spuza şi mormaia ceva –
ca un raspuns tarziu la minciunile Ciuntului. Eu şi prietinul meu stateam întinşi pe laiţi,
înveliţi în pleduri, cu capetele subt icoane, şi ascultam un şuet uşor de vant în brazii de afara.
– Aţi adormit, cucoane? întreba Chirica, cu sfiala.
– Ce este? raspunse tovaraşul meu.
– Credeam c-aţi adormit. Ascultam cum vine vantul de la munţii cei mari.
– Care munţi mari?
– Sunt, cucoane, nişte munţi mari, unde-am fost eu de doua ori. Tot suim şi trecem de
Dorna. Şi pe urma iar suim şi mergem. Trecem de Paltiniş şi Dragoiasa şi intram în nişte
singurataţi. Şapoi se vad munţi mari, unde stau ciobanii cu capu-n pacla şi canta din fluier. Şi
sate nu mai sunt nici catra miezu-nopţii, nici catra amiaza, nici la rasarit, nici la asfinţit. Şi
mai mare peste toate-i tata munţilor, Calimanu, – care se suie pana la nouri. Iar dupa ce umblu
vreme multa pe poteci grele, hodinesc într-o peştera, pe cetina uscata, – şaprind un focuşor şi
stau cu canele şi ne gandim cat avem de suit a doua zi pana-n locurile cele mai departate de
oameni. Îi noapte de toamna ca acuma şi vanturile dorm sus, subt brazi batrani de la începutul
lumii. Aşa-i de mare tacere, ca s-aude cine ştie unde, în ponoare departate, cum bate ţancupamantului.
Cand nu mai suna nimica şi s-o stans şi focul, – aud inima Comedierului langa
mine, ca un ceasornic… Aşa stau, mai mult treaz. Mai zvarl un vreasc pe foc. Şi nu pot sa
spun ca nu mi-i frica. Ma simt ca într-o împaraţie straina. Ş-apoi tarziu, cand prinde a curge
de sus catra vai vantişor ascuţit, ştiu ca-s aproape zorile. Pun pe Comedier în traista şi ies la
potica. S-aprinde lumina la rasarit şi eu sui prin pustietaţi pana la vremea pranzului. Atuncea
abia ajung la un salaş de om. Vieţuieşte acolo, într-o poiana ascunsa, un huţan, un fel de om
salbatic, cu nevasta, fetele şi feciorii. Are oi şi vite albe. Casa lui, în vremea verii, e o coiba
rotunda de trunchişori de brad împreunaţi la varf. Pe-acolo prin varf, iese fumul şi se vede
cerul. Iar în vremea iernii se trage într-un bordei adanc sapat subt stanca. Acolo pe langa
pareţii acelui bordei, numai laiţi, poclazi şi cojoace, şi-n fund putini înfundate cu branza. Şi
vitele-i stau în alt bordei, alaturea; şi oile în ţarc şi subt perdea. Ş-acel gospodar poarta ca toţi
huţanii nadragi roşi şi caciula de vulpe. Iar femeile catrinţe, – ca ş-a-noastre. Îi dau bunaziua
şi-l îmbraţoşez, – iar el se bucura şi racneşte la muieri sa gateasca mancare şi bautura. Gustam
rachiu de afine şi mancam friptura de berbece cu pita de sacara. Şi pe urma întreb:
– Bade Ile, cum traieşti dumneata în asemenea pustietaţi?…
– Apoi mai frate, zice el, noi huţanii am fost aşezaţi în munţii aceştia de catra Domnul
Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile straine, – iar noi
ne-am tras tot catra locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, vazand ca pier şi ma înabuş, m-am
suit pe Caliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am sa mor. Iar dupa ce-oi muri, baieţii şi
fetele mele s-or amesteca cu noroadele.
Ş-aşa stau eu la salaşul huţanului şi uit de lume. Şi intru în padure cu Comedieru şi-i
dau drumul, şi se duce ţahnind şi se scufunda în departari pana ce-mi canta numai ca-n vis.
Vin în zbor ierunci şi se aşaza în brazi, aproape de ţiitoarea mea şi se uita la mine fara frica,
cu ochii lor roşi. – Şi iata într-un rand, în amurg, stand aşa subt cer şi-ntre codri, s-apropie
asupra-mi bataia capaului, – şimi zvacneşte inima în coşul pieptului. Ţah-ţah, – ţah-ţah, ca un
clopoţel. Şi numai ce-aud duduind poteca. Ş-odata mi se arata fiare nalte cu coarne ţapoşe,
sufland foc pe nari. Am ramas încremenit, cu arma ca un vreasc în mana.
M-am înfricoşat; am dat din corn canelui; şi m-am întors la bordeiul huţanului. Îi spun
lui întamplarea şi el începe a rade.
– Aceia, zice, nu eşti dumneata vrednic sa-i dobori. Sunt zimbrii cei batrani. Nicaierea
pe lume nu se mai afla, caci pretutindeni au patruns oameni. Numai în prapastiile Calimanului
au gasit tihna.
Ciuntu tacu şi cumatrul Axinte scuipa în şperla şi mormai cu pletele-n ochi.
– Poate dormiţi, cucoane? întreba puşcaşul.
– Nu dormim, raspunse prietinul meu. Îţi ascultam palavrele. Mai Chirica, daca socoţi
tu ca putem noi crede basme, apoi te-nşeli.
– Care basme, cucoane? de doua roi am facut drumul, aşa precum am spus, ş-am avut
gazda la badea Ile Huţanu.
– Şi se uitau ieruncile le tine?
– Se uitau, cucoane. Pe Dumnezeul meu ca se uitau.
– Dar zimbrii?…
– I-am vazut, cucoane, raspunse c-un glas schimbat şi scazut puşcaşul. Ş-am vorbit
despre ei cu Huţanu. Am auzit în brazi vantul de-acolo – şi mi-am adus aminte. Îmi spunea Ile
Huţanu şi despre cerbi. Este unul mai batran decat toţi, care se arata numai în noaptea Anului
Nou, la soborul salbaticiunilor, pe ţancul cel de sus a muntelui. Pe-acela eu nu l-am vazut. De
ce sa spun ca l-am vazut, daca nu l-am vazut?
Prietinul meu tacu – şi asculta o vreme în brazi şi-n cercevele vantul cere venea din
Caliman.
– Ciuntu spune minciuni ca-ntotdeauna, îmi zise el cu seriozitate. Asta-i patima lui. Şi
trebuie sa stau, sa cuget şi sa dezleg ce-i adevarat din tot ce ne-a înşirat. Cu toate acestea,
sunetul de cascada de afara vine dintr-acolo. Este şi unul Ile Huţanu. Sunt şi ierunci care se
uita mirate cu ochii cercuiţi roş. Eu îl înţeleg pe Ciuntu ce voieşte. Aşa încat, cum or canta
cucoşii straja a treia, el trebuie sa se scoale sa pregateasca caii şi sa ne-ncarce gospodaria.
Aici nu mai avem ce face. Trebuie sa mergem spre Caliman, într-o regiune unde mai sunt
posibile minunile…

XVI. În singurataţile Raraului a cantat cucoşul salbatic

Prietinul meu ma întampina zambind în prag şi ma pofti în odaie. Fereastra era
deschisa spre gradina, unde se vedeau, în soarele de april, cei dintai cireşi înfloriţi.
– Nu-s aşa de bolnav cum vei fi crezut, îmi zise el, privinduma cu ochi îmbatraniţi de
insomnie. M-am rasucit însa toata noaptea în aşternut, ca pe-un gratar, cu puţina febra şi cu
dureri la încheieturi. Vorbind ca un vanator, aş zice: ma dor picioarele cu care am cutreierat
padurile şi braţele care au purtat arma. S-apropie ceasul – pe care nu pot spune ca-l aştept fara
întristare.
– Prietine, i-am raspuns, sa nu vorbim despre duşmana oamenilor într-o zi aşa de
frumoasa.
– Nu vorbesc de moarte, îmi replica el, aşezandu-se cu luare-aminte în fotoliul din
preajma ferestrei. Ma gandesc prea puţin la ea şi ştiu ca are sa ma surprinda, pentru ca omul
cauta înşelari şi-şi face iluzii chiar şi-n acest domeniu. Pe langa asta, am credinţa ca va veni
vanatoreşte şi voi trece dintr-odata spre frunzele putrede ale vailor şi spre apele cerului.
Gandul meu e mult mai aproape, mai omenesc şi mai meschin. Ma gandesc la ceasul cand nam
sa-mi mai pot satisface singura pasiune care mi-a mai ramas. Cu anii, se-nţelege, am
devenit din ce în ce mai vanator. Şi daca inima nu-mi va mai bate nici pentru asta, atunci s-a
sfarşit. Ce rost mai are staruinţa mea în aceasta ipostaza a existenţii?
Adusei în întampinarea tanguirii lui cateva vorbe nehotarate şi banale. El se aşeza mai
bine în jalţ şi rase cu uşoara rautate.
– Dumneata vrai sa ma mangai? Îţi mulţamesc; şi-n schimb te asigur ca nici dumneata
nu vei scapa de aceasta catastrofa inevitabila. Într-o noapte, stand cu ochii deschişi în
întuneric, ai sa asculţi cum îţi scarţie şi-ţi ţipa încheieturile dureroase. Daca vei fi singur pe
lume, ca mine, n-ai s-aştepţi pe nimeni care sa vie cu paşi uşori, saţi puie mana pe frunte. Din
trecutul negru care doarme în tine, vor începe sa urce aburii otraviţi ai amintirii. Se vor
preface-n femei pe care le-ai iubit şi-n întamplari care acuma au semnificaţii extraordinare.
Umbrele iubirii te vor fixa cu ochi de dincolo de moarte. Întamplarile vor grabi o clipa
accentele sarmanei inimi. Vei fi singur, cu fantomele, şi vei înţelege ca ai intrat în epoca
renunţarilor. De aceea astazi ma gaseşti mai mult mahnit decat bolnav şi destul de dispus sa-ţi
fac o destainuire pe care înca na auzito urechea unui vanator. De altminteri împrejurarea de
careţi vorbesc n-am împartaşit-o nici profanilor. Cand – rareori – îmi aparea în conştiinţa, ma
grabeam s-o cufund la locul ei în întuneric, c-un fel de sentiment de ruşine faţa de cei care-ar
fi putut s-o descopere.
E o întamplare destul de veche şi de romantica. Şi se pare ca trebuie sa ţi-o spun, – ca
sa-mi supravieţuiasca. Ma hotarasem întro primavara, cand înmuguresc padurile, sa fac un
drum greu la munte, spre a-mi spori trofeiele de vanatoare c-un cucoş salbatic. Ai împuşcat
vreodata cucoş salbatic?
– Nu – am marturisit eu, cu oarecare stanjenire.
– Înţeleg ca-ţi vine greu sa marturiseşti. Un vanator socoate ca are datoria sa se puie în
raporturi de superioritate cu toate lighioanele pamantului şi pe urma sa se laude cum le-a
distrus. Eu am facut expediţia clasica spre cucoşii salbatici şi uneori am povestit, cui voia sa
ma asculte, cum se puşca asemenea dihanii; – dar întamplarea reala, numai dumneata ai s-o
asculţi. De altminteri nu-i cine ştie ce deosebit; nu cuprinde nimic extraordinar şi dramatic;
asta-noapte însa am vazut-o din nou şi mi-a batut inima violent, ca tesla unui dulgher tainic.
Mi-am gasit prin urmare un tovaraş vrednic ş-am plecat, bine încredinţat ca ma voi
întoarce c-un cucoş de munte. Un cucoş salbatic e o pasere rara; e cea mai frumoasa şi mai
mare pasere a continentului nostru; este, pentru un vanator, o glorie care se rasfrange asupra
întregii vieţi.
Aşa îmi vorbea şi-mi argumenta tovaraşul cu care intrasem în valea Bistriţei.
Tovaraşul meu era un om tacticos şi cu principii. Era un straim, de neam nehotarat, un anume
Iohan Cart, förster cu diploma de la Viena. Venise în ţara la noi din tinereţa, adus de unul din
Ghiculeşti, ca sa-i organizeze o fazanarie ş-un parc de cerbi şi ca sa-i conduca europeneşte şi
vanatoreşte padurile. Boierul saracise şi-şi vanduse moşiile, cum a fost randuiala lucrurilor în
ţara asta; Iohan Cart însa nu s-a mai întors de unde venise. Şi-a gasit slujba la alţi boieri şi la
alte paduri şi nu cunoştea ţara în care ar fi putut fi mai fericit.
– Eu am umblat mult prin lume, îmi zicea el pe cand porneam în susul Bistriţei, de la
Broşteni, dar ţinuturi aşa de bogate în vanaturi ca aici, la poalele munţilor, n-am prea întalnit.
Şi, vazand ca se aduce de la podgorii un vin aşa de minunat şi ieftin, m-am hotarat sa fac
popas; caci la vreme de batraneţa nu este alta doctorie mai buna decat vinul…
Era îmbracat cu straie verzi tiroleze. Bocanci grei şi colţuni de lana pana la genunchi.
În cap, palarioara cu pana de sitar. Mustaţile, bine rasucite şi întarite cu cosmetic şi barba-n
cotlete, îngrijit taiate şi frumos rotunjite. Nasul, destul de gros şi de ruman, îndulcea
întrucatva privirea-i cam fudula şi semeaţa. Avea toata înfaţişarea unui neamţ din Austria; cu
toate acestea, el arata între neamurile lui cand leşi din Cracovia, cand ruşi din Kiev; cand
olandezi, cand elveţieni. De cand se însurase, dupa randuiala ortodoxa, c-o ţaranca de la
Plotun, îşi zicea Ion Cart, şi-i placea sa pomeneasca de neamurile nevestei. La urma urmei, eu
îs moldovan, încheia el razand, pentru ca-mi place vinul de Cotnari ş-am sa fiu îngropat în
ţintirimul de la biserica unde m-am cununat.
– Iar cat priveşte, domnule, despre cucoşi, apoi sa-ţi spun, ca eu îs tata lor. Vezi
dumneata puşca pe care o am în spate? Asta-i o puşca pe care o port eu de multa vreme ş-o
am cadou de la Ghica batranul, – de la cuconu Scarlat, care mi-a pus-o în mana dupa cea
împuşcat cu ea cel dintai fazan în padurile sale. Apoi eu, la vremea asta, cand înmuguresc la
poale gradinile, ma sui la munte şi împuşc cu dansa un cucoş salbatic. Îl împaiez frumos şi-l
vand scump la un ciocoi, ca sa aiba cu ce se lauda. Dumneata însa nu eşti ciocoi; eşti boier;
de-aceia mergi cu mine sus.
– Ba drept sa-ţi spun, meştere Cart, – îi raspund eu; cu asemenea vanatoare înca nu ma
pot lauda.
– Nu-i nimic, cucoane; ai sa te lauzi de-acu nainte. Numai sasculţi de toate învaţaturile
mele. C-aşa asculta vanator de la vanator. Eu îţi spun dumitale, şi mie mi-au spus alţii. Pe
langa asta, eu am vanat cucoşi salbatici şi-n alte parţi de lume. Întai şi întai am cunoscut
asemenea pasere frumoasa cand am fost la Caucaz, în tinereţele mele. Sa nu te miri dumneata,
caci eu am colindat lumea în lung şi în lat. Acolo, de la nişte ofiţeri muscali, am învaţat
meşteşugul cum trebuie sa te apropii de cucoşii salbatici. Paserea asta, cand sta liniştita pe
creanga ei sus, în singuratate, are o simţire aşa de mare şi e atata de sparioasa, încat, numai
clipirea unei mişcari daca-i fulgera, – întinde gatul şi aripile şi se mistuie în adancurile
prapastiilor. Trebuie sa te duci împotriva ei în vreme anumita, bunaoara cum ne ducem noi
acuma, şi s-o pandeşti în amurg, ori în zori de ziua. Şi cand ai auzit-o chemand şi cantand, –
daca nu eşti departe, te-ndrepţi înspre ea. Cand şi-a contenit strigatul, te opreşti, – şincremeneşti
aşa ca o stana de piatra. Cand ţipa din nou, iar teapropii. Pentru ca paserea asta,
cand ţipa, – bate din aripi, întinde gatul, închide ochii şi-şi astupa capacele urechilor, şi urla
asupra departarilor, chemand gainile, încat nu mai simte nimic altceva cele cateva clipe.
Atunci te poţi apropia spre dansa. Aşa poţi ajunge pana-n preajma ei; şi cand urla iar în varful
pinului, fiind sub dansa, o împuşti cu uşurinţa. Dar sa n-apuce a-i veni gainile, – caci dacau
venit, ele-l priveghiaza şi-l pazesc de duşman. Pe salbaticii aceştia îi prinzi iaraşi lesne,
cucoane, cand se întalnesc doi şi încep o batalie cumplita – iar muieruştile privesc de sus, din
galerie cotcodacind cu uimire şi placere…
Vorbind aşa, mergeam calari pe malul Bistriţei şi munteanul, stapanul caluţilor, şadea
înainte pe potica, cu toporul pe braţul stang. Apa raului venea în puhoi, pentru ca în rapele
munţilor batuse multe zile în şir soarele celor dintai saptamani de primavara şi ultimele
omaturi coborau treptele de ponoara, forfotind şi spumand.
La o cotitura ne aparu înainte o pluta de catarguri mari. Venea cu iuţeala pe spinarea
nahlapilor ş-o pareche de carmaci şi alta de dalcauşi o purtau încordandu-se naprasnic şi
cumpanind-o pe sfor.
– Aiştia-s nişte nebuni de la Dorna… ne zise stapanul cailor, întorcandu-se spre noi.
Acu în puhoi, duc ei brazii cei batrani cu mare primejdie. Fug ca trinu. Într-o zi fac drumul
pana la Piatra…
Muntenii au trecut mareţi pe talazurile spumoase. O clipa au întors spre noi obrazurile
şi ne-au dat, cu glas, bun-întalniş. Îndata au trecut spre alt cot al raului. Şi, dintre ei, de pe
vatra de brazde, se înalţa între ţarmuri fumul focului lor.
Apariţia aceasta mi-a mişcat sufletul ca un element însuşi al naturii; ş-am simţit în
mine, cu bucurie nalta, puterea tinereţii. Mireazma noua a pamantului ş-a brazilor îmi umplea
pieptul. Şin cateva locuri m-am oprit ş-am descalecat, ca sa culeg flori albastre de liliac de
munte. Îmbatat de începutul de primavara, am suit pe Rarau, la locurile de panda. Am razbatut
prin paraie umflate, am suit poteci întortochiate, – ş-am poposit în sfarşit, pe-o vreme blanda
de înserat, la o coliba mare de cetina. Acolo domnul Ion Cart şi badea Onofrei munteanul au
alcatuit un foc grozav şi s-au pus sa coaca bulzi de mamaliga cu branza. Eram pe-o culme,
deasupra padurilor; şi din hamacul meu, batut de dogoarea flacarilor, priveam cerul spuzit de
stele şi cercam sa desluşesc glasurile singurataţilor. Dar caii erau aproape, ronţaind; tovaraşii
mei schimbau necontenit cuvinte, şi-n foc paraiau cetinile şi raşina. Simţeam numai în juru-mi
imensitatea muntelui şi a codrilor subt cer şi subt stele, – şi-nchideam pe jumatate ochii, fericit
ca de ceva ce era numai al meu.
– Cucoane, îmi şopti försterul la ureche; a rasarit luna: deacu trebuie sa mergem la
locul pe care-l ştiu eu.
Am tresarit din somnu-mi scurt ş-am fost în picioare, cu mana pe arma. Din rasarit
naştea un sfert de luna în neguri. Caii se liniştisera şi munteanul dormea în cojoc langa focul
potolit. Paşind în urma lui Iohan Cart, padurea mi se parea alta, tacuta şi aşteptand ivirea
zorilor. Tacuta şi încarcata de o taina grea. Abia într-un tarziu, cand ne-am oprit, am înţeles ca
taina aceea grea era singuratatea neclintita şi pustie. Inima începu a-mi bate într-un chip
deosebit cand în juru-mi se întinse o împietrire aşa de mare, încat auzul meu ascuţit putea
percepe în rape foarte departate zvoana paraielor primaverii.
Stateam razimat de-un molid la o margine de poiana. Tovaraşul meu ramasese în alta
margine. Şi cerul deasupra începea sa paleasca. Avea coloarea florilor de zlat, pe care le
culesesem în ajun. În vai erau neguri slab luminate de luna. Prin umbra aceea care vestea
zorile, zaream la douazeci de paşi de mine o tisa batrana, cu varful crescut stramb. Şi pe cand
o priveam aşteptand sosirea salbaticiunilor, auzii în mari departari, catra zvoana paraielor, o
izbucnire stranie, un fel de hohot al singurataţilor. M-am înfiorat. Am auzit iar chemarea, ca
un muget stans al padurilor ş-al muntelui. Pe urma au apasat asupra-mi tacerea şi neclintirea.
Şi, dintr-odata, sosirea cea neaşteptata s-a produs. Un falfait mare şi greu s-a lasat din
cer – ş-o pasere, care mi s-a parut enorma, a acoperit varful cel stramb al tisei. Era uriaşa şi
nedesluşita, şi inima-mi porni în piept cu spaima. Ştiam însa ca trebuie sa fie cucoşul de
munte, pentru care venisem, şi stransei convulsiv puşca, aşteptand neclintit. Mi s-a parut c-am
aşteptat mult, dar n-am aşteptat decat o clipa. Paserea s-a mişcat pe craca stramba; s-a
cumpanit închinandu-se catra luna şi catra neguri; a crescut deodata umflandu-şi penele şintinzand
în laturi aripele; ş-un sunet teribil izbucni, ceva cavernos, sinistru şi pasionat.
Sentimentul care a tresarit în mine a fost amestecat cu frica şi admiraţie, – ca întaia oara în
copilarie cand am auzit tunetul. Şi-ndata dupa racnetul prim, chemarea paserii se prelungi în
tresariri uscate, ascuţite şi comice, pana ce unda cea puternica şi victorioasa se trezi şi bubui
iar peste codri şi singurataţi.
Ramasesem înlemnit. Şi nici astazi nu înţeleg de ce am avut încredinţarea imediata şi
întreaga ca în urechi îmi sunase chemarea primaverii, salbatica, patimaşa şi nebiruita.
Cutremurul fiinţii mele a fost aşa de aspru, încat am pierdut atingerea cu realitatea. Puşca mia
ramas uitata în mana. Cateva clipe înca şi peste chemarea stansa aici însa sunand înca în
ponoare, a plutit zborul gainilor salbatice. S-au lasat la poalele tisei, subt domnul lor, tacute şi
fulgerate de dragoste. Se revarsa de ziua şi cele dintai luciri ale zorilor bateau sus în paserea
maiastra care-şi rotea coada şi-şi umfla în coroana penele capului. Puteam sa trag ş-asupra ei
ş-asupra soaţelor sosite subt ea; şi n-am tras. Am facut o mişcare, ş-au plecat într-o clipa în
cer ori în singurataţile Raraului. Am ramas iar în tacere şi auzeam numai puhoaiele primaverii
în prapastii departate.
Mi-a fost foarte ruşine de tovaraşii mei, – deşi încercam sa ma mangai cu felurite
explicaţii. Ş-aceasta înfrangere vanatoreasca n-am marturisit-o nimanui pana astazi.
Dumneata o auzi întai, pentru ca eu am trait-o a doua oara asta-noapte, într-un ceas de
suferinţa, cand s-au trezit în mine fantome ale trecutului.

XVII. Kiki da examen în faţa onoratei comisii

În gara, la un tren tarziu de noapte, ne aşteptau doi cunoscuţi vechi ai tovaraşului meu,
doi razeşi din valea Racovei. Sau bucurat foarte cand ne-au vazut coborand, cu puştile şi
blanurile.
– Aceştia sunt prietini din tinereţa…, îmi zise doctorul Andrei Botezatu, tovaraşul meu.
De treizeci de ani eu n-am lipsit niciodata toamna, ori iarna, de la vanatorile lor la stuhuri…
Razeşii îmi stransera mana şi radeau tacut, aratandu-şi dinţii în lumina lunii.
Eu ştiam cum îi chiama şi de unde-s, caci doctorul îmi vorbise, în tren, destul de
amanunţit despre danşii.
Erau doi oameni scunzi şi rotofei, bine hraniţi şi iubitori mari de vin. Obrajii rumeni şi
ochii ageri dovedeau înca tinereţa, deşi barbile şi mustaţile, tuşinate scurt, luceau ca şi omatul.
Umblau sprinteni înaintea noastra, cu ciubotele lor nalte de iuft, cu caciulile brumarii ţuguiete
şi-n scurtele de şiac captuşite cu vulpe. Doua saniuţi cu cate doi cai aşteptau în dosul garii, pe
calea lucie. Cuconu Neculai Biţoban, cel care vorbea mai gros dintre danşii, lua subt aripa lui
pe doctor. Cuconu Iancu Iorga, poftindu-ma tainic c-un glas subţiratic, desfacu blana mare de
berbec: intraram în ea alaturi şi ne învaliram strans pana la şolduri.
– De-acu putem merge pana la capatul pamantului, îmi zise razaşul meu, razand iar în
luna, şi simţii de la el spre mine un abur de vin.
Zurgalaii se deşteptara deodata, armonizaţi pe doua tonuri. Se împarecheau placut şi
glasurile conducatorilor: Biţoban înainte, gros şi moale, – cuconu Iancu Iorga langa mine,
bland şi subţire. Saniile cu oplene lunecau uşor şi iuţi pe drumul lin şi împrejurimile scaparau
vioriu subt luna plina. Se desluşeau departe cranguri cafenii şi dupa ele table argintii de apa
îngheţata.
Drumul acesta în blani calde şi la un ceas tarziu de noapte prin singurataţile vasluiene
îmi pare episodul cel mai de capetenie şi mai placut al vanatorii noastre. Subt bolta de cristal
nalta pana la stele, în aerul curat şi rece, navigam spre un ţarm necunoscut.
Nu-mi putui stapani o înganare, mai mult pentru tovaraşul meu:
„Frumos drum!” Ş-avui îndata pareri de rau c-am rupt farmecul.
Razaşul rase subţirel.
– Gerul a facut pod peste toate, îmi raspunse el. În asemenea vreme ne simţim şi noi
slobozi şi avem placerea sa înhamam caii. Trecem peste dealuri şi colnice, prin vai şi peste
ape. Caci cand desfunda Dumnezeu ploile toamnei, ori cand se revarsa apele primaverii, stam
în barlogurile noastre ca-n închisori. Noi, în ţinutul acesta al Vasluiului, nu ştim ce-s
drumurile pietruite. Şi socot ca nici copiii copiilor noştri n-or şti, caci suntem prea departe de
lume. Şau sa traiasca şi ei, cum am trait şi noi, ca-n vremea lui Ştefan-Voda cel Batran…
Ma întorsei în caldura blanurilor spre el. Îi luceau dinţii în lumina nopţii, dar nu mi se
parea ca glumeşte.
– De ce ca-n vremea lui Ştefan-Voda? întrebai eu.
– Aşa. Trebuie sa ştii şi dumneata ca-n vremea aceea s-a întamplat aici la noi, în vaile
Racovei, mare razboi cu turcii. Şi i-a razbit Ştefan-Voda pe pagani numai din pricina
glodurilor, a smarcurilor ş-a negurii. Aşa, dac-ar fi drumuri bune, ar veni alţi duşmani
împotriva noastra. Mai bine traim noi astfel nestricaţi şi nebantuiţi, cu randuielile noastre cele
de demult, iar în preajma Bobotezei, la vremea gerurilor, aşaza Dumnezeu drumurile acestea
line şi minunate, pentru placerea noastra. Mai mult nu ne trebuie…
Tovaraşul meu avea o vorba uşoara şi tainica, la care raspundea basul lui Biţoban din
sania dinainte. Biţoban însa vorbea despre altceva.
– El vorbeşte despre vanat şi despre cani, ma lamuri Iancu Iorga. El şi cand doarme
vorbeşte despre asta şi vaneaza şi-n vis…
– Aşa-i de mare vanator?
– D-apoi cum. Nu-i însa mai mare decat alţii. El mai scapa cateo vulpe, ori cate-un
iepure. Din faţa puştii mele însa niciodata na trecut vanatul mai departe. Şi are el de anul
trecut un fleac de cane, cu care eu nu ma pot împaca. I l-a adus domnu doftor.
– Ştiu. Mi-a vorbit doctorul în tren despre asta. E vorba deun basset. E rasa aleasa.
Vulpar bun şi mana şi iepurii.
– Nu ştiu. Eu cu asemenea dihanie nu ma pot împaca. Mai întai ca-i mititel şi cu
picioarele strambe. Ce isprava poate face un asemenea cane? Cand fuge parca înoata şi i se
taraie pantecele de pamant. Noi avem capai mari, pe care i-am apucat de la batrani. Înşfaca
vulpea de dupa ceafa ş-o scutura ş-o vantura ca pe-o maţa. Şi-l şi chiama Kiki!
– Cum?
– Kiki! Spune dumneata daca aista-i nume de capau. Eu am doi, dar capai cum se cade.
Pe unul îl chiama Şoimu şi pe celalalt Dudaş. Şi am ş-o capauca batrana, pe care o scot mai
rar. Aceleia-i zice Naparca. Da de Kiki eu n-am auzit de cand sunt!
– Apoi sa vezi dumneata, cucoane Iancule, cerc eu sa-i explic; caţelul acela întai şi-ntai
a fost al cucoanei doctorului; şi dumneaei i-a pus asemenea nume. Iar doctorul, înţelegand cai
vanator, la adus aici şi l-a dat pe mana lui cuconu Niculai Biţoban. Numele nu i l-au mai
schimbat. Dar am aflat ca se poarta bine.
– Cine?
– Caţelul!
– Kiki? ranji cuconu Iancu Iorga, şi se gramadi asupra blanii de berbece, ca sa poata
rade mai bine şi cu toata pofta.
Am pastrat tacerea, nevoind sa m-amestec într-o chestie locala de politica
vanatoreasca. Însa cuconu Iancu Iorga mai ales cu numele bassetului nu se putea împaca. – Şi
din cand în cand îl rostea comic, – parca sugiţa. Încet-încet însa s-a liniştit şi gerul nopţii i-a
racorit obrazul îmbujorat. Plutiram vreme îndelungata subt luna, în peisagiul vioriu. Vedeam
înainte-mi pe orizontul miezului nopţii, carul mare, cu oiştea întoarsa. Stelele-i clipeau albe în
adancimile lor. Se apropia dimineaţa. Simţii şi-n coada ochiului drept, în gene, manunchi de
raze de la luceafarul zorilor. Cazui într-o aţipire scurta, – ca şi cum m-aş fi scufundat spre alt
taram.
Ma deşteptai între glasuri vesele. Caii rasuflau aburi subt o streşina neagra; saniile se
alaturasera, şi pe-o uşa mare deschisa ieşeau doi razaşi straini, mai tineri decat tovaraşii noştri.
Lucirea zorilor le batea în obraji. Din şandramaua de unde ieşisera, patrunse pana la mine
miros de faina proaspata de papuşoi. Îndata îmi zvoni în urechi şi freamatul apei. Huruiau
pietrele şi batea teica.
– Asta-i moara lui Biţoban, îmi zise cuconu Iancu Iorga. Facem aici popas, pana ce se
lumineaza bine de ziua. Am adus aici şi canii. Ai sa-i vezi dumneata pe aceia şi ai sa vezi şi
pe Ki-ki! Gustam ceva şi îndata ieşim şi cautam stuhurile şi radiurile.
Era bine şi-n moara lui Biţoban. Şi, stand langa un jar naprasnic în odaia morarului,
atat Biţoban, cat şi Iancu Iorga şi-au adus copoii, ca sa-i cunosc numaidecat şi sa ştiu cu cine
am dea face. Canii tovaraşului meu de sanie erau într-adevar nalţi şi pieptoşi şi aveau în
sprancenele şi-n parul lor semne de vanatori, dar şi multe semne amestecate de corci. Aveau
în ei şi ceva de dulai ciobaneşti.
– Buni cani! zise doctorul.
– Ce, cucoane! îşi umfla pieptul şi se înalţa Iancu Iorga. Eu pe Dudaş şi pe Şoimu nu-i
dau pentru o moşie. Aşa cani nu gaseşti dumneata, sa umbli toata ţara Moldovei!
– Aşa este, încuviinţa doctorul privind cu placere în juru-i. Dar Kiki unde-i? Iaca şi
Kiki. Aista-i caţelul pe care l-am daruit eu lui cuconu Neculai Biţoban. Face vreo isprava,
cucoane Neculai?
– Cum nu, domnu doftor? se poate? raspunse blajin razaşul. Eu cu caţelul ista, cand
ies, am aşa o placere – parca m-aş înţelege ş-aş vorbi c-un om…
Iancu Iorgu îmi facea semne cu ochiul şi radea.
– Nu rade, cucoane Iancule, îi zise grav celalalt razaş. Eu l-am vazut ce poate. Şi azi,
cat îi el de mitetel şi cu picioarele sucite, se chiama ca da examen. Ş-apoi, dupa asta, om
preţui ce ai dumneata şi ce am eu.
– Bine, bine… se stapani Iancu Iorga. Ai dreptate şi dumneata, cucoane Neculai. Vad
eu ca ai slabiciune pentru asemenea caţel boieresc. Iar pana ce-om ieşi, ştiu eu ca ai dat
porunca, dupa datina, morarului sa aduca un cauş de fruntea fainii; şi sa zvarla pe carbuni
nişte caraşi prinşi în noaptea asta la produfuri. Îi tavalim dupa aceea într-o salamura cu ardei –
şi mamaliguţa o mestecam mult ş-o coacem bine. Apoi la asemenea lucru se întovaraşeşte
rachiul de prune – grozavie!
– Aferim! încuviinţa Biţoban. Aşa sa fie precum spui. Dumneata, cucoane Iancule,
graieşti uşor, însa cu mult meşteşug. Eu macar ca am viers mai gros, – cu dumneata nu ma pot
lua la clanţa. Numai cat astazi eu puterea mea am sa mi-o arat cu caţelu ist cu picioarele
strambe. Ş-apoi pe urma oi vedea eu ce-ai sa mai zici!…
Am ras cu toţii şi ne-am bucurat, caci intra şi morarul, cu ceaunul de mamaliga şi
caraşii. Şi, gustand şi cinstind, am stat la sfat pana ce s-a facut ziua mare. Iar Dudaş şi cu
Şoimu numai de vorbit nu vorbeau, cum ne arata şi ne dovedea cuconu Iancu: ni se uitau în
ochi şi ne urmareau toate mişcarile. Eu totuşi aceasta agerime a lor eram foarte înclinat s-o
atribui foamei. Nu mi se pareau tocmai bine hraniţi – şi clampaneau prea tare cand se aţineau
şi prindeau din zbor o bucata de mamaliga ori un os de peşte. Kiki, însa, neam boieresc,
somnoros şi gras, numai de cateva ori îşi ridica botul de langa coada, cum sta culcat covrig pe
pat langa stapanu-sau, – şi-şi întinse nasul fin spre mine mirosindu-ma. Simţise ca l-am
mangaiat pe urechile matasoase şi lungi, – ş-avea în ochi o bunatate şo inteligenţa vie care ma
mişcara. Îmi era mila de el ş-aveam îndoieli faţa de încercarea la care era pus, – cand îl
comparam cu tovaraşii lui nalţi, pieptoşi şi cu capetele mari.
Ieşiram în sfarşit în ziua alba, care scapara de soare şi ger. Trecuram în lungul
laptocului ş-al garlei, şi daduram în stufariile cele nalte ale iazului. Cei doi cani ai lui Iancu
Iorga intrara cu putere şi curaj în desime. Leganandu-se pe labele-i strambe, îndrazni şi Kiki
sa se aventureze dupa danşii. Şi-ndata cum intra, dadu glas, subţire şi muzical.
– Aici este vulpe… ne îndemna cu voce scazuta Biţoban. Înşiraţi-va!
– Aş! el bate de frica!… raspunse cuconu Iancu, cat în şaga, cat într-adins. Dar hai sa-i
facem lui cuconu Neculai placere.
Tragand cucoaşele puştii, o apuca rapegior înainte spre o curmatura a stufului. Pe
malul celalalt se aflau trecuţi ceilalţi doi vanatori mai tineri. Izbucnira şi ţahniturile lui Dudaş
ş-a lui Şoimu. Şi pana stuhului se scutura în mijloc, unde era desimea şi taria.
Cand bataile canilor celor mari se întarira, ne opriram neclintiţi pe maluri. Acuma se
vedea lamurit fiorul vulpii prin mijlocul desimii. Copoii lui Iorga o urmareau cu zgomot,
rupand şi calcand trestia cazuta. Şi fiorul cel dinainte mergea lin, ca o dara pe apa.
Deodata, scurt şi energic, tresari iar glasul caţelului. Îmi simţii inima înfierbantata în
piept – caci în bataia bassetului razbatuse ca o chemare anumita. – Adierea de pe pamatufurile
stuhului se abatu şi coti. Caţelul era la coada dihaniei ş-o mana afara. Urmaream pe deasupra
fuga pripita a vulpii spre scapare, spre margine, spre puşca lui Iancu Iorga, Şi ţahnitul subţire
şi patrunzator stapanea din adancimile stuhului pe toţi vanatorii împraştiaţi şi neclintiţi şi
amandoua coastele vaii încununate de radiuri şi ponoare. De-abia într-un tarziu luai sama ca
dau glas şi canii cei mari. Vulpea izbucni cu coada taraiş pe omat în preajma lui Iancu Iorga.
Razaşul o abatu scurt c-un foc de puşca. Bassetul se arata numaidecat din stuh, înotand cu
harnicie ş-o ajunse cand îşi ispravea zvarcoliturile. Ţupai în jurul ei cu luare-aminte, o mirosi
atent, apoi o parasi cu graba şi se întoarse iar la desime. Ţahnitul lui energic şi subţire tresari
îndata iaraşi – şi ramasei cu ochii aţintiţi asupra altei unduiri line, pe subt care îşi taia drum
tainic şi scapare alta salbaticiune.
Ziua aceea prin stuhuri a fost plina de mişcare şi peripeţii dramatice. Dudaş şi Şoimu
s-au purtat şi ei cu vrednicie. Pe langa doua vulpi, acolo la moara, au mai cazut trei la coada
iazului şi alta în radiacul Hulubului. Dar peste toata vrednicia canilor celor mari se înalţa
caţelul cu picioarele sucite al lui cuconu Neculai Biţoban. Umbla ca zvarluga prin desime, cu
hotarare şi fara oboseala – cu nasu-i fin întins şi pipaind omatul şi pamantul. Putoarea
salbaticiunii era pentru el ca un fir solid pe care umbla fara greş. N-avea nevoie de ochi.
Dadea glas puternic prietinilor lui şi fugea cu ardoare pe urma firului mirositor. La urma îşi
facu proba şi la camp deschis. În capatul din vale de la radiacul Hulubului dadu peste un
covru de iepure. Salbaticiunea ţaşni cu urechile înalţate şi caţelul se abatu spaimantat la o
parte. O clipa statu stramb, privind numai c-un ochi pe fugar. Apoi, primind în nari mirosul,
porni la deal pe urma vanatului, ţahnind pe alt ton, mai dulce şi mai stans.
Vorba lui cuconu Iancu, care se strica de ras: înota cu labele strambe şi-şi taraia
pantecele pe omat. El de-abia suia prin cornul radiului, şi iepurele trecuse dealul. Hai-hai,
domol, dand glas: ţah-ţah! – sui şi el pe urma iepurelui şi trecu dealul.
– Acuma, pana ce l-a aduce înapoi, putem fuma o ţigara…, vorbi cu fudulie cuconu
Neculai Biţoban.
Am fumat cateo ţigara ş-am aşteptat, randuiţi în preajma tufarişurilor. Ş-am auzit întrun
tarziu ţahnitul subţire al caţelului. Iepurele a aparut în varful dealului, cu urechile ţapoşe. A
stat privind valea şi împrejurimile: apoi, fara sa-i pese de urmaritorul nevazut, începu a juca în
trei picioare coborand la vale, spre puştile vanatorilor. Se arata şi caţelul drept pe urma lui –
parca nascu din omat, cu urechile-i mari fluturand; – înota cu statornicie şi dadea glas cu
încapaţanare. Cand suna puşca, valea se umplu de ecouri şi ţahnitul lui se stanse deodata. Cu
limba lunga şi gafaind, veni sa miroase vanatul. Apoi îşi ciuli urechile şi-ntoarse un ochi: îl
chiema cuconu Neculai cu glas desmierdator, ca pe-un copil. Cand înţelese chemarea, veni
foarte bucuros, razand cu toata mutrişoara lui deşteapta, şi îndeplini un lucru care birui cu
desavarşire pe Iancu Iorga. Se aşeza popandoc pe coada şi ridica amandoua labele de dinainte
langa botu-i fin. Primi din degetele batranului o patraţica de zahar ş-o cronţai în dinţi cu
placere, închizand pe jumatate ochii omeneşti.
– Apoi s-o sfarşit! striga subţire Iancu Iorga, zmulganduşi caciula din cap şi trantind-o
de pamant. Ma-nchin şi nu mai am nimica de spus. Ne suim rapede-n sanii şi mergem la mine
acasa, unde ne-aşteapta femeia c-un cuptor de placinte. Şi dau cep la un butoiaş de vin de
poama fraga.
S-a încins chef mare la razaşii din Valea Racovei în sara aceia, pentru caţelul cu
picioarele strambe. El însa îşi primise plata, bucaţica de zahar. Cum a dat la lumina şi la
caldura ş-a scapat de mangaieri şi de laude, s-a furişat într-un colţ de divan, s-a facut covrig şa
adormit rapus de truda. Visa ca urmareşte dihanii, scheuna şi ţahnea abia auzit, pe cand noi
beam vin de poama fraga şi mancam placinte moi.

XVIII. Tom a fost odata tanar, ca şi Kiki

Pe-o dimineaţa de sfarşit de august, ţineam un sfat deosebit de important, aflandu-ne
gramadiţi cu canii, cu puştile şi cu tot calabalacul într-o caruţa care suia domol coasta
Popricanilor. Eram patru tovaraşi şi pornisem cand abia nascuse geana de ziua în rasarit. În
drept cu Capu-Dealului, soarele izbucni din ceaţa departarilor Prutului. Scanteia roua pe
ogoarele din vai şin juru-ne aburea o mireazma proaspata şi curata. Nu îngaduiam acestor
splendori a zilelor de vara decat o slaba luare-aminte, – caci se supunea lui cuconu Nicu
Fantazie, doctorul acelui ceas, cazul canelui meu Cezar. Cuconu Nicu asculta cu o gravitate
nespusa, deşi sta într-o poziţie imposibila, cu partea cea mai grea a trupului în fan, în fundul
caruţei, şi cu picioarele peste draghini.
– Întai şi-ntai, cucoane Nicule, îi ziceam eu, – trebuie sa ştii ca i-am dat caţelului acasa,
în familie, educaţia de prepelicar ce i se cuvenea. Iar în primele zile ale sezonului, l-am scos
la camp. O prepeliţa îmi sare de la picior, dintr-o tabla de sorg. Cand a auzit focul de puşca,
Cezar a şi rupt-o de fuga, – ca şi cum aş fi tras în el. A fugit cu urechile palalaind pana pe-un
damb, cine ştie unde. Acolo s-a oprit, s-a întors ş-a privit în urma-i. Am strigat la el, l-am
chemat, – zadarnic. Cum porneam împotriva lui, se retragea. Cu multa rabdare şi blandeţa abia
am izbutit sa nu-l prapadesc prin ogoarele de papuşoi.
– În cazuri de acestea, hotara cuconu Nicu, rabdarea şi blandeţa sunt cele dintai
doctorii.
– Aşa m-am gandit şi eu, cucoane Nicule. L-am luat cu binişorul, ca sa înţeleaga ca nam
nimic duşmanos şi nimic ascuns împotriva-i. Şi dupa doua zile, îl scot iar la camp. Cum
trag un foc de puşca, iar fuge. Nu fuge prea departe; se opreşte şi-ntoarce spre mine privirile.
Înţelege ca n-am vrut sa-i fac nimic, – însa îl îngrozeşte şi-l nebuneşte izbucnirea armei. În
drumul spre casa, izbutesc sa-l apropii. Îi vorbesc şi-l mangai, el îmi raspunde cu prietinie şi
schiauna uşor, parc-ar suspina. Ce-i de facut, cucoane Nicule?
Tovaraşul meu clatina din cap, ganditor şi cu spranceana încruntata. Apoi îşi întoarce
ochii spre Cezar, care sta între noi şi ma asculta atent: e un prepelicar cu botul fin, cu pete
castanii şi albe.
– Acesta-i nenorocitul? întreaba cuconu Nicu.
– Acesta-i, raspund eu cu umilinţa.
– Dupa cat se vede, e din neam bun.
– Da, cucoane Nicule. Se trage din nişte pointeri pe care i-a adus cuconu Grigoraş din
strainatate, în 1889.
– Ştiu, ştiu, îngana cuconu Nicu, cunosc tot neamul. Din cand în cand s-alege aşa cateun
nemernic pe care cu greu îl poţi aduce la calea adevarului. Am patimit şi eu cu cani de-a
lui cuconu Grigoraş.
– Şi ce-ai facut, cucoane Nicule?
– Ce sa fac? n-am facut nimica. M-am nacajit cu ei pana ce sau dat la brazda, ori i-am
lasat în plata lui Dumnezeu. Se poate, cucoane, sa nu faci mare isprava cu Cezar al dumitale.
Mai bine ţi-ai cauta un brac, cuminte, ca Tom al meu. Ce slujba mi-a facut mie ista, cucoane!
Grozav cane. De cand a îmbatranit, l-au umplut guta şi reumatismele; nu prea aude bine; i-a
slabit şi mirosul, – îl scot la camp mai mult de mila. Dar a fost un cane, cucoane, cu care mam
putut mandri. – Tom! striga cu putere cuconu Nicu.
Tom ridica greoi din fan capu-i mare cu urechi lungi. Ne privi cu ochi trişti şi fara
lucire, – ochi de batran care sufere.
– Sa vedem, mai Tom, daca-ţi mai aduci aminte de pe cand erai tanar…, zice cu
melancolie şi cu glas mai scazut tovaraşul nostru. Tom îl priveşte cu prietinie, apoi îşi închide
ochii şi-şi pleaca botul între labe, în fan. În privirile lui cuconu Nicu a lucit aceeaşi tristeţa şi
aceeaşi oboseala. Caci nici el nu mai este tanar şi l-au slabit reumatisme şi pneumonii
vanatoreşti. Nici el nu mai aude tocmai bine. Dinţii de criţa de altadata au lipsuri. Frumuseţa
şi vigoarea barbaţiei au ramas un vis al anilor de demult.
– În sfarşit, ultima întamplare…, încep eu iar.
– Ce întamplare? tresare nedumerit cuconu Nicu.
– Ultima întamplare cu Cezar.
– Aha! Bine, cucoane; spune-o s-o auzim şi sa vedem ce este de facut.
– Ultima întamplare, urmez eu, s-a petrecut alaltaieri. Eram cu tovaraşi. Cand aude
Cezar doua focuri unul dupa altul, unul ici şi unul colo, o porneşte la fuga, pe şleah, înapoi.
Dupa el nu ma mai pot întoarce, ca am tovaraşi. Ma cuprinde ş-un desgust de asemenea
dihanie fara judecata, şi-l las sa se duca şi sa se prapadeasca. S-a dus şi nu l-am mai vazut. Mam
luat cu tovaraşii, din ogor în ogor şi de pe mirişte pe mirişte, – şi, într-un tarziu, cand nentoarcem
la caruţa, ma apuca, aşa, o parere de rau ca mi-am prapadit canele. Pornim pe şleah
îndarat. Şi ce sa vezi dumneata? La cotul drumului, în dreptul Moimeştilor, din nişte tufe
dosite în laturea şanţului, numai ce vad c-apare Cezar. Salta vesel catra noi şi se bucura ca nu
m-a prapadit…
– Hm! reflecteaza cuconu Nicu; sa vezi dumneata ca dihania are sa fuga şi astazi…
Langa genunchiul meu, cu capu-nalţat, Cezar îmi urmarea povestirea. Îşi auzea din
cand în cand numele şi tresarea, iar coada i se mişca în fan ca un şarpe.
– Ai sa fugi şi astazi? îl întreb eu.
El schiauna încetişor şi tremura ca de frig.
– Vai de capul lui! zice cu mila cuconu Nicu, şi priveşte cu dispreţ şi cu buza rasfranta
spre caţelandru. Dar nu-nţeleg, frate, tresare el apoi îndata, ce fel de caruţa-i asta. Stau aşa de
rau, încat mi-au amorţit ciolanele. Nu pot sa ma mişc nici într-un fel de atatea javre, picioare
şi buclucuri. Drept sa va spun, cateodata vanatoria-i meserie grea şi eu am de gand sa ma las
de dansa…
Cum ajungem însa în deal la Popricani şi coboram într-o mirişte de sora-soarelui, cum
primeşte în obraz soare de dimineaţa şi miros de sulcina, cuconu Nicu începe sa se mişte cu
vioiciune. Începe sa-şi aduca aminte de alte expediţii, cu zeci de ani înapoi, tot prin aceste
locuri; apoi, în franţuzeşte, porunceşte lui Tom sa vie subt ţava puştii lui.
Ne înşiram cu canii în mirişte, înspre o padure, înspre nişte papuşoaie, înspre valcele
traganate, şi soarele vibreaza prelung în jurune. Sar prepeliţi, c-un ţipet uşurel şi tremurat, şi
sfaraie în linie dreapta, peste canafurile mohorului. Tovaraşii mei au tras. Cezar sa zvarlit
cateva copce îndarat. Apoi s-a oprit ş-a întors botul spre mine. Îl chem. Eu, cu Cezar, ma
înţeleg romaneşte. El asculta şi vine langa genunchiul meu. Îl trag uşurel de ureche şi încerc a
dezlega judecata lui şi fenomenul nou. Fara îndoiala, acuma se teme sa fuga, ca sa nu ma
piarda, – cum era cat pe ce sa se întample alaltaieri. Astfel şi-a putut birui pentru întaia oara
groaza de tunetul puştii.
– Îţi era frica de puşca? îl întreb eu. Trebuie sa te stapaneşti.
– Cam greu… schiauna el, şi ma priveşte ţinta, cu bucurie, drept în ochi.
– Aşa-i ca n-a mai fugit? îmi striga din stanga mea, din mirişte, cuconu Nicu. Trebuie
strans ţinut şi pedepsit; altfel n-ai sa faci nimic cu el! Ici, Tom!
Tom umbla greoi, cu picioarele dindarat betege şi reumatice. Din cand în cand se
opreşte şi întoarce spre stapanul sau ochii trişti. Sar alte prepeliţi. Tovaraşii mei trag. Cezar
are tresarirea obişnuita, dar se stapaneşte langa piciorul meu. Şi fara îndoiala ca nu poate
înţelege nimeni ce preţ are acest fapt pentru vanatorul de prepeliţi, a carui arma, chiar de
fabricaţie englezeasca, e de importanţa secundara.
– La camp, canele este totul, cucoane! îmi striga cuconu Nicu, Ici, Tom! Ici!
Dar Tom a încremenit în aret, lang-o tufa, – într-o poziţie frumoasa, cu capul sucit
uşor, ca de demult, în tinereţa. Cuconu Nicu întoarce spre mine un obraz înflorit de admiraţie:
– Straşnic cane, cucoane! Ceasornic!
A sarit prepeliţa; tovaraşul meu a tras; apoi comanda lui Tom sa-i aduca vanatul cazut.
Dar Tom pare puţintel încurcat şi fiorul de tinereţa, care a strabatut o clipa prin el, s-a stans.
– Sug, Tom! striga cuconu Nicu.
Batranul nu simte vanatul. Se învarte în preajma lui cuconu Nicu la întamplare.
Tovaraşul meu începe sa se supere. Pune mana pe cravaşa. Striga iar, din ce în ce mai
întaratat:
– Sug, Tom. Sug, aport, pil, aport, sug!…
Toate îndemnurile în limba straina sunt de prisos. Împovarat, Tom îşi pleaca spre
pamant capul; apoi se culca-n mirişte, subt ameninţarea cravaşei.
– Sug, Tom. Sug, aport, pil, aport, sug! îndeamna iar, aţaţat şi tulburat, cuconu Nicu.
Apoi ofteaza şi se aşaza şi el la pamant, întristat ca şi Tom.
Deodata, la caţiva paşi de mine, observ ca s-a oprit Cezar, cu botul ridicat în adierea
dimineţii. A încremenit într-o poziţie mladioasa şi tanara. Pentru întaia oara primeşte în nasu-i
fin emanaţiile prepeliţei ascunse. N-o vede, dar o simte aproape de el. O adiere tot aşa de
subtila ca lumina a trezit dintr-odata în el pe vanator. Clipa aceasta e hotarul înţelegerii şi
carierei lui. Paşesc langa el şi-l îndemn încet. Tresare, simte mişcarea prepeliţei ranite, se
rapede instinctiv şi inconştient. O pierde o clipa; o gaseşte iar; o prinde în gura delicat, şi, la
îndemnul meu, mi-o aduce, înca ameţit, înca nehotarat… Îl mangai şi-i vorbesc şi el manţelege.
Amandoi suntem fericiţi. Şi cand ridic ochii, vad pe cuconu Nicu zambindumi cu
melancolie. Mangaie şi el cu varful cravaşei pe Tom şi l-a iertat. Se ridica cu greutate din
mirişte, gemand şi cu încheieturile scarţaind.
– Ici, Tom. Hai, moşnege, sa mai încercam. Ziua-i frumoasa şi lina. Şi-n padurice
gasim loc mai bun pentru hodina amiezii…
Pornesc domol, înca subt iluzie şi subt stapanirea trecutului. Batranul meu tovaraş
umbla mai încovoiat de grumaz, iar Tom, scapatand de picioarele dindarat, ocoleşte atent prin
preajma tufelor – care încep sa fie pentru nasul lui taine închise. Dimpotriva, pentru Cezar, o
lume noua se deşteapta. Nu exista pentru el cu puţine clipe înainte. Acum îi radiaza de
pretutindeni, din ascunzişurile campiei, din vant, din pamant şi din soare. Sunetul puştii acum
pentru el e un semnal prietinos. Înţelegerea lui a suit o culme, de unde stapaneşte lumea noua.
Şi-ntre el şi mine s-a statornicit un raport, din care aproape au disparut prejudecaţile
oamenilor. Suntem doi camarazi şi, la umbra paduricii, mancam din aceeaşi bucata de pane.
Apa din bidon o împarţim. Şi ne întindem pe iarba alaturi, subt stejari tineri, între florile de
lumina, în caldura neclintita. Sfaraie cosaşii pretutindeni, cat ţin campiile în soare,
pretutindeni pana la orizont, necontenit, staruitor şi uniform ca tacerea.
Şi, cand ne pornim iar ratacirea prin papuşoaie şi mirişti, întrun tarziu catra asfinţitul
soarelui, cuconu Nicu Fantazie se opreşte şi admira cu seriozitate manevrele lui Cezar.
– Ce ţi-am spus eu, cucoane? îmi vorbeşte el cu patrundere. Cezar al dumitale s-arata
destul de bun ş-ai sa faci isprava cu el. Ai sa ai un cane, cum a fost Tom al meu. Ceasornic,
cucoane! Ce expediţii am facut cu el, – cand ţi-oi spune, n-are sa-ţi vie a crede! Ici, Tom!
Baga de sama, Tom. Numai trebuie sa ştii sa-i faci educaţia şi sa-l ţii în frau. Ici, Tom! – Ici,
Tom! racni cu disperare, deodata, cuconu Nicu. Vina-ncoace, darlaule! Nu vrei s-auzi! Are sa
te iee acuşi mama-Dracului!…
Tom veni trudnic, cu capu-n pamant, supus şi nenorocit, – cu lumina unei lumi trecute
în ochii lui blanzi. Tuşind din ce în ce mai înecat, cuconu Nicu îşi zvarli ţigara şi se aşeza
iaraşi la hodina, lipindu-şi spatele de ţarana fierbinte, cu faţa catra cer, pe cand tovaraşii sai
mai tineri, dezbracaţi de bluze, cu manicile camaşilor suflecate pana la cot, cu piepturile
desfacute, înaintau prin lumina cu putere şi fara truda, cu canii harnici între danşii. Mergeau
fericiţi, cu pasiunea pulsandu-le în sange, spre amurgul nebanuit, care-i aştepta la sfarşit.