Odata pe vremea de demult, cand mancau șoarecii pe pisici și erau mai înalți ai pitici, adica așa vine vorba, dar eu spun adevarat, s-a întamplat de a varsat stapanul pasarilor din lumea asta cinci kile de mei și a buciumat din bucium ca sa se stranga toți supușii lui de pe pamant și sa împarta meiul frațește.
Pasarile, cum au auzit buciumul, cum s-au adunat, care de pe unde erau, de au împarțit meiul parte dreapta, cum le-a fost poruncit stapanul. Dar dupa împarțeala — vezi dumneata cum s-a potrivit — a prisosit un bob. Prisosind al bob, s-au repezit toți, unul ca sa-l ia el, alalalt ca lui i se cuvine, ș-a ajuns treaba, din vorba în vorba, de s-a facut o bataie așa din cale-afara, ca, cica, care a scapat, a scapat mai schilod, mai ciontit, cum a putut sfarși, dar care a murit, apoi a murit de tot.
Din asta bataie a ramas beteag de aripa și Sur-Vultur, nazdravanul de pe taramul alalalt, care, cum s-a simțit ca-l doare aripa, a dat dosul taraș-grapiș și el cum a putut, într-o padure mare cu copaci groșigroși!… de nu era în puterea omului sa-i fi cuprins în brațe, și înalți, de nu le puteai vedea varfurile sa fi avut cinci perechi de ochi, și s-a așezat p-o craca cam la marginea ei. Acolo, daca s-a așezat, n-a stat mult și iaca s-a pomenit c-un vanator ca întinde pușca sa-l împuște.
— Mai creștine, zise Sur-Vultur cum vazu așa, lasa pușca jos, nu ma omorî, ci ia-ma de ma du acasa și ma hranește, ca ți-oi prinde și eu bine candva.
Vanatorul, auzindu-l vorbind omenește, lasa pușca jos pana sfarși, iar dupa ce sfarși, iar o întinse spre el.
— Mai creștine, mai, te-nțelege, mai, ca nu-ți vorbesc de rau. lasa pușca-n jos.
Ăla nu vru, asta îl ruga… În sfarșit, pana-n trei ori; la a treia oara se hotarî și vanatorul sa-l cruțe și-l lua cu dansul acasa, gandind și el ca, cine știe?… o fi ceva daca vorbește el ca oamenii. Și-l duse acasa.
Cum ajunse, îl obloji la aripa cu boz, cu una, cu alta, sa-l vindece mai repede.
Dupa ce-l obloji bine, Sur-Vultur ceru sa-i taie o vaca sa manance ș-o manca toata. A doua zi, nu, ca sa-i mai taie una.
— Pai bine, mai Vulture, tu ma lași sarac, mai!
— Lasa, ce-ți pasa, raspunse Sur-Vultur, știu eu ce fac, daca-ți place; daca nu… eu altfel nu pot sa te ajut întru nimic.
— Mai na, dar.
Și-i dadu sa manance cate o vaca în fiecare zi, pana nu-i mai ramase nici una. Ce era sa faca? intrase în hora. În ziua cand îi dadu p-a mai de pe urma, se pomeni cu Sur-Vultur ca-i zice sa bata o prajina de noua stanjeni în mijlocul curții, ca de vro palma în pamant, și, dupa ce o batu, Sur-Vultur o lua în sus și du-te, și du-te, și iar mai du-te… s-a dus pana l-a pierdut din ochi omul. Cand l-a pierdut din ochi, a început și el sa fluiere.
— Ia te uita, ma, îmi manca vitele și ma lasa așa!… Și puse mana sa se scarpine în cap.
În vreme ce se scarpina el în cap de necaz, numai se pomeni ca-i vajaie ceva la ureche; cand se uita, ce sa vaza? Sur-Vultur se napustise tocmai d-acolo din vazduh, cat putuse, cu pieptu-n prajina din mijlocul curții, și cum o izbise cu osul pieptului o varase pe toata în pamant.
Apoi se îndrepta spre roman și-i zise:
— Îmi încercai puterea; acu pun-te-n spinarea mea și aidi! Dupa ce plecara înalțandu-se în vazduh, taman cand erau peaproape de vantul turbat, Sur-Vultur numai dadu drumul romanului din gheare și dupa ce-l lasa de se învarti nițel, iar îi dadu și iar îl prinse, pana în trei ori, dupa care-i zise:
— Vezi, așa frica am pațit și eu cand ai întins pușca spre mine, cum ai simțit și tu acu cand îți dadui drumul.
Apoi, dupa ce mai umblara, vreme îndelungata, iaca dadura de niște case, de la soare a fost putand ține romanul ochii deschiși, dar la ele nu i-a putut de loc. Sur-Vultur îi zise:
— Du-te în casele alea, ca sunt casele sora-mi, și cere și tu din pomana, ca-mi face mie, gandește c-am murit; iar cand ți-o da, tu sa zici: „Bogdaproste, sa fie pomana cui a facut-o, da Sur-Vultur sa traiasca unde-o fi”. Și sa-i ceri nuca seaca dintre capataie.
— Bine, raspunse omul și pleca.
Dac-ajunse la casa surorii lui Sur-Vultur, și daca i-a dat și lui din pomana, el a raspuns:
— Bogdaproste, da pomana sa fie cui a facut-o, iar Sur-Vultur sa traiasca unde-o fi.
— Ce, ori n-a murit? ori traiește? întreba cu bucurie sora; și de ce n-a mai venit p-acasa?… pe un’ s-a ratacit?…
— Vine acasa, raspunse romanul, da auzi, cica întai sa-i dați nuca seaca dintre capataie, și dupa aia vine, ca-i trebuie sa faca nu-ș’ ce cu ea.
— Ba aia-i vorba! raspunse sora; nu l-am vazut de-atata vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da nuca seaca n-o dau.
Auzind așa, romanul se-ntoarse îndarat, unde lasase pe Sur-Vultur, și-i spuse ca iaca și iaca.
— Sui pe spinarea mea, zise atunci Sur-Vultur, și hai sa mergem la frate-meu. Și o pornira.
Daca ajunsera la frate-sau, coborî romanul jos de pe spinarea vulturului și se duse și la el, dupa ce-l învața Sur-Vultur sa zica tot vorbele ce zisese cand fusese la sora-sa. Dar și frate-sau raspunse tot în chipul ala:
— Nu l-am vazut de-atata vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da nuca seaca nu i-o dau.
Atunci Sur-Vultur, vazand ca nici frate-sau nu-i da ce cere, o porni spre casele nevesti-si.
Alaturi de casele ei era un puț. Sur-Vultur zise romanului:
— Du-te de scarțaie cumpana puțului nițel și de te-o întreba cine e, sa spui ca ești om bun și ești trimis de Sur-Vultur.
Se duse romanul, scarțai cumpana puțului și numai iaca auzi un glas:
— Cine e acolo la puț? ca am o cațea brancușe, cu dinții de oțel, cand i-oi da drumul îl face mici farame.
— Om bun e, raspunse romanul, trimis de Sur-Vultur.
Cand auzi nevasta lui Sur-Vultur așa, îndata ieși afara la poarta și-l pofti în casa și-l ospata, și-i dadu de baut, și apoi îl întreba ca ce vești îi aduce de la barbatu-sau.
— De vești, slava Domnului, sunt bune, e sanatos, voinic; a avut un beteșug la o aripa, da i-a trecut; acum m-a trimis pe mine, ca, cica, auzi, sa-i dai dumneata nuca seaca dintre capataie, ca-i trebuie, nu-ș’ ce sa faca cu ea.
Nevasta, cum auzi ce-i cere, cum a raspuns:
— Sa știu ca nu mai vad cat oi trai nuca seaca, dar eu i-o dau, ca el multe știe face cu ea. Și i-a dat-o.
Dupa ce i-a dat-o și-a luat romanul ziua buna, a mulțumit ca l-a ospatat, și a plecat de i-a dus nuca lui Sur-Vultur.
Cum a vazut Sur-Vultur nuca, îndata i-a zis romanului sa se urce iar pe spinarea lui, ca-l duce acasa îndarat.
Dupa ce umblara ei pana sfarșira calea toata, cata era, au ajuns cu bine în parțile unde sta romanul. Acolo dac-au ajuns, s-a coborat din spinarea lui Sur-Vultur, și dupa ce s-a coborat, dansul i-a zis:
— Ei, acu na ție nuca seaca dintre capataie; cand îi avea trebuința, despic-o frumos cu varful custurii, ca are sa iasa din ea vite multe; vinde din ele, taie, fa ce știi; iar ce ramane, baga-le la loc înapoi, plesnind din ast bici.
Și dupa ce-i dadu Sur-Vultur și biciul, își lua ziua buna de la el și se ridica, încet-încet, rostogolindu-se în slava cerului facandu-se mai mic, mai mic, pana nu se mai vazu.
Dupa ce se facu Sur-Vultur nevazut, romanul varî nuca în san, puse biciul în desaga, ca era bici mic, și-o porni înainte de merse pan’ dadu d-o padure mare, verde și racoroasa.
Dac-ajunse la padurea asta, mai umbla ce mai umbla prin ea, și gasi un luminiș unde se așeza la umbra unui frasin, sa-i traga un pui de somn, sa-și mai vie în fire, ca era amețit de drumul ce facuse prin vazduhuri.
Adormi; daca adormi, nu se mai trezi pana înspre seara, cand cobora soarele spre asfințit; iar dupa ce se deștepta, nemaiputand rabda pana sa ajunga acasa, scoase custura și crapa nuca seaca.
Ce sa vezi, cand o despica!… Cate nații de vite în lumea asta, el le-a fost avut toate; se umpluse luminișul de mișunau, nu mai aveau loc de loc; un ac sa fi aruncat și nu cadea jos: boi cu coarnele aduse, lungi de cate un cot, vaci mai marunte cu ugerele pline de-abia le puteau purta, oi cu lana ca matasea, armasari de mancau foc, catari, magari, capre, pana și cerbi cu coarnele înramurite; tot felul de lighioane, care vasazica, erau acolo.
Se uita el bucuros la ele, le mai scuipa sa nu le deoache, ș-apoi se duse la dasaga sa scoata biciul sa plesneasca, ca sa le bage la loc.
Cand colo, ce sa vezi? ia biciul de unde nu e… ca-ncoa, ca-ncolo, c-o fi tunsa, c-o fi rasa, biciul nu era și pace. În somnul lui, cine știe, o fi trecut vreun hoț și negasind nimic la el, ca bani n-avea nici frantura, o fi luat biciul sa nu zica încailea ca nu s-a ales cu nimic.
Ei, acum ce sa faca el cu vitele? Ca sa le ia sa le maie de la spate, nici gand sa fi avut; cum era el sa maie sumedenia aia mare? ba se mai și raspandisera prin padure. Se așeza și el p-o buturuga și începu a plange, blestemand ceasul cand adormise. În vreme ce plangea el, numai iaca se pomenește alaturi cu Tartacot, barba d-un cot, calare p-o jumatate de iepure șchiop, care-i grai așa:
— Ma romane, nu mai plange, ca știu ce ai tu, și ma prind sa-ți aduc vitele și sa ți le var în nuca, daca mi-i da nadejdea ta d-acasa…
— Da ce nadejde mai am eu acasa, vai de capul meu?! zise romanul suparat.
— Ai, ce-ți pasa, tu fagaduiește-mi-o, și eu îți var vitele la loc.
— Apoi, dar, daca e așa, ți-o dau, raspunse romanul.
— Bine, ne-am învoit — urma a grai Tartacot, și scoase dintre firele barbii un bicișor numai cat degetul al mic, și plesni de trei ori din el.
Cum plesni, cum intrara toate vitele în nuca, nuca se închise la loc, și romanul se pomeni iar cu vitele înauntru; iar Tartacot îi dadu și biciul, sa se slujeasca cu el la trebuința.
Dupa aia Tartacot pieri, și ramanand romanul singur, o porni înainte spre casa.
Pe drum se întalni la un puț cu un flacau zdravan și frumos, c-o desaga la spinare, și-l întreba unde se duce?
— Un sa ma duc? raspunse flacaul, ma duc unde m-a randuit tata la Tartacot al de are barba d-un cot și umbla calare pe o jumatate de iepure șchiop. Și pleca înainte flacaul.
Taman atunci își aduse aminte bietul om ca-și lasase nevasta borțoasa cand plecase, și ca flacaul ala era nadejdea de care el nu știa, și pe care o fagaduise lui Tartacot cand i-a bagat vitele în nuca.
— Care vasazica, eu lipsesc d-acasa de vro 16— 17 ani, se gandi el, ca el știa ca lipsea de mult, dar nu credea ca e atat. Mare, cum trecu vremea!
Și începu a plange de necaz, ca, cum sa-și dea el copilul pe mana nazdravanului ala, fara sa se gandeasca; mai bine se lipsea de vite, ca, cu așa voinic de flacau își agonisea el painea de toate zilele… Ei, dar ce sa mai zici? Ce se facuse, se facuse. O lua și el înainte și se duse acasa.
Flacaul, dupa ce umbla vreme ca la vreun an de zile, ajunse la Tartacot, care îi și arata ce avea sa faca; și fiind flacaul vrednic, în curanda vreme facu pe nazdravan sa-l iubeasca, sa-l îngrijeasca și sa-i dea ce avea mai bun.
Alaturi de ținuturile lui Tartacot erau ținuturile Dracului, care avea o fata… o dracoaica și jumatate, cu niște ochi de scaparau scantei, cu gura mica… nu semana cu tata-sau, neam; se vede ca era facuta cu vreo pamanteanca. Dar acum cu cine era facuta, nu e treaba noastra, atat ca flacaul se amoreza de ea; și s-amoreza nu gluma, ca de n-o vedea într-o zi se prapadea de tot; fata iar, cum era împresurata tot de pocituri de draci, scalambaiați și negri ca taciunele, fara nici un lipici, se amoreza de el și mai și ca el de ea, și vazand ca nu e rost sa se ia amandoi, ca, cum s-ar fi învoit dracu?… hotarara sa fuga… și așa și facura.
Într-o noapte, numai o puse flacaul alaturi p-un armasar turbat al lui pe care i-l daruise Tartacot, și p-aci le fu drumul!… Taman spre dimineața prinse de veste dracoaica, muma dracului, de fuga nepoata-si, și repede porni pe fiu-sau în urma lor.
Cand a fost aproape sa-i ajunga, fata simți și i-a zis flacaului:
— Ia te uita-ndarat sa vezi ce se zarește.
— Vine repede o cioara neagra, raspunse flacaul dupa ce se uita.
— Ăla e spurcatul de tata, zise fata; eu ma fac bisericuța, tu fa-te calugaraș înaintea bisericuței.
Se facura așa, și numai iaca și cioara fuga trecu pe langa ei, uitandu-se-ncolo, ca nu-i e datina dracului sa treaca pe langa biserica și sa se uite la ea. Apoi, dupa ce se mai duse înainte, vazand ca nu da de ei, se întoarse înapoi și se duse acasa. Cum trecu pe langa tineri înapoi, cum se prefacura și ei la loc oameni și pornira repede înainte.
Cand ajunse dracul acasa și spuse ma-si ca n-a vazut nici urma de fata or de flacau, numai o bisericuța c-un calugaraș, dracoaica i-a dat o palma de i s-au zguduit creierii-n țeasta…
— Ăia erau ei, netrebnicule, nici atat nu te-ai priceput? Fuga-ndarat dupa ei, ce mai stai? Sa-i ajungi și sa mi-i aduci acilea, sa le arat eu fuga.
Dracul, cum a auzit vorba ma-si, fuga-ndarat, pana iar s-a apropiat de fugari.
— Ia te uita înapoi, ce vezi? zise iar fata flacaului.
— O coțofana neagra vine de foc.
— Fa-te pieptene și eu padure.
Pan’ sa se faca, dracul și el acilea; da de un’ sa știe el ca pieptenele și padurea sunt fugarii, dupa care alerga el? Ca el nu se prea pricepea așa de mult la d-alde astea; astea ma-sa le știa bine. S-a întors îndarat, iar fara isprava. Dracoaica, daca l-a vazut așa de nevoiaș, l-a scuipat de necaz: apoi a pus o hanța pe ea, a încalecat pe piua, a dat cu pistolul în fundul piuai și o data a sarit trei hotare, lasand flacari în urma.
Fata, cum simți ca se apropie bunica-sa, a carei putere și vicleșug le cunoștea bine, o cam sfecli, dar tot nu se dadu prinsa: se facu o balta mare… și pe flacau îl prefacu într-un rațoi. Cand veni dracoaica a batrana și vazu balta, îndata pricepu ca aia e fie-sa și rațoiul flacaul, dar era taman în mijlocul balții, și nu-l putea ajunge, ca fata îl învațase pe el dinainte sa stea departe de mal și sa nu cumva sa deschiza ochii, ca i-i ia ma-sa, ci sa-i ție închiși strans.
Matușa l-a tot momit cu una, cu alta… ca sa vie sa-i dea rame sa manance… ca aia, ca ailalta — rațoiul nu se apropia…
— Rațoiaș, maica, — urma dansa, vazand ca nu e chip sa-l înduplece a veni la mal — ai vazut tu dracoaica adevarata cum e? N-ai vazut. Ia te uita-ncoa, ca eu sunt curat dracoaica, fata nu e, ea e corcita.
Flacaul, prost, ce-i veni?.. sa vaza și el cum e dracoaica, ca tot auzise mereu, dar de vazut nu vazuse niciodata… Deschise ochii s-o vaza și, cum îi deschise, cum i-i sorbi dracoaica, și pleca lasandu-l orb. Dupa ce pleca batrana, fata și flacaul se prefacura oameni iar la loc.
— Ei, vezi, zise fata, nu ți-am spus sa nu deschizi ochii? Acu ramaseși orb! Da lasa ca tot am nadejde sa ți-i pui la loc. Așteapta-ma aici, ca eu ma duc sa încerc sa-i fur. Pe batrana a fost ajuns-o un somn într-o padure mare, langa un izvor.
Fata, trecand p-acolo, o vazu și daca o vazu, îi desfacu binișor mana în care ținea strans ochii flacaului, îi lua și puse în locul lor un gainaț de cioara; apoi se întoarse îndarat.
Matușa, dupa ce s-a deșteptat, și-a luat picioarele la spinare și a plecat spre casa. Cand a ajuns, fiu-sau a întrebat-o:
— Ei, ai facut vreo isprava?
— Cum sa nu fac? ce, sunt natanga ca tine? i-am sorbit ochii… ia uite-i…
Cand desfacu mana sa-i arate ochii, ce sa vaza? Gainațul de cioara.
— Asta ți-e pricopseala? întreba dracul pe ma-sa, care ramasese cu gura cascata — apoi dar… na!… Și-i plesni o palma matușii, vere, de-i sarira ochii din loc și ramase ea oarba.
Fugarii, de dincolo, vazandu-se scapați teferi și nevatamați, se dusera acasa la tata baiatului unde dupa ce se cununara, facura o spuza de copii și traira cu toții mulțumiți pana la adanci batranețe…
Iar eu încalecai pe o viespe
Ș-o lasai la dumneavoastra-n iesle,
Sa te duci, cucoane, ca ești stapan
Sa spui sa-i dea și ei nițel fan.