Erau odata douazeci și cinci de soldați de plumb și toți erau frați, fiindca fusesera facuți dintr-o lingura veche. Țineau pușca în mana și fruntea sus. Aveau o uniforma foarte frumoasa, roșie și albastra.
Cel dintai lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, cand s-a ridicat capacul de pe cutia în care ședeau, au fost cuvintele: „Soldați de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un baiețaș care batea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos și i-a înșirat pe masa. Toți semanau leit între ei, unul singur era puțin mai altfel: avea numai un picior, pentru ca fusese facut cel din urma și nu mai ajunsese plumbul; dar deși avea numai un picior, statea tot așa de drept ca și ceilalți cu doua picioare și tocmai el avea sa faca cele mai mari ispravi, așa cum aveți sa vedeți îndata.
Pe masa pe care stateau ei înșirați mai erau o mulțime de jucarii; era mai cu seama un castel de hartie de toata frumusețea. Pe ferestre puteai sa te uiți înauntru și sa vezi toate încaperile. În fața castelului era un palc de copaci și în mijlocul lor era o oglinjoara care închipuia un lac. Pe ea pluteau și se oglindeau lebede de ceara. Toate jucariile erau dragalașe, dar cea mai dragalașa era o fetița care statea în ușa castelului; era facuta și ea din hartie, însa avea haine frumoase și pe umeri o panglica subțire și albastra, chiar ca o broboada. Pe broboada, drept la mijloc, era o stea stralucitoare, cat fața ei de mare. Fetița statea cu brațele ridicate, fiindca era dansatoare și își ridicase și un picior, dar așa de sus încat departe soldatul de plumb nu vedea unde-i și credea ca fata are ca și el numai un picior.
„Ar fi o nevasta tocmai potrivita pentru mine – se gandi el; atata numai ca e cam boieroaica, sta într-un castel și eu stau într-o cutie în care suntem douazeci și cinci de inși; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da eu tot am sa încerc sa intru în vorba cu dansa.”
Și s-a întins cat era de lung dupa tabachera de pe masa. De aici, putea sa se uite în voie la dansatoarea cea mititica și subțire, care statea mereu într-un picior, fara sa cada.
Seara, soldații de plumb au intrat în cutie și toți cei din casa s-au dus la culcare. Și atunci, cutia cu muzicuța a început sa cante tot felul de cantece vesele. Soldații de plumb au început sa zanganeasca în cutia lor, fiindca voiau și ei sa iasa și sa vada ce-i, dar nu puteau sa ridice capacul. Spargatorul de nuci se dadea de-a tumba și creta se zbenguia pe tablița. De atata larma, canarul s-a trezit și a început și el sa vorbeasca în versuri. Numai soldatul de plumb și cu dansatoarea nu se mișcau din loc. Ea statea mereu într-un picior, în varful degetelor și cu brațele întinse, el statea tot așa de neclintit pe singurul lui picior și nu-și lua nici o clipa ochii de la dansa.
Deodata, ceasul a batut douasprezece și poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabachera nu era tutun, era numai un dracușor mititel și negru. O șmecherie strașnica!
– Asculta, soldat de plumb – a spus dracușorul – muta-ți ochii în alta parte!
Dar soldatul parca nici n-ar fi auzit.
– Bine, ai sa vezi tu maine dimineața! a spus dracușorul.
Cand s-a facut ziua și copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb și l-au pus pe marginea ferestrei și, deodata, c-o fi fost dracușorul, c-o fi fost vantul, fereastra s-a deschis și soldatul de plumb a cazut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A cazut cu piciorul în sus și s-a înfipt cu chivara și cu varful baionetei între doua pietre ale caldaramului.
Fata din casa și baiețașul s-au dus repede jos ca sa-l caute; dar, cu toate ca erau cat pe ce sa calce pe el, nu l-au zarit. Daca soldatul de plumb ar fi strigat: „Aici sunt!”, desigur ca l-ar fi gasit, dar el n-a strigat fiindca era în uniforma și nu se cuvenea sa strige așa, în gura mare.
Începuse sa ploua. Picaturile cadeau tot mai dese și de la o vreme turna cu galeata. Dupa ce-a trecut ploaia, au venit doi baieți.
– Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia sa-l luam și sa-i dam drumul pe apa!
Au facut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre și i-au dat drumul pe apa care curgea prin șanțul de pe marginea strazii; cei doi baieți alergau pe langa el și bateau din palme. Ce umflata era apa și ce valuri facea! Fusese ploaie, nu șaga! Luntrea de hartie se legana încoace și încolo și cateodata se învartea așa de repede încat soldatul tremura. Dar tot neclintit ramanea, fața îi era nemișcata și el se uita drept înainte și nu scapa pușca din mana.
Deodata, luntrea a intrat pe sub un podeț. Era întuneric chiar ca în cutie.
– Oare unde ma duc? – se gandea el. Asta-i numai din vina dracușorului! Ah, daca fetița aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar pasa chiar daca ar fi de doua ori mai întuneric decat este!
Deodata, a venit un șobolan care își avea casa acolo, sub podeț.
– Ai pașaport? – a întrebat șobolanul. Arata-mi pașaportul!
Soldatul de plumb n-a raspuns nimic și și-a strans și mai tare arma la umar. Luntrea a plecat mai departe și șobolanul dupa ea! Brr!, cum își mai ranjea dinții și striga la așchiile și la paiele care pluteau duse de apa:
– Opriți-l! Opriți-l! N-a platit vama și nu a aratat pașaportul!
Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut sa vada o clipa lumina zilei cand a ieșit pe sub podeț, dar deodata a auzit un vuiet care ar fi speriat și pe un om, cat de viteaz. Aici, la capatul podețului, paraiașul de ploaie se varsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot așa de primejdios cum ar fi pentru noi daca ne-am rostogoli într-o cascada.
Acuma era greu de tot. Luntrea a ieșit de sub podeț; soldatul se ținea cat putea mai drept, nimeni n-ar fi putut sa spuna ca a clipit macar! Luntrea s-a învartit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apa și a început sa se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apa pana la gat; luntrea se scufunda tot mai tare și hartia tot mai tare se desfacea; apa-i ajunsese soldatului pana peste cap. El se gandea la dansatoarea cea mititica și dragalașa, pe care nu avea s-o mai vada niciodata, și-n urechile lui rasuna un cantec:
Du-te la razboi, oștene,
Și de moarte nu te teme!
Hartia s-a rupt și soldatul de plumb s-a prabușit în apa, dar n-a ajuns la fund, fiindca, chiar în clipa aceea, un pește mare l-a înghițit. Ce întuneric era înauntru! Era mai rau decat sub podeț și era așa de stramt locul! Soldatul de plumb însa era neclintit și zacea întins, cu arma la umar. Peștele umbla încoace și încolo prin apa și se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodata și nu s-a mai mișcat; pe urma, o fașie de lumina l-a strabatut ca un fulger. Lumina s-a facut tot mai mare și s-a auzit un glas strigand: „Uite soldatul de plumb!”
Ce se-ntamplase? Peștele fusese prins, dus la piața, vandut și acuma ajunsese în bucatarie pe masa și bucatareasa îl spintecase cu satarul. Bucatareasa l-a luat de mijloc cu doua degete și l-a dus în casa; toți cei din casa s-au îngramadit sa vada pe nazdravanul care calatorise pe apa pana-n pantecele unui pește; dar soldatul de plumb nu se prea falea cu asta.
L-au pus pe masa și… sa mai spui ca lumea nu-i plina de întamplari minunate! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care statuse pana în clipa cand cazuse de pe fereastra. Erau tot copiii aceia; pe masa erau aceleași jucarii și castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititica și dragalașa. Statea și acuma tot într-un picior și cu celalalt ridicat în sus, dar fara sa se clinteasca. Soldatul de plumb s-a înduioșat așa de tare încat mai ca ar fi început sa planga cu lacrimi de plumb, dar s-a gandit ca un oștean nu trebuie sa planga, așa ca s-a uitat numai ținta la dansa și n-a spus nimic.
Deodata, un baiețaș a luat soldatul și l-a azvarlit drept în soba – de ce l-o fi azvarlit, ca doar nu facuse nimic rau? Dar aici desigur ca tot dracușorul din tabachera și-a varat coada.
Soldatul de plumb statea acuma pe jeratic și se simțea napadit de-o caldura nemaipomenita; caldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu știa nici el.
Culorile i se ștersesera; ca i s-or fi șters de zbuciumul calatoriei ori de atatea necazuri care dadusera peste el, cine mai știe? Se uita la fetița într-un picior, fetița se uita și ea la dansul și soldatul simțea ca se topește, dar tot neclintit statea, cu arma la umar. Deodata, s-a deschis ușa, s-a facut curent și dansatoarea, luata pe sus de vant, a zburat drept în soba, langa soldatul de plumb, a luat foc și s-a facut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai ramas nimic din el decat un cocoloș de plumb și, cand a doua zi dimineața servitoarea a scos cenușa din soba, n-a mai gasit din el decat o inimioara de plumb; din dansatoarea cea dragalașa nu mai ramasese decat steaua de pe broboada, dar steaua era acuma arsa și neagra ca taciunele.