Saracutul -

S-a iscat un vartej ca din senin. S-a înşurubat în pamant, apoi a pornit-o, tehui, peste camp, curţi şi livezi luand cu el tot ce gasea mai uşor în cale. Şi daca de pe jos fura flori, pene şi hartii, de pe-o ramura lua un carabuş, un carabuş mititel, castaniu, cu aripele fragede, cu ochişorii ca doua neghiniţe. Carabuş de primavara. Cand l-a luat vartejul pe sus, şi-a strans şi el picioruşele, şi-a vazut ca poate zbura şi fara sa dea din aripi.
Vartejul şi-a facut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţara, langa o curte, s-a înţepenit o clipa ca un sfredel, apoi s-a topit deodata, lasand tot ce luase balta la pamant. Iar carabuşul cazu pe-o bucaţica de hartie alba, şi ramase acolo, ameţit. Cand s-a trezit, privi împrejur: un drum prafuit. Şi din capatul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşa, cu pintenii arcuiţi, venea un cucoş. „îh! Scap de unul şi dau peste altul, îşi zise carabuşul; asta ma-nghite!” Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la carabuş şi-a trecut mandru înainte. „Am scapat!” gandi cu bucurie carabuşul şi se întoarse sa priveasca dupa cucoş. Atunci încremeni de spaima. Din celalalt capat al drumului sosea un curcan. Carabuşul se facu mai mic decat era, ţinandu-şi sufletul: „Acuma chiar c-ampaţit-o!” Cand ajunse curcanul în dreptul cucoşului se înroti, îşi roşi margelele, şi îşi dadu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afara, se înalţa în picioare, şi forfeca aripele de cateva ori în pamant: îşi dadeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parca sa nu calce carabuşul, cand îl ajunse, şi acesta, bietul, rasufla: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodata, de dupa gard, sari, mare, cu coada rotunda cat soarele la rasarit, un paun. Pasarea se legana o clipa, apoi îşi stranse coada, şi zbura în drum. „De asta nu mai scap!” crezu carabuşul. Paunul s-a apropiat, l-a rasturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl gasise, şi, lasandu-l, îşi vazu de drum. Carabuşului nu-i venea sa-şi creada ochilor ca mai e în viaţa. Dar uite: colo e drumul, subt el hartia, pe dreapta gardul – traieşte. Ia sa zboare acuma, cat putea mai repede de-acolo, pe vreo creanga de copac. Sa-şi încerce aripele. Şi le desfacu. In clipa aceea un pui de sturz, mai marişor ceva decat o nuca, zbura spre el. „Ei! De aşa pasari mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie”, gandi carabuşul, pregatindu-se chiar sa dea sturzului „ziua buna”. Dar sturzul se lasa langa bucaţica de hartie, deschise pliscul, apuca cu lacomie carabuşul şi: hap! hap! – mai sa se înece, îl înghiţi.
Saracuţul carabuş!
De pe gard, o vrabie, care vazuse multe în viaţa ei, îşi aşezase puişorii în rand, sa priveasca, de cum zarise carabuşul jos. Şi acum îşi lua zborul într-alt loc, strigandu-şi dupa dansa odraslele care duceau în minte o învaţatura mai mult.