Rațușca cea urata -

Era vreme frumoasa. Era vara, holdele erau galbene, ovazul verde, fanul era cladit în capițe și cocostarcul se plimba pe camp cu picioarele lui lungi și roșii și clampanea pe egiptenește, fiindca limba asta o învațase de la maica-sa.

De jur împrejurul ogoarelor și al pașunilor erau paduri mari și în mijlocul padurilor heleșteie adanci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de șanțuri adanci; de la ziduri pana la apa gaseai tot balarii, așa de înalte, încat unui copil, stand în picioare printre ele, nu i s-ar fi vazut capul. Și erau așa de dese și de încalcite, ca te puteai rataci prin ele ca-n padure. În balariile acestea ședea o rața în cuibar și clocea; pana sa iasa puii, rața se plictisea grozav; nimeni nu venea sa vada ce mai face; celelalte rațe mai bine se plimbau pe apa decat sa vie pana aici sus, sa se așeze sub un brusture și sa stea de vorba cu dansa.

În sfarșit a crapat un ou și dupa aceea altul și înca unul, pana au crapat toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate parțile; galbenușurile prinsesera viața și rațuștele scoteau capul din gaoace.

– Mac-mac! a spus rața și atunci toate au început sa macaiasca și ele cum puteau mai bine și se uitau în toate parțile, printre buruienile verzi, și mama lor le lasa sa se uite cat voiau, fiindca verdele e bun pentru ochi.

– Ce mare-i lumea! ziceau puii.

Cred și eu, fiindca acuma aveau mai mult loc decat avusesera înainte cand stateau în ou.

– Credeți voi ca asta e toata lumea? a spus mama. Lumea se întinde și mai departe, dincolo de gradina, pana la ogoarele preotului, dar pana acolo n-am fost nici eu. Sunteți toate? a întrebat ea și s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite ca nu-s toate, mai este un ou și-i cel mai mare. Dar oare cat are sa mai ție? Am început sa ma cam satur!

Și s-a așezat iar în cuibar.

– Ei, cum merge? a întrebat-o o rața batrana care venise în vizita.

– Mai am un ou, a raspuns rața. Nu știu ce-i cu el, ca nu mai crapa; dar ia uita-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase rațuște care s-au pomenit vreodata? Una nu-i care sa nu semene cu tata-sau; și ticalosul nici nu vine macar sa vada ce mai fac.

– Ia sa vad și eu oul acela care nu vrea sa crape, a spus batrana. Trebuie sa fie un ou de curca; am pațit-o și eu odata așa și am avut numai necazuri cu el, fiindca puilor de curca le e frica de apa. Nu puteam sa-l fac sa intre în apa cu nici un chip, macaiam cat ma ținea gatlejul, dar tot degeaba. Ia sa vad oul. Da, e de curca. Mai bine lasa-l și învața-ți copilașii sa înoate.

– Am sa mai șed oleaca, a zis rața. Am șezut atata ca mai pot sa șed puțin.

– Cum vrei, spuse rața cea batrana și a plecat.

În sfarșit, oul cel mare a crapat. Chiu, chiu, a spus puiul și a ieșit din gaoace; era mare și urat. Rața s-a uitat lung la el. „Da mare-i! Coșcogeamite rațoi!”, zise ea. Nu seamana cu celelalte; sa fie totuși un pui de curca? Am sa vad eu; am sa-l bag în apa, chiar daca o trebui sa-l împing cu de-a sila.”

A doua zi era vreme frumoasa. Toate buruienile cele verzi straluceau la soare. Rața s-a dus cu toata familia la apa. Zicea mac-mac și una cate una rațuștele se bagau în apa; apa le venea pana peste cap, dar ele repede ieșeau deasupra și înotau de minune; picioarele se puneau singure în mișcare și toate erau acuma în apa, chiar și puiul cel urat și cenușiu.

– Nu, nu-i de curca, spuse rața; uite ce bine da din picioare și ce drept se ține, e copilul meu. Și, la urma-urmei, daca te uiți mai bine la el, e chiar draguț. Mac-mac! Haideți dupa mine sa vedeți și voi lumea și sa va duc în curtea rațelor, numai sa va țineți de mine, sa nu va calce careva, și feriți-va de mațe.

Și așa au ajuns în curtea rațelor. Acolo era o zarva cumplita, fiindca în curte erau doua familii care acuma se luasera la cearta pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit repede, fiindca a venit o mața și a înșfacat ea capul.

– Iaca, vedeți, așa merg lucrurile pe lume! a spus rața și își ascuți ciocul, fiindca și ea ar fi vrut sa înșface capul de scrumbie. Țineți-va bine pe picioare, mai spuse ea. Vedeți pe rața aceea batrana? Macaiți cum se cuvine, duceți-va la ea și plecați-va gatul în fața ei; ea e cea mai simandicoasa din toate cate sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e așa de grasa; și la picior are o panglica roșie. Asta-i ceva nemaipomenit de frumos și-i cea mai mare cinste pe care o poate capata o rața. Asta înseamna ca nu trebuie sa se piarda și trebuie sa fie cunoscuta de toata lumea, dobitoace și oameni. Macaiți! Nu va țineți picioarele înauntru. O rațușca bine crescuta își rașchireaza tare picioarele, așa cum fac tata și mama: uite așa! Acuma plecați-va gatul și spuneți mac.

Rațuștele au facut cum le-a învațat mama. Celelalte rațe s-au uitat lung la ele și spusera cu glas tare:

– Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit sa vie și astea! Și uite una ce urata-i! Nu! nu se poate, e prea din cale-afara!

Și o rața s-a repezit și a ciupit-o pe rațușca de ceafa.

– Las-o în pace! a spus mama. Ce ți-a facut?

– Nu ne-a facut nimic, da-i așa de mare și de neobișnuita, ca trebuie numaidecat sa o luam la bataie.

– Frumoși copii, a zis rața cu panglica la picior. Toți sunt frumoși, numai unul n-a ieșit cum trebuie. Ar trebui facut din nou.

– Asta nu se mai poate, cucoana mare, a spus rața-mama. E drept ca nu-i frumoasa rațușca, dar e placuta la fire și înoata tot așa de bine ca și celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred ca are sa creasca frumos și cu vremea are sa se faca mai mica; a stat prea mult în ou și de asta n-a capatat înfațișarea care trebuie.

Și rața a mangaiat-o ușurel pe rațușca și i-a netezit penele.

– De altfel, spuse ea, e rațoi, așa ca n-are prea mare însemnatate daca-i urat. Eu cred ca are sa se faca zdravan, se vede de pe acuma.

– Celelalte sunt draguțe, zise batrana. Acuma, fiți ca la voi acasa și daca gasiți un cap de pește, puteți sa mi-l aduceți.

Și așa au ramas aici ca la ele acasa. Pe biata rațușca însa, aceea care ieșise din ou cea din urma și era așa de urata, toate rațele celelalte o ciupeau, o înghionteau și o luau peste picior; și nu numai rațele, dar și gainile. „E prea mare”, ziceau toate orataniile din curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, și de aceea credea ca e împarat, se umfla ca o corabie cu toate panzele sus, se repezea la rațuște, tușea de cateva ori manios și i se înroșea tot capul. Saraca rațușca nu mai știa unde sa se duca și ce sa faca! Era mahnita din pricina ca era așa de urata și toate pasarile din curte radeau de ea.

Astfel a trecut ziua cea dintai și dupa aceea a fost din ce în ce mai rau. Pe rațușca toți o alungau și chiar și surorile ei o ocarau și spuneau: „De te-ar prinde o data mața, uracioasa ce ești!” Și mama-sa zicea și ea: „Bine-ar fi sa pleci și sa nu te mai vad!” Rațele o ciupeau și gainile o bateau și o fata care se îngrijea de pasari a dat în ea cu piciorul. Rațușca n-a mai putut rabda și a sarit peste gard. Pasarile de prin stufișuri au zburat care încotro, speriate.

„Fug de mine fiindca sunt așa de urata”, s-a gandit rațușca și a închis ochii, dar n-a stat pe loc și a plecat mai departe. Și așa, a ajuns la balta cea mare pe unde-s rațele salbatice. Aici a stat toata noaptea, ostenita și amarata.

Dimineața, rațele salbatice s-au înalțat din stuf și s-au pregatit sa zboare; cand au vazut pe tovarașa lor cea noua, s-au uitat lung la ea.

– Ce fel de pasare ești tu? au întrebat ele și rațușca se întorcea în toate parțile și saluta cat putea mai frumos.

– Grozav ești de urata! au spus rațele salbatice. Dar, în sfarșit, noua puțin ne pasa de asta, numai sa nu te mariți cu careva din neamul nostru.

Biata rațușca nu se gandea sa se casatoreasca; doar atata voia, sa stea și ea în stuf și sa bea puțintica apa de balta. A stat ea acolo doua zile. Dupa aceea au venit doua gaște salbatice, sau mai bine zis doi gansaci salbatici; nu era mult de cand ieșisera din ou și de aceea erau așa de îndrazneți.

– Asculta, fartate, au spus ei; ești așa de urat încat ești chiar pe placul nostru. Vrei sa vii cu noi și sa fii pasare calatoare? Aici, alaturi, în alta mlaștina, sunt cateva gaște salbatice foarte draguțe, toate domnișoare și toate pot sa spuna ga-ga-ga. Așa ca poți sa-ți gasești norocul, chiar așa urat cum ești!

Deodata s-a auzit poc! poc! și cei doi gansaci au cazut morți în stuf și apa împrejur s-a facut roșie. Poc! Poc! s-a auzit iar și carduri întregi de gaște salbatice s-au ridicat din stuf și iar s-au auzit pocnete. Era vanatoare mare. Vanatorii stateau de jur împrejurul papurișului și unii ședeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de pușca plutea ca un nor peste copacii întunecați și se împraștia pe ape. Cainii au venit pana la balta. Trosc, trosc, se auzea din toate parțile cum trosnește papura. Saraca rațușca nu mai putea de spaima. Își întorcea capul, ca sa și-l ascunda sub apa, și chiar în clipa aceea un caine mare și fioros a rasarit langa ea. Limba îi spanzura din gura și ochii îi luceau groaznic; și-a întins botul spre rațușca, și-a ranjit dinții și a plecat de-acolo fara s-o înșface.

– Mulțumescu-ți, Doamne! a oftat rațușca; sunt așa de urata încat nici cainii nu vor sa ma muște.

Rațușca a stat pitita în timp ce grindina de alice cadea peste papuriș. Abia mai tarziu s-a facut liniște. Biata rațușca tot nu îndraznea sa se miște. A mai așteptat cateva ceasuri pana sa se urneasca. A ieșit din balta și a plecat cat a putut de repede, luand-o peste camp. Numai ca mergea cam greu, din pricina ca se starnise furtuna și vantul vajaia. Spre seara a ajuns la un bordei, care era așa de darapanat încat nici el singur nu știa în care parte o sa se rastoarne și de aceea, deocamdata, ramanea tot în picioare.

Așa de tare batea vantul, încat rațușca a trebuit sa se ghemuiasca jos langa bordei și sa se sprijine de el ca sa nu cada. Vijelia se întețea. Deodata rațușca a vazut ca ușa de la bordei ieșise dintr-o țațana și atarna stramba, așa ca prin deschizatura puteai sa patrunzi înauntru. Ca sa scape de vant, rațușca a intrat în bordei.

În coliba statea o baba cu un motan și o gaina. Motanul știa sa se alinte, sa toarca și împraștia chiar și scantei cand îl frecai pe spate. Gaina avea picioare mici și scurte și facea oua și baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineața, toți au dat cu ochii de rațușca și motanul a început sa toarca și gaina sa cotcodaceasca.

– Ce ești? a întrebat baba și s-a uitat prin casa, dar cum nu prea vedea bine, i s-a parut ca rațușca era o rața mare și grasa care s-a ratacit.

– Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o sa am oua de rața. Numai de n-ar fi rațoi! Trebuie sa o punem la încercare.

Și rațușca a fost pusa la încercare timp de trei saptamani, dar oua nu a facut. Și motanul era stapanul casei, și gaina stapana, și mereu ziceau: „Noi și lumea”, fiindca își închipuiau ca jumatate din lume erau ei și bineînțeles jumatatea cea mai faina. Rațușca spunea ca în privința asta mai puteau fi și alte pareri, dar gaina nici nu voia sa stea de vorba.

– Poți sa faci oua? întreba ea.

– Nu.

– Atunci ține-ți gura.

Și motanul spunea:

– Poți sa te alinți, sa torci și sa scoți scantei?

– Nu.

– Atunci n-ai voie sa ai o parere cand vorbesc alții mai înțelepți ca tine.

Rațușca ședea într-un colț și era fara chef. Deodata și-a adus aminte de aerul curat de-afara și de lumina soarelui. Și a cuprins-o dorul de apa și o pofta grozava sa înoate; nu s-a putut opri și i-a spus și gainii.

– Ce te-a apucat? a zis gaina. N-ai nici o treaba și de asta-ți trec prin cap tot felul de prostii. Fa oua sau toarce și ai sa vezi ca nu te mai gandești la fleacuri.

– Dar e așa de frumos sa plutești pe apa! a spus rațușca. E așa de placut sa te bagi cu capul în apa și sa te dai la fund!

– Ce mai placere și asta! a spus gaina. Ai înnebunit! Ia întreaba pe motan, care-i cel mai înțelept din toți motanii, daca lui îi place sa înoate sau sa se scufunde în apa! Despre mine nici nu mai vorbesc. Întreab-o și pe stapana noastra cea batrana, care-i mai înțeleapta decat toți pe lume! Crezi tu ca ea are pofta sa înoate și sa se bage cu capul în apa?

– Voi nu ma înțelegeți! raspunse rațușca.

– Nu te înțelegem? Atunci cine te-o fi înțelegand? Doar n-ai fi vrand sa fii tu mai deșteapta decat motanul și decat baba, ca sa nu mai pomenesc și de mine! Nu-ți împuia capul cu prostii, copila, și mulțumește bunului Dumnezeu de norocul pe care ți l-a dat. Nu ești mulțumita ca stai în casa la caldura și ca ai de la cine sa înveți lucruri folositoare? Dar tu ești numai o moftangioaica și cu tine nu-i chip de stat de vorba. Eu îți vreau binele, îți spun lucruri care poate nu-ți plac, dar sa știi ca numai prietenii adevarați vorbesc așa! Eu zic sa înveți sa faci oua sau sa torci și sa scoți scantei.

– Ba eu cred ca am sa plec în lumea larga, a spus rațușca.

– Atunci pleaca, a spus gaina.

Și rațușca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apa, dar nici o vietate nu se uita la ea, așa era de urata!

A venit toamna, frunzele padurii s-au îngalbenit și s-au uscat; vantul le smulgea și le împraștia. Era frig. Norii atarnau grei și albi de zapada. Pe gard statea un corb și facea crr-crr de frig. Te prindea frigul numai cand îl auzeai. Biata rațușca n-o ducea deloc bine.

Într-o seara, cand tocmai asfințea frumos soarele, a venit un card de pasari mari și minunate. Rațușca nu mai vazuse niciodata pasari așa de frumoase. Erau albe ca zapada și aveau niște gaturi lungi și mladioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puțin, apoi și-au întins aripile largi și marețe și au plecat mai departe în țarile calde cu lacuri albastre. S-au înalțat sus de tot și pe rațușca cea urata a cuprins-o o neliniște ciudata; nu mai putea sta locului, se tot învartea în apa ca titirezul, își tot lungea gatul în sus catre lebede și scotea niște țipete așa de ascuțite și de neobișnuite, încat se speria și ea. Nu putea sa uite pasarile acelea frumoase și fericite și cand nu le-a mai zarit s-a dat cu capul la fund în apa și cand s-a ridicat iar la fața apei parca își ieșise din fire. Nu știa cum le cheama pe pasari, nu știa încotro au plecat, dar îi erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodata. Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gandi sa doreasca o asemenea frumusețe? Biata rațușca urata ar fi fost foarte mulțumita daca macar rațele ar fi primit-o printre ele și n-ar fi alungat-o.

Iarna era tot mai grea. Rațușca trebuia sa înoate toata vremea încolo și încoace, ca sa nu lase apa sa înghețe cu totul; noaptea însa copca în care statea ea se facuse tot mai îngusta; era ger și gheața pe lac trosnea. Rațușca trebuia sa dea mereu din picioare ca sa nu înghețe apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s-a mai putut mișca și a prins-o gheața.

Dimineața a trecut pe acolo un țaran și a vazut-o. Țaranul a dat cu piciorul în gheața și a sfaramat-o, a luat rațușca și a dus-o acasa la nevasta-sa. Rațușca și-a revenit în fire. Copiii au vrut sa se joace cu dansa, dar ea a crezut ca vor s-o bata și de frica a sarit drept în oala cu lapte și laptele a țașnit în toate parțile. Femeia a dat un strigat și a pocnit din palme și atunci rațușca s-a speriat și mai tare și a sarit în putineiul cu unt, pe urma într-o caldare cu lapte și de acolo a zburat iar. Și avea o înfațișare!

Femeia s-a luat cu vatraiul dupa ea, copiii alergau și ei s-o prinda, razand și țipand. Noroc ca s-a deschis ușa și rațușca a reușit sa se furișeze afara și s-a așezat vlaguita în zapada care tocmai cazuse.

Ar fi prea trist sa povestim ce-a îndurat și prin cate a trecut rațușca în iarna aceea. Cand s-a facut iar cald și soare, ea statea în papurișul balții. Cantau ciocarliile, venise iar primavara.

Și deodata rațușca a vazut ca poate sa-și întinda larg aripile și ca are în aripi o putere mai mare decat pana atunci. Și-a luat deodata zborul și nici n-a știut cand a ajuns într-o gradina mare, în care erau meri înfloriți și tufe de liliac mirositor; creșteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieșira trei lebede plutind domol pe luciul apei. Rațușca știa ce pasari sunt și deodata o cuprinse o mahnire ciudata.

„Am sa ma duc la pasarile acelea frumoase și ele au sa ma bata și au sa ma omoare fiindca sunt așa de urata și îndraznesc sa ma apropii de dansele. Dar nu-mi pasa! Mai bine sa ma omoare ele decat sa ma ciupeasca rațele, sa ma bata gainile, sa-mi dea cu piciorul fata care îngrijește orataniile și decat sa sufar de frig și de foame toata iarna.”

Și s-a ridicat și și-a luat zborul catre lebede. Lebedele, cand au vazut-o, au început sa dea din aripi și s-au îndreptat spre ea.

– Omorați-ma! a spus biata pasare și și-a plecat capul pe luciul apei, așteptand moartea.

Dar cand colo, ce sa vada în apa? Chiar pe ea însași oglindita, dar acuma nu mai era o pasare greoaie, cenușie și urata, era și ea lebada. Nu-i nimic daca te naști printre rațe, numai sa ieși dintr-un ou de lebada! Pasarii nu-i parea rau ca îndurase atatea necazuri; se putea bucura acuma și mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit la ea și au dezmierdat-o cu pliscurile. În gradina au venit cațiva copii. Au aruncat pe apa paine și graunțe. Deodata, cel mic a strigat:

– Uite ca a mai venit una! Și ceilalți au chiuit de bucurie și au strigat și ei:

– Da, a mai venit una! Au batut din palme și sarind într-un picior s-au dus repede sa spuie tatii și mamei.

Apoi au venit iar și au aruncat pe apa paine și cozonac și toți spuneau:

– Asta care a venit acuma este cea mai frumoasa!

Și lebedele cele batrane se plecau în fața ei. Lebada cea tanara s-a rușinat și și-a ascuns capul în aripi; nu știa ce sa faca; era foarte fericita, dar nu se mandrea deloc; fiindca o inima buna nu-i niciodata mandra. Se gandea cum fusese ea de prigonita și de batjocorita și acuma toți spuneau ca e cea mai frumoasa dintre toate pasarile. Chiar și liliacul se apleca spre ea cu crengile în apa și soarele stralucea calduț și domol. Și lebada și-a întins aripile, și-a înalțat gatul și a spus din toata inima:

– Pe vremea cand eram o rațușca urata nici în vis nu m-aș fi gandit la atata fericire!