Era odata un împarat puternic și mare și avea pe langa palaturile sale o gradina frumoasa, bogata de flori și meșteșugita nevoie mare! Așa gradina nu se mai vazuse pana atunci, p-acolo. În fundul gradinei avea și un mar care facea mere de aur și, de cand îl avea el, nu putuse sa manance din pom mere coapte, caci, dupa ce le vedea înflorind, crescand și parguindu-se, venea oarecine noaptea și le fura, tocmai cand erau sa se coaca. Toți paznicii din toata împarația și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împaratul sa pandeasca, n-au putut sa prinza pe hoți. În cele mai de pe urma, veni fiul cel mai mare al împaratului și-i zise:
– Tata, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin asta gradina de atatea ori și am vazut roade foarte frumoase în pomul din fundul gradinei, dar n-am putut gusta niciodata din ele; acum a dat în copt, da-mi voie ca nopțile astea sa pazesc însumi, și ma prinz ca voi pune mana pe acel talhar care ne jefuiește.
– Dragul meu, zise tata-sau, atația oameni voinici au pazit și n-au facut nici o isprava. Doresc prea mult sa vaz la masa mea macar un mar din acest pom care m-a ținut atata suma de bani și de aceea, iata, ma înduplec și te las ca sa pandești, macar ca nu-mi vine a crede ca o sa izbutești.
Atunci fiul împaratului se puse la panda o saptamana întreaga: noaptea pandea și ziua se odihnea; iara cand fu într-o dimineața, se întoarse trist la tata-sau și-i spuse cum priveghease pana la miezul nopții, cum mai pe urma îl apucase o piroteala de nu se mai putea ținea pe picioare, cum, mai tarziu, somnul îl copleși și cazu ca un mort, fara sa se poata deștepta decat tocmai cand soarele era radicat de doua sulițe, și atuncea vazu ca merele lipsesc.
Nepoftita fu mahnirea tatalui sau, cand auzi spuindu-i-se asta întamplare.
De sila de mila, fu nevoit a mai aștepta înca un an, ca sa faca și voia fiului sau celui mijlociu, care cerea cu staruința de la tata-sau ca sa-l lase și pe dansul sa pandeasca, și se lega ca el va prinde pe hoții care îi facea atata întristare.
Timpul veni, merele începura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi și el; dara pați ca și frate-sau cel mare.
Tata-sau, deznadajduit, pusese în gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, și-i zise:
– Tata, atația ani l-ai ținut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom, mai lasa-l, rogu-te, și anul acesta, sa-mi încerc și eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise împaratul. Frații tai cei mai mari, atați și atați oameni voinici și deprinși cu nevoile n-au putut face nimic, și tocmai tu, un mucos ca tine, o sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun frații tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.
– Eu nu ma încumet, zise Praslea, a prinde pe hoți, ci zic ca o încercare de voi face și eu, nu poate sa-ți aduca nici un rau.
Împaratul se îndupleca și mai lasa pomul netaiat înca un an.
Sosi primavara: pomul înflori mai frumos și lega mai mult decat altadata. Împaratul se veseli de frumusețea florilor și de mulțimea roadelor sale, dara cand se gandea ca nici în anul acesta n-o sa aiba parte de merele lui cele aurite, se caia ca l-a lasat netaiat.
Praslea se ducea adesea prin gradina, da ocol marului și tot planuia. În sfarșit, merele începura a se pargui. Atunci fiul cel mai mic al împaratului zise:
– Tata, iata a sosit timpul; ma duc sa pandesc și eu.
– Du-te, zise împaratul; dara negreșit ca și tu ai sa te întorci rușinat ca și frații tai cei mai mari.
– Pentru mine n-are sa fie așa mare rușine, zise el; fiindca nu numai ca sunt mai mic, dara nici nu ma leg ca sa prinz pe talhari, ci numai o cercare sa fac.
Cum veni seara, se duse, își lua carți de cetit, doua țepușe, arcul și tolba cu sagețile. Își alese un loc de panda într-un colț pe langa pom, batu țepușele în pamant și se puse între ele, așa cum sa-i vina unul dinainte și altul la spate ca, daca îi va veni somn și ar moțai, sa se loveasca cu barba în cel de dinaintea lui și daca ar da capul pe spate, sa se loveasca cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pandi pana cand, într-una din nopți, cam dupa miezul nopții, simți ca-l atinge încetișor boarea ziorilor care îl îmbata cu mirosul sau cel placut, o piroteala moleșitoare se alega de ochii lui; dara loviturile ce suferi vrand sa moțaiasca îl deșteptara, și ramase priveghind pana cand, pe la revarsat de ziori, un ușor fașait se auzi prin gradina. Atunci, cu ochii ținta la pom, lua arcul și sta gata; fașaitul se auzi mai tare și un oarecine se apropie de pom și se apuca de ramurile lui; atunci el dete o sageata, dete doua și, cand dete cu a treia, un geamat ieși de langa pom și apoi o tacere de moarte se facu; iara el, cum se lumina puțin, culese cateva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur și le duse la tatal sau.
Niciodata n-a simțit împaratul mai mare bucurie decat cand a vazut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodata.
– Acum, zise Praslea, sa cautam și pe hoț.
Dara împaratul, mulțumit ca pipaise merele cele aurite, nu mai voia sa știe de hoți. Fiul sau însa nu se lasa cu una cu doua, ci, aratand împaratului dara de sange ce lasase pe pamant rana ce facuse hoțului, îi spuse ca se duse sa-l caute și sa-l aduca împaratului chiar din gaura de șarpe. Și chiar de a doua zi vorbi cu frații lui ca sa mearga împreuna pe urma hoțului și sa-l prinza.
Frații sai prinsera pizma pe el pentru ca fusese mai vrednic decat danșii și cautau prilej ca sa-l piarza; de aceea și voira bucuros sa mearga. Ei se pregatira și pornira.
Se luara, deci, dupa dara sangelui și merse, merse, pana ce ieșira la pustietate, de acolo mai merse oleaca pana ce dete de o prapastie, unde se și pierdu dara. Ocolira împregiurul prapastiei și vazura ca dara de sange nu mai înainta. Atunci pricepura ei ca în prapastia aceea trebuie sa locuiasca furul merelor.
Dara cum sa se lase înauntru? Poruncira numaidecat varteje și funii groase, și îndata se și gatira. Le așezara, și se lasa fratele cel mare.
– Dara, zise el, cand voi scutura franghia, sa ma scoateți afara.
Așa și facura. Dupa fratele cel mare se coborî cel mijlociu și facu și el ca cel dintai, atata numai ca se lasa ceva mai în jos.
– Acum e randul meu sa ma las în prapastie, zise Praslea, vazand ca frații cei mari se codesc; cand voi mișca franghia, voi mai mult sa ma lasați în jos; și dupa ce veți vedea ca franghia nu se mai duce la vale, sa puneți paznici, sa pazeasca și, cand va vedea ca franghia se mișca de lovește marginile groapei, sa o trageți afara.
Se lasa și cel mai mic din frați și, de ce mișca franghia d-aia îl lasa mai jos, și-l lasara, și-l lasara, pana ce vazura ca franghia nu mai sta întinsa, cum este cand are ceva atarnat de capatul ei.
Atunci frații ținura sfat și zisera:
– Sa așteptam pana ce vom vedea daca face vreo izbanda, și atunci ori bine ori rau de va face, sa-l pierdem, ca sa ne curațim de unul ca dansul care ne face de rușine.
Praslea ajunse pe taramul cellalt, se uita cu sfiala în toate parțile, și cu mare mirare vazu toate lucrurile schimbate; pamantul, florile, copacii, lighioni altfel faptuite erau p-acolo. Deocamdata îi cam fu frica, dara, îmbarbatandu-se, apuca pe un drum și merse pana dete de niște palaturi cu totul și cu totul de arama.
Nevazand nici pui de om pe care sa-l întrebe cate ceva, intra în palat, ca sa vaza cine locuia acolo. În pragul ușei îl întampina o fata frumușica, care zise:
– Mulțumesc lui Dumnezeu ca ajunsei sa mai vaz om de pe taramul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întreba ea; aici este moșia a trei frați zmei, care ne-a rapit de la parinții noștri, și suntem trei surori și fete de împarat de pe taramul de unde ești tu.
Atunci el povesti în scurt toata istoria cu merele, cum a ranit pe hoț și cum a venit dupa dara sangelui pana la groapa pe unde s-a lasat în jos la ea. și o întreba ce fel de oameni sunt zmeii aceia și daca sunt voinici.
Ea îi spuse apoi ca fiecare din zmei și-a ales cate una din ele și le tot silește sa-i ia de barbați, iara ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerandu-le cate în luna și în soare, și ei se fac luntre și punte de le împlinesc toate voile.
– Ei sunt în adevar voinici, adaoga ea, însa cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dara pana una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, sa nu dea zmeul peste tine în casa lui, ca e nabadaios și se face leu-paraleu. Acum e timpul cand are sa vina la pranz, și are obicei de arunca buzduganul cale de un conac și lovește în ușa, în masa și se pune în cui.
N-apuca sa ispraveasca vorba, și se auzi ceva ca șuiera, ca lovește în ușa, în masa, și buzduganul se arata și se așeza în cui. Dara Praslea lua buzduganul, îl azvarli înapoi mai departe decat îl azvarlise zmeul; și, cand era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, statu în loc, se uita dupa buzdugan, se duse de-l lua și se întoarse acasa. Cand era la poarta, începu sa strige:
– Ham! ham! aici miroase a carne de om de pe taramul cellalt; și, vazand pe fiul de împarat ce-i ieșise înainte, îi zise: Ce vant te-a adus pe aici, omule, ca sa-ți ramaie oasele pe alt taram?
– Am venit ca sa prinz pe furii merelor de aur ale tatalui meu.
– Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei sa ne batem? În buzdugane sa ne lovim, în sabii sa ne taiem, ori în lupta sa ne luptam?
– Ba în lupta, ca e mai dreapta, raspunse Praslea.
Atunci se apucara la tranta, și se luptara și se luptara, pana cand zmeul baga pe Praslea în pamant pana la glezne; iar Praslea se opinti o data, aduse pe zmeu și, trantindu-l, îl baga în pamant pana în genunchi și-i și taie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrami, îi mulțumi ca a scapat-o de zmeu, și-l ruga sa-i fie mila și de surorile ei.
Dupa ce se odihni vreo doua zile, porni, dupa povața fetei, la sora-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca și la cea mare, fu priimit cu bucurie; fata îl ruga sa se ascunza; iar el nu voi; ci, cand veni buzduganul sa se așeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de doua conace, el îl arunca mult mai îndarat, izbind și pe zmeu în cap; iara zmeul veni turburat, se lupta cu Praslea ca și frate-sau cel mare, și ramase și el mort.
Fata, dupa ce îi mulțumi, îl povațui cum sa faca ca sa scape din robie și pe sora lor cea mai mica.
– Deși e mai puternic, zise fata, decat frații lui pe care i-ai omorat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu și mai ales ca e și cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu sageata cand a vrut sa fure merele, nadajduiesc ca-i vei veni de hac.
O saptamana întreaga se desfatara împreuna cu amandoua fetele, și Praslea odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni și catre zmeul de al treilea.
Vazand palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, ramase cam pe ganduri, dara, luandu-și inima în dinți, intra înauntru.
Cum îl vazu, fata îl ruga ca pe Dumnezeu sa o scape de zmeu, care, zicea ea, e otarat ca, îndata ce se va face sanatos bine, sa o sileasca oricum sa se însoțeasca cu dansul.
Abia ispravise vorba și buzduganul, izbind în ușa și în masa, se puse în cui. Praslea întreba ce putere are zmeul și îi spuse ca arunca buzduganul cale de trei conace; atunci el arunca și mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turbat de manie, se întoarse numaidecat acasa.
– Cine este acela care-a cutezat sa calce hotarele mele și sa intre în casa mea?
– Eu sunt, zise Praslea.
– Daca ești tu, îi raspunse zmeul, am sa te pedepsesc amar pentru nesocotința ta. Cum ai vrut, venit-ai; dara nu te vei mai duce cum vei voi.
– Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi raspunse Praslea, am eu ac și de cojocul tau.
Atunci se învoira sa se ia la lupta dreapta,
și se luptara
și se luptara,
zi de vara
pana seara;
iara cand fu pe la namiez, se facura amandoi doua focuri și așa se bateau; un corb însa le tot da ocol, croncanind.
Vazandu-l, zmeul îi zise:
– Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale și pune peste mine, ca-ți voi da starvul asta ție.
– Corbule, corbule! îi zise și Praslea, daca vei pune peste mine seu, eu îți voi da trei starvuri.
– Unde da Dumnezeu sa caza o asemenea tifla peste mine! Mi-aș satura salașul întreg.
– Adevar graiește gura mea, îi raspunse Praslea.
Corbul, fara a mai întarzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Praslea, și prinse mai multa putere.
Catre seara zise zmeul catre fata de împarat, care privea la danșii cum se luptau, dupa ce se facusera iara oameni:
– Frumușica mea, da-mi nițica apa sa ma racoresc, și-ți fagaduiesc sa ne cununam chiar maine.
– Frumușica mea, îi zise și Praslea, da-mi mie apa, și-ți fagaduiesc sa te duc pe taramul nostru și acolo sa ne cununam.
– Sa-ți auza Dumnezeu vorba, voinice, și sa-ți împlineasca gandul! îi raspunse ea.
Fata de împarat dete apa lui Praslea de bau și prinse mai multa putere; atunci stranse pe zmeu în brațe, îl ridica în sus și, cand îl lasa jos, îl baga pana în genunchi în pamant; se opinti și zmeul, ridica și el în sus pe Praslea și, lasandu-l jos, îl baga pana în brau; puindu-și toate puterile, Praslea mai stranse o data pe zmeu de-i parai oasele și, aducandu-l, îl tranti așa de grozav, de îl baga pana în gat în pamant și-i și taie capul; iara fetele, de bucurie, se adunara împregiurul lui, îl luau în brațe, îl sarutau și îi zisera:
– De azi înainte frate sa ne fii.
Îi spusera apoi ca fiecare din palaturile zmeilor are cate un bici, cu care lovește în cele patru colțuri ale lor și se fac niște mere. Așa facura, și fiecare din fete avura cate un mar. Se pregatira, deci, sa se întoarca pe taramul nostru.
Ajungand la groapa, cletena franghia de se lovi de toate marginile groapei. Paznicii de sus pricepura ca trebuie sa traga franghia. Se pusera la vartejuri și scoasera pe fata cea mare cu marul ei de arama.
Ea, cum ajunse sus, arata un ravașel ce-i dase Praslea, în care scria ca are sa ia de barbat pe frate-sau cel mai mare.
Bucuria fetei fu nespusa cand se vazu iara pe lumea unde se nascuse.
Lasara din nou franghia și scoase și pe fata cea mijlocie, cu marul ei cel de argint și cu o alta scrisoare, în care o hotara Praslea de soție fratelui celui mijlociu.
Mai lasara franghia și scoase și pe fata cea mica: aceasta era logodnica lui Praslea; însa marul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ținu la sine.
El simțise de mai-nainte ca frații sai îi poarta sambetele și, cand se mai lasa franghia ca sa-l ridice și pe el, dansul lega o piatra și puse caciula deasupra ei, ca sa-i cerce; iara frații daca vazura caciula, socotind ca este fratele loc cel mic, slabira vartejile și dete drumul franghiei, care se lasa în jos cu mare iuțeala, ceea ce facu pe frați sa creaza ca Praslea s-a prapadit.
Luara, deci, fetele, le dusera la împaratul, îi spusera cu prefacuta mahnire ca fratele lor s-a prapadit, și se cununara cu fetele, dupa cum randuise Praslea. Iara cea mica nu voia cu nici un chip sa se marite, nici sa ia pe altul.
Praslea, care ședea doparte, vazu piatra care cazuse cu zgomot, mulțumi lui Dumnezeu ca i-a scapat zilele și se gandea ce sa faca ca sa iasa afara. Pre cand se gandea și se plangea dansul, auzi un țipat și o vaietare care îi împlu inima de jale; se uita împregiur și vazu un balaur care se încolacise pe un copaci și se urca sa manance niște pui de zgripsor. Scoase paloșul Praslea, se repezi la balaur și numaidecat îl facu în bucațele.
Puii, cum vazura, îi mulțumira și-i zisera:
– Vino încoa, omule viteaz, sa te ascundem aici, ca, de te va vedea mama noastra, te înghite de bucurie.
Trasera o pana de la unul din pui și-l ascunsera în ea.
Cand veni zgripsoroaica și vazu gramada aia mare de bucațele de balaur, întreba pe pui, cine le-a facut ast bine?
– Mama, zisera ei, este un om de pe taramul celalalt și a apucat încoa spre rasarit.
– Ma duc, le zise ea, sa-i mulțumesc.
Ea porni ca vantul înspre partea încotro îi spusese puii ca a apucat omul. Dupa cateva minute, se întoarse:
– Spuneți-mi drept, le zise, încotro s-a dus.
– Spre apus, mama.
Și într-o bucata de vreme, ca de cand începui sa va povestesc, strabatu cele patru parți ale taramului de jos și se întoarse cu deșert. Ea ceru ca numaidecat sa-i spuie. În cele mai de pe urma, îi zisera puii:
– Daca ți l-om arata, mama, ne fagaduiești ca nu-i vei face nimic?
– Va fagaduiesc, dragii mei.
Atunci ei îl scoasera din pana și îl aratara; iara ea, de bucurie, îl stranse în brațe și cat p-aci era sa-l înghița, daca nu l-ar fi acoperit puii.
– Ce bine vrei sa-ți fac și eu, pentru ca mi-ai scapat puii de moarte?
– Sa ma scoți pe taramul celalalt, raspunse Praslea.
– Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dara pentru ca ție îți sunt datoare mantuirea puilor mei, ma învoiesc la asta. Pregatește 100 oca de carne facuta bucațele de cate o oca una, și 100 paini.
Facu ce facu Praslea, gati painile și carnea și le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:
– Pune-te deasupra mea cu merinde cu tot și, de cate ori oi întoarce capul, sa-mi dai cate o paine și cate o bucata de carne.
Se așezara și pornira, dandu-i, de cate ori cerea, paine și carne. Cand era aproape, aproape sa iasa deasupra, pasarea uriașa mai întoarse capul sa-i mai dea demancare; dara carnea se sfarșise. Atunci Praslea, fara sa-și piarda cumpatul, trase paloșul și-și taie o bucata de carne moale din coapsa piciorului de sus și o dete zgripsoroaicei.
Dupa ce ajunsera deasupra și vazu ca Praslea nu putea sa îmble, îi zise zgripsoroaica:
– Daca nu era binele ce mi-ai facut și rugaciunea puilor mei, mai ca te mancam. Eu am simțit ca carnea care mi-ai dat în urma era mai dulce decat cea de mai înainte, și n-am înghițit-o; rau ai facut de mi-ai dat-o.
Apoi o dete afara dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al sau, și se lipi. Atunci se îmbrațișara, își mulțumira unul alteia, și se desparțira; ea se duse în prapastia de unde ieșisera și Praslea pleca catre împarația tatalui sau.
Plecand catre orașul în care locuia parinții și frații sai, îmbracat fiind în haine proaste țaranești, întalni niște drumeți și afla de la danșii ca frații lui au luat de soții pe fetele care le-a trimis el, dupa cum le hotarase însuși, ca parinții lui erau foarte mahniți de pieirea fiului lor celui mai mic, ca fata cea mica e îmbracata în negru și-l jelește și ca nu voiește a se marita nici în ruptul capului, macar ca a pețit-o mai mulți fii de împarat; ca acum, în cele din urma, frații lui i-a adus un ginere prea frumos și ca o silesc cu toții sa-l ia și ca nu se știe de va putea scapa.
Praslea, auzind de toate acestea, nu puțin s-a întristat în sufletul lui și, cu inima înfranta, a intrat în oraș. Mai cercetand în sus și în jos, afla ca fata a zis împaratului ca, daca voiește sa o marite cu tanarul care i-l adusera, sa porunceasca a-i face și a-i aduce la odoare o furca cu caierul și fusul cu totul de aur și sa toarca singura, fiindca așa îi facuse și zmeul și asta îl placea mult. Mai afla ca împaratul chemase pe starostea de argintari și-i poruncise zicandu-i:”Iata, de azi în trei saptamani sa-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mica; ca de unde nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul”; și bietul argintar se întoarse acasa trist și plangand.
Atunci Praslea se duse de se baga ucenic la argintar.
Praslea, tot vazand pe stapanu-sau vaitandu-se fiindca nu izbutise a face furca dupa porunceala, îi zise:
– Stapane, te vaz trist ca nu poți sa faci furca ce ți-a poruncit împaratul, iata, mai sunt trei zile pana sa se împlineasca sorocul ce ți-a dat; lasa-ma pe mine sa o fac.
Argintarul îl goni, zicandu-i:
– Atați meșteri mari n-au putut sa o faca, și tocmai un trențeros ca tine sa o faca?
– Daca nu-ți voi da furca de azi în trei zile, raspunse Praslea, sa-mi faci ce vei voi.
Atunci se învoira a-i da o odaie sa lucreze numai Praslea singur, și pe fiecare noapte sa-i dea cate o traistuța de alune și cate un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindca, ascultand pe la ușe, n-auzea alt decat cum spargea la alune pe nicovala! Iara cand fu a treia zi, el ieși dis-de-dimineața din odaie cu furca pe tava, pe care o scosese din marul zmeului, ce era la dansul, și o dete argintarului ca sa o duca fetei împaratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, și-i facu un rand de haine; iar pe la namiez, cand venise slujitorii împaratului ca sa-l chele la palat, el se duse și îi dete furca care torcea singura.
Dupa ce împaratul se minuna de frumusețea ei, dete argintarului doi saci de bani.
Fata, cum vazu furca, îi trecu un fier ars prin inima; ea cunoscu furca și pricepu ca Praslea cel viteaz trebuie sa fi ieșit deasupra pamantului. Atunci zise împaratului:
– Tata, cine a facut furca poate sa-mi faca înca un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iara împaratul chema îndata pe argintar și-i porunci sa-i faca o cloșca cu pui cu totul și cu totul de aur, și-i dete soroc de trei saptamani, și daca nu i-o face-o, unde îi sta picioarele îi va sta și capul.
Argintarul, ca și de-lalt rand, se întoarse acasa trist; desprețui ca și întaia oara pe Praslea, care îl întrebase și de asta data; iara daca se înțelesera la cuvinte, se învoira și lucrul se și savarși cu bine.
Cand vazu argintarul cloșca cloncanind și puii piuind, cu totul și cu totul de aur și ciugulind mei tot de aur, înțelese ca trebuie sa fie lucru maiestru.
Argintarul lua cloșca, o duse la împaratul, iara împaratul, dupa ce se minuna îndestul de frumusețea și gingașia lor, o duse fetei și-i zise:
– Iata, ți s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, sa te gatești de nunta.
– Tata, îi mai zise fata, cine a facut aste doua lucruri trebuie sa aiba și marul de aur al zmeului; poruncește, rogu-te, argintarului sa aduca pe meșterul care le-a facut.
Primiind porunca asta, argintarul se înfațișa împaratului rugandu-l sa-l ierte și zicandu-i:
– Cum o sa aduc înaintea mariei-tale pe meșter, fiindca este un om prost și trențaros și nu este vrednic sa vaza luminata fața a mariei tale.
Împaratul porunci sa-l aduca oricum ar fi.
Atunci argintarul, dupa ce puse de spala pe Praslea și-l curați, îl îmbraca în niște haine noi și-l duse la împaratul; iara împaratul îl înfațișa fetei.
Cum îl vazu fata, îl și cunoscu. Ea nu putu sa-și ție lacramile care o podidisera, de bucurie mare ce avu, și zise împaratului:
– Tata, acesta este viteazul care ne-a scapat din mana zmeilor.
Și, dand în genunche, îi saruta mainile și pe fața și pe dos.
Luandu-i seama bine împaratul, îl cunoscu și dansul, macar ca foarte mult se schimbase. Îl îmbrațișa și-l saruta de sute de ori. Dar el tagaduia.
În cele mai din urma, inima lui înduioșita de rugaciunile tatalui sau, ale mamei sale și ale fetei care ramasese în genunche rugandu-l marturisi ca în adevar el este fiul lor cel mai mic.
Praslea le povesti apoi toata istoria sa, le spuse și cum a ieșit deasupra pamantului și le arata și marul de aur al zmeului.
Atunci împaratul, suparat, chema pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum vazura pe Praslea, o sfeclira. Iara împaratul întreba pe Praslea cum sa-i pedepseasca. Viteazul nostru zise:
– Tata, eu îi iert și pedeapsa sa o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieși la scara palatului și vom arunca fiecare cate o sageata în sus și Dumnezeu, daca vom fi cineva greșiți, ne va pedepsi.
Așa facura. Ieșira cate trei frații în curte, dinaintea palatului, aruncara sagețile în sus și, cand cazura, ale fraților celor mai mari le cazura drept în creștetul capului și-i omorara, dar a celui mai mic îi cazu dinainte.
Iara daca îngropara pe frații cei mai mari, facura nunta mare și Praslea lua pe fata cea mica. Toata împarația s-a bucurat ca le-a adus Dumnezeu sanatos pe fiul cel mai mic al împaratului și se mandrea, falindu-se, de vitejiile ce facuse el; iara dupa moartea tatane-sau se sui el în scaunul împarației, și împarați în pace de atunci și pana în ziua de astazi, de or fi traind.
Trecui și eu pe acolo și statui de ma veselii la nunta, de unde luai
O bucata de batoc,
Ș-un picior de iepure șchiop,
și încalecai p-o șea, și v-o spusei dumneavoastra așa.