Era o strada îngusta și întortocheata, cu case mici, urate și darapanate.
Dar, dintre toate, una singura, cea mai înalta, era atat de veche și de șubreda încat îți venea sa crezi ca, dintr-o clipa într-alta, avea sa se darame.
Cine putea sa locuiasca pe-o astfel de strada, decat lumea nevoiașa? Dar saracia se dovedea în acest loc cu atat mai necruțatoare cu cat, în fața odaii de la mansarda, era atarnata o colivie veche în care se afla un canar de toata frumusețea. Stapanul n-avusese pesemne la îndemana un paharuț din care sa-i dea canarului sa bea apa și pusese în loc un gat de sticla, întors cu fundul în sus și astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puțin îi pasa de urațenia coliviei lui. Sarea sprinten de pe o stinghie pe alta și ciripea cu toata voioșia, mai ales atunci cand stapana lui, o fata batrana, îi aducea un pumn de verdeața.
– Hei, da ție îți da mana sa ciripești și sa zbori încoace și încolo, îi spuse într-o zi gatul de sticla.
Asta însa o spunea mai mult în șoapta, fiindca nu putea sa graiasca, deoarece nici un gat de sticla nu s-a dovedit graitor pana în ziua de astazi. Am putea marturisi chiar ca rostea cuvintele mai mult în gand, așa cum facem noi, oamenii, cateodata.
– Da, ție îți da mana sa ciripești, relua gatul de sticla, fiindca bunul Dumnezeu te-a pastrat întreg și nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aș vrea sa vad ce ai face daca ai fi în locul meu și, dupa ce ți-ai pierdut toate rosturile de odinioara, te-ai pomeni ca nu ți-a ramas teafara decat gura și aceasta astupata cu un dop! Știu foarte bine ca atunci nu ți-ar mai arde de cantec. Dar daca norocul te-a urmarit fara încetare, n-ai decat sa canți, canarașule! Tot e mai bine sa se gaseasca o faptura plina de voioșie într-o casa atat de posomorata. În ceea ce ma privește, cum sa-mi mai arda de cantec? Pe vremea cand eram o sticla întreaga, cantam și eu cand în pantec îmi galgaia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sarbatorindu-ma. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lunga calatorie pe care am facut-o pe vremea cand trebuia sa se logodeasca fata blanarului! Totul parca s-a petrecut ieri. Dar de-atunci pana azi prin cate n-am mai trecut! Cate neajunsuri nu mi-a fost dat sa mai întampin! Am strabatut prin foc, prin apa, prin vazduh și pe sub pamant. Ți-ar trebui nu știu cat timp sa stai și s-asculți cate ți-aș mai povesti…
Și gatul de sticla începu sa povesteasca, pe îndelete, cum luase naștere din nisip topit pe fundul unui cuptor și cum, pe masura ce se racea, simțea o mare dorința sa porneasca în lume, sa nu mai atarne de nimeni și sa-și croiasca drumul pe care l-ar fi crezut de cuviința, cu alte cuvinte, sa nu se piarda în mijlocul celor de seama lui, oricat era de straveziu și de stralucitor.
La început, dupa ce luase naștere și i se daduse numirea de sticla, fusese așezata în rand cu altele, toate ieșite din același cuptor și pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însa ca marime și erau forme diferite; unele erau sticle de șampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca și sticlele sa aiba multe de întampinat. Așa, de pilda, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, dupa cateva vreme, sa faca sa galgaie în cuprinsul lor cel mai adevarat „Lacrima Cristi”, iar sticla în care a spumegat șampania sa fie la urma adapost pentru bulionul de patlagele roșii. Dar, oricat de rau ar ajunge cineva, tot are dreptul sa se gandeasca la obarșia lui, fie ca a fost ea nobila sau nu.
Dupa cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost așezate cu mare grija în lazi. Sticla noastra se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect și poate ca pe vremea aceea, daca i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului ca are sa ajunga odata un ciob marunt și schilod din care sa se adape un canar, ratacit și el într-o casa veche și aproape parasita.
Lada în care a fost așezata întaia oara a fost coborata în pivnița unui negustor de vinuri. Numaidecat a fost scoasa din paie și spalata cu apa curata. A simțit atunci ceva foarte placut. Apoi au pus-o deoparte, goala și fara dop. Se simțea parca stinghera. Îi lipsea ceva și nu știa ce.
În cele din urma a fost umpluta cu un vin strașnic, dintr-o podgorie renumita. Au astupat-o cu multa dibacie, iar peste pantec i-au lipit o eticheta pe care erau scrise urmatoarele cuvinte: „Prima calitate”. Era asemenea școlarului care-a luat premiul întai și mandria era pe de-a-ntregul îndreptațita. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. Dupa catava vreme, ajunse într-o pravalie. În anii tinereții, oricine simte clocotind în el o unda de duioșie. Și într-adevar, sticla simțea și ea ca nu mai are astampar și își facea fel de fel de pareri despre lucrurile pe care nu le cunoștea. În același timp, glasul vinului amintea de colinele scaldate în soare și acoperite cu vița-de-vie, de chiuiturile și cantecele vesele ale culegatorilor.
Într-o buna zi, a intrat în pravalie ucenicul unui blanar.
– Sa-mi dați vinul cel mai bun pe care-l aveți, a spus el.
Sticla a fost așezata într-un coș plin cu tot felul de bunatați. Se îngramadeau laolalta carnații cu șunca, ranza și untul printre feliile de paine alba. Totul avea sa fie primit de fata blanarului, frumoasa și rumena în obraji, cu ochii plini de voioșie și cu buzele carnoase ca niște cireșe coapte. Avea mainile subțiri și moi, albe ca zapada și tot atat de alb îi era și grumazul. În sfarșit, era cea mai frumoasa fata din oraș.
Se urcasera toți într-o trasura, cu gand sa petreaca în crang. Fata ținea coșul pe genunchi. Din mijlocul șervetelor albe se ivea gatul sticlei. Uneori, din pricina ca batea vantul, i se zarea și eticheta roșie. Sticla urmarea pe furiș obrazul fetei, care și ea nu-și mai lua ochii de la vecin, prieten din copilarie, fiul unui zugrav. Ispravise cu cinste cel din urma examen și-a doua zi trebuia sa plece la învațatura în strainatate, pe-o corabie pe care avea s-o conduca el însuși. Poate ca din aceasta pricina obrazul fetei era posomorat și întunecat, în timp ce amaraciunea îi sapase doua cute la colțurile gurii.
Cand au ajuns în padure, tinerii s-au retras mai de-o parte, avand pesemne sa-și spuna unele lucruri în șoapta. Sticla n-a putut auzi ce-și spuneau, din pricina ca ramasese în coșul cu merinde. Cand a fost luata de-acolo și a putut sa priveasca în jur cu mai multa ușurința, a ramas uimita bagand de seama cata schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevar, tot atat de liniștita ca și în trasura, dar se vedea destul de bine ca în sufletul ei staruia un graunte de fericire deplina.
Toata lumea era fericita și radea cu voioșie. Blanarul ridica sticla și se grabi s-o destupe. În clipa aceea, gatul sticlei hohotea parca de un ras înabușit, știind c-avea sa împraștie în jur o mare mulțumire. A tras o pocnitura strașnica la ieșirea dopului și, numaidecat, cu glas tineresc, vinul a început sa galgaie în pahare.
– Sa traiasca tinerii logodnici! a strigat blanarul ducand paharul la gura.
Toți ceilalți și-au golit paharele, iar tanarul marinar și-a cuprins logodnica de mijloc.
– Dumnezeu sa va binecuvanteze și sa v-aduca noroc! a strigat din nou tatal fetei.
Tanarul a umplut iarași paharele.
– Sa bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sarbatori nunta.
Dupa ce toata lumea și-a golit paharele, el a ridicat sticla și, ținand-o strans de gat, a adaugat:
– Tu mi-ai dat putința sa sarbatoresc cea mai frumoasa clipa din viața mea! Odata încheiata aceasta sarbatoare, nu mai ai ce cauta pe lume. De azi înainte n-ai sa fii umpluta a doua oara, așa ca n-ai sa mai poți înveseli pe nimeni.
Acestea zicand, arunca sticla din toate puterile. Fata se uita lung dupa ea, cu încredințarea c-o vedea pentru ultima oara și fara sa poata banui ca, mult mai tarziu, avea s-o întalneasca din nou.
Sticla a cazut teafara în papurișul din apropiere. Și, cum sta în marginea lacului, s-a gandit cu tristețe la nerecunoștința oamenilor. „Eu le-am daruit cel mai strașnic vin, și-a zis ea. În schimb, ei m-au oropsit sa înghit fara voie apa din balta.”
De buna seama, n-avea cum sa-i mai vada pe cei în tovarașia carora venise. Dar putea sa le-auda cantecele și hohotele de ras. Tarziu, cand era aproape sa se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de țarani. Au dat peste sticla și-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia sa ajunga marinar și sa porneasca într-o lunga calatorie, venise sa-și ia ramas bun de la ai sai. Maica-sa îi punea în desaga lucrurile de care socotea c-avea sa aiba nevoie. O sticla de rachiu fusese astupata și învelita în hartie și batrana se pregatea s-o vare în desaga, cand iata ca intrara pe ușa cei doi flacaiași care gasisera sticla goala la marginea lacului. Mama deșerta numaidecat sticla cea mica în cea mare și adauga atat rachiu cat s-o umple pana la gura.
– Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca sa le-ajunga pe tot timpul calatoriei și sa nu mai sufere de durere de burta daca s-o întampla sa-i apuce furtuna.
Și iata în ce chip sticla noastra porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros și-o duse pe corabie, aceeași corabie cu care trebuia sa plece și tanarul a carui logodna avusese loc în aceeași zi. Acesta nu vazu sticla, dar, chiar dac-ar fi vazut-o, de unde sa-i treaca prin minte ca era aceeași pe care-o zvarlise în papuriș în toiul voioșiei! În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum sa se socoteasca înjosita, deoarece rachiul era pentru marinari tot atat de prețios ca și vinul cu care fusese umpluta întaia oara.
– Iata cel mai bun leac, spuneau ei de cate ori Peter Jansen le turna cate-un paharel. Și ascultau cu cea mai mare bucurie cum galgaia rachiul din fundul sticlei.
Cata vreme a mai pastrat între pereți cele cateva picaturi de rachiu, sticla noastra a fost privita cu multa prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goala, goala cu desavarșire. A fost aruncata într-un ungher, unde-a ramas vreme îndelungata fara ca cineva s-o mai fi bagat în seama.
Dar iata ca într-o zi se starnește o mare furtuna. Valuri uriașe îmbrancesc corabia din toate parțile. Catargul cel mare se frange, apa razbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricina ca noaptea e neagra ca pacura. Și în cele din urma corabia se duce la fund.
Cu cateva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tanarul capitan, la a carui logodna luase parte și sticla, scrisese pe un petic de hartie, la o scaparare de fulger: „În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul marii”. Și pe același petic de hartie adaugase numele corabiei, alaturi de-al sau și de-al logodnicei sale. A varat-o apoi în cea dintai sticla ce i-a cazut la îndemana, a astupat-o și i-a dat drumul în valuri.
Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu toții. Sticla care altadata avea menirea sa împraștie prin conținutul ei mulțumirea și voioșia ducea acum vestea înfricoșatoare a morții. A ratacit îndelung și zile în șir a vazut soarele rasarind și apunand. Atunci cand zarile erau aprinse ca para focului, ea își amintea de cuptorul în care se nascuse și parca-i venea sa se arunce în volbura de scantei. Dupa catava vreme s-a simțit obosita sa tot rataceasca zadarnic și fara nici un rost în larg de ape, în timp ce vanturile de miazanoapte și miazazi îmbranceau valurile, cand într-o parte, cand într-alta. Daca furtuna se domolea o clipa, venea alta și-i lua locul. Și totuși, oricat de amarnica a fost aceasta ratacire, biata sticla a avut norocul sa nu se izbeasca de vreo stanca și nici sa fie înghițita de vreun rechin. Peticul de hartie, cel din urma bun-ramas al logodnicului catre aleasa inimii lui, avea menirea sa duca cu sine tristețea și deznadejdea, o data ce-ar fi ajuns în mainile aceleia care trebuia sa-i cunoasca cuprinsul. Dar, la urma-urmei, amaraciunea și deznadejdea pe care trebuia sa le pricinuiasca i se pareau mai puțin decat negura așteptarii în care se chinuia biata copila, care nu primise un singur gand din partea logodnicului ei.
Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit sa se îndrepte sticla ca sa-i poata da de urma? Nu știa nimic. Își urma calea, tarata necontenit de ape. La început îi facuse placere o astfel de ratacire; dar, în cele din urma, ajunse sa se plictiseasca. Își da foarte bine seama ca nu asta era menirea ei pe lume.
Dupa cine știe cata vreme, unda o arunca la mal, pe-un maldar de nisip. O gasi cineva și-o lua. Dar n-avea cine s-o deslușeasca în clipa aceea, caci locul în care se afla era la mii de leghe departare de locul în care luase naștere.
Omul a destupat-o, a scos hartia dintr-însa, a întors-o pe-o parte și pe alta, dar neștiind sa citeasca, n-a putut sa afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Și-a dat seama totuși ca trebuia sa fie o veste din partea unor naufragiați. A varat peticul de hartie în sticla, iar sticla a fost așezata pe o polița, într-un dulap dintr-o mare încapere.
De cate ori venea cineva în casa, i se arata hartia, dar nu putea nimeni sa-i talmaceasca cuprinsul. Trecand astfel din mana în mana, din pricina ca era scrisa cu creionul, slovele începura sa se ștearga, pana cand nu se mai putura cunoaște nici cel puțin cateva litere.
Sticla a ramas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncata în pod, unde, în scurta vreme, a fost acoperita de praf și de panze de paianjen. Cu cata amaraciune își amintea de ziua cand lasa sa i se deșerte conținutul spumos în pahare, departe, în racoarea crangului! Și iarași, n-avea sa uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o trista veste; cel din urma bun-ramas al unui suflet rapus atat de timpuriu.
N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douazeci de ani în șir. Poate c-ar fi ramas un veac acolo daca nu s-ar fi daramat casa, ca sa se înalțe în locul ei o alta, mult mai frumoasa și mai încapatoare. Cand au început sa dea jos acoperișul, au dat peste sticla. Cineva și-a adus aminte ca ascundea în fundul ei o taina. Dar sticla aproape ca nu-și mai amintea nimic.
„Daca n-aș fi fost aruncata în pod, poate c-aș fi învațat limba țarii acesteia, își zicea ea. Pe cata vreme, în bezna și în praf, printre șoareci și paianjeni, nu mi-a mai fost cu putința sa fac nimic și toți au uitat de mine…”
Ai casei însa au șters-o de praf și-au spalat-o cu grija, astfel ca tot mai putea fi buna la ceva. Simțea cum o cuprinde din nou voioșia de altadata. Peticul de hartie s-a dus odata cu apa cu care fusese spalata. Și cand se gandea cat de mult îl pastrase! A fost umpluta cu niște semințe ce trebuiau duse departe, spre miazanoapte. Bine astupata și bine împachetata, s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos, unde nu puteau sa strabata nici lumina opaițului, nici razele lunii, nici vapaia soarelui.
„La ce-mi folosește o astfel de calatorie, cand nu ma pot bucura de nimic?” își zicea ea. Dar, într-o buna zi, trebuia s-ajunga la capat.
Cand a ajuns, a fost numaidecat despachetata. Cel care-o despacheta, aruncand sforile și hartiile, striga cu ciuda:
– Au acoperit-o în așa fel ca sa n-o mai poata nimeni desface. Mare minune daca nu cumva s-o fi spart!
Dar sticla era teafara și nevatamata. În afara de asta, înțelegea fiecare cuvant rostit. Era aceeași limba pe care-o vorbisera cei din preajma cuptorului, neguțatorul de vinuri, cei ce facusera chef în padure și marinarii în tovarașia carora calatorise pe corabie, singura limba pe care-o cunoștea.
Așadar, se reîntorsese în țara ei! De bucurie, era cat pe-aci sa scape din mainile celui care o despacheta. Se simțea stapanita de atata duioșie încat nu-și dadu seama cand i se scoase dopul și cand îi fu deșertat conținutul. Și tocmai cand își veni în fire, se pomeni aruncata într-o pivnița, unde avea sa ramana uitata ani și ani.
„Și totuși, își zicea ea, unde te-ai putea simți mai bine decat în țara ta, chiar daca soarta te-a blestemat sa putrezești într-o pivnița umeda și întunecoasa!”
Dupa catava vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luand toate sticlele cu el. Se îmbogațise și traia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospaț. Tot parcul din jurul cladirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învapaiate de razele soarelui. Seara era minunata. Prin ungherele mai îndepartate, poate din pricina ca lampioanele nu fusesera de-ajuns, așezasera sticle în gatul carora înfipsesera lumanari. Printre ele se afla și sticla noastra. Cat se simțea de fericita! Vedea iarași copaci înverziți, auzea cantece, lua parte la voioșia obșteasca. Oricum, ar fi avut de ce sa fie nemulțumita, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decat în forfota oaspeților? Putea sa guste în liniște un ceas de fericire, uitand ca petrecuse douazeci de ani aruncata într-un pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea.
Într-un tarziu, trecu pe langa sticla o pereche de tineri logodiți. Parca nici n-ar fi vrut sa ia parte la voioșia celorlalți. Sticla își aduse numaidecat aminte de tanarul capitan, de fata atat de dragalașa a blanarului și de logodna din padure.
În parcul din jurul cladirii putea sa intre oricine. Venise și lume de departe, care nu fusese poftita la ospaț, ca sa se bucure de frumusețea serbarii. Printre cei singuratici se afla și o fata batrana, pe care nimeni n-o baga în seama. Întalnind perechea ce parea sa fie atat de mulțumita, își aminti de-o veche logodna, poate tocmai în clipa cand la același lucru se gandise și sticla. Și apoi, cum sa nu-și aminteasca, de vreme ce nu era alta decat fata blanarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viața ei și n-avea cum sa-l mai uite. Trecu pe langa sticla fara s-o recunoasca, deși nu se schimbase întru nimic. La randul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blanarului, fiindca aceasta nu mai pastra nimic din frumusețea de odinioara. Așa se întampla de multe ori în viața. Te întalnești cu oameni cu care ai avut stranse legaturi candva, fara sa-i mai poți recunoaște.
La sfarșitul serbarii, sticla a fost furata de un ștrengar, care-a vandut-o cu zece gologani ca sa-și cumpere o prajitura. Era acum în stapanirea unui neguțator de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în pravalia lui n-a ramas multa vreme. A fost cumparata de un calator care, în duminica urmatoare, trebuia sa porneasca la drum cu balonul.
Cand s-a ivit ziua plecarii, lumea s-a îngramadit din toate parțile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurari, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou și mulți nu știau la ce anume ar putea sa foloseasca. Capeteniile orașului se urcara pe un fel de podeț și muzica militara canta. Sticla vedea totul prin gaurile unui coș în care fusese așezata alaturi de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte și într-alta. Banuise pesemne ca în scurta vreme avea sa fie lasat sa cada din balon, ca sa aiba lumea de ce rade. Sticla însa nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umfla din ce în ce, clatinandu-se. În cele din urma, franghiile cu care fusese legat fura taiate. Numaidecat, cu sarituri sprintene, începu sa urce în vazduh, ducand cu el un om și coșul în care se aflau iepurele și sticla. Muzica rasuna cu și mai multa putere și toata lumea țipa, batand din palme.
„Într-adevar, ciudat soi de calatorie! își zise sticla. Ai cu toate acestea, strabatand vazduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic și asta e de cea mai mare importanța pentru mine.”
Mii de oameni se îngramadisera pe strazi, urmarind înalțarea balonului. Fata cea batrana se afla printre ei. Dar ea nu coborase în strada, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese așezata colivia cu micul canar care n-avea din ce sa bea apa, mulțumindu-se ca, din cand în cand, sa-și racoreasca ciocul într-o farfurioara sparta.
Fata batrana se pleca mai mult pe marginea ferestrei ca sa vada balonul și dadu la o parte o glastra în care înflorea o tulpina frageda de mirt, singura podoaba din odaița ei saraca.
Vazu cum omul urcat în balon dadu mai întai drumul iepurelui; dupa aceea își umplu un pahar ca sa bea în sanatatea celor de jos, care îl urmareau cu privirea; în sfarșit, lasa sa cada sticla, fara sa-i fi fost teama ca ea putea sa sparga capul cine știe carui biet creștin cumsecade.
Dar nici sticla n-avu ragazul de trebuința sa se gandeasca la marea cinste ce i se facea, de-a fi lasata sa pluteasca deasupra orașului cu acoperișuri de arama și turle stralucitoare, ca sa cada dupa aceea drept în mijlocul mulțimii. Amețise parca și se rostogolea în fuga, dandu-se peste cap.
O astfel de goana, în cea mai deplina libertate, i se parea o adevarata fericire. Cat se simțea de mulțumita vazand ca nu numai toate privirile, dar și toate ocheanele erau îndreptate numai spre dansa! Trosc! Dar ce s-a întamplat? A cazut pe un acoperiș și s-a spart drept în doua. Sfaramaturile s-au rostogolit la pamant, prefacandu-se în țandari, în clipa cand se izbira de lespezile cu care era podita ograda. Singur gatul ramase întreg și se desprinse atat de frumos de restul sticlei, încat îți venea sa crezi ca fusese taiat cu diamantul.
Cei din apropiere, auzind zgomot, se grabira sa ridice de jos gatul sticlei.
– Strașnic paharuț de pus în colivie! zisera ei. Are din ce se adapa o pasarica.
Dar fiindca n-aveau nici colivie, nici pasarica, chiar daca n-ar fi fost mai mult decat o biata vrabie, cum era sa le treaca prin minte sa-și cumpere și una și alta numai pentru ca gasisera un gat de sticla aruncat de cine știe cine? Totuși, cineva își aduse aminte de fata batrana care locuia la mansarda.
Într-adevar, ea primi gatul sticlei cu multa bucurie, îl astupa la un capat cu un dop, îl umplu cu apa și-l așeza în colivie. Canarul, care avea acum apa din belșug, începu sa ciripeasca cu mai multa voioșie și canta de-ți era mai mare dragul.
Gatul sticlei a primit și aceasta noua ciudațenie a sorții cu resemnare deplina. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atatea alte împrejurari, mai ales cand avusese prilejul sa pluteasca în vazduhuri, ratacind deasupra norilor?
Peste cateva zile, fetei batrane veni sa-i faca vizita o prietena și gatul sticlei ramase foarte mirat cand baga de seama ca, în loc sa aduca vorba și despre dansul, ele vorbira despre cu totul altceva și, îndeosebi, despre floarea din glastra.
– Sa nu cheltuiești bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata batrana. Îți daruiesc glastra pe care-o vezi în fereastra. Tulpina e încarcata de flori. E din rasadul pe care mi l-ai dat în ziua cand m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma sa-mi fac din florile lui cununa de mireasa. Dar aceasta clipa nu s-a mai ivit. Ochii care aveau sa ma calauzeasca în largul vieții mi-au secat de plans și s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihnește în fundul apelor. Floarea a crescut și eu am îmbatranit. Dar rasadul pe care mi l-ai daruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale.
Napadita de atatea amintiri dureroase, biata fata batrana nu-și mai putea stapani hohotele de plans. Aduse vorba printre suspine de tanarul capitan și de logodna care avusese loc în padure. De toate își aduse aminte, fara ca totuși un singur lucru sa-i mai fi trecut prin gand: de unde era sa știe ca în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gatul sticlei care se desfundase cu atata zgomot și din cuprinsul careia gustasera toți cei de fața, ciocnind în sanatatea tinerei perechi?
Dar nici gatul sticlei n-avea cum s-o mai recunoasca pe logodnica de odinioara. Cand, în sfarșit, a putut ajunge la încredințarea ca nimeni nu-l mai baga în seama și ca nu se minuna catuși de puțin de trecutul lui, plin de atata stralucire, cand era știut ca se afla acolo printr-o întamplare, în urma caderii din înaltul cerului, s-a posomorat în așa chip încat n-a vrut sa mai asculte cele ce-și spuneau cele doua batrane.