fost odata un împarat. El avea trei feciori. Cand fu la ceasul morții, își chema feciorii și le zise:
– Feții mei, sunt cu sufletul la gura, precum ma vedeți; un lucru numai va cei: în cele trei nopți dupa înmormantarea mea, sa-mi paziți mormantul, cate unul din voi.
Cum auzi fagaduiala din gura feciorilor sai, casca gura și-și dete sufletul.
Gatire se facu de îngropaciune, ma rog, ca la moartea unui împarat, și cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci.
Feciori, carii știau ce glasuie tatal lor cand îi ieși sufletul, se puse de paza în noaptea dintai feciorul cel mai mare al împaratului.
Pandi el ce pandi, și în puterea nopții, pe cand și apele dormeau, se pomeni fiul de împarat cu un oarecine ca vine și vrea sa dezgroape pe mort. Nici ca e de gandit a-l fi lasat feciorul de împarat sa faca așa o nelegiuire, fara decat se lua cu dansul la lupta. Și lupte-se, și lupte-se, pana ce, cand începu sa cante cocoșii, acel cineva pieri ca o naluca.
A doua noapte, feciorul de împarat cel mijlociu pați ca și cel mare.
Cand se întalnira ei, se vorbira sa spuie fratelui lor celui mic, pațania lor și sa-l îmbie a priimi ca unul din ei, pe carele îl va alege el, sa-l însoțeasca în noaptea cand va avea sa pazeasca dansul, de teama, ca sa nu se rapuie, ca unul ce era mai tanar.
Dara feciorul cel mic al împaratului nici nu voi sa asculte de unele ca acestea, ci zise:
– Duce-ma-voi singur, caci trebuie sa fi știut tata ce zice, cand ne-a poruncit sa pazim cate unul singur.
Și astfel, cum veni seara, se duse la locul de panda. Și deoarece știa ce-l așteapta, el își lua cu dansul armele și se gati bine de lupta. Pe la miezul nopții se pomeni și el cu cineva ca vine. Vru el sa întrebuințeze armele; dara unde îi dadu ala pas; caci el se arata ca o vedenie ieșind ca din pamant, și se luara la tranta. Lupta fu crancena, caci duhul necurat, duh necurat era cel ce venea sa dezgroape pe împarat, își pusese toate puterile ca sa dovedeasca pe fiul cel mai mic al împaratului. Vezi ca duhul știa ca de nu va putea nici în a treia seara sa izbuteasca, apoi trebuia sa-și mute gandul; nu mai putea adeca sa-l dezgroape, nici la amin. Fie însa ca și baiatul nu se lasa mai pe jos. Și cum spusei, se luptara pe capete; dara lupta nu gluma. Curgea sudorile de pe fiul împaratului șiroaie, și nu se da netezului nicicat. Lupta ținu, și o lupta de moarte, pana despre cantatori. Cum se auzi cocoșul, duhul pieri ca o naluca, dara și baiatul cazu jos de ostenit. De mai ținea lupta, numai cat ai ațața un foc, s-ar fi muiat, și cine știe ce se întampla. Cum cazu fiul de împarat pe mormantul tatane-sau, acolo și adormi. Atat era de rupt de oboseala.
Cand se deștepta, ce sa vedeți d-voastra? Soarele rasarise de mult și se urcase ca de trei sulițe. Ce sa faca el? Sa se întoarca acasa ziua-n amiaza mare, sa treaca prin oraș așa înarmat de sus pana jos, îi era rușine; sa ramaie acolo, nu se putea.
Ce-i veni lui în gand, ca numai o lua rara, rara, catre o padure ce era p-acolo p-aproape, ca sa-și petreaca ziua cu vanatul, și mai catre seara sa se întoarca acasa. Și așa, mergand el prin padurea aceea, îl apuca gandurile. El cugeta, ca ce sa fie pricina de le-a zis tata-sau sa-i pazeasca mormantul în trei seri d-a randul.
Și mergand așa, fara sa știe nici el unde merge, și cu gandurile duse, se pomeni ca pierde poteca și nu mai știe unde merge. Da în sus, da în jos, drumul nu-l mai gasea. Mai se întoarse în dreapta, mai la stanga, ași! în loc sa iasa la lumina, el sa ratacea și mai mult. Dibuind prin codru, și cercetand sa dea peste poteca, ieși la un luminiș, și acolo în mijlocul luminișului zarește un foc mare și pe foc o cracatița, din care ieșea un fel de glas, dara fara sa știe el ca ce sa fie.
Stete locului, și mai asculta. Auzi ca și întai. Se mai uita o data, dara nu vazu pe nimeni. Ce sa faca? Sa se duca acolo, nu-i da meșii, ca nu știa ca ce dracovenie o fi aia. Atunci întinse și el arcul, dete drumul sageții și tranc! lovi drept în capacul cracatiței, și îl dete jos.
Într-aceeași clipeala, toata padurea începu a haui, de-ți lua auzul, și deodata se arata înaintea lui șapte zmei, îl înconjoara, pune mana pe el, și sfatuiesc cum sa-l pedepseasca, pentru ce sa dea el drumul Agerului pamantului, pe carele ei l-a fost închis în cracatița aceea.
Unul zicea sa-l taie. Altul sa-l spanzure. Altul sa-l jupoaie de viu. Alții în fel de fel de chipuri sa-l chinuiasca pana l-o omorî. Iara cel mai batran dintre danșii zise sa-l lase cu viața, caci cine știe la ce le-o fi și el bun, poate ca va izbuti el sa fure pe fata unui împarat dupa care umblau ei sa o rapeasca, și nu puteau.
Fata aceasta se afla închisa de tata-sau într-o casa, ale carii uși erau închise. Tat-sau o data pe an o lasa descuiata, și atunci, la o ușa sta de paza un cocoș, și la cealalta era un clopoțel; și nu putea nimeni sa se apropie, caci cum punea cineva piciorul pe prag, ori clopoțelul se tragea, ori cocoșul canta.
Fiul de împarat se fagadui ca va cerca și el. Și așa îl lasasera zmeii viu. El se duse binișor, și pana a nu pune piciorul pe prag, întinse mana fara sa-l simța nici maiestrele, apuca cocoșul de gat și i-l rasuci, de nu mai zise nici pis! apoi deschise ușa încetișor, trecu la cealalta ușa, fura clopoțelul și se întoarse de spuse zmeilor sa intre unul cate unul, ca el îi așteapta la ușa, pe dinauntru.
Zmeii îl ascultara, orbiți de lacomia ce aveau ei sa puie mana pe fata. Și apoi, de! de zmei, zmei; de voinici, voinici; dara se vede ca erau cam natafleți, de ascultara la gura baiatului sa intre dupa dansul cate unul, unul; caci fiul cel mic al împaratului sta acolo înauntru cu paloșul în mana, fara sa știe zmeii, și cum intrau, el harșt! le lua capul și îi tragea cu totul în camera. Facu unuia, facu la doi, pana la al șaselea. Dracul de zmeu cel d-al șaptelea, pesemne ca el nu era tocmai atat de nataflete, caci parca-i spuse dracul la ureche ce prapad li se gatește acolo înauntru ca nu-i veni sa intre și fugi.
Baiatul așa de încet și ușor lucrase, încat fata nu simți nimic. Ea dormea dusa în pat, fara sa iaba vreun habar. Atunci și el se apropie de fata – și, dreptul lui Dumnezeu! nici ca mai vazuse pana atunci așa frumusețe – îi lua inelul ce avea în degetul cel mic și marama de pe fața. Cu aceste doua lucruri se întoarse el acasa la frații sai, fara sa le spuie ceva, din cele ce i s-au întamplat.
Tata-l fetei, împaratul, carele știa ca umbla niște zmei sa-i rapeasca copila, nu mai putu de bucurie cand îi vazu macelariți. Și cu socoteala ca de aci înainte fata îi va fi scapata, puse sa se strige prin toate raspantiile cetaților din lume ca cine va fi acel viteaz care a rapus pe zmei, sa se înfațișeze ca sa-i dea fata dupa dansul, și jumatate împarația.
Nu trecu mult și iata ca vine la împarat un țigan urat și buzat, și negru, ciuma nu altceva, și spuse ca el a omorat pe zmei. Și ca sa încredințeze pe împaratul de spusele lui, își arata cu mandrie satarul plin de sange și hainele stropite. El își umpluse satarul și hainele cu sangele unui cal al sau, statu de batran și plin de tecnefes, cu care nu mai avea ce face, și-l ucisese ca sa-i ia pielea.
Împaratului nu-i prea venea la socoteala sa aiba ginere pe un țigan, dara fiindca apucase de-și dedese cuvantul, voia acum ca sa și-l ție. Și pana sa se faca logodna, pofti pe țigan la o masa pe care o dadu împaratul pentru mantuirea fie-sei de zmei. Țiganul ședea la masa pe șapte perne și d-a dreapta împaratului.
Pe cand mancau ei acolo și se chefuiau, iata ca vine și feciorul împaratului cel cu izbanda, și d-abia, d-abia, izbuti sa intre ca sa vorbeasca împaratului.
Intrand la masa împarateasca, fiul împaratului începu sa laude pe cel ce facuse izbanda, și sa heretiseasca pe împarat pentru scaparea fie-sei de la rele.
– Eu am omorat pe zmei, zise țiganul fudul, fudul. Ce socotești tu, baiete, cat m-am mai luptat!
– Așa o fi, verișcane, dara mie pare ca tot nu-mi vine a crede ca tu sa fi facut o așa isprava.
– Ce stați de mai ascultați la barfele mojicului asta? slujitori! dați-l afara!
– O! o! voinicule, mai încet, mai încet, te-ai prea grabit; nu e de nasul tau o asemenea bucațica! Ca sa te credem ca tu ai facut o așa vitejie, arata-ne vrun semn care sa ne scoata din banuiala.
– Dara mai semn ca satarul și hainele mele cele stropite cu sange, ce mai poftești?
– Cel care a facut o asemenea vitejie nu crez eu sa fi fost el așa de ușurel, încat sa nu fi luat vreun semn, cu care sa-și dovedeasca fapta.
– Ce mai așteptați, slujitori? Dați afara pe smintitul asta carele vine sa ne strice cheful.
– Ia, mai stai olecuța, îi zise atunci și împaratul, carele ascultase cum nu se înțelegeau ei la cuvinte. Cum cam dai tu sa se înțeleaga, parca ar veni la prochimen.
– Eu socotesc, marite împarate, ca cel care a facut o asemenea vitejie, nu crez sa se fi culcat pe urechea aia și sa fi stat numa așa cu degetul în gura, dupa ce a ucis pe zmei și s-a vazut stapan pe camara unde dormea împarateasa, trebuie sa fi luat el vrun semn cu care sa dea la iveala vitejia lui.
Pe cand vorbea feciorul împaratului, pernele sarea una cate una de sub țigan. Pesemne ca se tot sacaia pe scaun de neastampar și de frica pentru mișelia ce facu.
Iara fiul de împarat, înca vorbind, scoase marama și inelul ce luase fetei din deget.
– Aoleo! astea sunt ale mele, zise și fata, și mi-a pierit în învalmașeala cu omorul zmeilor.
– N-a pierit, domnița, îi raspunse fiul de împarat, eu ți le-am luat, dupa ce am ucis șase zmei și îmi pare rau ca mi-a scapat și cel de-al șaptelea.
Atunci împaratul rasufla de bucurie ca a scapat cu fața curata pe fie-sa de o însoțire ce nu-i venea la socoteala de loc, de loc.
Și înfruntand pe țigan, dupa cum i se și cadea, porunci de aduse doi armasari neînvațați. Lega pe țigan de coadele cailor și împreuna cu dansul și un sac de nuci. Apoi dete drumul armasarilor de se dusera în lume și unde cadea nuca, cadea și bucațica din țigan, pana ce nu se alese nici praful de el.
Apoi se facu gatire de nunta pentru feciorul de împarat cel viteaz cu fata cea frumoasa ca o zana. Și gatindu-se, și ziua de mult sosind, pornira cu toții la biserica. Lumea dupa lume se luasera dupa danșii sa-i petreaca la biserica. Împaratul și împarateasa, mirii și rudele lor erau în caruțe ferecate numai în aur.
Cand fura aproape și mai aveau numai cațiva pași sa faca pana la biserica odata se auzi o vajiitura groaznica, și numai iata ca zmeul d-al șaptelea da navala peste danșii. Odata plesni dintr-un bici, și toate caruțele se facura stane de piatra, fara numai împaratul și mirii scapara. Pe mireasa o înhața zmeul de mijloc, o rapește dintre ai sai, se înalța și se facu nevazut cu fata cu tot.
Toți ramasera buimaciți de spaima. Iara ginerele se supara mai cu asupra decat toți. Își mușca mainile de suparare cum de n-a putut el sa puie mana și pe acest blestemat de zmeu sa-l omoare, caci iata acum ce neajuns îi facu.
Ce sa faca acum? Fara logodnica lui nu putea sa ramaie; sa se duca sa o caute; dar unde? Se framanta, bietul și nu știa cum s-o nimereasca mai bine. În cele din urma se hotarî, ca, orice o fi, sa fie, el sa se duca sa-și caute scrisa.
Se cerca bietul tatal fetei sa-l opreasca, ca sa nu se rapuie și dansul în deșert; dar geaba, nu fu cu putința a-l opri; și-o pusese el în cap, și cata sa se duca. Își lua deci nițele merinde cu dansul și pleca.
Ieșind la campie, lua drumul d-a lungul și aide, aide, trecu paduri și vai, trecu pustiuri, dumbravi, munți și valcele pana ce ajunse la un codru mare, mare fara capatai. Orbacaind el p-acolo prin desiș, dete de o poiana. Acolo în poiana ședea cineva la foc. Tocmai și el își ispravise merindele și se duse drept la omul ce ședea la foc. Acela cum îl vazu, îl cunoscu și începu sa-i mulțumeasca ca l-a scos din ghiarele zmeului. Pasamite era Agerul pamantului. Acolo traia el.
Statura ei ce statura de vorba, se întrebara de ale sanatații, își spusera pasurile, și apoi feciorul de împarat zise:
– Acum ma duc sa-mi caut logodnica pe care mi-a rapit-o zmeul. Nu știi tu, vericule, încotro va fi șezand spurcatul?
– Cam greu lucru este ce vrei tu. Și eu te-aș sfatui mai bine sa-ți cauți de treaba și sa lași la naiba și zmeu și tot, ca poate sa-ți rapuie viața.
– Se vede ca tu nu înțelegi, îi raspunse voinicul, ca fara de logodnica mea nu mai pot trai, sunt hotarat a ma duce dupa dansa și dincolo de lumea asta, și ori voi izbuti sa-mi iau soția, ori îmi voi frange și eu junghetura umbland dupa dansa.
Atunci Agerul pamantului vazand așa, îi spuse ca zmeul nu este tocmai, tocmai de temut, dara muma-sa, ca e și vrajitoare de n-are capatai, și pe ea trebuie s-o omoare mai întai. Apoi îl îndrepta pe unde sa mearga ca sa ajunga la casele zmeoaicei și ce sa faca ca sa puie mana pe odorul ce cauta el.
Atata voi sa știe feciorul de împarat și dupa ce priimi de la Agerul pamantului cate ceva de ale gurei, porni și se duse, și se duse, pana ce ajunse la hotarele zmeilor. Și ca sa nu ne pierdem vremea degeaba înșirand greutațile ce întampina bietul fecior de împarat în cale, sa va spui cum a ajuns și cum și-a izbandit.
Aci daca ajunse, facu tocmai cum îl învațase Agerul pamantului.
Dracoaica de muma a zmeului dormea numai la namiezi cand soarele sta în cruci. Și cand veni fiul împaratului, și statu la poarta, ea tocmai adormise, catandu-i în cap slujnica sa. Aceasta slujnica, și ea tot rapita era și vița de boier.
Stand el acolo și uitandu-se la cotoroanța de baba cum îi cauta în cap, fata aceasta îl zari. El îi facu semn. Fata puse binișor capul babei pe o perna, și veni numaidecat la feciorul de împarat sa vaza ce voiește.
Și dupa ce se înțelesera la cuvinte, fata îl baga într-o camara și acolo îl învața cum sa faca, dupa ce el îi fagadui ca o va scapa și pe dansa de robia zmeoaicei.
– Baba cloanța, muma zmeului, zise ea, are darul sa nu moara cat va fi cada (tocitoarea) ce sta ici dupa ușa. În ea sunt o mulțime de suflete, și cand s-ar întampla sa o rapuie cineva, ea da fuga și soarbe din sufletele închise în cada, și caștiga putere și viața din nou.
Fiul împaratului pana sa se scoale baba, se apuca de îngropa cada în pivnița.
Dupa ce se deștepta baba și auzi ca nescine a venit și vrea sa se întalneasca cu dansa, se duse numaidecat în camara unde o aștepta fiul împaratului; vezi ca acolo voia sa vorbeasca ea cu cei ce veneau la dansa.
Aoleo! era sa uit a va spune ca în curtea zmeoaicei era de jur-împrejur pari înfipți în pamant, și în fiecare par cate un cap de om din cei ce îi tragea ața la moarte și îi împingeau pacatele sa-i calce hotarele. Numai unul mai ramasese fara de cap, și acela striga babei: cap! cap!
Nu e vorba, fiul împaratului o cam bagase pe maneca de frica, dara îmbarbatat de fata, slujnica babei, își lua inima în dinți zicand:”vei mai capata și tu cap la moșii ai verzi, ori la paștele cailor”.
Viind baba la dansul, începu sa-i vorbeasca cu niște graiuri mieroase și ademenitoare, de ar fi supus pe nu știu ce voinic de ar fi fost. Fiul împaratului știa la ce sa se aștepte, și sta și el gata de lupta. Înca vorbind, baba se facea ca nu știu ce cauta prin casa, și luand niște ițe ce erau agațate într-un cui, le puse pe dansa. Odata se schimba într-o catana (oștean), cu sabia goala în mana. Atunci și fiul împaratului, fara a mai zabovi nici o clipa, și mai iute decat ai gandi, scoase paloșul și îi taie capul, retezandu-l de noua ori. Vezi ca așa îl învațase fata.
Afurisita de baba așa cu capul retezat sarea prin casa de colo pana colo, cautand cada cu sufletele, ca sa le soarba, și daca n-o gasi, cazu jos și crapa.
Dupa aceea fata din casa a babei arata voinicului fiu de împarat calea ce ducea la casele zmeului, și îl învața ce sa faca și acolo.
Și, ajungand la locuința zmeului, merse fara frica drept la camara unde ședea logodnica sa, cazi zmeul se ducea la vanat, de unde se întorcea tocmai seara.
Fata de împarat, cum îl vazu, nu mai putu de bucurie. Pana una alta, el o ruga sa întrebe pe zmeu în ce îi sta puterea, iara fiul de împarat se întoarse la curtea babei și mase acolo peste noapte.
Venind zmeul acasa, fata îl întreba unde îi sta puterea? El îi trase o palma ca la Urlați. Ea, prefacandu-se a plange și a fi bolnava, zmeul se cai ca s-a iuțit și îi spuse o minciuna:
– Puterea mea, zise el, sta în stalpul porții.
A doua zi spuse lui Fat-Frumos, și el nu crezu. Fata, prefacandu-se mahnita ca nu știe în ce îi sta puterea, pați însa ca și randul trecut, apoi zmeul îi spuse înca o minciuna.
Daca vazu și vazu ca fiul de împarat nu crede, vezi ca știa el ce știa, ea se facu bolnava. Cand veni zmeul a treia zi de la vanat, gasi pe fata în pat. Se duse el s-o întrebe ce are, și ea îi raspunse:
– Am cazut la pat de întristare, pentru ca tu tainuiești de mine în ce sta puterea ta.
Zmeul trase fetei și de asta data o calcavura de auzi cainii în Giurgiu. Atunci ea se prefacu așa de bolnava, încat zmeul crezu ca o sa dea mana cu moartea. Și caindu-se de ceea ce facuse, și voind s-o mangaie, îi spuse drept:
– Puterea mea, zise el, sta într-o scroafa care se tavalește cat e ziulica într-o lacoviște de lapte dulce. Acea lacoviște nu este tocmai departe de aci. În scroafa este un iepure, în iepure o prepelița, și în prepelița sunt trei viermi. Aceștia sunt puterea mea.
Atata voi și fata sa știe.
Cum se facu ziua și zmeul se duse la vanat, iata ci vine și fiul de împarat sa cerceteze despre cele ce aflase fata de la zmeu, caci dorul de a-și vedea cu un ceas mai nainte logodnica acasa, nu-i da ragaz sa zaboveasca mai mult. Fata îi spuse tot ce afla, din fir pana în ața; iara el pleca numaidecat. De mila de sila, lua el și nițele merinde ce-i dase fata; dara lui nu-i ardea de mancare.
Merse, merse, și iara merse. Merindele se sfarși. El merse voinicește pana ce înde seara ajunse lihnit de foame, și setos, de sa fereasca Dumnezeu, într-un codru, unde dete de o coliba. Intra înauntru și gasi un om orb ce-și manca mamaliguța cu lapte dulce. Se apropie și el binișor: fara sa prinza de veste orbul, și manca pana ce-și momi foamea oarecum. Orbul baga de seama ca prea se sfarșește curand leguma de pe masa. Se mira. El știa ca de altadata îi era de-ajuns mancarea; de astadata însa nu se saturase.
Înțelese el ca trebuie sa se joace vreo dracie la mijloc. Atunci întreba:
– Cine este de-mi ajuta la mancare? De este om bun, fie binevenit, iara de este om rau, sa se departeze, ca nu va fi bine de el.
– Om bun, moșicule; sunt calator, și pana una alta, aș voi sa gasesc ceva de lucru.
Unchiașul cel orb priimi bucuros sa intre la dansul în slujba. Îl puse sa-i duca tumulița de oi la pașune; dara avu grija a-i spune sa nu care cumva sa treaca peste hotarele moșiei lui, pe locul scroafei din lacovișta de lapte dulce, ca va fi vai de capul lui, și va pierde și oile.
Fiul împaratului se fagadui ca va asculta de cuvantul orbului; dara chiar în ziua dintai trecu, și oile, pascura iarba cea mare și moale ca matasea ce se afla pe moșia scroafei cu nesaț. Cand veni seara acasa, laptele ce detera oile fu de-ajuns pentru amandoi, și înca ramase. Orbul se minuna și zise fie-sei sa se ia dupa dansul a doua zi și sa vaza d-a minune ce face argatul.
Cum pleca cu oile argatul în dimineața urmatoare, fata facu precum îi zisese tata-sau. El se duse drept, ca pe ciripie, tocmai pe moșia scroafei cu oile la pașune. Fata se sperie, dara se piti și tacu din gura, sa vaza ce se va întampla.
Ce sa vedeți d-voastra? Unde veni scroafa cu o falca în cer și cu una în pamant, și navala la argatul orbului sa-l sfașie, și mai multe nu. Fiul împaratului sta țanțoș cu paloșul în mana, și se luara la lupta; și lupte-se, și lupte-se, pana ce amandoi obosira de abia se mișcau.
Atunci zise scroafa:
– Dac-ar fi cineva sa-mi dea nițel lastar de trestie și un ciob de lapte din lacoviștea mea de lapte dulce, ți-aș arata eu cum sa cutezi a-mi calca hotarele.
– Dac-ar fi cineva sa-mi dea și mie un colac sa-mbuc, și o bardaca de apa de izvor sa beau, ți-aș arata și eu ție cine sunt eu, zise și fiul împaratului.
Cand, iaca fata unchiașului celui orb, care privea la lupta lor, ca vine și da fiului de împarat sa îmbuce colacul ce și-l luase ea, ca sa aiba ce manca la panda, și fuga se repezi de-i aduse și o bardaca de apa de la izvor. Flacaul manca și bau, și prinzand putere, rasturna pe scroafa, se puse calare pe dansa, și-i taie capul.
Apoi o spinteca și îngriji sa nu scape iepurele. Puse mana pe dansul și spintecand și iepurele, prinse prepelița. Și scoțand din rarunchii prepeliței cei trei viermi, îi baga în san dupa ce le suci nițel gaturile.
Întorcandu-se la unchiaș, își lua ziua buna de la orb și de la fata, spuindu-le ca în curand va afla despre dansul, și într-un suflet se întoarse la curtea zmeului.
Aci daca ajunse își schimba vestmintele, se facu doftor, și începu a striga:
– Leacuri de vanzare, leacuri!
Zmeul cu auzi, trimise de-l chema, ca lui nu-i prea era bine. De cateva zile, gainea așa lancezind. Nu-i era toți boii acasa, vezi bine, ca puterea lui se afla acum în sanul fiului de împarat. Se îmbolnavise.
Daca veni fiul împaratului și îl întreba zmeul de poate sa-l faca sanatos, prefacutul doftor îi spuse ca se va însanatoșa, daca se va scalda în lapte de iepe. Zmeul porunci numaidecat și i se facu o baie din laptele iepelor lui, pe care le pusese dansul de le mulse. Cand intra în baie zmeul, fiul împaratului mai rasuci o toana gaturile viermilor; iar zmeul odata sari în sus, zicand:
– Acum mi-e bine ca și cand eram la sanul mamei.
Și dand doftorului daruri scumpe, îl pofti la masa. Vezi ca zmeul nu cunoștea cine era doftorul. Ospatandu-se și stand el la taifas, fiul împaratului întreba pe zmeu:
– De ce treaba sunt bicele alea ce le ții atarnate fiecare în cuiul sau pe paretele din fund?
– Cu unul, raspunse zmeul, daca voi plesni o data, toate turmele mele se fac o nuca. Daca voi plesni cu al doilea, toate coprinsurile mele se fac un mar. Iara cu al treilea bici cand plesnesc la spatele oricarui lucru, îl schimb în stana de piatra și cand plesnesc cu el în fața, se desface facutul, și vine la adevarata lui ființa lucrul împietrit.
Cum afla despre asta fiul împaratului, ieși afara și suci de tot gaturile viermilor iara zmeul crapa îndata.
Apoi lua bicele, plesni cu unul și toate turmele și cirezile zmeului le facu o nuca, pe care o baga în san; și plesnind cu altul, toate coprinsurile zmeului se schimbara într-un mar, pe care iarași îl baga în san. Și luîndu-și logodnica, se duse la orb, dara nu-l mai gasi, caci murise; lua deci cu dansul pe fata; și mergand la curțile babei, lua și pe fata ce slujea zmeoaicei și se întoarse cu toatele acasa la împaratul socrul lui.
Și mergand în fața carelor și cailor care ramasesera stane de piatra, de cand rapise zmeul pe fata împaratului, plesni de trei ori în fața lor și se facura la loc cum erau în ziua cand mersesera la cununie ei și toți cei de prin caruțe.
Cele doua fete ce le adusese cu sine fiul de împarat le dete de neveste fraților lui.
Și se facu o nunta înfricoșata, d-alea împarateștile, cum seaman nu mai avu pe fața pamantului, și se facu o veselie de o ținura minte cat traira locuitorii acelei împarații.
Am fost și eu acolo și am vazut toate chefurile, caci de n-aș fi fost, de unde aș fi știut eu sa va povestesc.
O lingura scurta pe la nasul cui n-asculta.