A fost odata un împarat și avea trei fete. Și fiind a merge la batalie, își chema fetele și le zise:
– Iaca, dragele mele, sunt silit sa merg la razboi. Vrajmașul s-a sculat cu oaste mare asupra noastra. Cu mare durere ma despart de voi. În lipsa mea bagați de seama sa fiți cu minte, sa va purtați bine și sa îngrijiți de trebile casei. Aveți voie sa va preîmblați prin gradina, sa intrați prin toate camarile casei: numai în camara din fund, din colțul din dreapta, sa nu intrați, ca nu va fi bine de voi.
– Fii pe pace, tata, raspunsera ele. Niciodata n-am ieșit din cuvantul dumitale. Du-te fara grija, și Dumnezeu sa-ți dea o izbanda stralucita.
Toate fiind gata de pornire, împaratul le dete cheile de la toate camarile, mai aducandu-le aminte înca o data povețele ce le deduse, și-și lua ziua buna de la ele.
Fetele împaratului, cu lacramile în ochi, îi sarutara mana, îi poftira biruința; iar cea mai mare din ele priimi cheile din mana împaratului.
Nu se știa ce sa se faca, de mahnire și de urat, fetele, cand se vazura singure. Apoi, ca sa le treaca de urat, hotarara ca o parte din zi sa lucreze, o parte sa citeasca și o parte sa se plimbe prin gradina. Așa facura și le mergea bine.
Vicleanul pizmuia pacea fetelor și-și varî coada.
– Surioarele mele, zise fata cea mare, catu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt cateva zile de cand ne aflam singure, n-a mai ramas nici un colț de gradina pe unde sa nu ne fi plimbat. Am intrat prin toate camarile palatului tatalui nostru, și am vazut cat sunt de frumos și bogat împodobite; de ce sa nu intram și în camara aceea, în care ne-a oprit tatal nostru de a intra?
– Vai de mine, lelița, zise cea mai mica, ma mir cum ți-a dat în gand una ca aceasta, ca sa ne îndemni dumneata sa calcam porunca tatalui nostru. Cand tata a zis sa nu intram acolo, trebuie sa fi știut el ce a zis și pentru ce a zis sa facem așa.
– Ca doara nu s-o face gaura în cer d-om intra, zise cea mijlocie. Ca doara n-or fi niscaiva zmei sa ne manance, ori alte lighioane. Ș-apoi de unde o sa știe tata daca noi am intrat au ba?
Tot vorbind și îndemnandu-se, ajunsera tocmai pe dinaintea acelei camari; cea mai mare din surori, care era pastratoarea cheilor, baga cheia în broasca ușei și, întorcand-o nițel, scarț! ușa se deschise.
Fetele intrara.
Cand colo, ce sa vaza? Casa n-avea nici o podoaba; dara în mijloc era o masa o masa mare cu un covor scump pe dansa, și deasupra o carte mare deschisa.
Fetele, nerabdatoare, voira a ști ce zicea în cartea aceea. Și cea mare înainta și iata ce ceti:
„Pe fata cea mare a acestui împarat are s-o ia un fiu de împarat de la rasarit.”
Merse și cea mijlocie și, întorcand foaia, ceti și ea:
„Pe fata cea mijlocie a acestui împarat are s-o ia un fiu de împarat de la apus”.
Rasera fetele și se veselira, hihotind și glumind între ele. Fata cea mica însa nu voia sa se duca.
Cele mai mari nu o lasara în pace, ci, cu voie, fara voie, o aduse și pe dansa langa masa, și cam cu îndoiala întoarse și ea foaia și ceti:
„Pe fata cea mica a acestui împarat are s-o ia de soție un porc”.
Trasnetul din cer de ar fi cazut, nu i-ar fi facut mai mult rau ca ceea ce i-a facut citirea acestor vorbe. P-aci, p-aci era sa moara de mahnire. Și daca n-o țineau surorile, își și spargea capul cazand.
Dupa ce se dezmetici din leșinul ce-i venise de inima rea, începura s-o mangaie surorile.
– Ce! îi zisera, mai crezi și tu la toate alea! Unde ai mai pomenit tu ca o fata de împarat sa se marite dupa un porc?
– Ce copila ești! îi zise cealalta, dara tata n-are destula oștire sa te scape, chiar cand s-ar întampla sa vie sa te ceara un dobitoc așa de scarbos?
Fata cea mica a împaratului ar fi voit sa se înduplece a crede cele ce îi spuneau surorile; dara n-o lasa inima. Gandul ei era mereu la cartea care spuse ca norocul celorlalte surori era sa fie așa de frumos și numai ei îi spusese ca o sa i se întample ceea ce nu se mai auzise pana atunci pe lume. Și apoi o rodea la ficați calcarea poruncii tatalui lor.
Ea începu a lancezi. Și numai în cateva zile așa se schimbase, încat nu o mai cunoșteai; din rumena și vesela ce era, ajunsese de se ofilise și nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin gradina, d-a culege flori ca sa le puie la cap și d-a canta cu toatele cand erau la furca, ori la cusatura.
Între acestea, tatal fetelor, împaratul, facuse o izbanda cum nu se aștepta, biruind și gonind pe vrajmaș. Și fiindca gandul îi era la fiicele sale, facu ce facu și se întoarse mai curand acasa. Lumea dupa lume ieșise întru întampinarea lui, cu buciume, cu tobe și cu surle, înveselindu-se ca împaratul se întorcea biruitor.
Cum ajunse, pana a nu merge acasa, împaratul dete lauda Domnului ca-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i înfranse. Apoi, mergand acasa, fiicele îi ieșira înainte. Bucuria lui crescu cand vazu ca fetele îi erau sanatoase. Fata cea mica se feri cat putu a nu se arata trista.
Cu toate astea, nu dupa mult timp, împaratul baga de seama ca fie-sa cea mica din ce în ce slabea și se posomora. Îndata îi trecu un fier ars prin inima, gandindu-se ca poate i-au calcat porunca. Și de unde sa nu fie așa?!
Ca sa se încredințeze, își chema fetele, le întreba, poruncindu-le sa-i spuie drept.
Ele marturisira. Se ferira însa d-a spune care din ele fusese îndemnatoarea.
Cum auzi împaratul una ca aceasta se tanguia în sine cu amar, și cat p-aci era sa-l biruie mahnirea. Își ținu însa firea și cauta a-și mangaia fata care vedea ca se pierde. Ce s-a facut, s-a facut; vazu el ca o mie de vorbe un ban nu face.
Începuse a se cam uita întamplarea aceasta, cand, într-o zi, se înfațișe la împaratul fiul unui împarat de la rasarit și-i ceru de soție pe fata cea mai mare. Împaratul i-o dete cu mulțumire. Facura nunta înfricoșata și peste trei zile o petrecu cu cinste mare pana la otar. Peste puțin, așa facu și cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de împarat de la apus.
Cu cat vedea ca se împlinesc întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atata fata împaratului se întrista și mai mult. Ea nu mai voia sa manance, nu se mai gatea, nu mai ieșea la plimbare; voia sa se lase sa moara mai bine, decat sa ajunga de batjocura lumii. Dara împaratul nu-i da ragaz sa puie în lucrare o fapta așa de nelegiuita, ci o mangaia cu fel de fel de povețe.
Mai trecu ce mai trecu și iata, mare, ca într-o zi împaratul se pomenește cu un porc mare ca intra în palatul lui și-i zice:
– Sanatate ție, împarate; sa fii rumen și voios ca rasaritul soarelui într-o zi senina!
– Bine ai venit sanatos, prietene. Dar ce vant te aduce pe la noi?
– Am venit în pețit, raspunse porcul.
Se mira împaratul cand auzi de la porc așa vorbe frumoase și îndata își dete cu parerea ca aci nu putea sa fie lucru curat. Ar fi voit s-o carmeasca împaratul spre a nu-i da fata de soție; dara dupa ce auzi ca curtea și ulițile geme de porci, care venise cu pețitorul, n-avu încotro și-i fagadui. Porcul nu se lasa numai pe fagaduiala, ci intra în vorba și se hotarî ca nunta sa se faca peste o saptamana. Numai dupa ce priimi cuvant bun de la împaratul, porcul pleca.
Pana una alta, împaratul își povațui fata sa se supuie ursitei, daca așa a voit Dumnezeu. Apoi îi zise:
– Fata mea, cuvintele și purtarea cea înțeleapta a acestui porc nu este de dobitoc; o data cu capul nu crez eu ca el sa se fi nascut porc. Trebuie sa fie vreo fermecatorie sau vreo alta dracie aci. Însa tu sa fii ascultatoare, sa nu ieși din cuvantul lui; caci Dumnezeu nu te va lasa sa te chinuiești mult timp.
– Daca dumneata, tata, gasești cu cale așa, raspunse fata, te ascult și-mi pui nadejdea în Dumnezeu. Ce o vrea el cu mine! Așa mi-a fost triștea; vaz eu ca n-am încotro.
Între acestea sosi și ziua nunții. Cununia se facu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu soția sa într-o caruța împarateasca, porni la dansul acasa.
Pe drum trebuia sa treaca pe langa un noroi mare; porcul porunci sa stea caruța; se dete jos și se tavali în noroi, pana se facu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei sa-l sarute. Biata fata, ce sa faca? Scoase batista, îl șterse nițel la bot și-l saruta, gandindu-se sa asculte povețile tatalui sau.
Cand ajunsera acasa la porc, care era într-o padure mare, se și însera. Șezura nițel de se odihnira de drum, cinara împreuna și se culcara. Peste noapte, fata împaratului simți ca langa ea era un om, iara nu un porc. Se mira. Însa își aduse aminte de cuvintele tatane-sau și începu a mai însufleți, plina de nadejde în ajutorul lui Dumnezeu.
Porcul seara se dezbraca de pielea de porc, fara sa simta fata, și dimineața, pana a nu se deștepta ea, el iara se îmbraca cu dansa.
Trecu o noapte, trecura doua, trecura mai multe nopți și fata nu se putea domiri cum se face de barbatu-sau ziua este porc și noaptea om. Pasamite el era fermecat, vrajit sa fie așa.
Mai tarziu începu a prinde dragoste de dansul, cand simți rodurile casatoriei; atat numai se mahnea ca nu știa ce o sa dea lumii peste cateva luni. Cand, într-o zi, vazu trecand pe acolo o baba cloanța vrajitoare.
Ea, care nu vazuse oameni de atata mare de timp, era jinduita, și o chema sa mai vorbeasca cu dansa cate ceva. Vrajitoarea îi spuse ca știe sa ghiceasca, sa dea leacuri și cate nagode toate.
– Așa sa traiești, batranico, ia spune-mi, d-a minune ce are barbatu-meu de este ziua porc și noaptea, cand doarme langa mine, îl simț ca este om?
– Ceea ce-mi spui, puica mamii, eram sa ți-o spui eu mai înainte, caci nu de surda sunt ghicitoare. Sa-ți dea mamulica leacuri cari sa-i taie farmecele.
– Da-mi zau, mamușoara, și ți-oi plati cat mi-i cere, ca mi s-a urat cu el așa.
– Ține icea, puișorul mamei, ața aceasta. Sa nu știe el de dansa, ca n-are leac. Sa te scoli cand doarme el, binișor, și sa i-o legi de piciorul stang, cat se poate de strans, și sa vezi, draga babii, ca dimineața ramane om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de platita cand voi afla ca o sa scapi de așa urgie. Mi se rupe, uite, baierile inimii de mila pentru dumneata, bobocelul mamei, și ma caiesc, ma caiesc, cum de sa nu aflu mai dinainte, ca sa-ți viu întru ajutor.
Dupa ce pleca zgripțuroaica de vrajitoare, fata de împarat ascunse cu îngrijire ața; iara peste noapte se scula binișor, încat sa n-o simța nici maiastrele, și, cu inima tacainda, lega ața de piciorul barbatului sau. Cand sa stranga nodul, pac! se rupse ața, caci era putreda.
Deșteptandu-se, barbatul speriat îi zise:
– Ce-ai facut, nenorocito! Mai aveam trei zile, și scapam de spurcatele astea de vraji; acum cine știe cat voi mai avea sa port aceasta scarboasa piele de dobitoc. Și numai atunci vei da mana cu mine, cand vei rupe trei perechi de opinci de fier și cand vei toci un toiag de oțel, cautandu-ma, ca eu ma duc.
Zise sa se facu nevazut.
Sarmana fata de împarat, cand se vazu singura cuc, unde începu a plange și a se boci, de ți se rupea inima. Blestema cu foc și para pe afurisita de ghicitoare. Dara toate în zadar. Daca vazu ca n-o scoate la capatai cu tanguirea, se scula și pleca încotro va duce-o mila Domnului și dorul barbatului.
Ajungand într-o cetate, porunci de-i facu trei perechi de opinci de fier și un toiag de oțel, se gati de drum și se porni în calatorie, spre a-și gasi barbatul.
Se duse, se duse, peste noua mari, peste noua țari, trecu prin niște paduri mari cu buștenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei rasturnați și, de cate ori cadea, de atatea ori se și scula; ramurile copacilor o izbeau peste fața, crangurile îi zgariase mainile, și ea tot înainta, mergea, și îndarat nu se uita. Cand, obosita de drum și de sarcina, abatuta de mahnire și cu nadejdea în inima, ajunse la o casuța.
Pasamite acolo ședea santa Luna.
Batu la portița, se ruga sa o lase înauntru sa se odihneasca nițel, mai cu seama ca îi și abatuse sa faca.
Muma santei Lune avu mila de dansa și de suferințele sale; o priimi dara înauntru și o îngriji. Apoi o întreba:
– Cum se poate ca un om de pe alte taramuri sa razbeasca pana aci?
Biata fata de împarat își povesti atunci toate întamplarile și sfarși zicand:
– Mulțumesc mai întai lui Dumnezeu ca mi-a îndreptat pașii catre acest loc, și al doilea dumitale, ca nu m-ai lasat sa pier la ceasul nașterii. Acum te mai rog sa-mi spui, nu care cumva santa Luna, fiica dumitale, știe pe unde s-ar afla barbatul meu?
– Nu poate sa știe, draga mea, îi raspunse muma santei Lune, dar du-te încolo, spre rasarit, pana vei ajunge la santul Soare; poate el sa știe ceva.
Îi dete sa manance o gaina fripta și îi zise sa bage de seama sa nu piarza nici un oscior, ca-i va fi de mare trebuința.
Dupa ce mai mulțumi înca o data de buna gazduire și de povețele cele folositoare și dupa ce lepada o pereche de opinci care se sparsese, încalța altele, puse oscioarele gainei într-o legatura, lua în brațe copilașul și toiagul în mana și o porni iarași la drum.
Merse, merse, prin niște campii numai de nisip; așa de greu era drumul, încat facea doi pași înainte și unul înapoi; se lupta, se lupta și scapa de asta campie, apoi trecu prin niște munți nalți, colțoroși și scorboroși; sarea din bolovan în bolovan și din colț în colț. Cand ajungea pe cate un piept de munte șes, i se parea ca apuca pe Dumnezeu de un picior; și dupa ce se odihnea cate nițel, iar o lua la drum, și tot înainte mergea. Glodurile, colții de munte, care erau tot de cremene, atat îi zgariase picioarele, genunchii și coatele, încat erau numai sange; caci trebuie sa va spun ca munții erau nalți, încat întreceau norii, și pe unde nu erau prapastii peste care trebuia sa sara, nu putea merge altfel decat suindu-se pe branci și ajutandu-se cu toiagul.
În cele de pe urma, statuta de osteneala, ajunse la niște palaturi.
Acolo ședea Soarele.
Batu la poarta și se ruga sa o primeasca. Muma Soarelui o priimi și se mira cand vazu om de pe alte taramuri pe acolo și planse de mila ei, cand îi povesti întamplarile. Apoi, dupa ce-i fagadui ca va întreba pe fiu-sau despre barbatul ei o ascunse în pivnița, ca sa n-o simța Soarele cand o veni acasa, ca seara se întoarce totdauna suparat.
A doua zi afla fata de împarat ca era s-o pața, fiindca Soarele cam mirosise a om de pe alta lume. Dar muma-sa îl liniști cu vorbe bune, zicandu-i ca sunt pareri.
Fiica de împarat prinse curagi cand vazu cu cata bunatate este priimita și întreba:
– Bine, frate draga, cum se poate ca Soarele sa fie suparat, el care este atat de frumos și face atata bine muritorilor?
– Iaca pentru ce, raspunse muma Soarelui; el dimineața sta în poarta raiului, și atunci este vesel, vesel și rade la toata lumea. Peste zi este plin de scarba, fiindca vede toate necurațiile oamenilor și d-aia își lasa arșița așa de cu zapușeala; iara seara este mahnit și suparat, fiindca sta în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasa.
Îi mai spuse ca l-a întrebat despre barbatul ei și fiu-sau îi raspunse ca nu știe de seama lui nimic, fiindca, de va ședea în vro padure deasa și mare, vederea lui nu poate strabate prin toate colțurile și afundaturile, ci ca alta nadejde nu e, decat sa mearga la Vant.
Îi dete și acolo o gaina sa manance și îi zise sa pastreze oscioarele cu îngrijire.
Dupa ce lepada a doua pereche de opinci, car se sparsese și acelea, lua legatura cu oscioarele, copilul în brațe și toiagul în mana și porni spre Vant.
În calea aceasta întalni niște greutați și mai mari, caci dete, una dupa alta, peste munți de cremene din care țașnea flacari de foc, peste paduri nemaiumblate și peste campii de gheața cu nameți de zapada. P-aci, p-aci, era sa se prapadeasca, biata femeie; însa, cu staruința ei și cu ajutorul lui Dumnezeu, birui și aceste greutați mari, și ajunse la o vagauna care era într-un colț de munte, mare de putea sa intre șapte cetați într-însa.
Acolo ședea Vantul.
Gardul care o înconjura avea o portița. Batu și se ruga sa o primeasca. Muma Vantului avu mila de dansa și o priimi sa se odihneasca. Ca și la Soare, fu ascunsa, ca sa nu o simța Vantul.
A doua zi îi spuse ca barbatul sau locuia într-o padure mare și deasa, pe unde nu ajunsese toporul înca; ca acolo și-a facut un fel de casa, gramadind bușteni unul peste altul și împletindu-i cu nuiele, unde traia singur-singurel, de teama oamenilor rai.
Dupa ce îi dete și aci o gaina de manca și îi zise sa pastreze oscioarele, muma Vantului o povațui sa se ia dupa drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, și sa mearga, sa mearga pana va ajunge.
Așa și facu. Dupa ce mulțumi cu lacrami de bucurie pentru buna gazduire și pentru vestea cea buna, porni la drum.
Biata femeie nopțile le facea zi. Nu i se mai alegea nici de mancare, nici de odihna, atata dor și foc avea sa-și gaseasca barbatul pe care ursita i-l dedese.
Merse, merse pana ce i se sparse și opincile aceste. Le lepada și începu a merge cu picioarele goale. Nu cauta gloduri, nu baga seama la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea cand se împiedica de vreo piatra.
În cele de pe urma ajunse la o poiana verde și frumoasa pe marginea unei paduri. Acum se mai înveseli și sufletul ei, cand vazu floricelele și iarba cea moale. Statu și se odihni nițel. Apoi, vazand pasarelele cate doua-doua pe ramurelele copaceilor, se încinse focul într-însa de dorul barbatului sau, începu a plange cu amar și, cu copilul în brațe și cu legatura cu oscioarele pe umar, porni iarași.
Intra în padure. Nu se uita nici la iarba cea verde și frumoasa ce-i mangaia picioarele, nu voia sa asculte nici la pasarelele ce ciripeau de te asurzea, nu cauta nici la floricelele ce se ascundeau prin desișurile crangurilor, ci mergea dibuind prin padure. Ea bagase de seama ca aceasta trebuie sa fie padurea în care locuia barbatul sau, dupa semnele ce-i spusese muma Vantului.
Trei zile și trei nopți orbacai prin padure și nu putu afla nimic. Atat de mult era rupta de osteneala, încat cazu și ramase acolo o zi ș-o noapte fara sa se miște, fara sa bea și sa manance ceva.
În cele mai de pe urma, își puse toate puterile, se scula, și așa, șovaind, cerca sa umble sprijinindu-se în toiagul sau, dara îi fu cu neputința, caci și acesta se tocise, încat nu mai era de nici o trebuința. Însa de mila copilului, care nu mai gasea lapte la pieptul ei, de dorul barbatului, pe care îl cauta cu credința la Dumnezeu, porni așa cum putu. Nu mai facu zece pași și zari catre un desiș un fel de casa precum îi spusese muma Vantului. Porni într-acolo și abia, abia ajunse. Acea casa n-avea nici ferestre, nici ușa. Pasamite ușa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scara nu era.
Ce sa faca? Voia sa intre.
Se gandi, se razgandi; se cerca sa se suie – în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate sa se lase ea sa se înece tocmai la mal. Cand, își aduse aminte de oscioarele de gaina ce le purtase atata cale și-și zise: nu se poate sa mi se fi zis de florile marului sa pastrez aceste oscioare, ci ca îmi va fi de mare ajutor la nevoie.
Atunci scoase oscioarele din legatura ce o avea, se socoti nițel, mai cugeta și, luand doua din aceste oscioare, le puse varf în varf și vazu ca se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, și vazu ca se lipira și acelea.
Facu deci, din oscioare, doi drugi cat casa de înalți. Îi rezema de casa la o departare de o palma domneasca unul de altul. Dupa aceea puse iarași capatai la capatai celelalte oscioare și facu niște druguleți mici, fiecare puindu-i d-a curmezișul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scari; cum punea aceste trepte, se lipeau și ele. Și astfel unul cate unul puse pana sus. Cum punea o treapta, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, pana unde îi ajunse. Cand, tocmai sus în varful scarii, nu-i ajungea sa mai faca o treapta.
Ce sa faca? Fara asta treapta nu se putea. Pasamite ea pierduse un oscior. Sa stea acolo, era peste poate. Sa nu intre înauntru îi era ciuda. Se apuca și-și taie degetul cel mic, și cum îl puse acolo se lipi. Lua copilul în brațe se urca din nou și intra în casa.
Aci se mira ea de buna randuiala ce gasi. Se apuca și ea și mai deretica oleaca. Apoi mai rasufla nițel, puse copilul într-o albie ce gasi și o așeza pe pat.
Cand veni barbatu-sau, se sperie de ceea ce vazu. Parca nu-i venea sa creaza ochilor sai, tot uitandu-se la scara de oscioare și la degetul din varful scarii. Frica lui era sa nu fie iara niscaiva farmece, și cat p-aci era sa-și paraseasca casa, dara Dumnezeu îi dete în gand sa intre.
Atunci, facandu-se un porumbel, ca sa nu se lipeasca farmecele de el, zbura pe deasupra fara sa se atinga de scara și intra înauntru în zbor. Acolo vazu o femeie îngrijind de un copil.
El își aduse aminte atunci ca femeia sa era însarcinata cand plecase de la ea, și unde îl cuprinse un dor de dansa și o mila, gandindu-se la cate trebuia sa fi pațit ea pana sa dea cu mana de dansul, încat se facu numaidecat om.
Cat p-aci era sa n-o cunoasca; atat de mult se schimbase din pricina suferințelor și a necazurilor.
Fata de împarat cum îl vazu, se scula în sus și îi tacaia inima de frica, fiindca ea nu-l cunoștea.
Dupa ce el i se facu cunoscut, ea nu se cai, ba și uita tot ce suferise. El era un barbat ca un brad de frumos.
Se puse deci la vorba. Ea îi povesti toate întamplarile, iara el planse de mila ei. Apoi începu și el a spune:
– Eu, zise el, sunt fiu de împarat. La un razboi ce avu tata-meu cu niște zmei, vecini ai lui, care erau foarte rai și-i tot calcau moșia, am omorat pe cel mai mic.
Pasamite, ursita te fagaduise lui. Atunci ma-sa, care era o vrajitoare de închega și apele cu farmecele ei, ma blestema sa port pielea acelui scarbos dobitoc, cu gand ca sa nu ajung sa mi te iau eu.
Dumnezeu i-a stat împotriva, și eu te-am luat. Baba care ți-a dat ața sa mi-o legi de picior era ea. Și de unde mai aveam trei zile sa scap de blestem, am fost silit sa port înca trei ani starvul porcului.
Acum, fiindca tu ai suferit pentru mine și eu pentru tine, sa dam lauda Domnului și sa ne întoarcem la parinții noștri. Fara tine eram hotarat sa traiesc ca un pustnic, d-aia și mi-am ales acest loc pustiu și mi-am facut casa asta așa, ca pui de om sa nu mai poata razbi la mine.
Apoi se îmbrațișara de bucurie și se fagaduira ca amandoi sa uite necazurile trecute.
A doua zi de dimineața se sculara și pornira amandoi mai întai la împaratul, tatal lui. Cand se auzi de venirea lui și a soției sale, toata lumea plangea de bucurie ca îi vedea. Iara tatal și muma lui îi îmbrațișe strans, și ținura veseliile trei zile și trei nopți.
Apoi merse și la împaratul, tatal femeii lui. El cat p-aci era sa-și iasa din minți de bucurie, cand îi vazu. Asculta povestindu-i-se întamplarile lor. Apoi zise fie-sei:
– Ți-am spus eu ca nu credeam sa se fi nascut porc acel dobitoc ce te-a cerut de soție? Și bine ai facut, fata mea, de m-ai ascultat.
Și fiindca era și batran, și moștenitori n-avea, se coborî din scaunul împarației sale și îi puse pe danșii. Iara ei domnira cum se domnește cand împarații trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi.
Și de n-or fi murit, traiesc și astazi, domnind în pace.