Cine-a întalnit vrodata în calea sa un popa, îmbracat cu straie saracuțe, scurt la stat, smolit la fața, cu capul pleș, mergand cu pas rar, încet și ganditor, raspunzand îndesat „sluga dumitale” cui nu-l trecea cu vederea, cascand cu zgomot cand nu-și gasea omul cu care sa stea de vorba, facand lungi popasuri prin aleiele ascunse ale gradinilor publice din Iași, cate cu o carte în mana, tresarind la cantecul paserelelor și oprindu-se cu mirare langa moșinoaiele de furnici, pe care le numea el „republici înțelepte”, dezmerdand iarba și florile campului, icoane ale vieții omenești, pe care le uda cate c-o lacrima fierbinte din ochii sai și apoi, cuprins de foame și obosit de osteneala și gandire, își lua catinel drumul spre gazda, unde-l aștepta saracia cu masa întinsa.
Acesta era parintele Isaia Duhu, nascut în satul Cogeasca-Veche din județul Iași.
Patru pareți straini, afumați și îmbracați cu rogojini; teancuri de traftoloage grecești, latinești, bulgarești, franțuzești, rusești și romanești, pline de painjeni și aruncate în neregula prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spalat, în mijlocul odaiei, aparie pe jos, gunoiu și gandaci fojgaind în toate parțile, o pane uscata pe masa și un motan ghemuit dupa soba era toata averea sfinției-sale.
Mare de inima, iar de gura și mai mare, parintele Duhu nu se învrednicise de o viața mai buna; dar se vede ca nici poftea el una așa, de vreme ce nu-și astampara gura catra mai-marii sai macar sa-l fi picat cu lumanarea.
De copil, în seminarul Socola, unde-a învațat carte, mai mult singur decat de la profesori, își punea degetele pe o peatra și le batea cu alta, de ciuda ca nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, cand vedea ca nici dascalul nu putea sa-i talmaceasca bine ceva, și vai de școlarii care-l sminteau de la învațatura!
Așa fiind el, cica unul dintre calugarii Socolei a zis ca e bun de calugar, numindu-l „Duh diavolesc”, și de unde pana unde l-a și calugarit, și Duhu i-a ramas numele. Iara el Isaia Teodorescu se iscalea. Și din școlar, profesor a ajuns la Socola; și duh din duhul sau a dat școlarilor sai o bucata de vreme. Dar purici mulți nu facea el într-un loc, Doamne ferește, caci era duh neastamparat și neîmpacat chiar cu sine însuși. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulțamit cu cat avea, cu cat n-avea, cand te mieri ce nu-i venea la socoteala, ie-ți, popo, desagii și toiagul, și pe ici ți-e drumul! Vorba ceea: „Geasta cu trepadatele, ca nu-s departe satele”.
Aci era la Socola, aci în Iași, aci la monastirea și în Targul-Neamțului profesor, de unde cutriera munții în sudoarea frunții, și mai la tot pasul canta:
Ruinata cetațuie, ce acopere-acel munte,
Și de unde ochiul vede lucruri multe!
Apoi:
Pe o stanca neagra, într-un vechiu castel,
Unde curge-n vale un rau mititel.
Iar la urma urmelor:
Pasere galbana-n cioc,
Rau mi-ai cantat de noroc!
Și tot așa, și iar așa, pana i se facea viața neagra și aici; apoi iar se întorcea la Iași, îndragindu-l pentru o bucata de vreme.
Duh neastamparat și cutezator în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înțepa ca vespea, zicand:
– Elisei a curațit de lepra pe Neeman Sirianul, trimițandu-l sa se scalde în raul Iordanului. Iara eu va trimit la Cacaina, ca sa va curațiți de lepra ignoranței și a trandaviei!
– Odata era o floare, numita rușinea fetelor, foarte raspandita în țara la noi; dar de cand au luat „marșavele de moda” locul gospodinelor romance, aceasta floare a început a dispara din gradinele și țarinile noastre.
– Cine are urechi de auzit sa auda!
Iar pe cei slugarnici, mandri și luxoși îi arata cu degetul, zicand:
– Fațarnice, a zis Hristos, curața mai întai partea cea dinlauntru a paharului și a blidului, ca sa fie și cea dinafara curata!
Și cate și mai cate, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dansul, pana i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar parintelui Duhu nu i-a tors ma-sa pe limba.
Odata, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iași, parintele Duhu intra în biserica, se închina rar pe la icoane, și cum era lume multa adunata, și episcopul sta în strana arhiereasca, îmbracat pompos și cu mitra pe cap, parintele Duhu se oprește în fața-i și zice în gura mare, clatinand din cap:
– Dragul mamei Cînilic, bine-ți șede mitropolit! Unde-i neneaca-ta sa te vada? Apoi, oftand adanc, mai adauga: Cand veți vede uriciunea pustiirii stand la locul unde nu se cade sa steie, sa știți ca aproape este sfarșitul, a zis Hristos.
Dupa aceea se trage cu despreț din fața episcopului și, ieșind din biserica, își cauta de drum.
Iara ceilalți popi, înlemniți cu manile la piept, cat pe ce sa cada amețiți din picioare, de frica și de rușinea arhipastorului.
Nu tarziu dupa aceasta, mitropolitul face pe parintele Duhu arhimandrit cu mitra, adica îi da voie sa poarte straie de mii de lei, fara sa aiba cu ce sa și le cumpere.
Și parintele Isaia, în loc sa umble morțiș, ca alți popi, dupa cerșitorit, luand și de pe viu și de pe mort, sa aiba cu ce se împopoțona, el, dimpotriva, zicea ca este de alta parere, și anume: „Decat sa dai de pomana la calici sambata, mai bine ceva de baut mahmurilor, marța…”
Odata, chemand epitropul unei biserici mai saracuțe pe parintele Duhu sa slujeasca de hram, sfinți-sa și-a atarnat la piept o cruce mare de lemn, legata cu sfoara groasa de canepa, zicand:
– Iarta-ma Doamne, ca te-am spanzurat cu ața, neavand lanț de aur, nici de argint, cu care te spanzura mai-marii mei, arhiereii…
La Manastirea Neamțului, stand adeseori de vorba cu starițul Naftanail, parintele Duhu îi zicea, șfichiuindu-l, ca rușii din aceasta lavra romaneasca s-au puiezit, ca și holera adusa în Moldova pe cozile cailor rusești la 1828. Starițul, nemaiputandu-i sta împotriva, zicea de la o vreme: „Hai pacam, parinte Isaia”, cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar dupa pahar, pana ce parintele Duhu spunea:
Lasa-ma în pace, cuvioase, ca se învartește lumea cu mine de-atata aghiazma rusasca; mai bine sa ne împacam. Și începea a-i canta irmosul urmatoriu, pe glas al doilea: „Umblat-au Israil prin valul cel învaluit, c-un ulcior legat de gat și cu-n curcan fript, ca s-a proslavit”. Apoi antifoanele bețivilor, pe glas al patrulea: „Din tinerețele mele, multe oale și ulcele se lupta cu mine; dar mai multe paharele, cate stele sunt pe ceriu…
Ploscuța mea, iubit vas,
Pasere cu dulce glas,
Eu la gura te radic.
Tu îmi canți: coglic! coglic!
Și nu ma-ndur sa te las,
Caci ma plesnești tot în nas.
Vai, sarace poloboace,
De te-ai face mai încoace;
Sa ne strangem vro cațiva,
Noi, spre mantuirea ta.
Ș-om mai veni vro doi-trei,
Și ți-om pune-un capataiu,
Ș-om aduce-un popa rus,
Și te-a da cu fundu-n sus!
Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujba: „Sa îndrepteze Domnul pașii lui spre tot lucrul bun”, parintele Duhu îi zise:
– Ba mai bine sa îndrepteze Domnul pașii voștri peste Dunarea, cuvioșilor, ca destul ne-ați pangarit biserica și neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.
Profesorul Columb de la liceu, care zise odata parintelui Isaia: „Buna dimineața, Duhule”, el îi raspunse:
– Mulțamesc, cadavrule! Și cred ca ai la știința ca cuvintele popa și profesor se încep cu „pocoiu”, ca și substantivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le canta antifoanele urmatoare:
Diaconii și cu pochii, de treji ce sunt, de-abia vad cu ochii. Iar mamelor preutese, beția din cap nu le mai iese!
Și cate ponturi și ponosuri nu da dintr-însul, de-i era și lui lehamete cateodata sa se mai întalneasca cu cineva și sa-l mai starneasca la vorba.
Odata, ieșind suparat de la Mitropolie, îl întalnește parintele Arbore de la Barnovschi și-l întreaba:
– De unde vii, parinte Isaie?
– Nu știu!
– Încotro ai luat-o, parinte Isaie?
– Nu știu!
– Cum așa, de nu știi nici de unde vii, nici încotro te duci?!
– Iaca cum, raspunse Duhu: cand eram baiet, stupeam în palma stanga, apoi tranteam cu muchea palmei celeilalte în stupit și, în care parte sarea el, într-acolo apucam și eu.
– Și acum tot așa faci? întreba parintele Arbore.
– Tot, batar sa crape dracul!
– Dar daca, din întamplare, ar sari stupitul înspre Golia, cum ți s-ar pare?
– Dar știi ca m-ai ars, haldeule?! zise parintele Duhu, luandu-și talpașița, Dunare de manios.
La cea din urma, strangand parintele Duhu para cate para, și-a comisionat carți spiritiste și, cetindu-le, cica a zis catra oarecine:
– Aceste carți, încapand în mana unor șarlatani ignoranți, ai sa auzi vorbindu-se ca fac minuni, ca sfinții.
Și sfant sa fie rostul parintelui Duhu, caci tocmai așa s-a întamplat.
Într-una din zile, neavand el cu ce sa-și cumpere pane, le-a luat cu vravul și le-a vandut directorașului unei școale primare cu te mieri ce. Și de-atunci începutul spiritiștilor în Iași. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înțeleptul și alți raposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ș-apoi, ia sa nu raspunda, ca dracu-i a lor pe șepte ani!
Auzind parintele Duhu ca s-a facut zvon prin Iași despre niște nazdravanii ca aceste, cica s-a luat sfinția-sa pe ganduri, zicand:
– Vai de cel ce se smintește, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!
Și poate ca din aceasta pricina, bolnavindu-se greu, și-a dat duhul, tocmai cand ajunsese îngrijitor la biserica Nicorița din Tatarași; de unde, aproape fiindu-i ținterimul Eternitatea, și-a luat acolo casa de veci, fie-i țarna ușoara! Și de-atunci, ca mai ba sa-l vada cineva badadaind pe ulițile Iașilor.