Un negustor, umbland prin mai multe sate și orașe, ca sa cumpere grau, papușoi și altele, într-o zi ajunse la un pod și cand era sa treaca vazu un om care se odihnea acolo: acesta era Pacala. Negustorul, voind sa afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dansul și-l întreba:
– De unde ești, mai creștine?
– Ia din sat de la noi, raspunse Pacala.
– Din care sat de la voi?
– Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, aratand negustorului cu mana spre un deal.
– Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l știu.
– Ei! cum sa nu-l știi; e satul nostru, și eu de acolo vin.
– Nu așa, mai prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moșie este și cum îi botezat?
– Doamne! da nu știi ca moșiile sunt boierești și asta-i a cuconului nostru, ce șede la București? Iar satu-l boteaza popa într-o caldarușa cu apa, cum îi scrie lui în carți.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Ma! aista-i chiar Pacala.
– Dar cum te cheama pe tine?
– Iaca! ce ma întreaba. Ma cheama ca pe oricare: vina-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întreba:
– Dar cu chemarea împreuna cum te mai striga?
– Iaca așa: vino! u! ma! raspunse Pacala.
Negustorul începu atunci a rade și zise: ce prost! Apoi îl mai întreba:
– Dar ce bucate se fac acolo la voi?
– Mai mult terciu cu mamaliga mancam, zise Pacala.
– Înțelege-ma, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
– D-apoi de care bucate ma-ntrebi?
– Te-ntreb daca s-au facut la voi grau, orz și altele.
– Da, s-au facut pana la brau, raspunse Pacala.
– Nu te-ntreb de înalțime, ca doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aș voi sa știu ce feliu este la voi grauntele orzului.
– Sa-ți spun, daca nu știi, zise Pacala. Grauntele orzului este lungareț, îmbracat c-o coaja cam galbie și c-o țapa în varf.
– Bine, știu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, ca aș voi sa cumpar și eu.
– De! nu știi dumnia-ta ce fel? Unul da graul ori orzul, și altul îi da bani: galbeni, napoleoni ori altaceva.
– Nu ma-nțeleseși nici asta; eu te-ntreb: cum se da?
– Bre! Nici asta n-o știi. Sa-ți spun eu: iei banița ori dimerlia și pui în ea pan-o umpli cu varf, apoi cu coada lopeții o razi ș-o torni în sac, pe urma iarași o umpli și tot asemine faci.
– Eu nu te-ntreb asta, om fara cap ce ești!
– Dar ce fel ma-ntrebi? zise Pacala.
– Cu ce preț se vinde chila ori banița; cați lei?
– Așa cum te-nvoiești; și cați lei dai atata iei.
Negustorul, suparat, îl mai întreba:
– Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
– U! hu! este badea Mușat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman și alții.
– Ho! ma, destul! Dar cine este mai mare decat toți la voi în sat?
– Cine-i mai mare? Badea Chițu; el este mai nalt decat toți; e atat de lung, încat mai n-ajungi cu mana la umarul sau.
– Bre! proasta lighioaie mai ești! Nu te-ntreb așa.
– Dar cum? zise Pacala.
– Eu îți zic: pe cine ascultați voi aici în sat?
– I! ha! auzi vorba! Ascultam pe lautarul moș Bran; cand începe sa cante, tot satul sta cu ochii și urechile ținta la el.
– Nu zic așa, mai nataraule! Raspunde-mi odata cum te-ntreb.
– Ei, cum?
– Eu te-ntreb de cine aveți frica aici în sat mai mult.
– Valeu, maica! Ia, de buhaiul lui moș popa, mare frica mai avem, mamulica. Cand vine sara de la pascut, fugim de el care încotro apucam; ca atat e de înfricoșat, de gandești ca e turbat; cand începe sa mugeasca, sparie chiar și copiii din sat.
– Ma! da! ce namila de om ești tu? Nu cumva ești vrun duh rau, frate cu Meaza-noapte sau cu Spaima-padurei?
– Ei, Doamne! De ce ma-ntrebi, cand ma privești? Ce? Nu ma vezi ca-s om ca și dumniata: cu cap, cu ochi, gura, nas, mani și cu picioare, ma mișc și ma uit ca toți.
– Așa te vad și eu, dar ai minte și simțire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zau: aveți butnari sau dogari în sat la voi?
– Avem.
– Na cinci bani, și du-te sa-ți puie doagele ce-ți lipsesc.
Prostia din nascare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasa boala, ce nu se vindeca în școale, ba nici în spitale.