A fost odata un țaran și-l chema Neagoe. Acest țaran era om voinic și harnic. Nu-i pasa lui de nu știu cine de ar fi fost. Vezi ca-și cata de munculița lui, își platea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum facea el, ce dregea el, se chivernisea omul ca sa-i ajunga agoniseala muncei sale pentru multa vreme.
Îi veni vremea de însuratoare, și ca tot creștinul, își facu și el randul. Ce sa vezi d-ta? O data cu nevasta se strecura în casa lui și saracia. Ea gasise un tron vechi, urgisit într-un colț din bordeiul Neagului, la care nimeni nu lua aminte, și acolo, pe dansul, Saracia își facuse culcușul. Sta grecește pe tron cat e ziulica și nopticica de mare, și din loc sa se miște, ba. Pasamite tronul era gol, nu mai punea oamenii într-însul nimic, atat era de vechi și de odorogit.
Bietul Neagoe vazu ca începe a da îndarat; lucrurile nu-i mai mergeau struna ca mai nainte; se lua de ganduri, fiindca el se știa ca muncește și mai și decat înainte, și de la o vreme încoa, doua în tei nu putea lega. Se spetise bietul om muncind, și sa salte și el ceva, te-ași! catuși de cat! ferit-a santul!
Ba pana într-atata ajunsese, încat sa-l împinga pacatele sa se gandeasca ca sa-și faca seama singur, vezi ca dracul n-are de lucru, el nu face biserici ori puțuri pe la raspantii.
Se zbatea, bietul om, cu mintea și cu trupul, și parca era un facut, mergea din paguba în paguba, de ajunsese în sapa de lemn.
Tot satul îl luase la ochi; îl vedea lucrand cand la alde neica Burcila, cand la aleșii ori la fruntașii satului, cand la taica popa. Totdauna gasea el de lucru; la toți muncea și la toți sporea lucrul lui.
Cand însa muncea și pentru dansul, munca nu-i da în spor. De venea apa mare, araturile lui le îneca. Daca vrun prapad de la niscaiva lighioane, ori de la ciori cadea peste semanaturile megiașilor, ale lui era stinse cu desavarșire; de batea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pamantul, de nu se mai alegea nici praful de dansele; ba uneori porumbul se taciuna, ba lacuste, ba potop, ba toate relele numai pe capul lui cadea.
Satenii, megiașii lui, pusera mana cu toții de mai multe ori sa-i dea cate vrun ajutor, sa-i faca cate vro claca, dar toate în deșert, ca nu-i ieșea înde bine nimic, în cele din urma și vecinii și tot satul îl parasira. Toți cu totul zicea ca așa i-a fost oranda și credeau ca trebuie sa fi cazut asupra capului lui vrun blestem de la Dumnezeu.
Ajunsese omul sa-și urasca zilele. Și așa sufletul amarat, șezand într-o dumineca cu luleaua în gura și gandindu-se cum sa-și curme viața, ca unul ce i se urase cu saracia, iata ca vine soția lui și îi spuse ca peste puțin are sa fie tata.
El, ridicandu-și ochii la soția lui, i se paru ca vede o sluțenie de ființa stand grecește pre tronul cel vechi și neîntrebuințat. Se freca la ochi, se mai uita o data, și ce sa vaza? O sfrijita de lighioaie, mai urata decat ciuma, cu barba adusa de parea ca sta sa o apuce de nas, cu ochii numai scovarliile, parul îi sta în cap de parca ar fi fost pus cu furca, mainile ei raschitoare goale, cocoșata și cucuiata, de seaman pe lume nu mai avea.
Cand vazu el o așa nemetenie spurcata stand ca o cobe rea în casa lui și pe tronul lui, un șarpe rece îi trecu prin san. El însa își ținu firea, și merse drept la ea, întreband-o:
– Cine ești tu, și ce cauți aici?
– Eu sunt Saracia, raspunse ea, și am venit nepoftita.
– Ieși afara din casa mea!
– O! o! stai ca prea te pripești, voinicule, îi raspunse Saracia ranjind la dansul cu batjocura. Ca sa scoți saracia din casa, trebuie sa ai ce pune în locul ei.
Și, ranjind înca o data, îi arata niște colți, de care s-ar fi speriat și dracul.
Bietul om tacu și înghiți galușca. Cugetul ca are sa fie tata, vorba ca trebuie sa aiba ce pune în locul Saraciei, îi muta gandul.
El voia sa goneasca Saracia din casa lui, caci nu putea mistui înfruntarea ce i-o facuse ea, și apoi nu se îndura sa-și lase odrasla pe mainile cele blestemate ale Saraciei.
Din nou se puse pe munca, munca jidoveasca, se zvarlea omul și în dreapta și în stanga, noaptea o facea zi, da și din maini și din picioare, cum se zice, și folos nici cat negru subt unghie. Nevoile îl napadea din toate parțile și el nu mai știa ce sa faca. De cate ori intra în casa, de atatea ori și sfrijita de Saracie îi ranjea în bataie de joc.
Într-una din zile, iata ca și nevestei îi abatuse sa faca și nascu un dolofan de copil, sanatos și voinic ca tata-sau.
Acum ce sa faca el? Parale n-avea, de moara nici cat sa orbeasca un șoarece, ceva țoale, ori vrun dichis în casa lui, tufa! Nimic, dara nimic n-avea de ce prinde ochiul la el. Cum s-o scoata la capatai? Ar fi voit și el, de! sa-și boteze copilul cu vrun naș mai de Doamne ajuta, sa faca și el o cumetrie. Dara cu ce? Sta bietul om cu mainile încrucișate, se uita în cer și în pamant și nu știa la cine sa caște gura. Și de felul lui fiind om cinstit, nu voia sa amageasca pe nimeni cu minciuna. El știa una și buna: cand o zice da, sa fie da; cand o zice nu, apoi nu.
El cunoștea de mult pe un cioban chiabur. Dara nu era în sat. Cand, iata ca se pomenește ca-l cheama cineva sa-l cinsteasca. Acolo ce sa-i vaza ochii? Prietenul lui suia oile în munte. Parerea lui de bine nu se poate spune. Îl ruga sa se cumetreasca și ciobanul primi cu bucurie sa-i boteze pruncul. Partea lui sa traiasca bine! Se pusera toate la cale cum e bine.
La botez ciobanul darui finului sau o oaie fatatoare.
Atata îi trebui. Cand fu sa plece, mocanul zise:
– Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița, lasa-o în turma la mine, și mi ți-oi îngriji-o ca și pe ale mele.
– Bine, cumetre, raspunse Neagoe, sa fie precum zici tu.
El era bun bucuros ca-i ia beleaua din batatura, deoarece n-avea ei ce sa manance, dar încamite sa mai dea și oii.
Mocanul se duse cu oile. Omul se puse iara pe munca, dara munca lui d-abia aducea cu ce bruma sa-și ție zilele. Cum am zice muncea în sec.
Dupa catava vreme se pomenește cu un argat de la stana mocanului.
– Neica, m-a trimes stapanu-meu cu lana asta la dumneata.
– E, și ce sa fac eu cu dansa?
– Apoi, sa vezi d-ta, stapanu-meu a pus de și-a tuns oițele și a tuns și oaia finului sau. Aceasta este lana ei și a trimis-o cui se cuvine.
– Foarte mulțumim de bunatate. Sa spui cumatrului multa sanatate și sa auzim de bine.
Și, luand lana din mana argatului, intra în casa, merse drept catre Saracie și, cu grai țanțos, îi zise:
– Da-te Saracie, la o parte, ca am sa pui lana asta acolo.
Saracia nu se îndura, neiculița, sa iasa din culcușul ce și-l facuse acolo.
Ranji ea și de asta data, dara îi dete ranjitul prin piele, caci voinicul unde aduse odata lana și buf! o lovi dupa ceafa de era sa-și muște limba și o rasturna jos de pe tron. Saracia ramase locului unde cazuse ca vai de ea.
Oaia finului fatase un miel; acesta, dupa ce se mai mari, îl mițui și pe dansul ca pe mieii ceilalți și îi trimise mițele acasa.
Țaranul, și mai curajos, intra în casa, și merse iarași drept la Saracie:
– Da-te, ranjit-o, mai la o parte, ca am sa pui mițele astea acolea.
Și fiindca Saracia tot cam întarzia, o lovi o data cu mițele de-i merse fulgii, și o dete peste cap, mai catre ușa.
Pe toamna se pomenește cu un alt argat ca-i aduce un burdușel de branza.
– Baciul de la stana, zise el, a adunat laptele de la oaia finului, l-a facut branza și l-am adus acasa.
– Spune cumatrului, raspunse Neagoe, ca finul d-sale îi saruta mainile și sa ne vedem sanatoși.
Apoi se întoarse repede în casa și îndreptandu-se catre Saracie, îi zise:
– Da-te, Saracie, la o parte, ca am sa pui burduful asta în locul tau.
– Da unde sa mai ma dau? raspunse Saracia.
– Ieși afara, daca n-ai loc, și te du în oțelele puștei vrunui vanator ca acolo ți-e locul.
– Ba aia-a vorba! mai pune-ți pofta în cui.
Și lovind-o cu burduful în cap, o facu mototol dupa ușa.
Bietul Neagoe fu nevoit sa petreaca înca o iarna întreaga cu Saracia pe vatra.
În vara viitoare, mielul de la oaia finului se facuse mare.
Acum îi aduse doua lane.
Țaranul intra cu amandoua în mana și bufnind și razbufnind pe Saracie, o pofti sa iasa afara cu nepusa în masa. Saracia, daca vazul zorul, dete dosul pe ușa afara, și sa te ții, parleo, îi sfaraia calcaiele fugind, pana ce se duse sa-și cloceasca ouale în oțelele puștilor vanatorilor.
Și d-atunci a ramas de vanatorii sunt saraci; fiindca-și pierd vremea prin colții de piatra, prin maracini, umbland toata ziua pana sa împuște și ei cate vro babușca de nu știu care pasarica.
Neagoe începu a bate în pinteni de bucurie, ca se cotorosise de saracie. Acum pe ce punea mana, punea și Dumnezeu mila. Toate îi mergeau înde bine. Începu și el a lega gura panzei. Munca lui se vedea cum mergea înainte și avea parte de ea. Ce sa mai spunem multe? În scurta vreme ajunse fruntaș al satului, dupa harnicia lui, cu vitișoare, cu pluguleț și cu toate dichisurile unui om cu parte lasata de la Dumnezeu.
Vezi ca numai cu vitele se scoate saracia din casa afara.