Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii; el a fost odata, cand a fost, traitor din mahalaua Țuțuenii din Targul Neamțului, dinspre satul Vanatorii Neamțului. Cam pe vremea aceea traia moș Nichifor în Țuțueni, pe cand bunicul bunicului meu fusese cimpoiaș la cumatria lui moș Dediu din Vanatori, fiind cumatru mare Ciubar-voda, caruia moș Dediu i-a daruit patruzeci și noua de mioare, oacheșe numai de cate un ochi; iara popa, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Manastirea Neamțului, care facuse un clopot mare la acea manastire, cu cheltuiala lui, și avea dragoste sa-l traga singur la sarbatori mari; pentru aceea îi și ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme traia și moș Nichifor din Țuțueni.
Moș Nichifor era harabagiu. Caruța lui, deși era ferecata cu teie, cu curmeie, însa era o caruța buna, încapatoare și îndemanatica. Un poclit de rogojini oprea și soarele și ploaia de a razbate în caruța lui moș Nichifor. De inima caruței atarnau pacornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cand mergea caruța, și faceau: tronca, tranca! tronca, tranca! Iara în belciugul de la carambul dedesubt, din stanga, era aninata o bardița, pentru felurite întamplari. Doua iepe, albe ca zapada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiștea caruței; mai totdeauna, dar nu totdeauna, caci moș Nichifor era și geambaș de cai, și cand îi venea la socoteala, facea schimb, ori vindea cate-o iapa chiar în mijlocul drumului, și atunci ramanea oiștea goala pe de-o parte. Îi placea moșneagului sa aiba tot iepe tinere și curațele; asta era slabiciunea lui. Ma veți întreba, poate: De ce iepe, și totdeauna albe? Va voi spune și aceasta: iepe, pentru ca moș Nichifor ținea sa aiba prasila; albe, pentru ca albeața iepelor, zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum.
Moș Nichifor nu era dintre aceia care sa nu știe „ca nu-i bine sa te pui viziteu la cai albi și sluga la femei”; el știa și aceasta, dar iepele erau ale lui, și, cand le grijea, grijite erau, iar cand nu, n-avea cine sa-i banuiasca.
Moș Nichifor fugea de caraușie, de-și scotea ochii; el se ferea de ridicaturi, pentru ca se temea de surpatura.
Harabagia, zicea el, e mai buna, ca ai a face tot cu marfa vie, care la deal se da pe jos, la vale, pe jos, iar la popas, în caruța. Moș Nichifor avea o biciușca de cele de canepa, împletita de mana lui și cu șfichiul de matase, cu care pocnea de-ți lua auzul. Și cu încarcat și cu descarcat, la deal moș Nichifor se da pe jos și tragea de-a valma cu iepele. La vale iar se da jos, ca sa nu se speteasca iepele. Chiriașii, vrand- nevrand, trebuiau sa se dea și ei, caci le era lehamete de morocaneala lui moș Nichifor, care îndata troncanea cate una cam de aceste:
– Ia mai dați-va și pe jos, caci calul nu-i ca dobitocul, sa poata vorbi…
Daca știai sa potrivești din gat pe moș Nichifor, apoi era cat se poate de șagalnic. De întalnea vrun om calare, pe drum, întreba: „Departe ai lasat pe voda, voinice?” Și apoi îndata da bici iepelor, zicand:
Alba-nainte, alba la roate,
Oiștea goala pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, ca nu-s departe Galații, hii!!! De întalnea pe drum neveste și fete mari, canta cantece șagalnice, de-alde-aceste:
Cand cu baba m-am luat
Opt ibovnice-au oftat:
Trei neveste cu barbat
Și cinci fete dintr-un sat ș.a.
Ei, ei! Apoi zi ca nu-ți venea sa pornești la drum, mai ales în luna lui mai, cu asemenea om vrednic și de-a pururea vesel! Cateodata numai, cand prin dreptul crașmei te faceai niznai și nu știai sa potrivești din gat pe moș Nichifor, nu-l prea vedeai în cheji buni, dar și atunci tot repede mana de la o crașma pana la alta.
Mai ales într-un rand îi placea lui moș Nichifor doua iepușoare, care mergeau de minune la drum. Dar la crașma, mort-copt, trebuiau sa stea, caci le cumparase de la un popa, nefiind pe vremea aceea pojarnicii, de unde sa cumpere altele, care sa țina fuga tot întruna!
Spunea tata ca i-au spus și lui batranii, care auzisera din gura lui moș Nichifor, ca pe vremea aceea era bine sa fii harabagiu în Targul-Neamțului, ca te-apucau pe-a-mainile. Cum ieșeai din Varatic, intrai în Agapia, și cum ieșeai din Agapia, intrai în Varatic: apoi în Razboieni, apoi pe la mitoace, și aveai mușterii, de nu erai bucuros; ba sa-i duci la Piatra, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Manastirea Neamțului, ba la Secu, ba la Rașca, ba în toate parțile, pe la hramuri.
Tot tata mai spunea ca ar fi auzit de la bunicul bunicului meu ca protopopul de la Neamț, de pe vremea aceea, ar fi zis unor calugarițe, care pribegeau în saptamana mare prin targ:
– Maicelor!
– Blagoslovește, cinstite parinte!
– De ce nu va astamparați în manastire și sa va cautați de suflet, macar în saptamana patimilor?
– Apoi da, cinstite parinte, cica ar fi raspuns ele cu smerenie, lana asta ne mananca, pacatele noastre… Dar n-am mai veni noi, caci, cum știi sfinția-ta, mai mult cu șiacul ne hranim, și apoi, de nu curge, macar picura, și cine mișca tot pișca.
Protopopul atunci, sarmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghițind noduri…, și ar fi dat vina tot pe moș Nichifor, zicand:
– De-ar crapa odata sa crape și harabagiul care v-a adus! C-atunci știu ca n-ar avea cine sa va mai carabaneasca așa de des pe la targ.
Și cica auzind moș Nichifor de aceasta, tare s-ar fi mahnit în sufletul sau și s-ar fi jurat cu juramant ca sa nu mai aiba a face cu parte duhovniceasca cat a trai el; caci, din pacate, era și evlavios moș Nichifor și tare se mai temea sa nu cada sub blestemul preoțesc! De-aceea, cu fuga a alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chiriac din sfanta Agura, care-și canea parul și barba cu cireșe negre, și în Vinerea Seaca, prea cuviosul cocea oul la lumanare, ca sa mai ușureze din cele pacate. Și apoi s-a hotarat el ca de-acum înainte sa aiba a face mai mult cu parte negustoreasca.
– Numai negustorul, zicea moș Nichifor, traiește din seul sau și pe seama lui. Cand întrebai: „Pentru ce?” moș Nichifor raspundea, tot glumeț: „Pentru ca n-are Dumnezeu stapan”.
De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorba, dar de multe ce daduse peste dansul, se facuse cam hursuz.
Babatia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, ca începuse a scarțai: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-e facut de najit, ba ca i-e facut pe ursita, ba ca i-e facut de plansori și tot umbla din baba în baba cu descantece și cu oblojeli, încat lui moș Nichifor acestea nu-i prea veneau la socoteala, și de-aceea nu-i erau acum mai niciodata boii acasa. Ba chiar se facuse buclucaș, harțagos și de tot hapsan, cand sta cate doua-trei zile pe langa casa, încat biata babușca lui era bucuroasa uneori și rasbucuroasa în sufletul ei sa-l vada cum l-a vedea urnit de-acasa.
Se vede lucru ca și moș Nichifor era facut pe drumuri, caci cum ieșea afara la drum parca era altul; nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cați îi întalnea și de povestit despre toate locurile însemnate pe unde trecea.
Într-o dimineața, miercuri înainte de Duminica Mare, moș Nichifor deciocalase caruța și-o ungea; cand numai iaca se trezește la spatele lui cu jupan Strul din Targul-Neamțului, negustor de bacan, iruri, ghileala, sulimeneala, boia de par, chiclazuri, piatra-vanata, piatra sulimanului sau piatra buna pentru facut alifie de obraz, salcie, fumuri și alte otravuri.
Pe vremea aceea nu era spițerie în Targul-Neamțului, și jupanul Strul aducea, pentru hatarul calugarilor și al calug arițelor, tot ce le trebuia. Mai facea el, nu-i vorba, și alte negustorii… În sfarșit, nu știu cum sa va spun, era mai mult decat duhovnicul, ca fara de dansul nu puteau manastirile.
– Muni dimineața, moș Nichifor!
– Buna sa-ți fie inima… jupane Strul. Da cu ce treaba ai venit pe la noi?
– Ia, nora-mea vrea sa mearga la Piatra. Cat sa-ți dau ca sa mi-o duci?
– D-apoi a fi avand chilota multa, cum e treaba d-voastra, jupane, zise moș Nichifor, scarpinandu-se în cap; numai nu-i vorba, ca poate sa aiba, caci și caruța mea e larga; poate sa încapa într-însa cat de mult. Apoi, fara sa ne zbatem, jupane Strul, mi-i da șasesprezece lei, un irmilic de aur, și ți-oi duce-o, știi cole, ca pe palma; ca, dupa cum vezi, caruța acum am adus-o de la încalțat și i-am mai tras și o unsoare de cele a dracului, de are sa mearga cum e sucala.
– Ai sa lași cu noua lei, moș Nichifor, și te-a mai cinsti și fecioru-meu la Piatra.
– Apoi dar, da! cu bine sa dea Dumnezeu, jupane Strul! Ma bucur și eu ca-i tocmai în dricul iarmarocului și poate mi-a pica ceva și cand voi veni înapoi. Numai aș vrea sa știu, cand avem sa pornim?
– Și acuma, moș Nichifor, daca ești gata.
– Gata, jupane Strul, numai s-adap iepușoarele aceste. Du-te și d-ta de-ți pune nora la cale, ca acuș te-ajung și eu din urma.
Și cum era moș Nichifor stradalnic și iute la trebile lui, repede zvarle niște coșolina în caruța, așterne deasupra o pereche de poclazi, înhama iepușoarele, își ia cojocul între umeri și biciul în mana și tiva, baiete! N-apucase jupanul Strul a ajunge bine acasa, și moș Nichifor și trasese caruța dinaintea ușii.
Malca, așa era numele nurorii lui jupan Strul, a ieșit afara sa-și vada harabagiul. Ș-apoi, povestea cantecului; las ca era de la Piatra de locul ei, dar era și îmbujorata Malca… din pricina plansului, ca se desparțește de socri, pentru ca întaiași data venise ea la Neamț, de cale primara la socri, cum se zice la noi. Caci nu erau mai mult decat doua saptamani de cand se maritase ea dupa Ițic, feciorul lui jupan Strul, sau mai bine ar fi sa zic, în voia cea buna, ca se maritase Ițic dupa Malca; caci el lasase casa parinteasca, dupa cum li-i obiceiul, și la doua saptamani Ițic au adus pe Malca la Neamț, a încredințat-o în mana parinților lui și s-a întors repede la Piatra, sa se gandeasca pe negustorie.
– Da te-ai ținut de cuvant, moș Nichifor!
– Apoi da, jupane Strul, vorba-i vorba: eu nu ma cioșmolesc atata, ca la drum e bine sa pornești cat de dimineața, iar seara sa poposești devreme!
– Oare-i ajunge pana deseara la Piatra, moș Nichifor?
– Ă… ra! da ce stai de vorbești, jupane Strul? Eu gandesc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe dupa amiaza sa-ți pun nora în Piatra.
– D-ta, moș Nichifor, ești om purtat, știi mai bine decat mine, dar tot te rog sa mai cu bagare de seama, ca sa nu-mi pravali nora!
– Daca doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltaieri, jupane Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite, și, slava Domnului! nu s-au plans de mine… Ia, numai cu maica Evlampia, desagarița din Varatic, am avut eu odata oleaca de clenci: ca, oriunde mergea, avea obicei sa-și lege vaca dinapoia caruței, pentru schiverniseala, ca sa aiba laptișor la drum; și cu asta-mi aducea mare suparare, pentru ca vaca, ca vaca, îmi irosea ogrinjii din caruța, ba cateodata rupea leuca, ba la deal se smuncea, de era, într-un rand, cat pe ce sa-mi gatuiasca iepușoarele. Și eu, cum îi omul la necaz, îndrazneam sa zic: „Maicuța, de ce ești scumpa la tarațe și ieftina la faina?” Ea atunci se uita galeș la mine și-mi zicea cu glas duios: „Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atata pe biata vacușoara, pentru ca ea, mititica, nu-i vinovata cu nimic. Parinții pusnici din sfanta Agura mi-au dat canon sa mananc lapte numai de la o vaca, ca sa nu îmbatranesc degraba; și da, ce sa fac? trebuie sa-i ascultam, ca sfințiile lor știu mai multe decat noi, pacatoasele!” Daca am auzit așa, am zis și eu, în gandul meu, ca are întrucatva dreptate maica desagarița, și am lasat-o în plata lui Dumnezeu, pentru ca am vazut-o ca este pidosnica și voiește cu orice chip sa se adape de la un izvor. D-ta, jupane Strul, cred ca nu mi-i face necaz la drum și cu vaci. Și apoi, giupaneșica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai da și pe jos cate-oleaca; mai ales ca acum e o frumusețe afara la camp, de turba haita! Da ia sa nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai sus, giupaneșica Malca, sa te duc la barbațel acasa; știu eu cum îi treaba nevestelor celor tinere, cand nu-s barbații cu dansele: fac zambre și trag acasa, cum trage calul la traista cu orz.
– Iaca, ma sui, moș Nichifor!
Și îndata încep cu toții a carabani la saltele cu puf, perini moi, o legatura cu demancare și alte marunțișuri. Apoi Malca își ia ziua buna de la socri și se suie deasupra saltelelor, în fundul caruței. Iara moș Nichifor se azvarle pe capra, da bici iepelor și lasa pe jupanul Strul și cu ai sai cu lacrimile pe obraz.
Prin targ, așa mana de tare moș Nichifor, de ți se parea ca zboara iepele, nu altaceva.
Prundul, satul și dealul Humuleștilor le-a trecut într-o clipa. De la Ocea pana aproape de Grumazești a ținut numai o fuga.
Dar de pe la Grumazești încolo, moș Nichifor a ras o dușca de rachiu din plosca lui cea de Brașov, și-a aprins luleaua și a început a lasa iepele mai la voie.
– Doamne, jupaneșica, Doamne! Vezi satul ista mare și frumos? se cheama Grumazeștii. De-aș avea eu atația gonitori în ocol și d-ta atația baieți, cați cazaci, capcani și alte lifte spurcate au cazut morți aici din vreme în vreme, bine- ar mai fi de noi!
– Sa te-auda Dumnezeu, sa am baieți, moș Nichifor!
– Asemene și eu gonitori, jupaneșica… ca de baieți nu mai trag nadejde, pentru ca baba mea e o sterpatura; n-a fost harnica sa-mi faca nici unul, nu i-ar muri mulți înainte sa-i moara! De oi pune eu mainile pe piept, are sa ramana caruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște!
– Nu te supara, moș Nichifor, zise Malca, ca poate așa a fost sa fie de la Dumnezeu; pentru ca așa scrie și la noi în carți despre unii, ca tocmai la batranețe au facut copii!
– Ia lasa-ma, jupaneasa, cu carțile cele a d-voastre în pace, ca eu știu ce știu eu, degeaba mai bați apa-n chiua sa s-aleaga unt, ca nu s-a alege niciodata! Am auzit și eu spunand în biserica la noi ca „Pomul care nu face roada se taie și în foc se arunca”. Apoi ce-ți trebuie mai buna vorba decat asta? Ba zau, înca ma mir c-am avut rabdare sa țin casa cu baba pan-acum. În privința asta, îi mai buna legea d-voastra de-o mie de ori. Nu-ți face una copii, iei alta, nu face nici aceea, alta. Și de la o vreme trebuie sa nimerești una blagoslovita de Dumnezeu; da nu ca la noi, sa fii nevoit sa traiești cu una beteaga pana la sfarșitul vieții, și copii, tufa! Ca doar Dumnezeu cel mare și puternic nu s-a rastignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i așa, jupaneșica? Mai zi, daca ai ce!
– Poate sa fie ș-așa, moș Nichifor.
– Ba chiar așa-i, jupaneșica draga, cum îți spun eu. Ptru! ciii! Da buna bucata am mers! Doamne, cum se ia omul la drum cu vorba și, cand se trezește, cine știe unde a ajuns; bun lucru a mai lasat Dumnezeu sfantul și tovarașia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, îndemnați înainte! Iaca și codrul Grumazeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. Hei! jupaneșica, cand ar avea codrul ista gura sa spuna cate a vazut, cumplita pataranie ne-ar mai auzi urechile; știu ca am avea ce asculta!
– Da ce-a fost pe-aici, moș Nichifor?
– Of! jupaneșica, of! Ce-a fost, sa nu dea Dumnezeu sa mai fie! Dar avea cineva chip sa treaca pe-aici, fara sa fie jefuit, batut ori omorat? Nu-i vorba, ca acestea se întampla mai mult noaptea decat ziua. Însa pe mine, unul, de n-aș grai într-un ceas rau, pana acum, da, m-a ferit Dumnezeu. Lupi și alte dihanii mi-au ieșit înainte cateodata, dar nu le-am facut nimica; le-am dat buna pace, m-am facut ca nici nu-i vad, și ei s-au dus în treaba lor.
– Ă…ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, ca tare ma tem! V-am spus ca era șagalnic moș Nichifor, și, cand spunea cate una, ori te țineai cu mana de inima, razand, ori te facea sa-ți sara inima din loc, de frica.
– Iaca un lup vine spre noi, jupaneșica!
– Vai de mine, moș Nichifor, unde sa ma ascund eu?
– Despre mine, ascunde-te unde știi, ca eu, unul, ți-am spus ca nu ma tem nici de-o potaie întreaga.
Atunci biata Malca, de frica, s-a încleștat de gatul lui moș Nichifor și s-a lipit de dansul, ca lipitoarea. A șezut ea așa cat a șezut și apoi a zis tremurand:
– Unde-i lupul, moș Nichifor?
– Unde sa fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastra și a intrat iar în padure. Dar cat pe ce erai sa ma gatui, jupaneșica, ș-apoi, daca scapam iepele, știu ca era frumos.
N-apuca a sfarși bine moș Nichifor, și Malca zice catinel:
– Sa nu mai zici ca vine lupul, moș Nichifor, ca ma vari în toate boalele!
– Nu ca zic eu, da chiar vine, iacata-l-ai!
– Valeu! Ce spui? Și iar se ascunde langa moș Nichifor.
– Ce-i tanar, tot tanar; îți vine a te juca, jupaneșica, așa-i? și, dupa cum vad, ai noroc ca eu îmi țin firea, nu ma prea tem de lup; dar sa fie altul în locul meu…
– Nu mai vine lupul, moș Nichifor?
– Apoi, na! ești de tot poznașa și d-ta; prea des vrei sa vina, ca doar nu-i de tot copacul cate un lup! Ia, pe la Sfantul Andrei umbla și ei mai cate mulți la un loc. Ș-apoi, vanatorii ce pazesc? La goana mare, crezi d-ta ca puțini lupi dau cinstea pe rușine, lasandu-și pieile zalog? Sa mai rasuflam iepele oleaca. Iaca și Dealul Balaurului, jupaneșica! Ia, aici a cazut odata un balaur grozav de mare, care varsa jaratic pe gura, și cand șuiera, clocotea codrul, gemeau vaile, fiarele tremurau și se bateau cap în cap, de spaima, și țipenie de om nu cuteza sa mai treaca pe aici.
– Valeu! și unde-i balaurul, moș Nichifor?
– D-apoi mai știu eu, jupaneșica? Padurea-i mare, el știe unde s-a fi înfundat! Unii spun ca dupa ce a mancat foarte mulți oameni și a ros toata coaja copacilor din codru, ar fi crapat chiar aici, în locul acesta. De la unii am auzit spunand ca i-ar fi dat lapte de vaca neagra și cu acesta l-ar fi facut sa se ridice iar la cer, de unde a cazut. Mai știu eu pe cine sa cred? Ca oamenii vorbesc vrute și nevrute. Noroc numai ca eu unul știu solomonii și nu ma prea tem nici de balauri. Pot sa prind șarpele din culcuș, cum ai prinde d-ta un pui de gaina din patul.
– Da ce-s acele solomonii, moș Nichifor?
– Ei, jupaneșica draga, asta nu se poate spune. Eu, babei mele, ca merge pe douazeci și patru de ani, de cand traiesc cu dansa, și ce n-a facut ea și cat nu m-a cihait de cap sa-i spun, și tot nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are sa moara, cand a muri, de nu i-ar muri mulți înainte; ca atunci mi-aș lua și eu una tinerica, și macar trei zile sa traiesc în ticna cu dansa, cum știu eu, și apoi sa mor! M-am saturat pana-n gat de mucegaiul de baba, ca hojma ma morocanește și-mi scoate ochii cu cele tinere. Cand gandesc, amaratul de mine, ca am sa ma întorc iar la dansa acasa, îmi vine sa turbez, sa iau campii, nu altaceva.
– Ia lasa, lasa, moș Nichifor, ca așa sunteți d-voastra, barbații.
– Ei, ei! jupaneșica, iata-ne și aproape de varful codrului! Ia mai da-te și d-ta oleaca pe jos, pan vom sui dealul, ca nu mi-i de alta, dar ma tem ca-i înțepeni în caruța. Uite florile cele frumoase de prin marginea padurii cum umplu vazduhul de mirozna! Și d-ta sa șezi ghemuita acolo, nu-i pacat de Dumnezeu?
– Ma tem de lup, moș Nichifor, zise Malca, tremurand.
– Ia mai sfarșește odata cu lupul cela! Altaceva n-ai de vorbit?
– Stai dara sa ma dau jos!
– Ptru! ciii! Sai binișor pe ici, pe crucea caruței. Ho… pa! Ia, acum te vad și eu ca ești voinica; așa mi-e drag sa fie omul: fatat, nu ouat.
Și pe cand Malca culegea niște dumbravnic, sa duca lui Ițic, moș Nichifor statuse în loc și nu știu ce bichirea și cisluia primprejurul caruței. Apoi repede striga:
– Gata ești, jupaneșica? Hai, sui, și sa pornim cu ajutorul lui Dumnezeu, ca de-acum e tot vale mai mult.
Malca, dupa ce se suie, întreaba:
– Oare nu-i tarziu, moș Nichifor?
– D-apoi de acum suntem scapați deasupra nevoii; acuș te pun în Piatra. Ș-odata da bici iepelor, zicand:
Alba-nainte, alba la roate,
Oiștea goala pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, ca nu-s departe Galații, hii!!! N-apuca a merge nici douazeci de prajini, și prrr! se rupse un capat!
– Na, asta înca-i una!
– Vai de mine, moș Nichifor, avem sa înnoptam în padure!
– Ia nu mai meni a rau, jupaneșica, ca doar n-am pațit eu asta numai o data în viața mea. Pana-i îmbuca d-ta ceva, și iepele iestea ș-or șterge gura c-oleaca de coșolina, eu am și pus capatul.
Cand se uita moș Nichifor la belciug, bardița nicaieri!
– Apoi toate-au fost cum au fost, zise moș Nichifor, încrețind din sprancene și oțarandu-se, dar asta pica de coapta. Bat-o Dumnezeu de baba s-o bata! Iaca cum îngrijește ea de mine! Așa-i ca nu-i securea?
Malca, sarmana, cand mai aude și asta, începe a suspina și a zice:
– Moș Nichifor, ce facem noi?
– Ia las, jupaneșica, nu te împuțina cu inima, ca tot mai am oleaca de nadejde.
Ș-odata scoate bulicherul din teaca, îl da pe amanar și începe a ciocarti un garneț de stejar din anul trecut… L-a taiat el cum l-a taiat, apoi a început a cotrobai prin chilna caruței, sa gaseasca niște franghie; dar de unde sa iei daca n-ai pus?
Daca vede și vede, taie baierile de la traista, mai capețala din capul unei iepe și face cum poate, de leaga garnețul unde trebuia; pune roata la loc, vara leuca, sucește lamba ș-o strange la scara; apoi își aprinde cioanca și zice:
– Iaca, jupaneșica draga, cum învața nevoia pe om ce sa faca… Cu moș Nichifor țuțuianul nu piere nimene la drum. De-acum, numai sa te ții bine de carambi și de speteze, ca am sa man iepele iestea de au sa scapere fugind. Da sa știi d-ta ca babei mele n-are sa-i fie moale cand m-oi întoarce acasa… Am s-o iau de canepa dracului și am s-o învaț eu cum trebuie sa caute alta data de barbat; ca femeia nebatuta e ca moara neferecata. Ține-te, jupaneșica! Hi, ha!!!
Ș-odata încep iepele a fugi, de paraiau roatele și sarea colbul în naltul cerului. La vro cateva obrațuri, garnețul s-a înfierbantat, s-a muiat și… folfenchiu! iar sare roata!
– Bre! c-anapoda lucru; se vede ca azi-dimineața mi-a ieșit înainte vrun popa, sau dracu știe ce!
– Moș Nichifor, ce facem noi?
– Om face noi ce-om face, jupaneșica. Dar acum, deodata, liniștește-te acolo și taci molcum. Bine ca nu s-a întamplat asta în mijlocul campului, undeva. Lemne, slava Domnului, sunt deajuns și de-ntrecut în padure. Poate sa ne-ajunga cineva din urma ori sa ne întampine cineva dinainte și sa-mi împrumute vro secure. Și cum vorbea, numai iaca ca vede venind un om din urma cu traista în baț.
– Bun ajuns, om bun! Așa-i ca s-a stricat drumul în mijlocul caruței?
– Ia las șaga la o parte, mai omule, și mai bine vin de-mi ajuta sa pun capatul ista, ca vezi ca-mi crapa inima de necaz.
– Dapoi eu ma grabesc sa ajung la Oșlobeni. D-ta poți sa mai asta-noapte și în padure; nu cred ca-i muri de urat!
– Ma mir ca nu ți-e oarecum, sa-ți fie, zise Nichifor posomorat; ești un cheag zbarcit, mai ca și mine, și iaca ce-ți urla prin cap!
– Da nu-ți fie cu banat, om bun, ca am șuguit și eu. Bun ramas! Te-a învața Dumnezeu ce sa faci… și s-a tot dus înainte.
– Vezi, jupaneșica, catu-i de-a dracului lumea asta? Numai de pleșcuit umbla. Ia sa fie un antal cu vin ori cu rachiu, și sa vezi atunci, ar ședea carul stricat atata timp în mijlocul drumului? Cum vad eu, tot moș Nichifor are sa faca ce a face. Ia sa mai fac o încercare.
Și iar începe a taia alt garneț. Mocoșește el cat mocoșește, pana îl pune și pe acela. Apoi da bici iepelor și iar mai trage un ropot; cand, numai iaca ce ajunge roata de-o teșitura, și iar se rupe capatul.
– Acuma, jupaneșica, mai ca-mi vine sa zic și eu ca omul cela, ca are sa ne fie masul în padure.
– Vai de mine și de mine, moș Nichifor, ce spui?!
– Ia! spun și eu ce vad cu ochii. Uita-te! Nu vezi și d-ta ca da soarele dupa deal, și noi tot pe loc stam? Da nu-i nimica, jupaneșica, sa n-ai nici o grija, ca știu eu o poiana în padure, chiar aici, pe-aproape; sa tragem acolo, și suntem ca și în casa la noi. Locul e ferit, și iepele au ce paște. D-ta te-i culca în caruța, și eu te-oi strajui toata noaptea. Helbet, o noapte nu-i legata de gard, a trece ea cum a trece, dar a pomeni ea baba mea, cate zilișoare a avea, de necazul acesta, ca numai din pricina ei mi se trage…
– Apoi dar, fa cum știi, moș Nichifor, numai sa fie bine.
– Las, jupaneșica, nu-ți face voie rea, ca are sa fie cat se poate de bine.
Ș-odata moș Nichifor apuca iepele de darlog, carnește caruța ș-o taraște cum poate pana în poiana.
– Iaca, jupaneșica, ce rai al lui Dumnezeu e aici; sa tot traiești și sa nu mai mori! Numai d-voastra nu sunteți deprinși cu ce-i frumos pe lume. Ia mai da-te oleaca pe jos, pana se mai vede, ca sa strangem niște tarșuri și sa facem toata noaptea foc, sa fuga tanțarii și toate ganganiile pe lume!
Biata Malca vede și ea ca tot de una îi e acum. Se da jos și începe a strange la tarșuri.
– Doamne! bine-ți mai șede, jupaneșica; parca ești una de-a noastre! Nu cumva a ținut vreodata tatal d-tale oranda în sat, undeva?
– Ba a ținut mult timp ratoșul de la Bodești.
– Apoi ma miram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește și aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-am sa te mai cred ca te temi de lup. Ei! ei! cum ți se pare aici în poiana? Așa-i ca erai sa mori și sa nu știi ce-i frumos pe lume? Ia auzi privighetorile ce haz fac! Ia auzi turturelele cum se îngana!
– Moș Nichifor, oare n-om pați ceva în noaptea asta? Ce-a zice Ițic?
– Ițic? Lui Ițic i s-a parea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior, cand te-a vedea acasa. Da ce crezi d-ta, ca Ițic știe ce-i pe lume? Cum sunt întamplarile la drum? Așa, numai sa se mute de pe vatra pe cuptor, știe și hleabul de baba mea, de-acasa. Jupaneșica, ia sa te vedem, știi cum sa faci focul?
Malca așaza gatejele, moș Nichifor scapara, și îndata amandoi ațața focul. Apoi moș Nichifor zice:
– Vezi, jupaneșica, cum paraie de frumos gatejele?
– Vad, moș Nichifor, dar îmi tremura inima în mine de frica!
– Ă… ra? Da ce, Doamne iarta-ma, parca ești din neamul lui Ițic. Da fii mai cu inima oleaca! Ori, daca ești așa de fricoasa, apoi sui în caruța și te-așterne pe somn, ca noaptea-i numai un ceas; acuș se face ziua!
Malca, îmbarbatata de moș Nichifor, se suie în caruța și se culca. Iara moș Nichifor își aprinde luleaua, așterne cojocul și se pune într-o rala jos, langa foc; și pac! pac! pac! pac! din lulea, cat pe ce era sa-l prinda somnul, cand numai iaca ca-i sare o scanteie pe nas!
– Ptiu, drace! asta trebuie sa fie scanteie din gatejele culese de Malca, ca tare m-a fript… Dormi, jupaneșica Malca?
– Parca era sa ma prinda somnul oleaca, moș Nichifor, dar mi-au venit o mulțime de naluciri prin cap, și m-am trezit.
– Și eu mai tot așa am pațit: mi-a sarit o scanteie pe nas, și mi s-a speriat somnul, de parca am dormit o noapte întreaga. Las ca poate sa mai doarma cineva de raul nebunelor istor de privighetori? parca-și fac de cap, nu altaceva! Da acum li-e și lor vremea sa se dragosteasca… Dormi, jupaneșica?
– Parca iar era sa ma prinda somnul, moș Nichifor.
– Știi una, jupaneșica? Mie-mi vine sa sting focul, ca tocmai acum, în duratul ista, mi-am adus aminte ca dihania de lup adulmeca și vine dupa fum.
– Stinge-l, moș Nichifor, daca-i așa. Atunci moș Nichifor odata începe a turna la țarna peste foc și-l înnadușa.
– De-acum, jupaneșica, dormi fara grija, ca acuș se face ziua. Na, c-am stins focul și am uitat sa-mi aprind luleaua! Dar las ca am scaparator. Bata-va pustia, privighetori, sa va bata, ca știu ca va dragostiți bine!
Mai șede moș Nichifor așa pe ganduri, pana-și gatește de baut luleaua, apoi se scoala binișor și se duce în varful degetelor langa caruța. Malca începuse a horai puțin. Moș Nichifor o clatina încetișor și zice:
– Jupaneșica, jupaneșica!
– Aud, moș Nichifor, raspunse Malca tresarind spaimantata.
– Știi ce-am gandit eu cat am stat langa foc?
– Ce, moș Nichifor?
– Ia, dupa ce-i adormi d-ta, sa încalec pe o iapa și sa ma reped acasa la mine, sa-mi aduc un capat și securea și, cand s-a zari de ziua, sunt aici.
– Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? Vrei sa ma gasești moarta de frica cand îi veni?
– Ba sa te fereasca Dumnezeu de una ca asta, jupa- neșica! Ia las, nu te spaimanta, ca am zis și eu, ia așa, o vorba în vant…
– Ba nu, moș Nichifor! De-acum nici nu vreau sa mai dorm; ma dau jos și am sa șed toata noaptea langa d-ta.
– Ba pazește-ți treaba, jupaneșica; șezi binișor unde șezi, ca bine șezi.
– Ba iaca vin; ș-odata se da jos și vine pe iarba, langa moș Nichifor.
Și ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amandoi, și-au adormit duși. Și cand s-au trezit ei, era ziulica alba!
– Iaca, jupaneșica, și sfanta ziua! Scoala-te și hai sa vedem ce-i de facut. Vezi ca nu te-a mancat nimica? Numai frica ți-a fost mai mare.
Malca, în vorbele acestea, iar a adormit… Iar moș Nichifor, ca cel cu grija, s-a suit în caruța și a început a scormoli în toate parțile pe sub coșolina, și numai iaca ca da de secure, de-o funie și de un sfredeleac pe pomoștina caruței!
– Iaca, pacatele mele! Cine-i cu paguba, și cu pacat; ma miram eu sa nu se îngrijeasca biata baba de mine, pana într-atata. Pentru c-am napastuit-o chiar pe sfanta dreptate, am sa-i duc un fes roș și un tulpan undelemniu, ca sa-și mai aduca aminte din tinerețe. Eu se vede ca m-am luat ieri cu luleaua. Dar biata baba mea, buna, rea, cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul lor… Dar ți-ai gasit sa știe femeia trebile barbatului!
– Jupaneșica, jupaneșica!
– Ce-i, moș Nichifor?
– Da nu știi una! Scoala-te, ca am gasit și secure și franghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie.
– Unde, moș Nichifor?
– Ia, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gura sa raspunda. Am pațit și noi ca un cerșetor care ședea pe comoara și cerea milostenie… Da bine ca s-au gasit și acum; tot biata baba se vede ca le-a pus.
– Vezi cat ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de pacate?
– Apoi da, jupaneșica, vad și eu ca am greșit, de-am ponegrit-o așa de tare catre d-ta. Da de-acum am sa-i cant și eu un cantec de împacare:
Sarmana babușca mea!
Fie buna, fie rea,
Am sa țin casa cu ea.
Ș-odata sufleca moș Nichifor manecile, taie un stuhariu de fag și face un capat minunat. Apoi îl așaza cum trebuie, pune roata la loc, înhama iepele, iese încet-încet la drum și zice:
– Sui, jupaneșica, și haidem sa mergem de acum! Iepele, fiind hranite și odihnite bine, pe la pranzul cel mare i-au pus în Piatra.
– Iaca, te-am vazut ș-acasa, jupaneșica!
– Slava lui Dumnezeu, moș Nichifor, ca și-n padure nu mi-a fost rau…
– Așa este, jupaneșica, nu-i vorba, dar ca la casa omului nu-i nicaiurea.
Și, din vorba în vorba, au și ajuns la poarta lui jupan Ițic. Ițic tocmai atunci venea de la școala și, cand a vazut pe Malca, nu mai știa ce sa faca de bucurie. Dar cand a mai auzit și despre întamplarea ce au avut, și cum i-a scapat Dumnezeu din primejdie, nu știa cum sa mulțumeasca lui moș Nichifor. Cu ce nu l-au daruit ei? Ca se mira și el singur ce daduse peste dansul.
A doua zi, moș Nichifor a pornit înapoi cu alți mușterii. Și cand au ajuns acasa, era foarte vesel, încat nu știa baba lui ce l-a gasit, de-i așa cu chef, cum nu mai fusese de multa vreme. Dupa aceasta, tot la doua-trei saptamani, jupaneșica Malca venea la Neamț la socri și se întorcea acasa numai cu moș Nichifor, fara sa se mai teama de lup…
Dupa un an, sau dupa mai mulți, moș Nichifor s-a rasuflat, la un pahar cu vin, catre un prieten al sau, despre întamplarea din codrul Grumazeștilor și frica ce a tras jupaneasa Malca… Prietenul lui moș Nichifor s-a rasuflat și el catre alți prieteni ai sai, și de-atunci oamenii, cum sunt oamenii, ca sa-i puna sange rau la inima… au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: „Nichifor Coțcariul, Nichifor Coțcariul”. Și poate acum a fi oale și ulcioare, și tot Nichifor Coțcariul i-a ramas bietului om numele și pana în ziulica de astazi.