A doua zi dimineața, Sisoe se pogorî cu harzobul din cer, pe varful unui munte înalt.
De-acolo ar fi putut cuprinde cu ochii toate întinderile lumii, daca piscul acelui munte n-ar fi fost pururi ascuns în nouri ca sa nu poata vedea nimeni de jos cele ce se întampla pe-acolo, pe sus: mai joaca o hora de iele, mai pogoara din cer cate-un sfant… ce nevoie sa știe oamenii tot? Dar asta-i, ca nici de-acolo, din mijlocul acelor neguri posomorate, daca te uitai în jos nu prea se vedea mare lucru. Zadarnic se ispiti deci Sisoe sa zareasca ceva, macar cat de cat, mai departe de varful nasului, ca sa știe spre care parte a lumii sa porneasca. Dibuind prin ceața, ca un om lipsit de vedere, facu cațiva pași încoace și-ncolo, de-ncercare; dar îndata ajunse la o margine și se trase îndarat, spaimantat, simțind ca era gata sa purceada-n prapastie.
„Aceasta numai pe pamant este cu putința, cugeta el îngrozit, sa stai cu prapastia langa tine și sa n-o vezi…”
Fața cu asemenea primejdie, despre care în cer nici pomeneala nu putea fi, Sisoe socoti mai cu cale sa ramaie nemișcat, pana ce lucrurile s-or alege la vreun fel. Se lasa deci binișor la pamant și s-așeza pe varful muntelui, turcește. Și ca sa nu stea degeaba acolo, înalța spre cer o cantare de laude, potrivita cu starea lui de acum:
Și iata, și iata,
Pe varful muntelui ne-am așezat…
Dar nourii tot nu se risipeau și întunericul alb al ceții ramanea mereu neclintit în jurul sau, ca un zid.
„Trebuie sa fac o minune, se gandi la urma Sisoe, ca altfel nu-i chip… ”
își lua deci inima-n dinți și se ridica iar în picioare, cu frica, stand copacel. Apoi înalța toiagul deasupra capului și facu, larg, semnul crucii în vazduh.
Gramezile de neguri de la picioarele sale începura atunci a se desface, încet-încet, drept în doua. Prin spartura adanca dintre ele Sisoe își afunda privirile, cu fața luminata de mare nadejde. Dar fruntea i se posomorî curand și buza de jos i se lasa a paguba, semn ca inima lui nu se prea bucura de cele ce-i vedeau ochii… Numai rapi și prapastii, numai țancuri goale de piatra și coaste de munți, zbarlite, cu brazi înfipți pe povarnișuri… Și nici țipenie de om pe nicaieri.
„Mare pricopseala!” se gandi Sisoe, pufnind pe nas… Ce era sa caute prin asemenea pustii locuri un sfant mare și iubitor de oameni ca dansul?
Se întoarse deci cu spatele și înalța toiagul spre partea dimpotriva, ca sa vaza și într-acolo cam ce putea fi…
Nici în partea asta nu era cine știe ce. Tot singuratați și prapastii, tot munți fioroși, sculați în picioare, cu spinari de cremene pustie și întunecime de brazi pe coaste.
Sisoe ridica a treia oara toiagul, spre miazazi. Și norii, crapand încet, îi lasara acum vederii minunata priveliște, care s-adancea în limpezirea vazduhului pana cine știe unde, la marginea pamantului… Vaile se deschideau, munții mari se tupilau – și cat cuprindeai cu ochii, numai locuri largi și desfatate, numai coline și campii înverzite, cu argint de ape lucind în bataia soarelui. Și sate albe risipite pe sub dealuri… și, departe-departe, în pacla șesului, ca o gramajoara de licariri marunte – orașul…
Dand cu ochii pentru întaia oara de salașurile pamantenilor, Sisoe s-apleca grabit și lua o piatra-n gura; dar cum soarele îi venea în ochi, sfinția-sa stranuta de trei ori în șir și zvarli pietricica din gura cat colo.
– Atata paguba! facu Sisoe, vesel, uitandu-se dupa ea. Mai sunt pietre prin aceste locuri…
Și fara a mai sta la ganduri, porni și el într-acolo, spre miazazi, ca și cum însuși Cel preaînțelept i-ar fi aratat prin acest semn dumnezeiesc spre care parte a lumii sa-și îndrepte pasul.
Multa vreme rataci Sisoe, prin liniștea și singuratatea acelor înalțimi pustii, cațarat de stanci ca o capra, ocolind rapi și masurand cu ochii fundurile de prapastii.
Dar coborașul nu era tocmai ușor pentru un sfant ca el, obișnuit a calca numai pe loc întins și neted ca-n palma. Degeaba se trudea acum sa pașeasca domol și masurat, cum se cuvine unei fețe bisericești, ca mergea tot hurducat și anapoda, parca l-ar fi îmbrancit mereu cineva de la spate.
– Asta numai pe pamant se poate vedea… bodogani el iar, gata sa-și piarda cumpana.
Și iata ca, la un povarniș mai repezit, picioarele sfinției-sale îi lunecara înainte, amandoua odata, fara putere de împotrivire. Sisoe se lasa pe moale – și se duse de-a saniușul pana cine știe unde, într-un palc de ferigi uscate, unde se opri din cadere cu parul valvoi și cu anteriul suflecat pe spate. Tot acolo, la capatul drumului, genunchiul sfinției-sale întalni din nebagare de seama un colț de stanca, ieșit din pamant.
O durere cumplita, cu furnici, îi amorți îndata piciorul întreg, pana la glezna. Ghemuit asupra-și cu buzele stranse și ochii înlacrimați, ca și cum ar fi mancat o ceapa cruda, Sisoe începu a se stramba fel și chip la buruienile din preajma, ținandu-și cu amandoua mainile genunchiul vatamat, ca pe o scumpa comoara.
Apoi, stand înca în capul oaselor, se uita cu obida împrejur și suferința îl facu sa carteasca împotriva acestei randuieli pamantești:
– Ce-a fi gandit oare Cel-de-sus, întru a sa nemarginita înțelepciune, de-a gramadit pe-aici atatea stanci și-a țuguiat astfel pamantul pana-n slava cerului? De ce sa fi sculat el oare așa, drept în picioare, aceste locuri pustii și amarate? Și ce nevoie sa fi fost, pana pe-acolo, sa rascoleasca de sub pamant atatea pietre și sa le samene-n calea omului, pe toate cu colții-n sus, ca sa-i vatame trupul și sa-i zdreleasca madularele? Rau o fi, nu zic ba, adauga el aducandu-și aminte de randuiala din sfantul rai, sa traiești în vecii vecilor fara sa te mai doara nimica; dar nici așa, sa-ți sara ochii din cap și sa nu mai știi pe ce lume te afli de usturime, iara nu mi se pare lucru tocmai cu cale…
Gandind astfel, se ridica șchiopatand și-și lua toiagul zvarlit cat colo, între ferigi. Și dupa ce-și freca iar genunchiul cu palma, porni încet mai departe.
٭
Stancile piscului ramaneau tot mai sus, în urma lui.
Dar peste creștetul lor neclintit, începu a se înalța de la o vreme în doua labe un nour mare și posomorat, și a crește pe nesimțite, cuprinzand o jumatate de cer.
Vazduhul se întuneca vazand cu ochii. În curand s-auzi într-o margine și carul sfantului Ilie, huruind peste genuni.
Și norul cel negru creștea mereu și se tot bulbuca, se tot lungea spre el într-acoace, venind încet asupra-i cat un munte; iar cand ajunse drept deasupra, clipi cu manie dintr-un fulger și slobozi un trasnet.
– De capu-ți! facu Sisoe necajit.
La aceasta vorba necugetata, alte doua tunete lungi, cu hopuri, îi raspunsera din slava. Și numaidecat nourul cel întunecat, care se cunoștea cat de colo ca-i burduf de apa, începu sa scuture asupra lui o ploaie repezita și mare-n bob cat aluna.
Sisoe simțea cum i se lipește anteriul de spate, peste camașa uda. Neputand sa mai rabde și aceasta ocara, sfinția-sa înalța la urma toiagul și rosti cu manie Tatal nostru în gand…
Ploaia se opri atunci, ca la porunca; tunetul se departa pana la marginea lumii, bombanind; și nourul cel vrajmaș începu a se trage la o parte, rușinat, pitindu-se tot mai jos îndaratul munților, ca și cum l-ar fi sorbit pamantul.
Cand soarele straluci din nou, Sisoe se trezi deasupra unei pajiști pravalite care începea de sub picioarele sale și cadea pana jos, sclipitoare și înflorita ca un patrafir de vladica, pe pieptul stancos al muntelui. Sfinția-sa porni într-acolo fara zabava și-ncepu iar sa coboare. Dar nu mai cobora de-a dreptul, ci tot de-a coasta și cu paza mare, ca sa nu-și ia vant cumva și sa purceada iar de-a saniușul tocmai acum, cand începea sa-i fie lumea mai draga.
În curand ajunse la un capat de plai, care cobora în clina ușoara pana la marginea padurilor de brad.
De o parte și de alta, culmea verde se pravalea în vai prapastioase și întunecate; dar înaintea lui s-așternea tapșan întins, cu fragezimi de ierburi fara prihana, abia desprinse din beteala ploii și din moliciunea aburoasa a ceții. Palcuri de ienuperi pitici umbreau pe margini stralucirea acelor pașuni înalte. Fuioare de argint subțire se distramau în soare, deasupra lor. Încolo, nici urma de ființa pamanteana, în nici o parte.
Dar într-un loc, Sisoe se opri și ridica din iarba, pe langa o tulpinița de smirdar înflorit, cateva boabe lucioase și negre, ca de matanii calugarești. Le ținu în palma o vreme și le cerceta cu luare-aminte, pe toate parțile; sfaramand apoi una între degete, o duse la nas. Și înțelese la urma ca, nu de multa vreme, trebuie sa fi trecut prin partea locului o turma de mioare.
„Ori, poate, niscai capre…”, cugeta el, încruntat. Caci de pe acele semne marunte se cunoaște bine numai atata, ca nu putea fi vorba de vaci.
Un latrat de caine s-auzi atunci dintr-o parte, peste liniștea poienii.
Sisoe tresari. Era cel dintai glas pamantean care ajungea la urechea sfinției-sale… Undeva, mai la vale, dupa vreo perdea de brazi, ori pe alta fața a poienii, se gasea pesemne un salaș de ciobani.
Fiind însa abia pogorat din cer, Sisoe nu-și luase înca trup și înfațișare potrivita cu lumea celor de jos. Faptura lui cereasca, facuta dintr-o plamada stravezie ca lumina și ca vantul, nu se îngroșase înca destul în atingerea cu țarana; și astfel sfinția-sa putea sa mearga acum în picioare prin lumina zilei, fara ca ochii celor de pe pamant sa-l poata zari.
Dar cainii nu vad numai cu ochii. Din mila Celui-de-sus, care are grija de toate, ei vad și cu nasul. Deci unul dintre dulaii tolaniți pe langa acea stana, întorcand din întamplare botul spre partea de unde venea Sisoe și primind pe adierea vazduhului o pudoare necunoscuta, se ridica deodata-n picioare și ramase cu narile ațintite într-acolo…
– Parca se zarește ceva… marai el catre tovarași, cu nasul pe sus, închizand ochii ca sa vada mai bine. Și dintr-o data începu sa latre și se repezi la deal, starnindu-i și pe ceilalți în urma lui.
într-o clipa se înșirara toți de-a lungul poienii, alergand fiecare dupa putere.
Ajunși în dreptul lui Sisoe, cainii se oprira nedumeriți. Latrasera ei pan-acum la tot felul de dihanii, la lup și la urs, la vulpe și la bursuc, ba chiar și la arici; dar nici unul, se poate spune, nu mai avusese înca prilej pana acum sa se dea la o aratare sfanta, de pe cealalta lume, ca aceasta… Ce putea sa fie? De pe miros, nu semana cu nimic știut și cunoscut. O fi fost vrun sfant picat din cer odata cu ploaia dimineții – ori poate un strigoi fatat de bezna pamantului și ratacit acolo în soare, ca un huhurez? Nu se putea ști. Se oprira deci roata împrejur și începura a arunca-n el, de departe, cu latraturi.
Dupa toate semnele, vataful lor parea sa fie un dulau batran, mare-n trup și negru-roșcat la par, cu urechile sfartecate de lup și cu urme albicioase de mușcaturi pe bot. Sprijinit cu tarie pe labe, sta-n mijlocul celorlalți aratandu-și mereu capul mare pe deasupra lor. Și latra rar și gros, ca din butoi – parca tragea cu tunul:
– Hum!… Hum, hum!… Hum!…
în rand cu el s-ațineau alți doi, tineri și mai leșietici la par. Amandoi aveau coada taiata; le ramasese numai cate-un ciot.
Erau frați gemeni, se vede, feciorii celui batran, ca nu prea se departau de langa el și-i țineau isonul pe rand, cu botul îndreptat spre cer, slobozind fiecare din gat cate-un urlet lung și ascuțit, pe care se înșirau latraturile ca niște gogoloaie pe sfoara. Cand tacea unul, începea celalt; rar se nimerea sa latre amandoi odata.
Prin fața acestora se framanta ca de ceasul morții un cotei tarcat, de neam prost, c-un pamatuf de lațe albe-n varful cozii. Latra cu sughițuri și se îneca uneori, parc-ar fi avut un os în gat; se oprea atunci cu botul în pamant și icnea din pantec, cascand gura pana la urechi, gata sa-și lepede mațele-n iarba… Și mai era printre ei înca o cotarla de acest soi, care-ncepuse a naparli: din parul cel vechi îi ramasese doar o fașie de lana murdara de-a lungul spinarii și, pe pulpa dindarat, un smoc. Din pricina aceasta suferea, pesemne, ca de boala, ca-i pierise glasul de tot. Latra ragușit, în șoapta – nu se-nțelegea bine ce spune:
– Chiaf, chiaf!
Și se repezea mereu la tovarași, ca sa-i dea și lui pas sa graiasca; dar nimeni nu-l baga în seama.
Cu nadejdea în puterea toiagului, Sisoe sta-n fața lor nemișcat și-i urmarea din ochi, așteptand sa vada: ce-au de gand sa mai faca?
– Ara, drace, ara…
Crezuse la-nceput, cand i-a zarit alergand de departe, ca vin sa-i ureze bun sosit pe pamant și sa se gudure la picioarele sale; dar acum vedea el bine ca treaba era pusa mai degraba pe sfada. îl ocarau din toate parțile pe limba lor și-l întrebau: ce cauta acolo? Și toți erau porniți cu dușmanie asupra lui, macar ca nu le facuse nimica. Numai un cațalandru prostuț, cu labele prea mari, sosit în urma tuturor, s-arata parca mai puțin vrajmaș la inima. Alergase și el acolo, ca la o petrecere, hamaind cu vrednicie, fara sa știe despre ce-i vorba. Se oprise la trei pași în dreptul lui Sisoe – ș-acum latra marait, cu traganeli în glas, și se prefacea uneori ca se uita-n alta parte… dar tragea cu coada ochiului, sa vada daca nui raspunde și sfinția-sa ceva. Iar la urma, vazand ca nu se mai întampla nimica nou, se lasa de-a binelea pe coada și-ncepu a clampani cu dinții prin par, dupa purici.
De la o vreme se mai potolira și ceilalți, parca; dar cum facea Sisoe o mișcare sa plece, îndata se porneau iar, pe toate glasurile, taindu-i calea; și dupa o randuiala ramasa din stramoși, pe cand unii îl țineau de vorba pe din fața, alții se furișau pe la spate, sa încerce daca nu l-ar putea apuca, din fuga, macar de poala anteriului.
Și iata, cand s-aștepta mai puțin, sfinția-sa simți deodata o arsura la spate, în partea moale a trupului, ca un cui ascuțit. Se rasuci, c-un racnet de spaima, ridicand toiagul prea tarziu…
La spatele lui se gasea doar o cațea, vanata și slaba, pe care n-o bagase-n seama pan-atunci. Era fatata de curand pesemne, ca-i sticleau ochii-n cap de vrajmașie, ca la un lup. Latra încleștat, aratandu-și colții pana la gingii – și tot ea se vaicarea, cu mustrari jalnice-n glas, de-ai fi zis ca Sisoe trebuie s-o fi batut de moarte candva ori sa-i fi gatuit pan-acum, cu mana lui, trei randuri de caței.
„Și doar acu ma vede-ntaia oara în viața… cotarla dracului!” cugeta el, amarat și scarbit din cale-afara.
Cu cainii roata-n jurul sau, Sisoe strabatu apoi încet poiana-n curmeziș spre padure. I se parea ca toți munții dimprejur latra la el. Și nu-i venea a crede ca se va mai putea mantui vreodata de aceasta osanda a lui Dumnezeu. „Se vede ca nicaieri pe lumea asta nu poate fi liniște, își zicea el, nici în cer, nici pe pamant. Sus, canta și zbiara binecredincioșii pana te naucesc de cap; jos, te latra cainii, de-ți vine sa fugi încotro vezi cu ochii. Și nu se știe bine care din aceste doua urgii este mai cumplita…”
Dar la marginea padurii, cainii începura sa-l paraseasca, unul dupa altul.
Se-ntorceau la stana, mandri, cu coada pe sus, facand popasuri scurte pe langa pietre și harjonindu-se între ei. Numai cațeaua cea slaba îl mai urmari o bucata, ca o musca rea de care nu poți scapa, ca sa-l vada unde intra și sa-i cunoasca vizuinea.
٭
Sisoe se gasi la urma singur, în liniștea padurii înalte de brad.
Mergea acum încet, cu nasul în pamant, trezind sub picioare un foșnet singuratic prin frunzele uscate. începea sa-i fie lehamite de viața de pe pamant; îl batea gandul sa lase toate balta și sa se-ntoarca în rai de unde a venit.
Dar cand se gandea ce zaiafet i-ar face sfinții parinți, vazandu-l ca se întoarce așa degraba și fara nici o isprava, și cu ce alai l-ar primi diavolii de îngeri chiar de la poarta, i se facea negru înaintea ochilor. Nu! Mai bine sa le rabde pe toate pana la sfarșit, chiar daca ar fi sa se întoarca la urma tot fara praznic la calindar, cum a plecat.
Cu acest gand, se opri langa un buștean cazut, ca sa-și puie la mușcatura o foaie lata de podbal, buna de leac; simțea trebuința sa-și mai racoreasca puțin și zgarieturile dobandite mai la deal – caci toata partea dindarat a sfinției-sale era plina acum de usturimi și fierbințeli.
Ar fi putut el sa faca o minune sa le vindece ușor, c-un singur cuvant, dac-ar fi vrut. Dar își aducea aminte de sfatul ce i-a fost dat la plecare sfantul Mavrichie cel înțelept, cu privire la minuni. Acest sfant preaînvațat avea slabiciune sa alcatuiasca, pentru trecere de vreme în rai, fel de fel de bucoavne marunte, despre te miri ce și mai nimic. Și la plecare îi aratase și lui una, pe care sta scris cu slove mari de mana: Despre facutul minunilor, cuprinzand sfaturi și învațaturi pentru folosința sfinților parinți, ca sa le slujeasca la o nevoie. (Binecredincioșii cei de rand n-aveau a se uita într-însa, caci nu era de nasul lor.) Și scria acolo așa, ca acela ce a primit de la Dumnezeu aceasta putere, mai presus de fire, trebuiește cu strașnicie a se feri sa nu faca niciodata o minune în folosul sau, caci altfel i se va lua darul. Așijderea, ca sa-i fie placuta lui Dumnezeu și sa foloseasca oamenilor, minunea se cere facuta numai acolo unde va fi lume multa adunata la un loc, nu pe pustii locuri sau în paduri, bunaoara cum ar fi pe aici.
De acea bucoavna își aducea aminte Sisoe acum, stand cinchit langa buștean, cu nasul în pamant și cu anteriul ridicat la spate pana sus. Și-i parea rau ca n-o ceruse împrumut. Poate ca i-ar fi dat-o.
„Noroc ca nu-i nimeni p-aici sa ma vaza…”, își zise el la urma, privind împrejur bucuros ca poate sa-și cerceteze fara martori goliciunea înroșita de nevoi. Caci dupa atatea necazuri și suferințe, faptura lui cereasca începuse acum a se cunoaște, mijindu-se și vederii puțin, printre copaci, nu numai de pe miros.
O cinteza nevazuta începu sa strige atunci, dintr-un varf de brad, risipind licariri de sunet în umbra verde a padurii:
– Ți-vic! Ți-vic!… pi-ca, pi-ca, pi-ca… piț-piț-piț!
Sisoe înalța urechea, s-asculte de unde vine acel glas picurat. Dar nu mai auzi nimic, decat șuietul vantului în cetini.
întorcand capul apoi, sfinția-sa dadu cu ochii de o ciuperca mare și alba, pe care n-o zarise înca; sta ploștita acolo, chiar la spatele sau, între frunze, și se uita cu luare-aminte în sus.
– Ce te mai uiți și tu ca o proasta? o înfrunta el, întorcandu-se îndata cu fața.
Și daca vazu ca aici nu era chip, se ridica și porni iar, sa-și caute un loc mai potrivit.
Se opri nu departe, la o margine de rapa, deasupra unei vagauni cascate între ziduri prapastioase de piatra. Peste varful brazilor înfipți în povarnișul de sub el, s-auzea, din fund, racnet de parau.
Sisoe înțelese ca apa ce se zbatea acolo, într-o încleștare de stanci, trebuia sa se împreuneze odata și-odata mai jos cu raul cel din vale, pe care-l zarea de aici ocolind într-un arc de argint satul risipit la poalele muntelui, departe.
Supararea îi trecu ca prin minune.
Calauzit de acel glas de apa care-i suna îndelung în cale, cand mai tare, cand mai încet, ca un cantec pustiu al singuratații, sfinția-sa se ridica și porni la vale dupa parau, neștiut de nimeni, prin aceasta împarație a urșilor, de-a curmezișul desimilor de bradet.
La mijlocul unei coaste cu zmeurișuri încalcite, zabovi într-un rand o vreme, sa-și racoreasca puțin gura cu bobițe trandafirii de zmeura. Era liniște. Numai bazaitul țanțarilor țesea fire subțiri împrejurul lui. Pe cand se ospata astfel, auzi deodata un glas gros mormaind: parca vorbea cineva singur, da’ cuvintele nu se deslușeau bine. Sisoe facu cațiva pași într-acolo, sa vaza cine poate fi. Un foșnet mare izbucni din dosul unor tufarișuri. Și drept în fața sfinției-sale se ridica în doua labe, balabanind din cap, o namila de urs cat toate zilele. Purta pe piept un ștergar alb, ca sa nu-și manjeasca blana, pesemne, cu zama de zmeura; și venea spre Sisoe cu labele atarnand, ca și cum l-ar fi poftit pe sfinția-sa la o tranta dreapta.
– Cata-ți treaba, dihanie! îi vorbi Sisoe liniștit. Nu te burzului la mine, ca eu nu-s ce crezi tu…
Dupa care îi întoarse spatele și porni grabnic pe coasta-n jos, fara a mai privi îndarat; și s-așternu iar la drum, coborand întruna, cu inima plina de nerabdare s-ajunga mai curand între oameni.
٭
Era soarele-n crucea amiezii, cand Sisoe ajunse la marginea din sus a satului, între livezi.
Raul trecea limpede pe sub salcii, ca o adiere de vant. Nimeni nu se vedea în preajma.
Dar dupa ce facu un cot, în lumina mare, sfinția-sa ramase cu ochii ațintiți și cu gura cascata…
Mai jos, pe malul dimpotriva, înalbea panza la marginea apei – o femeie.
O femeie adevarata, în carne și oase, nu o aratare stravezie de pe cealalta lume; o femeie tanara, cu ochi și cu sprancene… și cu toate cele cate trebuie la o femeie, nu o vedenie uscata și firava, tunsa ca vai de capul ei și varata într-un sac pana la gat, ca aratarile cele fioroase din sfantul rai.
Sisoe se opri în dreptul ei și se lasa jos pe o piatra, cu mainile împreunate peste genunchi, ca sa priveasca în voie aceasta minune a lui Dumnezeu, cum nu mai e alta pe pamant.
înclinata ușor din mijloc, cu camașa alba despicata la san într-o parte și cu catrința roșie prinsa-n șold, femeia lasa panza sa se desfașoare-n voia apei pana departe; o aducea apoi, val dupa val, pe un bolovan mare de la picioarele ei și-o batea cu un mai de lemn, împroșcand stropi de soare împrejur.
La spatele ei, pe prundișul uscat, se vedeau alte doua fașii înguste de panza, întinse la soare. Iar mai încolo, paștea iarba dintre pietre – o vaca.
Cand vaca s-apropia prea tare de panza, femeia se-ntorcea și arunca dupa ea cu bulgari:
– Ni, boala!
își netezea apoi cu dosul mainii șuvițele de pe frunte și furișa spre Sisoe o privire agera, pe sub sprancene.
La urma, neputand sa rabde, se îndrepta din mijloc și-i striga peste apa:
– Da’ ce parinte, n-ai mai vazut fomeie?
Raul vajaia însa prea tare între ei, și Sisoe n-auzi ce-i spune. Vazandu-l ca nu se da dus, femeia își lasa atunci panza pe piatra și intra în apa, sa treaca spre el. Unda limpede îi cuprinse îndata picioarele, pana mai sus de glezne, unde pulpele încep sa fie mai albe; și pe masura ce apa creștea, catrința și ia se ridicau și ele tot mai sus, deasupra genunchilor…
– Vrei sa treci raul, parinte? întreba ea ieșind, în sfarșit, pe mal. De unde vii, sfinția-ta?
Sisoe arata, cu capul, spre varful muntelui. De-acolo venise.
– Eh! ca doar n-ai fi picat din cer…, zambi femeia, aruncand o privire-n treacat spre piscul vioriu și spre poienile cele înalte de sub el, care se zareau d-aici printre nouri ca nalucirea unor ostroave din basm, oglindite deasupra lumii în vazduh.
– A venit apa mare și ne-a luat iar puntea, lua-o-ar ciorile! urma ea, vazand ca nu primește raspuns. N-ai pe unde trece îmbracat. Da’ mi-oi face eu pomana sa te trec în spate, daca vrei, ca poate mi-i citi și sfinția-ta, vreodata, un acatist pentru iertarea pacatelor…
Vorbind așa, se-ntoarse cu spatele și s-apleca puțin de mijloc:
– Hai… hopa! îl îndemna ea, peste umar.
Sisoe statu oarecum la îndoiala. îi cuprinse la urma grumazul cu brațele și i se aburca în spate, unde ramase nemișcat cu genunchii sprijiniți de șoldurile ei pietroase.
Și apa viorie începu numaidecat sa cante pe sub ei, razand și galgaind printre pietre de voie buna.
Cand vaca de pe mal zari în mijlocul raului o aratare așa de ciudata, jumatate popa, jumatate femeie, se opri din pascut și holba ochii într-acolo. Apoi dintr-o data își înalța coada drept în sus, ca o lumanare, și-o lua la fuga spre sat.
La jumatatea drumului se opri sa mai priveasca o data îndarat, cu coada barzoi… Și încredințata pe deplin acum ca lucru curat nu poate fi, porni iar în goana, printre garduri și peste hartoape, sa duca veste-n sat despre aratarea cumplita ce i s-au facut la marginea apei.