– Facem un țintar, frate Sisoe? rasuna deodata, de la spatele lui, un glas cunoscut.
Sisoe se întoarse, tresarind, și dadu cu ochii de un sfant lung și slab, care s-apropiase fara zgomot și se oprise la cațiva pași, în soare. Un anteriu prea scurt și cam ros de molii pe la poale îi îmbraca trupul deșirat.
Acesta era sfantul Avacum, poreclit Habacuc, vestit în tot raiul ca jucator neobosit de țintar.
– Porumb ori fasole? întreba el iar, uitandu-se la Sisoe ațintit cu ochii lui verzi și mari, din care nu clipea niciodata.
– Porumb… raspunse Sisoe, fara putere de împotrivire.
Ca sa nu-i dea timp sa se razgandeasca, celalt scoase îndata de sub anteriu o tabla lata de lemn, pe care se vedea zugravita cu crida un țintar frumos, în patru colțuri, cam șters pe alocurea de frecatura. Puse tabla jos și-i turna deasupra, din caușul palmei, cele doua boabe de fasole și noua de porumb, pe care le purta întotdeauna în buzunarul de la spate, pentru orice întamplare. S-așezara apoi pe iarba amandoi, fața-n fața, cu țintarul între ei; și dupa ce-i potrivira pe la colțuri și pe la rascruci fiecare la randul sau cate-o boaba, începura sa mute.
Sisoe nu prea avea chef de jucat. Țintarul era pentru el un joc prea migalos, la care nu se pricepea tocmai bine și ramanea totdeauna batut. Ca sa nu se cheme la urma ca s-a dat prea lesne biruit, cand venea randul sa mute se prefacea mai întai ca se socoate adanc… Apuca apoi bobul de porumb între doua degete și înainte de a-l așeza în alt loc, la întamplare, îl stupea bine pe toate parțile, ca sa se lipeasca. Pe urma, tragea cu coada ochiului la Habacuc, sa vaza ce zice.
– Bre-bre-bre… se minuna acesta, ca sa-i dea curaj – strașnic le mai învartești! Nimeni nu se poate pune cu sfinția-ta la acest joc. Atata doar ca-l joci prea rar…
Habacuc, în schimb, îl juca de cate ori avea cu cine. Ba-l juca și singur uneori, ca mulți se cam fereau de el, fiind sfinția-sa un sfant ciudat și nu tocmai bine vazut de cei mari. Cand nu-și gasea tovaraș de joc, ratacea ca o umbra pe cararile paradisului, cercetand, scormonind și amirosind prin toate cotloanele, ca sa-și gaseasca ceva de lucru, pentru trecere de vreme. Odata a fost prins carand țarana cu o taraboanța, într-un loc mai ferit, unde-și pusese de gand sa rasadeasca urzici. Și a fost aspru mustrat de sf. Petru, dupa cuviința, caci în rai nu-i îngaduit nimanui sa munceasca, acolo fiind veșnica sarbatoare. Afara de asta, cum fusese proroc în zilele lui, Habacuc știa sa ghiceasca sfinților parinți în palma. Și-i spunea fiecaruia, ca din carte, tot ce are sa i se-ntample pana într-o mie de ani de-acu-nainte: ba ca are sa-i caza un dinte din fund în acest rastimp – dar nu-i mare paguba, ca tot nu prea avea ce face cu el; ba ca peste vreo trei sute de ani, poate și mai curand, va primi într-o dimineața o veste pentru niște vorbe rele de la unul scurt și roșcovan, care pe din fața i s-arata prieten, iar pe din dos îl paște… Și altele de acest fel, cate-n luna și-n soare, de-i facea pe toți sa-l asculte cu gura cascata și sa se-nfioare pana la radacina parului de prorocirile lui.
– Ia! facu el într-un rand, ridicand un deget.
De departe, de peste deal, s-auzeau pe undele vantului glasuri dulci de femeie: și cantau, cantau, cantau mironosițele Domnului atat de fermecat ca pana și frunzele de pe copaci încremenisera ascultand.
– Iaca și sfantul Pafnutie… zise într-un tarziu Habacuc, privind într-o parte.
Sisoe, care tocmai ducea la gura un bob de porumb, privi și el într-acolo și ramase așa, cu mana ridicata și cu buzele țuguiate…
Pafnutie avea trei binecredincioși sub obladuirea lui: doi moșnegi ș-o baba. Nu era mare lucru – dar tot era ceva.
Se opri din trecere nu departe, langa o tufa de liliac, și paru a sta în cumpana o bucata de vreme. Își lasa apoi binecredincioșii acolo, pe o piatra, și se îndrepta cu pas masurat spre cei doi tovarași de joc. Mergea încovoiat puțin înainte și cam hait și-ntr-o parte de la mijloc în sus, ca o scoaba de lemn, purtand în mana dreapta o carja mai înalta decat el, cu care s-ajuta la mers…
Neștiind ce ganduri are noul-venit, Habacuc acoperi țintarul cu poala anteriului, încet-încet, ca sa nu bage de seama. Caci Pafnutie era ceva mai mare în grad decat ei; avea și o aureola mai lata, care i se vedea bine în jurul cheliei din creștet, ca marginile unei palarii fara fund, mai cu seama cand trecea din lumina în umbra. Aureola lui Sisoe abia se zarea, numai ca un abur subțire de argint, gata-gata sa se topeasca de tot în vazduh. Iar a lui Habacuc, încalte nu se mai vedea deloc, decat poate la vreme de noapte…
– Da’ ce faceți, sfințiile-voastre, aici? vorbi Pafnutie cu duhul blandeții, oprindu-se la spatele lui Sisoe, în picioare.
Habacuc raspunse:
– Iaca stateam și noi de vorba… mai de una, mai de alta…
Pafnutie întinse atunci carja peste umarul lui Sisoe și dezveli, cu grija, țintarul.
– Al cui e randul la mutat? întreba iar sfinția-sa, dand la iveala un dinte mare și stramb, care-i împungea puțin buza de sus cand ținea gura închisa. Era randul lui Sisoe.
– Fa-mi placerea și muta-l pe cel de colo, de la colț… rosti noul-venit, dupa oarecare gandire, aratand cu varful carjei un bob de porumb.
Sisoe îi facu bucuros aceasta placere. Dupa care, Habacuc mișca și el îndata, în cinstea musafirului, o boaba de fasole mai mare decat celelalte și cu picațele roșii.
– Așa. Ia muta-mi-l acuș p-asta de ici, de la rascruce, porunci blajin Pafnutie, lasandu-se pe vine la spatele lui Sisoe. Și nu-l mai îmbala atata, sfinția-ta, ca doar n-are sa prinza radacini acolo…
Sisoe șterse de poala anteriului bobul cu pricina, fara suparare, și-l puse la locul aratat. Dar se vedea bine ca nu-i mai arde lui acum de jucat. Sta tot cu capul întors și se uita cu jind la cei trei binecredincioși ai lui Pafnutie. Cand îi veni deci randul sa mute iar, Pafnutie întinse mana și muta în locul lui, fara sa-l mai întrebe.
Și astfel, încetul cu încetul, molipsindu-se și sfinția-sa de placerea jocului, îi lua locul lui Sisoe.
În vremea asta, cei trei binecredincioși stateau la o parte pe piatra, unde-i lasase sfantul lor, cu mainile pe genunchi și cu ochii holbați în gol. Nici un gand nu se vedea pe chipurile lor încremenite: traiul cel bun, fara griji și fara nevoi, le tocise pesemne simțurile și le adormise mintea pe vecie.
Dar pana s-ajunga în starea aceasta fericita, nu mai încape vorba ca trebuie sa fi cunoscut și ei toate schimbarile de toane prin care trec de obicei binecredincioșii, cați intra în împarația de sus.
La început, toți umbla cu inima pierita de frica, saracii, cand se vad picați deodata într-un loc așa de strain și sfant ca acela. Vazand însa ca nu le face nimeni nimica rau, ci doar îi pune sa cante, își vin repede-n fire. Și cum li-i înca acru sufletul de cate-au tras pe pamant, cand se-ndulcesc mai bine la lapte și la smochine, se pun pe trai și se mira ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar putea crede ca s-ar mai satura vreodata de atata dulceața?… Dar dupa vrun an ori doi, unii mai degraba, alții mai tarziu, cum e firea fiecaruia, încep sa cada mereu pe ganduri și li se lungesc ochii a drum… La masa, raman cu lingura-n mana și se uita pe pereți, parca s-ar lipsi de orice; iar cand sunt duși la plimbare, arunca priviri iscoditoare în toate parțile, ca și cum le-ar fi numai de-a scapare. În curand, ba unul, ba altul încearca sa sara noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de paza, randuiți anume pentru treaba asta, îi prind în niște rețele mari de sfoara, întinse cu meșteșug în vazduh, și-i aduc îndarat nevatamați. Și azi așa, maine așa, pana ce, vazand și ei ca nu le merge, se potolesc încetul cu încetul, de-ajung la urma sa nu mai doreasca și sa nu mai aștepte nimic. Rar se-ntampla printre ei cate unul mai încapațanat care, vrand sa moara încalte de tot, nu numai pe jumatate, cum e mai rau, încearca la sfarșit sa se spanzure de ciuda. Pe acela unul, vazandu-l Domnul-Dumnezeu ca s-a saturat de bine pana-n gat și ca nu mai are ce-i face, îl sloboade pe pamant sa se nasca a doua oara și sa treaca iar prin toate necazurile vieții pamantești, ca sa se-nvețe minte.
Binecredincioșii sfantului Pafnutie traiau bine laolalta. Cum nici unul nu cunoștea limba celorlalți doi, se îmboldeau numai cu cotul, ori, cand erau în toane rele, își repezeau și cate-un genunchi în șale, pentru trecere de vreme.
Cel din mijloc, cel mai negricios, pe nume Ovanez, fusese în vremea lui – era mult tare de atunci – negustor de șaluri și de covoare într-un mic oraș din Capadochia. Calicise la vreme de batranețe. Se luase adica dupa gura unora, rataciți pe-acolo de prin parțile Idumeii, care i-au batut capul sa-și vanza averea și s-o împarta la saraci, ca d-alde ei, daca vrea sa gaseasca pe lumea cealalta o viața veșnica. Și acum, iaca: ce-a cautat a gasit.
Al doilea, cel din dreapta, era un ungur papistaș, nascut nu se știe unde, pe la Nagykörös ori pe la Törökszentmiklos, ca-n condica raiului fusese trecut cam anapoda la intrare. Pișta Ferencz era numele sau. Nimeni nu-i cunoștea povestea, limba ungureasca fiind prea puțin vorbita în sfantul rai; și fiind o limba și cam rastita, daca încerca vreodata cineva sa-l întrebe cum și pe unde a ajuns acolo, cand îl vedea ca se supara așa de tare dintr-atata lucru, nu se mai încumeta a doua oara sa intre-n vorba cu el…
Iar al treilea binecredincios, care dupa înfațișare parea a fi femeie, fusese în zilele lui madama menajera la un popa pravoslavnic de prin parțile noastre, caruia îi murise de tanar preuteasa, lasandu-l și cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credința femeia, fara nici o sambrie, ci doar așa, din ravna mare pentru cele bisericești. Și i-a citit parintele, drept mulțumita, atatea molitve în timpul vieții, i-a facut atatea parastase dupa moarte, pentru ușurarea pacatelor, ca nu se putea pana la urma sa nu fie primita și ea, saraca, în împarația cea veșnica a luminii. Mandița Zodieru, vaduva, era numele acestui binecredincios.
Și-acum stateau acolo tustrei, în cameșoaiele lor albe, din care numai capul ieșea la iveala, rotund și otova ca o tartarcuța.
Într-un tarziu, negustorul din Capadochia salta puțin din spranceana dreapta. Apoi începu a clefai încet din gura. Îi era foame.
– Lave or hankist gu țike mez konè…[Nota 1], mormai el pe limba armeneasca, abia mișcand buzele.
– Nèm tudom mit mondasz…[Nota 2], se rasti ungurul.
– Manca-v-ar ciorile de parliți sa va manance! ofta femeia, pe romanește, întorcandu-se puțin mai cu spatele.
Auzind vorba, Sisoe se ridica de la locul lui și veni catre ei. Le potrivi mai bine baierele la gat, le netezi puțin cameșoaiele pe la umeri și-i șterse, pe rand, cu basmaua la nas.
– Ia seama, îi striga Pafnutie, nu le mai pune mana pe la nas… Cel din dreapta cam are narav de da cu piciorul…
– Nu crez! se supara Sisoe. În sfinția-ta de ce nu da?
– Pe mine ma cunoaște, raspunse Pafnutie, moale.
Ca sa-i arate ca nu se teme (ce era el, sa se teama?), Sisoe se întoarse la ungur, îl apuca cu doua degete de varful nasului, îi salta puțin capul mai sus și i-l suci un pic într-o parte, ca sa stea drept.
– Vezi ca n-a dat? zise el fudul.
îi mișca apoi și pe ceilalți doi cate puțintel, ca sa-i așeze mai bine pe piatra, cu genunchii la aceeași înalțime și cu nasurile drept înainte. Dupa care, se întoarse iarași la locul sau.
Dar n-avea astampar. Ofta mereu, se framanta și se rasucea, ca pe spini.
– împrumuta-mi-i și mie, sfinte Pafnutie, macar pe-un ceas! îndrazni el în sfarșit, luandu-și inima-n dinți.
– Ce sa-ți împrumut? întreba Pafnutie într-aiurea.
Sisoe arata cu capul spre cei trei binecredincioși.
– Da-mi-i sa fac numai doua-trei ocoluri cu ei… și ți-i aduc îndarat, nevatamați.
– Ba! raspunse Pafnutie, scurt. Nu ți-i dau.
– Rogu-ma sfinției-tale…
– Nu ți-i dau, ca ești statut. Daca ți-i las pe mana, într-un ceas mi-i dai gata. Vorbind astfel, Pafnutie își pleca iar ochii asupra țintarului.
– Bag sama, zise el catre Habacuc, cu o spranceana mai sus și cu alta mai jos, bag sama ca aceasta boaba de fasole nu era aici, adineaori, cand am întors capul…
– Eu unul știu ca n-am atins-o, se apara Habacuc.
– Trebuie s-o fi atins… ca singura nu s-a ridicat de la locul ei, în doua labe, ca sa se mute aici.
– Ofi lunecat, cine știe cum… protesta iar Habacuc. Ca doar nu jucam pe parale!
– Urat mi-a fost mie de cand lumea, frate Avacume, sfantul care umbla cu șiretlicuri la țintar. Cand vaz așa ceva, m-apuca un fel de scarba la inima și-mi vine sa ma las pagubaș. Vei face dar bunatatea, sfinția-ta, sa duci la locul sau acest bob de fasole.
– Iaca-l duc, mormai Hababuc. Da’ nici sfant așa carpanos la joc, pot sa jur ca n-am mai întalnit.
Pe cand se împungeau ei așa, Sisoe sta la o parte, ca și cum n-ar fi fost acolo. Se gandea la necazul sau. Avea ochii plini de ceața și-i tremura puțin buza de jos.
– Ma voi ruga iarași la Cel preamilostiv, izbucni el în sfarșit, sa-mi dea și mie doi-trei binecredincioși pe sama. Ori macar unul singur, daca nu se poate mai mulți…
– Vai de pielea lui și de mama care l-a facut! se încreți Habacuc.
– Degeaba te vei ruga, ca nu se poate sa-ți dea, vorbi Pafnutie.
– Și de ce sa nu se poata? Oare sfinției-tale cum s-a putut? Pafnutie înalța capul:
– Pentru mine s-or fi rugat cei de jos, care ne judeca pe fiecare dupa faptele noastre de pe pamant, vorbi el apasat, aratandu-și colțul.
– Și ce fapte mari pana pe-acolo ai facut sfinția-ta pe pamant? înalța glasul Sisoe, gata sa planga de obida. Oare eu nu m-am razboit de-atatea ori cu duhul cel necurat… și cu Avestița, aripa Satanei, care-i și mai rea decat el, fiind parte femeiasca? Și nu o data, scanci el pipaindu-se, m-am ales la sfarșit cu vanatai și cucuie pentru binele omenirii, care ș-acu se mai cunoaște aici, la spate, o julitura adanca, unde m-a ajuns cel vrajmaș cu gheara…
Habacuc gasi de cuviința sa se amestece și el în vorba:
– Degeaba, oamenii nu se uita la cucuie, oamenii-s naraviți rau, frate Sisoe. Poți sa le-arați toate zgarieturile de pe trup, ca nu le pasa, și praznic la calindar tot n-au sa-ți puie… Dar ia sa te fi pogorat în mijlocul lor, sa le faci minuni, sa-i vindeci – pe unul de buba-rea, pe altul de vatamatura – ș-ai vedea ce praznic mare, cat toate zilele, ți-ar pune și sfinției-tale la calindar… Pafnutie își arata iar dintele:
– Apoi vezi, nici asta nu se mai poate de-acum, vorbi el. Toate sarbatorile cele mari au fost prinse de alții… gata, s-a ispravit! care-a apucat a se chivernisi de la început, bine de bine. Care nu, ramane mofluz pe vecii vecilor. În vremea de azi nu se mai fac sarbatori.
– S-avem iertare, sfinte Pafnutie, sari Habacuc. Oare n-ai la știința sfinția-ta ca cei de pe pamant scormonesc și alte sarbatori, pe langa cele vechi?
– Vorbe! raspunse Pafnutie.
Dar Sisoe înalța capul și se dadu mai aproape:
– Ce spui, frate? Mai fac oamenii sarbatori?
– Se vede ca sfințiile-voastre traiți pe alta lume…, urma Habacuc, uitandu-se la ei cam pieziș. N-ați auzit oare ca-n vremea din urma fiecare norod și-a facut obicei de-și randuiește la calindar cate-o sarbatoare noua-nouța, care n-a mai fost de cand lumea?
– Lasa asta, mormai Pafnutie. Asta-i alta caciula.
– Ba-i tot aia, întari Habacuc. Creștinii nu mai vor sa munceasca, asta-i. Și s-au pus pe facut sarbatori. Niciodata n-au fost mai credincioși și mai cu frica lui Dumnezeu decat în zilele noastre. Și tot adauga cate-o sarbatoare noua la calindar – uneori mai des, alteori mai rar, dupa cum îi apuca…
– Ce vorbești, frate Habacuc? izbucni Sisoe, neputand sa mai rabde. Și sarbatorile astea nou-nouțe, le țin oare creștinii ca și pe celelalte?
– Ba înca cum! Pe cele proaspete le cinstește norodul întreg, cu trambițe și cu tobe, mai tare decat pe cele vechi…
– Cu trambițe și cu tobe! se minuna Sisoe aiurit. De unde-ai aflat sfinția-ta una ca asta?
– De la binecredincioși. Dac-ai intra și sfinția-ta mai des în vorba cu danșii, ai auzi și alte lucruri, care de care mai minunate…
Sisoe întoarse fara voie capul spre cei trei binecredincioși de pe piatra.
– Nu te uita la aștia, ca-s tampiți! îi zise Habacuc, urmarindu-i privirea. Habar n-au ce-i pe lume. Cand vom merge la trapeza, am sa-ți arat eu unul, venit abia de-o saptamana pe la noi… unul slabanog și cu nasul mare. Zice c-a fost salamagiu la o fabrica de mezeluri ș-a postit noua ani de scarba, tot umbland cu mațe și cu carne de cal…
– Phi! facu Pafnutie scarbit, scuipand într-o parte. Eu unul nu l-aș fi primit în rai.
– Pai cum sa nu-l primești, dac-a postit omul noua ani? îi întoarse vorba Habacuc. Atunci, încalte, sa închidem porțile raiului și sa nu mai primim pe nimeni! Sa dam de știre oamenilor ca degeaba mai țin posturi… Cu acela sa stai de vorba sfinția-ta, sfarși el întorcandu-se la Sisoe, daca vrei sa știi cam ce se lucreaza în zilele noastre pe pamant…
Tulburat adanc de cele auzite, Sisoe ramase catava vreme cu ochii ațintiți la chelia din creștetul sfantului Pafnutie. O raza piezișa aprindea în luciul acelei sfinte chelii un soare mic, cat o picatura de argint viu, dar Sisoe nu-l vedea. Asemeni acelui strop de foc, în ochii lui de safir licarea scanteia pe care i-o aprinsera în suflet cuvintele lui Habacuc.
Deodata, se ridica în picioare. În mintea lui încolțise un gand, se zamislise un plan. Cu sprancenele încrețite de o mare hotarare, își netezi încet anteriul, scuturand cu dosul degetelor firele de iarba uscata de pe poale, și se ploconi spre tovarași:
– Apoi… mai ramaneți cu bine, sfințiile-voastre, zise el.
– Da-ncotro, frate Sisoe? întreba Habacuc.
Dar Sisoe își luase toiagul la subsuoara și se departa grabit, fara sa mai priveasca îndarat.
Dupa plecarea lui Sisoe, cei doi tovarași ramași pe loc începura sa dea semne de neliniște. Trageau cu urechea, ridicau mereu capul și se uitau împrejur, fara pricina.
în jurul lor, însa, era liniște și pace. Poienița luminoasa îi adapostea între perdele de frunzișuri ca-ntr-un cuib mare de verdeața. O caprioara subțire, înalta-n picioare, veni într-un rand sa pasca tufițele de rozmarin și de levanțica manastireasca din preajma lor. O urmarise cu ochi de fosfor și cu mladieri de șarpe prin ierburi înalte o pantera galbuie, stropita peste tot cu puchiței negri; dar numai așa, din joaca, fara nici un gand rau… Pe cararea din cealalta margine, trecura mai tarziu șase caței îmbracați în catifele, tragand dupa ei un carucior de argint, în care dormea un înger sugaci, cu pumnișorii la gura. Și de sub tufișurile din stanga, ieșira o clipa la iveala, în soare, doua pisici verzi, poleite cu aur.
Dar sfinții erau obișnuiți cu asemenea aratari paradisiace, într-un loc singuratic ca acela.
– Oare ce s-o fi întamplat? întreba Pafnutie în sfarșit, ridicandu-se deodata-n picioare.
Zarise printr-o spartura de frunziș pe sfinții Mochie și Farnachie trecand în goana, unul dupa altul, cu pletele-n vant. Habacuc se ridica de asemenea și privi în urma lor. Din partea cealalta rasari și sfantul Pintilie cel gros, dand din maini și strigand catre ei de departe:
– Auzit-ați vestea, fraților?… Sisoe se pogoara pe pamant!
Cei doi ramasera cu gurile cascate.
– Cine ți-a spus? De unde știi?
– Tot raiul știe și vorbește, gafai Pintilie.
– Nu se poate.
– Ba, iaca, se poate… Ca s-a înfațișat înaintea Domnului-Dumnezeu, ș-atata s-a rugat, ca s-a înduplecat Cel preamilostiv și i-a dat slobozenie sa se pogoare între oameni… ba cica i-ar fi dat și putere sa faca minuni pe pamant! urma Pintilie într-o întinsoare, privindu-i speriat.
– Mare-i minunea ta, Doamne! cuvanta pe ganduri Pafnutie.
– Iaca, pun ramașag cu oricine ca numai pozne o sa faca, adauga iute Habacuc.
– Încalte, sa-i fi dat pe careva din noi sa-l calauzeasca, vorbi încet Pafnutie, dand la iveala dintele întreg. Ca pe pamant sunt multe rautați și ispite…
– Sunt mai întai felurite feluri de mancari grase, care de care mai sarata și mai piparata, zise Habacuc, lingandu-și buzele.
– Toate cu carne! întari Pafnutie, scarbit.
– Este și rachiu, adauga Habacuc, privindu-i ținta.
Și ceilalți doi înghițira-n sec fara voie, ca și cum ar fi simțit aidoma în fundul gatlejului arsura bauturii blestemate.
– Sunt și muieri de cele vii… , gemu Pintilie cel roșcovan, cu dinții stranși, uitandu-se crunt la un varf de buruiana din fața lui. Și cateșitrei se cutremurara la auzul acestui cuvant de rușine și se uitara unul la altul, spaimantați.
Pe cand vorbeau ei astfel, o țarca sprintena, zarind dintr-un varf de copac tabla cu graunțe ramasa în iarba, s-apropiase pe furiș și-ncepuse a alege cu pliscul boabele de porumb dintre cele de fasole, înghițindu-le cu mare iuțeala, una dupa alta. Habacuc dadu fara veste cu ochii de ea.
– Haș, cobaie! racni el, înalțand în laturi brațele lui slabe și lungi, cu maneci ferfenițite.
٭
În vremea asta, în coliba lui prizarita la marginea dinspre rasarit a raiului, înconjurat de sfinți și mare gloata de binecredincioși, înalțand psalm dupa psalm și meșteșugite cantari de lauda întru slava Celui preaînalt, Sisoe se pregatea de lunga calatorie.