Departe-n largul marii apa e albastra ca albastrelele și limpede cum e cristalul, dar e și foarte adanca, atat de adanca încat nici o ancora nu poate ajunge pana la fund; ar trebui sa pui o mulțime de turnuri de biserica, unele peste altele, ca sa ajungi de la fund pana la luciul apei.
Sa nu credeți însa ca acolo nu-i decat nisip și mal; nu, acolo cresc copaci ciudați și ierburi ciudate, și tulpinile și frunzele lor sunt așa de mladioase încat se clatina la cea mai mica mișcare a apei, parca ar fi vii. Toți peștii, mici și mari, se strecoara printre ramuri cum se strecoara pasarile prin vazduh. În locul unde-i cea mai mare adancime e palatul împaratului marii; zidurile sunt de margean și ferestrele înalte și arcuite sunt de chihlimbar straveziu; acoperișul e facut din scoici care se deschid și se închid dupa cum se mișca apa. Și în fiecare scoica e un margaritar de preț; numai unul și ar fi destul sa împodobeasca mareț coroana unui rege.
Împaratul marii era de multa vreme vaduv și casa i-o ținea mama-sa, batrana. Era o femeie înțeleapta, dar foarte mandra de neamul ei; purta douasprezece stridii pe coada, pe cand nobilii aveau numai cate șase. Încolo, era femeia vrednica, mai ales ca ținea foarte mult la nepoatele ei, domnițele marii. Acestea erau șase la numar și toate frumoase, dar cea mai mica era cea mai frumoasa dintre toate; pielea ei era gingașa și moale ca o petala de trandafir, ochii albaștri ca niște lacuri adanci, dar, ca și celelalte, nu avea picioare și trupul în partea de jos avea o coada de pește.
Toata ziua fetele se jucau prin odaile palatului din ai carui pereți creșteau flori vii. Cand deschideau ferestrele de chilimbar, intrau înauntru pești, așa cum intra la noi randunelele cand deschidem ferestrele. Peștii veneau pana-n preajma domnițelor, mancau din palma și se lasau mangaiați.
Afara, în fața palatului era o gradina mare cu copaci roșii și albaștri; poamele straluceau ca aurul și florile ca focul, și tulpinile și frunzele se mișcau întruna. Pe jos era un nisip foarte fin și albastru ca o flacara de pucioasa. Peste tot plutea un soi de lumina albastra, încat ai fi crezut ca ești sus în vazduh cu cerul deasupra și dedesubt și nu ca ești în fundul marii. Cand apa era liniștita se putea zari soarele ca o floare mare, roșie, din care se revarsa lumina.
Fiecare domnița își avea în gradina un loc al ei, în care sadea ce-i placea. Una daduse stratului ei de flori forma de balena, alteia îi placuse sa și-l faca pe-al ei dupa chipul ei însași, iar cea mai mica își facuse stratul rotund ca soarele și sadise numai flori roșii ca și el. Domnița cea mai mica era o fata tacuta și ganditoare și în timp ce surorile ei adunau toate lucrurile ciudate care cazusera de prin corabii scufundate, ea, în afara de florile cele roșii, care semanau cu soarele, nu voise sa aiba decat o statuie. Era un baiat frumos, sculptat din marmura alba și pe care-l gasisera într-o zi prabușit în fundul marii. Domnița a sadit langa statuie volbura trandafirie și volbura a crescut și ramurile ei atarnau peste baiatul de marmura aplecandu-se catre nisipul albastru de pe jos, pe care umbra se așternea albastra și tremura întruna ca și ramurile. Ai fi zis ca varful și cu radacinile se jucau împreuna și parca tot voiau sa se sarute.
Cea mai mare bucurie a ei era sa vorbeasca despre lumea oamenilor. Bunica-sa mereu trebuia sa-i spuie tot ce știe despre corabii și despre orașe, despre oameni și despre animalele care traiesc sus pe pamant. Fetei i se parea mai cu seama frumos ca sus, pe pamant, florile au mireasma, nu ca florile din fundul marii, care n-au parfum, și ca padurile sunt verzi, iar peștii care se zaresc printre ramurile copacilor canta de ți-i mai mare dragul; bunica le zicea pasarile pești, fiindca altfel fetele n-ar fi priceput ce spune, ca nu vazusera niciodata pasari.
– Cand aveți sa împliniți cincisprezece ani, spunea bunica, o sa aveți voie sa ieșiți la fața marii, sa va așezați pe stanca la lumina lunii și sa vedeți corabiile cele mari, și o sa vedeți și orașe, și paduri.
Și iata ca a venit vremea cand sora cea mai mare a avut cincisprezece ani. Între surori era deosebire tot de cate un an, așa ca cea mai mica era cu cinci ani mai tanara decat cea mai mare și mai avea deci de așteptat cinci ani pana sa ajunga și ea sa se ridice din fundul marii și sa vada cum e la noi pe pamant. Cea mai mare a fagaduit celorlalte sa le povesteasca ce a vazut și ce lucruri frumoase a gasit; fiindca ce le spunea bunica nu le era destul, voiau sa afle mai mult decat ce povestea ea.
Nici una nu era așa de curioasa cum era cea mai mica, tocmai ea care avea de așteptat mai mult decat toate, și care era așa de cuminte și de ganditoare. Adeseori, noaptea, deschidea fereastra și statea ceasuri întregi uitandu-se prin apa albastruie cum peștii dadeau din coada și din aripioare. Putea sa zareasca luna și stelele; de-acolo din fund se vedeau șters prin apa, însa mult mai mari decat le vedem noi. Cand pe sub ele trecea deodata ceva care semana cu un nor negru, ea știa ca era o balena care trecea pe deasupra ei sau o corabie pe care erau oameni mulți; desigur ca ei nici nu se gandeau ca o fata dragalașa din fundul marii sta dedesubt și își întindea mainile albe catre pantecele corabiei.
Și așa cum am spus, domnița cea mai mare împlinise cincisprezece ani și avea nevoie acuma sa iasa la fața marii.
Cand s-a întors avea o sumedenie de lucruri de povestit, dar mai frumos decat toate era, zicea ea, sa stai pe un grind de nisip la lumina lunii, cand marea e liniștita, și sa te uiți la orașul așezat pe coasta marii, în care stralucesc lumini ca sute de stele, sa auzi muzica și vuietul trasurilor și al oamenilor, sa privești turnurile bisericilor și sa asculți clopotele. Și sora cea mai tanara ardea de dorința de a vedea toate aceste lucruri și asta tocmai din pricina ca nu putea sa se duca sa stea sus pe pamant. Seara s-a dus iar la fereastra și s-a uitat prin apa albastra; se gandea cum o fi orașul cel zgomotos și i se parea ca aude clopotele.
Peste un an, alta sora de-a ei a capatat învoire sa se urce la fața apei și sa înoate pana unde-o vrea. A ieșit din mare cand asfințea soarele și priveliștea asta i s-a parut ca-i cel mai frumos lucru pe care l-a vazut. Spunea ca tot cerul parca era din aur și nourii erau așa de minunați, cum nici nu se putea închipui, zburau pe cer, roșii și albaștri, dar și mai repede decat nourii zbura, asemenea unui val lung și alb, un stol de lebede catre soare. Dar soarele s-a scufundat în valuri și curand dupa aceea a pierit și lumina trandafirie care umplea fața marii și nourii.
A mai trecut un an și s-a urcat sus și sora de-a treia. Asta era cea mai îndrazneața din toate; a intrat pe gura unui fluviu care se varsa în mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte și de alta, erau podgorii; printre paduri minunate se iveau case și castele și în copaci erau pasari care cantau. La o cotitura a dat de-un card de copii care se scaldau și se harjoneau în apa; a vrut sa se joace și ea cu danșii, dar copiii au fugit speriați și deodata a venit un animal mititel și negru; era un caine, dar ea nu mai vazuse caini pana atunci; a început sa latre la dansa așa de tare, ca ei i-a fost frica și s-a întors repede înapoi în mare. Și acuma ea zicea ca niciodata n-are sa uite padurile, dealurile și pe copiii aceia dragalași, care puteau sa înoate, deși nu aveau coada.
Cea de-a patra sora nu era așa de viteaza și a ramas în mijlocul marii. Spunea ca acolo e mai frumos; te uiți și vezi pana departe de jur împrejur și cerul deasupra e ca un clopot de sticla. Vazuse și corabii, dar numai de departe tare, parca erau niște pescaruși; delfinii poznași se dadeau de-a tumba și balenele cele mai mari împroșcau apa pe nari, parca erau în toate parțile numai fantani țașnitoare.
Și iata ca i-a venit randul celei de-a cincea surori. Ziua ei de naștere cadea iarna și de aceea ea a vazut ce nu vazusera surorile ei cand ieșisera la fața apei întaia oara. Marea era verde și în toate parțile pluteau munți mari de gheața și fiecare parca era un margaritar, zicea ea, și totuși erau mai mari decat turnurile oamenilor. Aveau forme care de care mai ciudate și sclipeau ca niște diamante. Ea s-a așezat pe un munte de gheața și corabierii treceau speriați pe langa dansa și vantul i se juca prin par. Spre seara cerul s-a înnourat, a început sa fulgere și sa tune, iar marea s-a întunecat și a început sa se zbuciume zgalțaind munții de gheața care straluceau la lumina fulgerelor. Corabiile și-au strans panzele și pretutindeni era numai spaima și obida, ea însa ședea liniștita pe muntele ei de gheața plutitor și se uita cum fulgerele aluneca în cruciș și în curmeziș pe cer.
Fiecare dintre cele cinci surori, cand se suia întaia oara la fața apei, era încantata de lucrurile noi și frumoase pe care le vedea. Dupa aceea însa, cand urcatul deasupra apei ajungea sa fie ceva obișnuit, fiindca puteau sa iasa la fața marii cand voiau, nu le mai placea așa de tare sa se urce sus; ba chiar dupa o luna de zile fiecare spunea ca-i mai frumos jos la ele acasa.
Acum, dupa ce toate se facusera mari, se luau uneori la braț și se urcau seara împreuna deasupra apei; surorile aveau glasuri frumoase, mai frumoase decat ale oamenilor, și cand era furtuna și ele sa gandeau ca au sa se scufunde multe corabii, se duceau pe langa corabii și cantau și-n cantecele lor spuneau ce frumos e pe fundul marii. Îi rugau pe corabieri sa nu le fie teama daca se scufunda, dar corabierii nu pricepeau limba lor și credeau ca vorbește furtuna. Și ei nu putea sa vada frumusețile din fundul apei, fiindca atunci cand corabia se scufunda corabierii se înecau și ajungeau morți la palatul împaratului marii.
Cand surorile celelalte se urcau deasupra marii, sora cea mai mica ramanea singuratica și se uita dupa ele, și mai ca-i venea sa planga, dar zanele marii n-au lacrimi și de aceea durerea lor e și mai mare.
– O, de-aș împlini o data cincisprezece ani! ofta ea; de pe acum știu ca lumea de pe pamant și oamenii au sa-mi fie dragi!
În sfarșit, a împlinit cincisprezece ani.
– Acum ești mare, i-a spus bunica, mama împaratului marii. Hai sa te gatesc și pe tine ca și pe surorile tale!
Și i-a pus în par o cununa de crini albi, cu petalele de margaritar; și i-a mai prins de coada opt stridii mari, ca sa-i însemne rangul.
– Ma doare, a zis domnița.
– Trebuie sa rabzi; mareția se ține cu osteneala!
O! ea ar fi aruncat cu placere toata aceasta mareție și și-ar fi scos bucuros cununa cea grea; florile cele roșii din gradina o prindeau mai bine, dar nu avea încotro. Și-a luat ramas bun de la bunica-sa și s-a urcat, ușoara ca o picatura de aer, prin apa.
Soarele tocmai asfințise cand și-a scos capul din mare, dar nourii mai straluceau roșii și aurii și pe cer se ivise luceafarul de seara. Vazduhul era molcom și racoros, și marea era liniștita. Nu departe de acolo era o corabie mare, cu trei catarge și numai cu o panza întinsa, fiindca vantul nu batea deloc; pe funii și pe catarge ședeau mateloți. De pe corabie venea zvon de muzici și de cantece și deodata sute de lanterne s-au aprins; colorate cum erau ai fi zis ca fluturau în aer steagurile tuturor popoarelor. Zana cea mica s-a dus pana la fereastra cabinei și s-a uitat. Înauntru erau mai mulți oameni îmbracați de sarbatoare; dar cel mai frumos dintre ei prințul cel tanar. Avea niște ochi mari, negri și nu parea sa aiba mai mult de cincisprezece ani. Astazi era ziua lui de naștere și de acea era petrecere pe corabie. Marinarii dansau pe punte și cand prințul a ieșit și el pe coverta, sute de rachete au țașnit în aer și au facut o lumina ca ziua și zana s-a speriat și s-a scufundat repede în apa. Dar n-a stat mult și și-a scos capul și cand s-a uitat în vazduh parca toate stelele cerului cadeau pe ea. Niciodata nu vazuse ea asemenea minunații de artificii. Sori mari se destramau, împroșcand flacari, pești zburatori pluteau în aer și totul se oglindea în apa stralucitoare. Pe corabie era atat de multa lumina, încat se deslușeau bine nu numai oamenii, dar chiar și fiecare funie. Ce frumos era prințul. Strangea mainile celorlalți și zambea, și muzica canta.
S-a facut tarziu, dar zana nu-și mai putea dezlipi ochii de la corabie și de la prințul cel tanar și frumos. Lanternele colorate s-au stins; nu mai zburau rachete catre cer, nu se mai auzeau tunurile bubuind, însa în adancul marii era vuiet și zbucium. Zana statea la fața apei, valurile o ridicau și o leganau și ea se uita pe fereastra cabinei. A început sa bata vantul și corabia și-a desfacut una cate una panzele. Valurile se ridicau tot mai sus, cerul s-a înnourat, în zare a început sa fulgere. Venea furtuna. Mateloții au strans panzele. Corabia a pornit repede, leganandu-se pe marea vanzolita, valurile se înalțau ca niște munți negri care parca voiau sa se rostogoleasca peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebada, apoi ieșea iar la iveala printre talazurile înalte și se lasa iar în jos. Zanei i se paru ca-i un joc vesel al corabiei, dar celor din corabie nu li se parea deloc ca-i așa. Nava trosnea tot mai tare, pereții s-au spart de izbiturile valurilor, apa a patruns înauntru, catargul s-a rupt, parc-ar fi fost de papura, și corabia s-a culcat pe-o parte și apa a început s-o cuprinda. Acum de-abia zana și-a dat seama ca cei de pe corabie erau în primejdie; chiar și ea trebuia sa se fereasca de barnele și lemnele care se desfaceau din corabie și erau împinse de valuri în toate parțile. Cateva clipe a fost așa de întuneric, încat nu se mai putea zari nimic, pe urma, la lumina fulgerelor, toți cei de pe corabie s-au vazut; zana cauta din ochi pe prințul cel tanar. Deodata l-a zarit scufundandu-se împreuna cu corabia și pierind în apa. Mai întai s-a bucurat ca el are sa ajunga jos la ea acasa, dar îndata dupa aceea s-a gandit ca oamenii nu pot trai în apa și prințul n-are sa poata ajunge decat mort la palatul tatalui ei. Nu, nu trebuie sa moara, s-a gandit ea și repede a pornit înot printre barnele și scandurile care pluteau pe apa, uitand cu totul ca acestea ar fi putut s-o loveasca și s-o vatame. Și atunci s-a dat la fund, apoi a ieșit mai departe din apa, pana a ajuns langa prințul care de-abia mai putea sa înoate din pricina ca valurile puternice îl acopereau mereu; brațele și picioarele îi erau frante de oboseala, ochii lui frumoși clipeau gata sa se închida și chiar s-au închis și el ar fi murit desigur daca n-ar fi fost zana. La prins cu o mana și cu cealalta i-a ținut capul deasupra apei și s-a lasat cu dansul în voia valurilor.
Dimineața s-a facut iar vremea frumoasa, dar din corabie nu mai ramasese nimic. Soarele a rasarit roșu, stralucitor, din apa și la razele lui, obrajii prințului parca s-au înviorat, dar ochii tot închiși au ramas. Zana l-a sarutat pe frunte și i-a dat într-o parte parul ud. I se parea ca seamana cu statuia din gradina ei din fundul marii. L-a mai sarutat o data, dorind din tot sufletul ca el sa mai traiasca.
Deodata a zarit în fața ei pamantul, cu munți înalți și albastrui, ale caror piscuri straluceau de zapada parca ar fi fost niște lebede care facusera acolo popas. Jos, catre țarm, erau paduri verzi și mai în fața era o biserica sau o manastire, dar ea nu știa ce era și vedea ca-i o cladire mare. În gradina erau lamai și portocali și în fața porții palmieri. Marea facea aici un mic golf și apa era liniștita, dar foarte adanca. Zana a înotat cu prințul pana la o stanca de langa țarm presarata cu nisip alb și marunt și l-a așezat pe nisip, sprijinindu-l așa ca sa stea cu capul ridicat și cu fața la soare.
În cladirea cea mare și alba au început sa traga clopotele și în gradini s-au ivit o mulțime de fete. Zana s-a ascuns dupa niște stanci care ieșeau din apa și și-a turnat spuma de mare în par și pe piept ca sa nu i se vada fața și s-a uitat de dupa stanci sa vada cine are sa vie la prinț.
N-a trecut mult și a venit o fata; întai s-a speriat, dar îndata s-a dus repede și a chemat mai mulți oameni și zana a vazut cum prințul și-a venit în fire, cum s-a uitat împrejur zambindu-le tuturor, numai ei nu, și nici nu avea cum sa-i zambeasca, fiindca nu știa ca ea îl scapase de la moarte. Zana s-a întristat și dupa ce l-au dus pe prinț în cladirea cea mare s-a scufundat și ea mahnita în apa și s-a întors la palatul tatalui ei din fundul marii.
Fusese ea tacuta și ganditoare și mai înainte, acum însa s-a facut și mai tacuta. Surorile au întrebat-o ce-a vazut sus, dar ea nu le-a spus nimic. În fiecare zi, și dimineața și seara, ieșea la fața apei și se ducea la locul unde îl lasase pe prinț. A vazut cum încetul cu încetul poamele din gradina s-au copt, cum zapada de pe munți s-a topit, dar pe prinț nu-l vedea nicaieri și de aceea de fiecare data se întorcea acasa tot mai trista. Singura ei mangaiere era sa se duca în gradina și sa ia în brațe statuia cea frumoasa de marmura care semana cu prințul. De flori nu se mai îngrijea și ele crescusera ca niște balarii, napadisera cararile și acum își împleteau tulpinile și ramurelele cu crengile copacilor, așa ca pe sub ele era întuneric de-a binelea.
De la o vreme nu s-a mai putut ține și a spus uneia dintre surori ce-i sta pe inima, și sora aceasta a spus celorlalte, dar numai lor și catorva zane ale marii, care n-au vorbit despre asta decat cu prietenele lor cele mai bune. Una dintre ele știa cine-i prințul, vazuse și ea petrecerea de pe corabie și de la ea s-a aflat unde-i palatul lui.
Palatul acesta era cladit dintr-un fel de piatra galbena, stralucitoare, cu scari de marmura, din care una ajungea chiar pana la marginea marii. Cupole mari de aur se ridicau deasupra palatului și printre stalpii care înconjurau cladirea erau statui care parca erau vii. Pe geamurile limpezi ale ferestrelor înalte se vedeau odai marețe cu perdele de matase și covoare pe jos și cu tablouri mari atarnate de pereți. În mijlocul salii celei mari era o fantana țașnitoare și apa ajungea pana sus la cupola de sticla a tavanului. Prin cupola patrundea soarele luminand apa și plantele care creșteau în havuz.
Acum zana știa unde sta prințul și acolo se ducea ea catre seara și ședea pe apa pana tarziu noaptea. Se apropia de țarm mult mai mult decat s-apropiasera celelalte, ba se ducea chiar pana sub balconul de marmura care arunca o umbra lunga peste apa. Aici ea se oprea și se uita la tanarul prinț, care statea pe balcon și credea ca e singur în lumina lunii.
De multe ori îl vedea cum, seara, pornește pe mare pe o corabie cu stegulețe multe la catarg; pe corabie canta muzica; ea asculta ascunsa în papurișul verde și cand vantul umfla valurile ei lungi și albe ca argintul cine-o vedea credea ca-i o lebada care își întinde aripile.
Noaptea, de multe ori, cand pescarii ieșeau le pescuit cu faclii, ea auzea cum vorbeau frumos despre prinț și se bucura ca-l scapase de la moarte atunci cand îl luase în brațe, pe jumatate mort, și-l purtase cu dansa pe valuri. Și își aducea aminte cum șezuse el cu capul pe pieptul ei, și cum ea îl sarutase, prințul nu știa de asta nimic și nici macar nu putea s-o viseze.
Zana cea mica îi îndragea tot mai tare pe oameni și tot mai tare ar fi vrut sa traiasca printre danșii și lumea lor i se parea mult mai mare decat lumea ei din fundul marii; puteau sa mearga cu corabiile pe apa, sa se urce pe munți pana deasupra norilor și țarile lor se întindeau, cu paduri și cu campii, mai departe decat ajungea ea cu privirea. Erau o mulțime de lucruri pe care voia sa le afle, dar surorile nu știau ce sa-i spuna și de aceea, într-o buna zi, a întrebat-o pe bunica-sa. Bunica cunoștea bine lumea de deasupra apei și-i zicea țara de deasupra marii.
– Cand oamenii nu se îneaca, a întrebat-o zana cea mica, atunci ei pot sa traiasca mereu? Nu mor și ei așa cum murim noi aici.
– Ba da, a raspuns bunica, mor și ei și viața lor e chiar mai scurta decat a noastra. Noi putem sa traim și trei sute de ani, dar dupa ce am murit ne prefacem în spuma și n-avem nici macar un mormant aici, printre cei care ne-au fost dragi. Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai înviem din morți și suntem ca papura cea verde, care daca o tai nu mai înverzește niciodata. Oamenii însa au un suflet care traiește mereu dupa ce trupul s-a facut țarana; sufletul lor se suie în stelele cele stralucitoare. Așa cum urcam noi la fața apei și vedem țara oamenilor, așa se urca ei pana la un taram necunoscut și minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodata.
– Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor? a întrebat zana. Aș da bucuros sutele de ani pe care le mai am de trait ca sa fiu om macar o zi și sa pot avea și eu parte de viața cereasca.
– La asta nici sa nu te gandești, a spus batrana. Noi suntem mult mai fericiți decat oamenii.
– Va sa zica am sa mor și am sa ma prefac în spuma de mare și n-am sa mai aud muzica valurilor, și n-am sa mai vad soarele? Oare nu pot sa fac nimic ca sa capat și eu un suflet nemuritor?
– Nu, a spus batrana; s-ar putea asta numai daca vreun om muritor te-ar iubi mai mult decat pe tatal și pe mama lui și s-ar gandi numai la tine, și te-ar lua de mana, și ți-ar jura dragoste și credința pe veșnicie. Atunci, sufletul lui ar trece și în tine și ai avea și tu parte de fericirea oamenilor. Ți-ar da suflet și totuși sufletul lui și l-ar pastra! Numai ca asta nu se poate întampla! Tocmai ceea ce ni se pare noua ca-i frumos, adica coada noastra de pește, tocmai asta li se pare oamenilor urat; acolo la danșii, ca sa fii frumos trebuie sa ai doua proptele grosolane, carora ei le zic picioare.
Zana a oftat și s-a uitat mahnita la coada ei de pește.
– Mai bine sa ne bucuram de viața noastra așa cum este, a spus batrana. Sa înotam și sa sarim prin apa trei sute de ani cat avem de trait, dupa aceea ne ramane vreme destula sa ne odihnim! Deseara avem bal la curte!
A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pamant. Pereții și tavanul salii de bal erau de sticla groasa, dar stravezie. Sute de scoici uriașe, roze și verzui, stateau în șiruri de o parte și de alta, și în fiecare ardea un foc albastru care lumina toata sala și se vedea și afara prin pereți, așa ca marea era toata luminata. Se puteau vedea toți peștii, de tot felul, mari și mici, cum înotau pe langa pereții de sticla; unii aveau solzi roșii, alții îi aveau albi ca argintul sau galbeni stralucitori ca aurul. Prin mijlocul salii curgea o apa larga și pe apa asta barbații și femeile marii dansau dupa cantecul pe care-l cantau chiar ei. Oamenii de pe pamant n-au glasuri așa de frumoase. Zana cea mica a cantat mai frumos decat toți și toți au batut din palme dupa ce au ascultat-o. Și o clipa s-a bucurat și ea, fiindca știa ca are cea mai frumoasa voce de pe pamant și din mare. Dupa aceea și-a adus aminte de lumea de deasupra; nu putea sa uite pe prințul cel frumos și nici sa uite parerea ei de rau ca n-are și ea un suflet nemuritor cum are el. S-a întristat așa de tare, ca s-a strecurat printre ceilalți și a ieșit din palat și, în timp ce toți cantau și se veseleau, s-a dus în gradina și a șezut acolo, mahnita pana în fundul inimii. Deodata a auzit cornul, sunetele lui patrundeau înabușit prin apa pana la dansa. Și ea s-a gandit: „Acum desigur ca prințul pleaca cu corabia pe mare; mi-i mai drag decat tata și decat mama, și lui aș vrea sa-i încredințez fericirea vieții mele. Am sa fac tot ce am sa pot ca sa capat și eu un suflet fara de moarte! Surorile mele danseaza în palat și nimeni nu ma vede. Am sa ma duc la vrajitoarea marii; totdeauna m-am temut de ea, dar acuma ma duc la dansa, poate ca-mi da un sfat și ma ajuta!”
Zana ieși din gradina și se duse catre bulboanele vuitoare, dincolo de care locuia vrajitoarea. Nu fusese niciodata acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici iarba de mare, era numai cenușiu și gol; la bulboane apa se învartea ca niște roți de moara și tot ce lua cu ea ducea în adancime. Zana trebui sa treaca prin aceste vartejuri de apa ca sa ajunga la taramul vrajitoarei marii, iar aici alt drum nu era decat printr-un mal care parca fierbea și de care zicea vrajitoarea ca e namolul ei. Casa era în mijlocul unei paduri foarte ciudate. Copacii și tufișurile erau polipi, pe jumatate animale, pe jumatate plante; erau ca niște șerpi cu sute de capete care ieșeau din pamant; ramurile erau brațe lungi și vascoase, cu degete ca niște viermi mladioși, și toate madularele lor se mișcau mereu, de la radacini pana în creștet. Tot ce puteau apuca din apa, apucau și nu mai lasau. Zana cea mica s-a oprit din mers, speriata; inima îi batea cu putere; mai ca s-ar fi întors înapoi, dar s-a gandit la prinț și la sufletul oamenilor și a capatat curaj. Și-a strans parul în varful capului, ca sa nu i-l apuce polipii, și-a încrucișat mainile pe piept și s-a repezit înainte, așa cum se reped peștii prin apa, printre polipii cei uracioși care își întindeau dupa ea brațele mladioase ca s-o prinda. Vedea cum polipii tot ce apucau țineau strans cu sutele lor de brațe subțiri, parca-n lanțuri de fier. În brațele polipilor, oamenii care se înecasera și cazusera la fund erau ca niște schelete albe. Țineau în brațele lor vasle și lazi și ciolane. Într-un loc, zana vazu cum polipii prinsesera o fata din neamul marii, ca și ea, și o sugrumasera; priveliștea asta a speriat-o mai mult decat orice.
În sfarșit, a ajuns la o poiana mlaștinoasa prin care șerpi de apa, mari și grași, se tarau și se rostogoleau și își aratau pantecele uracios și galbui. În mijlocul poienii era o casa facuta din ciolane albe de oameni înecați; vrajitoarea marii ședea chincita jos și-i dadea din gura de mancare unei broaște, așa cum dau oamenii zahar unui pui de canar. Șerpi de cei grași și uracioși i se încolaceau pe piept și pe umeri. Și ea vorbea cu ei și le spunea „puișorii mei”.
– Știu ce vrei tu, a spus vrajitoarea marii. E o prostie sa vrei asta, dar am sa-ți fac pe plac pentru ca numai necazuri ai sa ai de pe urma lui, domnița frumoasa. Ai sa-ți lepezi coada și în locul ei ai sa capeți doua proptele așa cum au oamenii, pentru ca prințul sa se îndragosteasca de tine și tu sa capeți un suflet nemuritor.
Și vrajitoarea a ras atat de uracios, încat broasca și șerpii au cazut jos zvarcolindu-se.
– Ai venit tocmai bine, a spus vrajitoarea; daca veneai maine, dupa apusul soarelui, n-aș mai fi putut sa fac nimic pentru tine, decat doar de azi într-un an. Am sa-ți dau o bautura și cu bautura asta tu trebuie sa te duci la țarmul marii, pana nu rasare soarele, sa șezi acolo pe țarm și s-o bei. Dupa ce-ai s-o bei, coada are sa ți se schimbe în madularele acelea carora oamenii le zic picioare. Dar sa știi ca are sa te doara, ai sa simți ca un cuțit prin tot corpul. Toți cei care au sa te vada au sa spuie ca ești cea mai frumoasa fata din lume. Ai sa-ți pastrezi mersul tau leganat; nici o danțuitoare n-o sa se mladieze ca tine, însa la fiecare pas pe care ai sa-l faci au sa te doara picioarele ca și cum ai calca numai pe cuțite ascuțite și ca și cum ți-ar curge tot sangele. Daca vrei sa înduri toate aceste chinuri, eu îți dau bautura.
– Da, vreau, a spus zana cu glas tremurat și s-a gandit la prinț și la sufletul cel fara de moarte.
– Sa știi însa, i-a mai spus vrajitoarea, ca o data ce-ai capatat înfațișare omeneasca nu mai poți sa te prefaci iar în zana a marii. Nu te mai poți întoarce la surorile tale și la palatul tatalui tau, iar daca prințul nu te iubește, nu uita de tatal și de mama lui și nu ține la tine cu trup și suflet și nu ajungeți sa fiți soț și soție, atunci tu nu capeți un suflet nemuritor. În ziua în care el se însoara cu alta, inima ta se rupe și tu te prefaci în spuma.
– Vreau! a spus zana și s-a facut galbena ca moartea la fața.
– Sa mai știi însa ca trebuie sa-mi platești pentru asta, a zis vrajitoarea, și nu-i puțin lucru ce-ți cer. Tu ai glas mai frumos decat au toate zanele și fetele din fundul marii; tu crezi ca cu glasul tau ai sa-l vrajești, dar glasul tau trebuie sa mi-l dai mie. Eu îți dau bautura, dar și tu trebuie sa-mi dai mie ce ai mai bun. Pentru ca și eu trebuie sa pun în bautura asta sangele meu; numai așa capata tarie, ca o sabie cu doua taișuri.
– Dar daca-mi iei glasul, atunci ce-mi mai ramane? a întrebat zana.
– Chipul tau frumos, a raspuns vrajitoarea, mersul tau leganat și ochii tai care vorbesc; cu asta poți sa farmeci o inima omeneasca. Ei, ce zici, mai vrei? Daca vrei, atunci scoate limba ca s-o tai drept plata și îți dau bautura.
– Da, da, vreau! a spus zana, și atunci vrajitoarea a pus cazanul pe foc ca sa pregateasca bautura fermecata.
– Curațenia e lucru bun, zise ea și șterse cazanul cu un manunchi de șerpi.
Apoi s-a taiat la piept și și-a picurat sangele în cazan; aburii închipuiau în aer tot felul de figuri schimonosite, ca-ți era frica sa te uiți la ele. Vrajitoarea a mai aruncat în cazan o mulțime de alte lucruri și cand a început sa clocoteasca, s-auzea din cazan parca ar fi plans un crocodil. În sfarșit, bautura a fost gata; era limpede ca apa.
– Ia-o, ca-i gata, a spus vrajitoarea și i-a taiat zanei limba și acum zana era muta, nu mai putea nici sa vorbeasca, nici sa cante.
– Daca polipii vor sa te prinda, cand ai sa treci iar prin padurea mea, a mai spus ea, azvarle-n ei o picatura din bautura asta și atunci brațele și degetele lor se sfarama-n bucați.
Dar zana nici n-a avut nevoie sa faca așa, pentru ca polipii s-au dat înapoi speriați cand au zarit bautura aceea care stralucea în mana ei ca o stea scanteietoare. Zana a trecut repede prin padure, prin mal și prin bulboana.
Cand a ajuns la palat, facliile în sala de bal se stinsesera. De buna seama ca acum dormeau cu toții. Ea de altfel nici n-a îndraznit sa intre, fiindca nu putea sa vorbeasca și avea de gand sa-i paraseasca pentru totdeauna. I se rupea inima de mahnire. S-a furișat în gradina, a luat din straturile surorilor ei cate o floare și dupa ce-a trimis o mie de sarutari palatului a pornit-o în sus prin apa întunecata.
Cand a ajuns sus, soarele înca nu rasarise. Zana a ieșit pe mal langa palatul prințului și s-a urcat pe scara de marmura. Luna lumina ca ziua. Zana a baut bautura aceea tare și iute și cand a baut-o parca i-ar fi trecut un cuțit prin tot corpul și a cazut leșinata. Cand soarele a rasarit, s-a trezit. În fața ei statea prințul și se uita la dansa cu ochii lui negri; așa de adanc se uita, ca ea și-a lasat ochii în jos. Atunci a vazut ca nu mai are coada de pește, ci doua picioare albe și gingașe. Era goala și ca sa-și acopere goliciunea s-a învaluit în parul ei lung și des. Prințul a întrebat-o cine-i și cum a ajuns acolo și ea se uita la el cu ochii ei adanci și albaștri, dar nu putea sa vorbeasca. Atunci el a luat-o de mana și a dus-o în palat. Așa cum îi spusese vrajitoarea, ea la fiecare pas pe care îl facea parca ar fi calcat pe ace și pe cuțite ascuțite, dar rabda asta cu bucurie. Prințul o ținea de mana și langa dansul ea se simțea ușoara ca un fulg și tuturor le placea mersul ei leganat și grațios.
Au îmbracat-o în haine scumpe de matase și muselina și acum era cea mai frumoasa din palat, atata numai ca era muta, nu putea nici sa vorbeasca, nici sa cante. Roabe frumoase în haine de matase și aur au venit și au cantat în fața prințului și parinților lui, regele și regina, și cantau una mai frumos decat cealalta și prințul batea din palma și zambea catre ele. Zana s-a întristat pentru ca știa ca ea ar fi cantat mai frumos decat toate. Și se gandea: „O, dac-ar ști el ca eu mi-am pierdut pe veșnicie glasul numai ca sa pot ajunge pana la dansul!”
Dupa aceea roabele au început sa danseze. Dar iata, atunci, ca zana și-a ridicat deasupra capului brațele ei albe și frumoase, s-a înalțat în varful picioarelor și a început și ea sa danseze așa cum nici una nu mai dansase. Cu fiecare mișcare pe care-o facea, frumusețea ei ieșea și mai mult la iveala, iar ochii vorbeau și privirile lor mergeau la inima mai adanc decat cantecul roabelor.
Toți erau fermecați, mai cu seama prințul, și ea dansa mereu, deși ori de cate ori picioarele ei atingeau pamantul parc-ar fi calcat pe varfuri de cuțit. Prințul a spus ca de-acum înainte ea tot pe langa dansul are sa stea și i-a dat voie sa doarma la ușa lui pe-o saltea de catifea.
A pus sa-i faca haine barbatești, ca sa-l poata însoți calare. Plecau amandoi calare și umblau prin paduri pline de mireasma, și ramurile verzi îi dezmierdau pe umeri și pasarile cantau prin frunze. Zana s-a suit cu prințul pe munții cei înalți și cu toate ca picioarele ei gingașe sangerau și ceilalți vedeau ca-i sangereaza și se speriau, ea radea și mergea cu el mai departe, pana ajungeau sa vada norii plutind dedesubtul lor ca niște stoluri de lebede în drum spre țari straine.
Acasa, în palatul prințului, noaptea cand toți ceilalți dormeau, ea ieșea și se ducea pe scara cea larga de marmura; picioarele o usturau; și le baga în apa rece a marii și se gandea la cei din adancime.
O data, surorile ei au venit la braț și au cantat un cantec de jale și ea le-a facut semn cu mana și ele au vazut-o și i-au spus ca plecarea ei i-a îndurerat pe toți. Dupa aceea, au venit în fiecare noapte și o data zana cea mica a zarit departe în larg și pe bunica-sa, care de ani de zile nu mai ieșise la fața marii, și l-a zarit și pe tatal ei, împaratul marii, cu coroana pe cap; întindeau amandoi brațele spre dansa, dar nu îndrazneau sa vina așa de aproape de țarm ca surorile ei.
Cu fiecare zi care trecea, ea îi era tot mai draga prințului. Îi era așa de draga cum ți-i drag un copil cuminte și dragalaș, dar s-o faca regina nici prin gand nu-i trecea; și ea, ca sa capete un suflet nemuritor, trebuia sa fie soția lui, ca daca nu, în ziua nunții lui avea sa se prefaca în spuma.
Cand el o lua în brațe și o saruta pe frunte, ochii ei parca spuneau:
– Așa-i ca îți sunt draga mai mult decat orice pe lume?
– Da, îmi ești cea mai draga, spunea prințul, pentru ca ai inima cea mai buna, ții la mine mai mult decat oricine și semeni cu o fata pe care am vazut-o candva și pe care desigur ca n-am s-o mai vad niciodata. Eram pe o corabie, corabia s-a scufundat și valurile m-au aruncat pe mal langa un templu în care slujeau niște fete. Una dintre ele m-a gasit pe țarm și m-a scapat de la moarte; abia de doua ori am vazut-o. Numai pe dansa aș putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea e în slujba sfanta la templul acela și trebuie sa ramaie acolo. De aceea soarta mea cea buna mi te-a trimis pe tine și de tine n-am sa ma despart niciodata.
„Vai, nu știe ca eu l-am scapat! se gandea zana. L-am dus pe mare pana la mal, acolo unde-i templul. Dupa aceea m-am ascuns pe dupa stanci și m-am acoperit cu spuma și m-am uitat sa vad daca vine cineva. Și a venit fata aceea pe care o iubește mai mult decat pe mine.”
Și zana a oftat adanc, ca nu putea sa planga. Și s-a gandit:
„A zis ca fata e în slujba templului și nu poate sa plece de-acolo, așa ca nu se mai pot întalni niciodata. Dar eu stau cu el și-l vad în fiecare zi; am sa-l slujesc, am sa-l iubesc și am sa-mi dau și viața pentru dansul.”
Și iata ca într-o buna zi s-a raspandit vestea ca prințul se însoara cu fata regelui din țara vecina și ca de aceea a pus sa i se pregateasca o corabie mareața. Pe fața se spunea numai ca prințul se duce sa vada țara vecina, dar de fapt se ducea ca s-o vada pe fata regelui și avea sa fie însoțit de un alai strașnic; zana însa clatina din cap și zambea; ea știa mai bine decat toți ce gandește prințul. „Trebuie sa plec, îi spuse el trebuie sa ma duc s-o vad pe prințesa, ca așa vor parinții mei, dar n-au sa ma poata sili s-o iau de soție. Nu pot s-o iubesc, ca nu seamana cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu; daca ma însor vreodata, apoi numai cu tine ma însor, blanda și dulce copila cu ochi adanci și visatori.”
Și a sarutat-o, jucandu-se cu parul ei lung și frumos, și și-a rezemat capul de pieptul ei; și ea visa la fericirea oamenilor și la sufletul cel fara de moarte.
– Va sa zica nu ți-i frica de mine? a spus el, cand au pornit amandoi cu corabia cea mareața spre țara regelui vecin.
Și a început sa-i spuie cum e marea atunci cand e furtuna, și cum e atunci cand vantul a stat, și i-a spus ca în adancuri sunt pești ciudați și i-a povestit ce vad scafandrii cand coboara în fundul marii mai bine decat oricine.
Noaptea pe luna, cand toți dormeau, afara de carmaciul corabiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat în apa și i s-a parut ca vede în fund palatul tatalui ei; pe acoperiș statea bunica cu coroana de argint pe cap și se uita în sus la pantecele corabiei. Surorile ei au ieșit la fața apei și s-au uitat la ea cu tristețe și frangandu-și mainile. Ea le-a facut semn, le-a zambit și tocmai voia sa le spuie ca-i merge bine și ca e fericita, cand deodata un marinar s-a apropiat de dansa și atunci surorile s-au scufundat repede în apa; marinarul a crezut însa ca trupurile lor albe fusesera doar spuma de pe creasta unui val.
A doua zi dimineața, corabia a ajuns în portul capitalei țarii vecine. Toate clopotele bateau și din turnuri porneau mereu sunete de trambița și soldații dadeau onorul, cu steaguri și cu sabia la umar. Cateva zile au ținut petrecerile. Balurile și sindrofiile se țineau lanț. Dar prințesa înca nu sosise. Era departe, într-un templu, unde-o dusesera ca sa desprinda virtuțile regale. În sfarșit, a sosit și ea.
Zana era curioasa sa vada cat e de frumoasa. Și într-adevar, a trebuit sa-și spuie și ea ca fata mai frumoasa decat prințesa nu vazuse. Avea o fața neteda și luminoasa și ochii negri și blanzi luceau în dosul genelor lungi.
Cum a vazut-o, prințul a spus:
– Tu m-ai scapat de la moarte atunci pe țarm, cand zaceam mort. Și și-a strans în brațe logodnica, roșie la fața de bucurie.
– O, sunt foarte fericit! a spus el zanei. Mi s-a împlinit dorința mea cea mai adanca. Știu ca ai sa te bucuri și tu, pentru ca ții la mine mai mult decat la orice.
Zana i-a sarutat mana, dar inima i se rupea de durere. Știa ca în ziua nunții lui ea va muri și se va preface în spuma pe valuri.
Clopotele bateau, crainicii umblau pe uliți și vesteau logodna. La toate altarele, în cațui de argint, ardea ulei parfumat. Preoții cadelnițau și mirele și mireasa s-au prins de mana și au primit binecuvantarea episcopului. Zana, în matase și fir îmbracata, ținea trena miresei, dar urechile ei nu auzeau cantecele de sarbatoare, ochii ei nu vedeau ceremonia sfanta, ea se gandea la moartea ei și la ceea ce pierduse.
Seara, prințul și prințesa s-au dus pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile falfaiau și în mijlocul corabiei era un cort de aur și de purpura cu perne scumpe. Aici aveau sa doarma însurațeii. Panzele s-au umflat de vant și corabia a început sa alunece domol pe marea liniștita.
Cand s-a facut noapte, marinarii au aprins lanterne colorate și au dansat veseli pe punte. Zana și-a adus aminte cum a ieșit ea din mare întaia oara și cum a vazut și atunci o petrecere pe corabie. A început și ea sa danseze lunecand parca prin aer ca o randunica fugarita și toți au batut din palme vazand-o cum danseaza; și într-adevar ca niciodata nu dansase așa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit, parca ar fi calcat numai pe varfuri de cuțit, dar ea nu simțea; inima o durea și mai tare. Știa ca asta e cea din urma seara cand îl mai vedea pe prinț, pe omul pentru care își lasase și țara, și parinții, pentru care își daduse glasul ei cel frumos și suferise în orice clipa chinuri sfașietoare, fara ca el sa banuiasca macar. Era cea din urma noapte în care mai rasufla aerul pe care îl rasufla și el, în care mai zarea marea cea adanca și cerul cu stele; o noapte veșnica, fara ganduri și fara vise o aștepta pe ea, care nu avea suflet și care nu putea sa capete un suflet. Pe corabie veselia și petrecerea au ținut pana tarziu dupa miezul nopții și ea tot timpul a dansat gandindu-se numai la moarte. Prințul și-a sarutat soția, jucandu-se cu parul ei negru și, braț la braț, s-au dus amandoi în cortul cel minunat.
Pe corabie era acum liniște, numai carmaciul statea la carma. Zana s-a sprijinit cu coatele de marginea corabiei și a stat uitandu-se catre rasarit și așteptand zorii; știa ca cea dintai raza de soare are s-o omoare. Și deodata a vazut pe surorile ei ca ies din mare, galbene la fața ca și ea; și parul lor lung și frumos nu mai flutura în vant; și-l taiasera.
– Am dat vrajitoarei parul nostru, au spus ele, ca sa-ți putem veni în ajutor și sa nu mori maine dimineața. Vrajitoarea ne-a dat un cuțit, uite-l ce ascuțit este! Pana a nu rasari soarele, tu sa înfigi cuțitul în inima prințului și sangele lui cald are sa se prefaca în coada de pește și tu ai sa fii iar o zana a marii și ai sa poți sa te scobori iar la noi și sa traiești trei sute de ani și abia dupa aceea sa te preschimbi în spuma în valuri, sarata și fara viața. Bunica e mahnita și ea, fiindca și parul ei alb a cazut ca și al nostru, taiat de foarfecele vrajitoarei. Omoara-l pe prinț și întoarce-te la noi! Grabește-te, ca uite, la rasarit cerul s-a înroșit! Acuși rasare soarele și tu mori!
Surorile au oftat adanc și s-au scufundat în valuri.
Zana cea mica a dat la o parte perdeaua de purpura a cortului. Prințesa cea frumoasa dormea cu capul pe pieptul prințului. Zana s-a aplecat, l-a sarutat pe frunte și s-a uitat apoi la cerul pe care începusera sa se întinda zorii, și dupa aceea la cuțitul cel ascuțit, și pe urma iar la prinț. Prințul visa și în vis rostea numele prințesei; numai pe ea o avea în minte. Cuțitul a început sa tremure în mana zanei și ea deodata l-a aruncat departe, în apa cu sclipiri roșii; și acolo unde a cazut cuțitul picaturi de sange parca au țașnit din mare. Zana s-a mai uitat o data la prinț, apoi s-a azvarlit în apa și deodata a simțit ca i se preface trupul în spuma.
Soarele a ieșit din mare; razele lui au cazut blande și calde pe spuma marii rece ca moartea; și zana n-a mai simțit moartea; vedea acum soarele, iar sus, deasupra ei, pluteau sute de ființe stravezii, minunate la vedere; zarea prin ele panzele albe ale corabiei și norii roșii de pe cer. Vorba lor era melodioasa, dar era ca vocea unor duhuri fara trup; urechea omeneasca n-o putea auzi, tot așa cum ochiul omenesc nu putea sa zareasca acele ființe; zburau prin aer fara aripi, purtate numai de lipsa lor de greutate. Zana deodata vazu ca și ea are un trup ca și ele, un trup care se înalța încet-încet din spuma.
– Unde ma duc? a întrebat ea, și vocea ei suna ca vocea unei ființe de pe alta lume, o voce ca a unui duh și pe care nici o muzica pamanteana n-ar putea-o rosti.
– Te duci la fiicele aerului, au raspuns acele ființe din vazduh. Zanele marii n-au suflet nemuritor și nici nu pot capata asemenea suflet daca nu dobandesc dragostea unui om. Viața lor cea veșnica atarna de o putere straina. Fiicele aerului nici ele n-au suflet nemuritor, pot însa sa-și capete unul facand fapte bune. Zburam catre țarile calde și ducem acolo racoarea. Împraștiem în aer mireasma florilor și aducem mangaiere și înviorare. Și dupa ce trei sute de ani ne-am straduit sa facem tot binele pe care-l putem face, capatam un suflet nemuritor și luam parte la fericirea cea veșnica a oamenilor. Tu, biata zana a marii, ai îndurat necazuri mari, inima ta s-a chinuit și de aceea poți și tu sa capeți un suflet nemuritor dupa trei sute de ani de fapte bune.
Zana cea mica și-a ridicat brațele stravezii catre soare și acum, întaia data în viața, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe corabie era iar mișcare și viața. Zana a vazut cum prințul și prințesa o cautau în toate parțile; se uitau cu mahnire la spuma valurilor, parca ar fi știut ca ea se aruncase în valuri. Zana a sarutat, nevazuta, fruntea prințesei, a zambit catre prinț, apoi s-a urcat împreuna cu ceilalți copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer.