A fost odata un împarat și o împarateasa; ei nu faceau copii; umblase pe la toți vracii și vrajitorii, pe la toate babele și cititori de stele, și toți ramasera de rușine, caci n-avura ce le face. În cele din urma se pusera pe posturi, pe rugaciuni și milostenii; cand, într-o noapte, Dumnezeu vazand ravna lor, se arata împaratesei în vis și-i zise:
– Rugaciunea voastra am auzit-o și vei face un copil cum nu se va mai afla pe fața pamantului. Maine sa se duca împaratul, barbatul tau, cu undița la garla, și peștele ce va prinde sa-l gatești cu mana ta și sa-l mancați.
Nu se facuse înca bine ziua și împarateasa se duse la împaratul și-l scula zicandu-i:
– Împarate! scoala c-a sosit alba în sat.
– Dar asta, raspunse împaratul, ce ai astazi sa ma scoli așa de noapte; nu care cumva vrajmașii au calcat hotarele împarației mele?
– Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dara am visat iaca ce…
Și-i spuse visul.
Împaratul cum auzi, sari din așternut, se îmbraca, lua undița și se duse la parau gafaind. Arunca undița și nu trecu mult, și vazu pluta undiții mișcandu-se. Trase undița: cand, ce sa vezi? un pește mare, cu totul și cu totul din aur. Doara ca nu-i cazu leșin de bucurie. Daramite cand îl vazu împarateasa? Ea fu și mai oleoleo.
Gati împarateasa singura cu mana ei peștele și mancara. Ea îndata se simți însarcinata.
Roaba care ridica masa vazu pe talerul împaratesei un os de pește și o batu gandurile sa suga acel os, ca sa știe și ea gustul bucatelor gatite de împarateasa.
Cum supse osul, se simți și ea însarcinata.
Dupa noua luni nascu împarateasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraș. Peste noapte nascu și roaba un copil, aidoma cu al împaratesei, încat nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împaratesei era și al roabei. Semanau, cum se zice, ca doua picaturi de apa.
Fiului de împarat i s-a dat numele de Busuioc, iara fiului de rob, Siminoc.
Crescand împreuna și facandu-se mari, i-a dat la carte, și învațau într-o zi cat învața alți copii într-un an. Cand se jucau ei în gradina, împarateasa se uita cu drag la danșii de pe fereastra.
Se facura mari. Ei semanau atat de mult, încat nu cunoștea nimeni care este fiu de împarat și care de rob. Boiul lor era mandru, amandoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor, era vorba cu lipici și amandoi erau voinici, nevoie mare.
Într-o zi se hotarara sa mearga la vanatoare. Împarateasa se tot ciudea cum sa-și cunoasca pe fiul sau: fiindca și fețele și îmbracamințile fiind la fel, de multe ori nu putea sa deosebeasca pe unul din altul. Se gandi sa faca fiului sau un semn. Îl chema și, prefacandu-se ca îi cauta în cap, îi înnoda doua vițe de par, fara sa știe el.
Apoi plecara la vanatoare.
Alergara zburdatici prin campiile înverzite și se zbenguiau ca mielușeii; culesera la floricele, se udara de roua, privira fluturii cum saltau și sareau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfatara foarte mult. Apoi mersera la fantana, baura apa de se racorira și priveau cu nesațiu cum se lasa cerul în departare pe pamant, și ar fi dorit sa mearga pana la sfarșitul pamantului, sa vaza cerul din apropiere, sau macar pana vor da de locurile acelea unde pamantul este ca piftia.
Apoi intrara în padure. Cand vazura frumusețile padurilor, ramasera cu gurile cascate. Vezi ca ei nu mai vazusera d-alde astea de cand îi facuse ma-sa. Cand batea vantul și se mișca frunzele, asculta la fașaitul lor și li se parea ca împarateasa umbla tarand dupa sine rochia cea de matase; apoi se așezara pe iarba frageda, la umbra unui copaci mare. Aci se pusera a cugeta și a sfatui cum sa înceapa vanatoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau sa vaneze tot lighioni salbatice.
Pasarelele, cari alergau împrejurul lor și se puneau pe cracile copaciului, nici nu le bagau ei în seama; lor, le era mila sa-și puie mintea cu ele; dara le placea sa le asculte ciripind. Pasarelele parca bagasera și ele de seama una ca aceasta, și nu se sfiau, ba înca cantau de se spargeau; iara privighetorile trageau la geamparale numai din gușe, ca sa fie mai dulce cantarea lor. Și așa, stand ei aci și sfatuindu-se, pe fiul împaratului îl apuca o moliciune de nu putea sta în sus și își lasa capul în poala lui Siminoc, rugandu-l sa-i caute nițel în cap, pana va aromi el.
Dupa ce îi cauta ce-i cauta, Siminoc se opri și zise:
– Ce este asta din capul tau, frate Busuioc?
– Ce sa fie? Știu eu de ce ma întrebi, frate Siminoc?
– Iaca vaz, raspunse Siminoc, ca doua vițe de par în capul tau sunt înnodate.
– Cum se poate? zise Busuioc.
Aceasta supara atat de mult pe Busuioc, încat se hotarî sa plece în lume.
– Frate Siminoc, zise Busuioc, eu ma duc în lume fiindca nu pot sa pricep de ce mama mi-a înnodat parul cand mi-a cautat în cap.
– Mai frate Busuioc, îi raspunse Siminoc, vino-ți în fire și nu mai face una ca asta. Caci daca împarateasa ți-a înnodat parul, nu crez sa o fi facut cu vreun gand rau.
Busuioc însa a ramas nestramutat în hotararea sa și, cand și-a luat ramas bun de la Siminoc, i-a zis:
– Na, frate Siminoc, batista asta. Cand vei vedea pe dansa trei picaturi de sange, sa știi ca sunt mort.
– Sa-ți ajute Dumnezeu, frate Busuioc, sa nimerești cu bine; dara eu înca o data te rog, pentru dragostea mea, sa ramai, sa nu mai pribegești pan lume.
– Peste poate, raspunse Busuioc.
Apoi se îmbrațișara și Busuioc pleca; iara Siminoc ramase de se uita galeș dupa dansul pana îl pierdu din ochi.
Siminoc se întoarse acasa și povesti parinților toate cele ce se întamplase.
Împarateasa nu mai putea de inima rea. Își frangea mainile și plangea, de sa fereasca Dumnezeu. Dara n-avu ce-și face capului, și se mangaia oarecum vazand pe Siminoc.
Dupa catva timp, acesta scoase batista, se uita la dansa și vazu teri picaturi de sange. Atunci zise:
– I! a murit frațiorul meu. Ma duc sa-l caut.
Și luandu-și merinde, pleca dupa dansul sa-l caute. Trecu prin orașe și sate, strabatu campiile și codrii, merse, merse, pana ce ajunse la o casuța. Acolo întalni pe o batrana și întreba de fratele sau. Batrana îi spuse ca se facuse ginere al împaratului din acea parte de loc.
Ajungand la palaturile împaratului aceluia, cm îl vazu fie-sa, socoti ca e barbatu-sau, și alerga întru întampinarea lui. El zise:
– Eu sunt fratele barbatului tau; am auzit ca a pierit din lume, și am venit sa aflu de capataiul sau.
– Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împarat. Tu ești barbatul meu, și nu știu de ce te prefaci așa acum. Au doara credința mea a fost pusa la cercare și eu te-am amagit?
– Nici unele din acestea nu este. Ci eu îți spui în cuget curat, nu sunt eu barbatul tau.
Ea nu voia sa creaza cu nici un chip.
Atunci el zise:
– Dumnezeu sa-și arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amandoi, sa-l cresteze sabia care sta în cui.
Și îndata sabia sari și cresta pe fata la deget, și atunci crezu și ea. Apoi gazdui dupa cum se cuvenea pe Siminoc.
A doua zi el afla ca Busuioc se dusese la vanatoare și nu se mai întoarse. Încaleca deci și el pe un cal, lua ogari și pleca dupa frate-sau, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse și ajunse în padure; acolo se întalni cu Muma-padurii.
Cum o vazu, se lua dupa dansa, și da-i goana. Ea fugea, el dupa dansa, pana ce Muma-padurii vazand ca n-are încotro, se sui într-un copaci înalt și acolo scapa.
Siminoc descaleca și el, priponi calul, facu focul, scoase merindele și începu sa manance langa foc, aruncand și ogarilor cate ceva.
– Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-paurii, îmi clanțanesc dinții.
– Da-te jos, îi raspunse Siminoc, de te încalzește la foc.
– Mi-e frica de caini, zise ea.
– Nu te teme, ca nu-ți fac nimic.
– Daca vei sa-mi faci bine, mai zise ea, na o vița din cosița și leaga-ți cainii.
El puse vița de cosița pe foc.
– Uf! ce greu miroase, zise Muma-padurii, cosița ce ți-am dat-o și pe care tu ai pus-o pe foc.
– Ai te cara de aici, îi raspunse Siminoc, și nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a parlit nițel și d-aia miroase greu. Daca ți-e frig, da-te jos și vino de te încalzește; daca nu, taca-ți fleoanca și ma lasa în pace, nu ma tot supara.
Atunci ea crezu, se dete jos și, alaturandu-se de foc, zise:
– Mi-e foame.
– Ce sa-ți dau sa mananci? Iaca ia ce-ți place din ceea ce am dinainte.
– Eu voi sa te mananc pe tine, zise Muma-padurii, gatește-te!
– Ba te voi manca eu pe tine, raspunse Siminoc și asmuți cainii la dansa ca sa o sfașie.
– Stai, zise Muma-padurii, oprește cainii sa nu ma sfașie, ca ți-oi da pe frate-tau, cu cal și cu ogari cu tot.
Siminoc opri cainii; atunci Muma-Padurii icni de vro trei ori și dete afara dintr-însa pe Busuioc, calul și ogarii; iara Siminoc își asmuți ogarii și o facura mici farami. Deșteptandu-se Busuioc, se mira cum de vede pe Siminoc aci și-i zise:
– Bine ai venit sanatos, frate, dara mult am dormit.
– Puteai tu sa dormi mult și bine, daca nu eram eu.
Apoi îi spuse toata șiritenia de la desparțirea lor pana acum.
Busuioc banuind pe Siminoc ca s-o fi îndragostit cu femeia lui, nu voi sa-l creaza cand acesta îi marturisi adevarul, spuindu-i ca nici prin gand nu i-a trecut una ca asta vreodata. El se facu darz, începand a-și teme nevasta. Și așa puindu-i gand rau, se învoi cu Siminoc ca sa se lege la ochi, ei și pe caii lor, apoi sa încalece, sa le dea drumul, și unde i-o scoate sa-i scoata.
Așa facura. Cand Busuioc, auzind un geamat, opri calul, se dezlega la ochi, se uita, și Siminoc nicaieri. Pasamite el cazuse într-o fantana și înecandu-se, n-a mai ieșit d-acolo.
Busuioc se întoarse acasa, își ispiti nevasta, și ea spuse ca și Siminoc. Apoi ca sa se încredințeze și mai bine de adevar, zise și el sabiei sa sara din cui și sa cresteze pe cel vinovat. Sabia sari și-l cresta pe dansul la degetul cel mare.
Se tangui el, se jeli, planse cu amar ca pierduse pe Siminoc; se cai ca se prea iuțise, dara toate fura în deșert, ca n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obida și de durere, nici el nu mai voi a trai fara frate-sau, ci legandu-se iarași la ochi, precum și pe cal, încaleca și-i dete drumul în padurea în care pierise fratele sau. Alerga calul ce alerga, și, baldabac! dete în fantana în care cazuse și Siminoc, și acolo își sfarși zilele și Busuioc, și de atuncea a rasarit luceafarul de ziua, fiul împaratului, Busuioc, și luceafarul de noapte, fiul roabei, Siminoc.