Lebedele - HC Andersen

Departe de-aici, acolo unde se duc randunelele cand la noi e iarna, era odata un crai care avea unsprezece baieți și o fata pe care o chema Eliza.

Cei unsprezece frați erau prinți, aveau cate o decorație la piept și sabie la șold și așa se duceau la școala; scriau cu creioane de diamant pe tablițe de aur și învațau pe de rost tot atat de bine pe cat citeau. Cand îi auzeai, știai numaidecat ca sunt prinți. Eliza, sora lor, ședea pe un scaunel de sticla și avea o carte cu poze care costase o mulțime de parale. Traiau bine copiii, numai ca asta n-a ținut prea mult!

Tatal lor, craiul, s-a însurat cu o craiasa rea și hapsana, careia nu-i erau dragi copiii. Au putut sa vada asta chiar de la început; în palat era petrecere mare și ei s-au apucat sa se joace de-a musafirii; de obicei, cand se jucau așa capatau o mulțime de prajituri și de mere coapte, acum însa craiasa cea noua le-a dat o ceașca cu nisip și le-a spus ca se pot juca foarte bine și așa.

Peste vreo saptamana, craiasa a dus-o pe Eliza la țara, la niște țarani, iar pe prinți atata i-a tot vorbit de rau fața de crai, ca acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.

– Duceți-va și voi în lumea larga, le-a spus craiasa cea hapsana; zburați ca niște pasari fara glas!

Dar n-a fost chiar așa de rau cum ar fi vrut ea. Prinții s-au prefacut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigat și au ieșit în zbor pe ferestrele palatului și au luat-o peste parc și peste padure.

Era dis-de-dimineața tare cand au trecut pe la casuța în care statea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au învartit pe deasupra casei, și-au întins gaturile lungi și au batut din aripi, dar nimeni nu i-a vazut, nici nu i-a auzit. Așa ca au plecat mai departe, s-au înalțat deasupra norilor și s-au tot dus pana au ajuns la o padure care se întindea chiar pana la marginea marii.

Eliza ședea în casuța țaranului și se juca cu o frunza verde de brusture, ca alta jucarie n-avea; facuse o gaura în frunza și acum se uita prin gaura la soare și i se parea ca vede ochii limpezi ai fraților ei și cand razele de soare îi alunecau pe obraz parca ar fi sarutat-o ei.

Zilele treceau toate la fel. Cand vantul se strecura printre tufele de trandafir din gradina și șoptea: „Cine-i mai frumos decat voi?”, trandafirii clatinau din cap și spuneau: „Eliza”. Cand vreo baba ședea duminica la ușa cu cartea de rugaciuni pe genunchi și vantul întorcea filele și spunea carții: „Cine-i mai cucernica decat tine?”, cartea raspundea: „Eliza”. Și chiar așa era cum spuneau trandafirii și cartea de rugaciuni.

Cand a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasa. Dar cand a vazut craiasa cat era de frumoasa, i-a fost ciuda pe fata și grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebada ca și pe frații ei, dar n-a îndraznit sa faca asta chiar îndata, fiindca craiul voia sa-și vada fiica.

Craiasa s-a dus de dimineața în odaia ei de baie, care era de marmura, cu sofale moi și covoare scumpe. A luat trei broaște, le-a sarutat și a spus uneia din ele: „Cand are sa intre în baie Eliza, sa te așezi pe capul ei ca sa se faca proasta ca tine!” Altei broaște i-a spus: „Așeaza-te pe fruntea ei ca sa se faca urata ca tine și tata-sau sa n-o mai cunoasca!”, iar celei de-a treia broaște i-a spus: „Așeaza-te pe inima ei, ca sa nu mai fie cu cugetul curat și sa o doara inima!”

Dupa aceea a bagat în apa cele trei broaște și apa deodata s-a facut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbracat-o și a pus-o sa intre în apa. Și cand Eliza a intrat în apa, o broasca i s-a pus în par, alta pe frunte și alta pe piept, însa Eliza parca nici nu le-ar fi simțit. Cand a ieșit din baie, pe apa au ramas trei flori roșii de mac. Daca broaștele n-ar fi fost veninoase și nu le-ar fi sarutat vrajitoarea, s-ar fi prefacut în trandafiri roșii, dar oricum, tot în flori au trebuit sa se prefaca, fiindca șezusera pe capul și pe inima Elizei și Eliza era așa de cucernica și de nevinovata încat farmecele nu aveau asupra ei nici o putere.

Craiasa, cand a vazut așa, a frecat-o pe fata cu zeama de nuca și a înnegrit-o toata, a uns-o pe fața cu o alifie rau mirositoare și i-a încalcit parul. Așa ca acuma era cu neputința s-o mai cunoasca cineva.

Tata-su s-a speriat cand a vazut-o și a spus ca nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai cainele din curte și cu randunelele știau ca-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni.

Biata Eliza a început sa planga și s-a gandit la cei unsprezece frați ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat amarata de la palat și a umblat o zi întreaga pe camp și prin mlaștini și seara a ajuns la o padure mare. Nu mai știa nici ea încotro sa apuce și era tare necajita și îi era dor de frații ei, care de buna seama ca fusesera alungați ca și ea. Voia sa-i caute și sa-i gaseasca.

Abia apucase sa intre în padure și a prins-o noaptea. Cum nu mai știa pe unde sa mearga, s-a așezat pe mușchiul moale, și-a spus rugaciunea și și-a pus capul pe o buturuga. Era o liniște adanca, nu batea vantul și de jur împrejur, prin iarba și pe mușchi, straluceau o sumedenie de licurici; cand a atins o creanga cu mana, gandacii luminoși au cazut peste ea ca niște stele cazatoare.

Toata noaptea i-a visat pe frații ei; se facea ca se jucau ca altadata, cand erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tablițe de aur și se uitau în cartea cu poze care costase o mulțime de parale, însa pe tablița nu mai scriau ca altadata linii și rotocoale, ci ispravile vitejești pe care le facusera; tot ce traisera și vazusera de atunci încoace. Și în carte toate prinsesera viața, pasarile cantau și oamenii ieșeau din carte și vorbeau cu Eliza și cu frații ei, dar cand se întorcea fila, ei sareau repede înauntru, ca sa nu se încurce pozele.

Cand s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea sa-l vada, fiindca copacii își întindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze și fluturau ca un val de aur. Mireasma racoroasa a padurii o învaluia și pasarile aproape ca i se așezau pe umeri. Auzea un murmur de apa; erau niște paraie care se varsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufișuri dese, numai într-un loc era o deschizatura pe care o facusera cerbii și pe aici s-a scoborat și Eliza catre apa. Lacul era așa de limpede încat, daca vantul n-ar fi mișcat crengile, ai fi putut crede ca-i zugravit, așa de deslușit se oglindeau pe luciul lui frunzele, și cele luminate de soare, și cele care stateau în umbra.

Cand și-a zarit fața în apa, s-a speriat vazand cat era de urata și de neagra. Dar cand a luat apa în pumni și s-a frecat pe fața și pe ochi, pielea iar s-a înalbit; atunci s-a dezbracat și s-a bagat în apa; o fata mai frumoasa decat ea nu se mai afla pe lume. Dupa ce s-a îmbracat iar și și-a împletit parul, s-a dus la un parau, a luat în pumni apa, a baut și a intrat iar în padure, fara sa știe nici ea încotro merge. Se gandea la frații ei și se gandea ca Dumnezeu n-are s-o lase sa piara; doar el pusese sa creasca meri salbatici prin padure, ca sa aiba ce manca vreun ratacit flamand cum era ea. Și chiar a gasit un mar de-aceștia cu crengile încovoiate de atatea mere cate avea. A mancat pana s-a saturat, a pus crengile proptele și a plecat mai departe, în întunericul padurii. Era așa de mare liniștea încat își auzea pașii cand calca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasare nicaieri și razele de soare nu strabateau prin frunzișul des; trunchiurile copacilor erau așa de aproape unul de altul încat faceau ca un zid de jur împrejurul ei. Era o singuratate cum nu mai pomenise ea niciodata.

Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mahnita, s-a așezat jos ca sa doarma și i se parea ca ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte și Dumnezeu se uita bland la ea, și îngerașii se uitau și ei peste umerii și pe sub brațele lui, ca s-o vada. Dimineața, cand s-a trezit, nu știa daca visase sau daca fusese chiar așa.

A pornit iar prin padure și s-a întalnit cu o baba care culegea într-un paner zmeura și mure. Baba i-a dat și ei mure și zmeura. Eliza a întrebat-o daca n-a vazut unsprezece prinți calari prin padure.

– Nu, a spus baba, da ieri am vazut unsprezece lebede pe-un rau aici aproape și fiecare cu cate o coroana de aur pe cap.

Baba a dus-o pe Eliza pana la un pripor, la picioarele caruia șerpuia un rau mititel; copacii de pe maluri își întindeau unii catre alții ramurile stufoase și acolo unde nu ajunsesera sa se împreune își smulsesera din pamant radacinile și atarnau cu crengile încalcite peste apa.

Eliza și-a luat ramas bun de la baba și a pornit de-a lungul raului pana a ajuns la malul marii. Marea se întindea în fața ei, dar nu se zarea nici o luntre; cum sa mearga mai departe? Și cum statea ea așa pe ganduri, privirile i-au cazut pe pietricelele care umpleau țarmul.

Sticla, fier, piatra, tot ce arunca marea pe țarm era șlefuit și poleit și capatase înfațișarea apei care era mai moale decat mana ei gingașa. Și ea s-a gandit: „Apa se mișca mereu și tot ce-i aspru netezește; tot așa am sa fiu și eu, neostenita; va mulțumesc ca m-ați învațat asta, voi, valuri veșnic mișcatoare! Îmi spune inima ca o data și o data aveți sa ma duceți la frații mei dragi”.

Pe iarba de mare uda de pe țarm erau unsprezece pene albe de lebada. Eliza le-a strans și le-a luat. Era singuratate mare și acolo, dar Eliza nu se simțea singura, fiindca marea era mereu alta; în cateva ceasuri își schimba înfațișarea mai mult decat un lac într-un an întreg. Cand trecea cate un nor mare și negru, marea parca zicea: pot sa fiu și întunecata; pe urma batea vantul și valurile erau albe de spuma, iar cand norii erau roșii și vantul statea, marea era trandafirie și pe urma era iarași cand verde, cand alba, dar oricat ar fi fost de liniștita, langa țarm apa tot se mișca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Cand soarele tocmai asfințea, Eliza a vazut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una dupa alta și de departe parca erau o panglica lunga, alba. Eliza s-a ascuns dupa un tufiș; lebedele s-au lasat jos și și-au scuturat aripile mari și albe. Cand soarele s-a scufundat în apa, lebedele deodata s-au preschimbat în oameni; în fața Elizei stateau acuma cei unsprezece prinți frumoși, frații ei. Fata a scos un țipat. Cu toate ca se schimbasera mult de cand nu-i mai vazuse, a ghicit ca frații ei erau. S-a repezit în brațele lor, a spus fiecaruia pe nume și frații nu mai puteau de bucurie ca au gasit-o iar pe sora lor, care acuma era mare și frumoasa. Radeau și plangeau și spuneau cat de rau se purtase mama vitrega cu ei toți.

– Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cat sta soarele pe cer; îndata ce soarele apune ne capatam iar înfațișarea omeneasca. De aceea trebuie sa avem grija ca la apusul soarelui sa avem pamantul sub picioare, fiindca daca ne prinde noaptea în vazduh, deasupra apei, cadem în chip de oameni în apa și ne înecam. Nu locuim aici. Stam într-o țara tot așa de frumoasa ca asta, de cealalta parte a marii, dar drumul pana acolo e lung. Trebuie sa trecem în zbor marea și nu-i nici o insula pe care sa poposim noaptea. Este numai o stanca îngusta în mijlocul marii; de-abia avem loc sa stam stranși unul langa altul; cand marea-i zbuciumata, valurile ne stropesc pana sus, dar noi stam neclintiți și mulțumim lui Dumnezeu ca avem unde sa poposim. Și stam așa toata noaptea, cu chipurile noastre de oameni; daca n-ar fi stanca asta, n-am putea sa ne mai vedem niciodata țara noastra draga, fiindca ne trebuie doua zile, cele mai lungi ale anului, ca sa ajungem pana aici. Numai o data pe an ne este îngaduit sa ne întoarcem în țara și nu putem sta decat unsprezece zile, în care timp zburam pe deasupra padurii de unde putem sa zarim palatul în care ne-am nascut și unde sta tata și sa vedem turla bisericii în care-i înmormantata mama. Aici parca toți copacii și toate tufișurile sunt rude cu noi, aici alearga pe campie caii salbatici pe care i-am vazut în copilaria noastra, aici lemnarii canta vechi cantece dupa care jucam cand eram copii, aici e patria noastra, încoace ne trage mereu inima sa venim și aici, în sfarșit, te-am gasit surioara draga. Numai doua zile putem sa mai ramanem și dupa aceea trebuie sa plecam iar pe deasupra marii, într-o țara minunata, dar care nu-i țara noastra. Dar cum sa te luam cu noi, ca n-avem nici corabie, nici luntre?

– N-aș putea oare sa va mantui de vraja? i-a întrebat ea. Și așa au stat de vorba mai toata noaptea și au ațipit doar cateva ceasuri.

Eliza s-a trezit de falfaitul aripilor pe deasupra ei. Frații se schimbasera iar în lebede. Au zburat de cateva ori de jur împrejur, apoi și-au întins aripile și au plecat în zori; cel mai tanar însa a ramas în urma, s-a lasat în jos și și-a plecat capul pe genunchii ei și ea l-a mangaiat pe aripi; toata ziua au stat așa împreuna. Catre seara au venit și ceilalți și cand soarele a asfințit, s-au prefacut iar în oameni.

– Maine – au spus ei – plecam și nu ne mai putem întoarce decat peste un an. Nu putem sa te lasam aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca sa te ducem în brațe, atunci de ce adica n-am putea sa te luam pe aripi și sa zburam cu tine pe deasupra marii?

– Da, da, luați-ma cu voi! a spus Eliza.

Toata noaptea au lucrat și au împletit o plasa mare și groasa din rachita mladioasa și trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasa și, cand a rasarit soarele și frații s-au prefacut iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile și s-au înalțat în zbor, spre nori, cu sora lor, care înca dormea. Razele soarelui îi cadeau drept pe obraz și de aceea o lebada zbura chiar deasupra capului ei, ca sa-i faca umbra cu aripile.

Erau departe-n larg cand Eliza s-a trezit; întai a crezut ca viseaza cand s-a vazut dusa așa prin aer pe deasupra marii. Langa ea erau o creanga de zmeura și o legatura de radacini bune de mancat. Fratele cel mai mic le culesese și le pusese acolo. Ea i-a mulțumit c-un zambet, fiindca știa care era: era acela care îi zbura deasupra capului și îi facea umbra cu aripile.

Erau așa de sus încat o corabie dedesubtul lor parea un pescaruș alb. Deodata au ajuns deasupra unui nor mare, dar cand Eliza s-a uitat mai bine, era un munte și pe munte alergau umbra ei și umbrele celor unsprezece lebede. Era o priveliște mai minunata decat tot ce vazuse ea vreodata. Dar cand soarele s-a urcat mai sus pe cer și muntele a ramas în urma, au pierit și umbrele.

Toata ziua au zburat prin vazduh ca o sageata zbarnaitoare; totuși mergeau mai încet decat de obicei, fiindca acuma o duceau și pe Eliza cu ei. Vremea a început sa se strice. Se facea seara. Eliza vedea cu îngrijorare cum soarele se lasa catre asfințit și stanca din mijlocul marii nu se zarea. I se parea ca lebedele dadeau și mai tare din aripi. Era vina ei ca nu puteau sa zboare destul de repede; cand soarele avea sa apuna, ei aveau sa se faca iar oameni, sa cada în apa și sa se înece. Se ruga în gand lui Dumnezeu, dar stanca tot nu se zarea. Se întuneca și vantul batea tot mai tare, vestind furtuna. Norii deși și negri acoperira cerul amenințator și plin de fulgere, care țașneau unul dupa altul.

Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi batea inima cu putere. Deodata lebedele se lasara în jos așa de repede încat ea a crezut ca se prabușesc; dar ele au zburat mai departe. Soarele era pe jumatate în apa; deodata se zari sub dansa stanca. De sus nu parea mai mare decat o foca cu capul afara din apa. Soarele se cobora repede din dosul zarii; acuma nu mai era decat ca o stea. În sfarșit, piciorul ei atinse stanca și soarele se stinse cum se stingea cea din urma palpaire a unei hartii aprinse. Frații stateau braț la braț în jurul ei și nu era loc pe stanca decat numai pentru ei toți. Marea se lovea de stanca și împraștia o ploaie de stropi peste danșii; cerul era mereu sfașiat de fulgere și tunetul bubuia întruna, dar frații și cu sora se țineau de mana și asta le dadea mangaiere și curaj.

A doua zi în zori vremea s-a liniștit; cum a rasarit soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era înca zbuciumata; de sus, de unde erau ei, spuma alba de pe întinsul verde întunecat al valurilor parca ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apa.

Cand soarele era sus, Eliza a vazut în fața ei plutind în vazduh niște munți cu piscuri acoperite de zapada; în mijlocul lor se ridica un palat mare și înalt, cu mai multe randuri de stalpi, unii peste alții; în jurul lui erau paduri de palmieri și flori minunate, mari cat niște roți de moara. Ea a întrebat daca asta e țara la care trebuiau sa ajunga, dar lebedele au clatinat din cap, fiindca ceea ce vedea ea era palatul pe care și-l cladește în nori Fata Morgana, și care se schimba mereu, și în care oamenii nu pot patrunde. Eliza s-a uitat mai bine și deodata munții, padurile și palatul s-au prabușit și în locul lor au rasarit douazeci de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte și ferestre arcuite. Parca se auzea și orga, dar era numai marea care vuia. Cand s-au apropiat, bisericile s-au preschimbat în tot atatea corabii, iar cand Eliza s-a uitat mai bine a vazut ca erau neguri care pluteau pe apa. Într-adevar, totul în fața lor se schimba mereu. În sfarșit au zarit țara cea aievea la care voiau sa ajunga. În fața lor, departe, erau munți albaștri, paduri de cedri, orașe și palate. Soarele nu asfințise cand au ajuns la o peștera în care mușchiul moale era ca un covor.

– Sa vedem ce-ai sa visezi aici la noapte – a spus fratele cel mai mic și i-a aratat odaia ei de culcare.

– Sa dea Dumnezeu sa visez cum aș putea sa va scap – a spus ea.

S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute și s-a culcat. Deodata i s-a parut ca zboara și ajunge la palatul zanei Morgana. Zana i-a ieșit înainte, frumoasa și stralucitoare, și totuși semana cu baba din padure care îi daduse zmeura și-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap.

– Frații tai pot sa scape – a zis zana – numai sa ai rabdare și sa nu-ți fie frica. E drept ca apa, deși e mai moale decat mainile tale, totuși șlefuiește pietrele, dar ea nu simte durerea pe care au s-o simta degetele tale și ea nu are o inima și nu simte frica și chinul pe care ai sa le simți tu. Vezi tu urzica asta pe care o țin în mana? Urzici de acestea cresc prin preajma peșterii în care dormi tu acuma și numai acestea care cresc pe-aici și cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie sa le culegi și sa nu te sperii ca au sa te usture mainile. Dupa aceea sa le zdrobești cu piciorul și sa faci din ele fire și cu firele acestea sa țeși și sa coși unsprezece camași cu maneci lungi și sa le arunci peste cele unsprezece lebede și atunci vraja are sa se desfaca. Dar sa știi ca din clipa în care ai sa începi lucrul și pana ai sa-l ispravești nu trebuie sa vorbești deloc, chiar daca ar trece ani și ani de zile. Cel dintai cuvant pe care îl vei rosti va strapunge ca un cuțit inima fraților tai; de limba ta atarna viața lor. Baga bine de seama!

Zana a lovit-o ușurel cu urzica peste mana; Eliza a simțit ca o arsura și s-a trezit. Se facuse ziua și langa ea era o urzica la fel cu aceea din vis. Fata a cazut în genunchi, a mulțumit lui Dumnezeu și a ieșit din peștera ca sa-și înceapa lucrul.

Culegea urzici cu mainile ei gingașe și urzicile o ardeau ca focul; mainile și brațele ei erau pline de bașici, dar ea îndura bucuroasa orice, numai sa poata scapa pe frații ei de vraja. Zdrobea urzicile cu piciorul și le prefacea în fire verzi.

Dupa ce a apus soarele, au venit frații și s-au speriat cand au vazut ca Eliza e ranita; ei credeau ca-i iar vreo vraja de-a mașterii; cand însa i-au vazut mainile, au înțeles ce face sora lor pentru danșii și fratele cel mai mic a început sa planga pe mainile ei și acolo unde cadeau lacrimile bașicile usturatoare piereau.

Toata noaptea a lucrat, fiindca simțea ca nu mai are liniște pana nu scapa de vraja pe frații ei. În ziua urmatoare, dupa ce lebedele au plecat, ea a ramas singura, dar niciodata n-a trecut vremea mai repede. O camașa era gata; tocmai începuse pe-a doua cand deodata s-a auzit un corn de vanatoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape și s-auzeau și cainii latrand. Eliza a intrat repede în peștera, și-a adunat gramada urzicile pe care le culesese și le zdrobise și s-a așezat pe ele.

Deodata din rapa a ieșit un caine și dupa el altul, și înca unul; toți au început sa latre la gura peșterii și în curand vanatorii au fost și ei acolo sa vada ce-i. Cel mai frumos dintre ei și care era craiul țarii aceleia s-a apropiat de Eliza; fata mai frumoasa decat ea nu vazuse niciodata.

– Cum ai ajuns aici, fata frumoasa? a întrebat-o el.

Eliza a dat numai din cap, pentru ca n-avea voie sa vorbeasca, ca daca vorbea punea în primejdie viața fraților ei. Mainile și le-a ascuns sub șorț, ca sa nu vada craiul ce trebuia ea sa îndure.

– Hai cu mine! a spus el; nu trebuie sa mai stai aici! Daca ești tot așa de buna pe cat ești de frumoasa, am sa te îmbrac numai în catifea și-n matase, am sa-ți pun pe cap coroana de aur și ai sa stai în palatul cel mai frumos pe care-l am.

Și craiul a luat-o pe Eliza și a așezat-o pe cal langa el. Ea plangea și-și frangea mainile. Și atunci craiul a spus:

– Eu îți vreau numai binele. O data și o data ai sa-mi mulțumești.

Și a pornit cu ea prin munți, cu vanatorii dupa dansul. Soarele asfințea cand au ajuns în cetatea de scaun a țarii, oraș cu multe biserici și palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin sali de marmura clipoceau havuzuri și pereții erau zugraviți și tavanele erau și ele zugravite. Eliza însa nu se uita la nimic, era mahnita și plangea. Slujitoarele au îmbracat-o cu haine scumpe, i-au pus margaritare în par și manuși în degetele urzicate.

Gatita cum era acuma, era atat de frumoasa încat curtenii s-au închinat și mai adanc în fața ei și craiul a hotarat sa se însoare cu ea, deși duhovnicul curții clatina din cap și zicea ca fata asta frumoasa, gasita în padure, era o vrajitoare care l-a orbit pe crai și i-a furat mințile.

Craiul însa nu a ascultat ce spune, a pus muzica sa cante, a poruncit cele mai bune bucate și a pus fete frumoase s-o însoțeasca dansand. Apoi a dus-o pe Eliza prin gradini pline de miresme și prin odai marețe, dar ea nici nu zambea macar, fiindca era napadita de durere. Cand au ajuns în odaile ei, craiul a deschis o ușa și i-a aratat Elizei o camaruța așternuta cu covoare verzi și scumpe și care semana cu peștera în care o gasise. Pe jos era manunchiul de fire pe care ea le scosese din urzici și de-un cui era atarnata camașa pe care tocmai o ispravise; toate fusesera aduse de un vanator, care le socotise drept o ciudațenie.

– Aici ai sa crezi ca ești tot la tine acasa – a spus craiul. Uite și lucrul pe care-l lucrai.

Cand Eliza a vazut lucrul care îi era ei drag, un zambet i-a rasarit pe buze și sangele i s-a întors în obraji. S-a gandit la mantuirea fraților ei, a sarutat mana craiului și el a strans-o la piept și a poruncit sa traga clopotele și sa vesteasca nunta. Frumoasa fata muta din padure era acum craiasa țarii aceleia.

Duhovnicul i-a spus craiului cateva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns pana la inima lui. Nunta s-a facut și duhovnicul a trebuit chiar el sa-i puie Elizei pe cap coroana și cand i-a pus-o i-a apasat-o așa de tare pe frunte ca a durut-o. Dar inima o durea și mai tare cand se gandea la frații ei și durerile trupului nu le mai simțea. Gura ei era muta; fiindca o singura vorba ar fi curmat viața fraților ei, dar ochii ei vorbeau și aratau o adanca dragoste craiului celui bun și frumos, care facea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot mai tare și mult ar fi vrut ea sa-i spuna ce are pe suflet și ce o doare. Dar nu putea, trebuia sa fie muta și muta sa savarșeasca lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de langa el și se ducea în camaruța și țesea camașa dupa camașa; dar cand s-o înceapa pe a șaptea, n-a mai avut fire.

În cimitir ea știa ca sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie sa se duca chiar ea sa le culeaga; cum sa faca oare ca s-ajunga pana la ele? „Ce-i durerea degetelor pe langa chinul pe care îl îndura inima mea? se gandea ea. Trebuie sa încerc numaidecat!” Cu inima stransa ca și cum ar fi facut ceva rau, a ieșit pe furiș în gradina luminata de luna, a pornit prin aleile lungi, apoi pe strazile pustii și a ajuns la cimitir.

Un singur om o vazuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe cand toata lumea dormea. Și el se gandi ca avusese dreptate cand spusese ca nu-i lucru curat cu craiasa; era fara nici o îndoiala vrajitoare și înșelase pe crai și pe toata lumea.

Duhovnicul a spus craiului ce vazuse și ce credea el ca ar fi și, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului au curs doua lacrimi grele. În inima lui a patruns îndoiala. Noaptea s-a prefacut ca doarme, dar n-a dormit și a vazut cum Eliza s-a sculat și s-a dus încetișor în camaruța ei; și asta se întampla în fiecare noapte.

Cu fiecare zi care trecea, fața craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu înțelegea de ce și se îngrijora, dar și mai tare se îngrijora cand se gandea la frații ei. Cu lacrimi fierbinți, ea uda catifeaua și purpura craiasca. Și iata ca lucrul ei s-apropia de sfarșit; doar o camașa mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire și nici o urzica; trebuia deci sa se mai duca o data, cea din urma, la cimitir și sa culeaga niște urzici. Se gandea cu frica la drumul pana acolo, dar nu s-a lasat clintita în voința ei.

Noaptea a ieșit din palat și s-a dus, dar de data asta craiul și duhovnicul s-au luat dupa ea; au vazut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului și cand au intrat și ei au vazut cum niște vrajitoare ședeau pe o lespede de mormant. Craiul și-a întors capul în alta parte, fiindca și-a închipuit ca printre ele e și aceea care adormise aseara cu capul pe pieptul lui.

– Poporul o va judeca! a spus el și poporul a judecat-o și a osandit-o sa fie arsa pe rug.

Au luat-o pe Eliza din odaile cele frumoase și au dus-o într-o hruba neagra și umeda în care vantul intra șuierand printre gratii; în loc de catifea și matase i-au dat manunchiul de urzici ca sa-și puna capul pe ele. Camașile aspre și usturatoare pe care le țesuse i le-au dat ca sa se înveseleasca, dar nimic n-ar fi putut sa-i fie mai drag decat ele și ea a început iar sa lucreze ca sa le ispraveasca. Afara, copiii de pe ulița cantau cantece în care își bateau joc de dansa și nimeni nu-i spunea o vorba de mangaiere.

Spre seara iata ca la gratii s-a auzit un falfait de aripi; era fratele cel mai mic; aflase unde era sora-sa și venise s-o vada. Ea a început sa planga de bucurie, deși se gandea ca noaptea asta avea sa fie cea din urma pe care o mai avea de trait. Dar bine cel puțin ca erau camașile aproape gata și frații ei erau aici!

Duhovnicul a venit sa stea în ceasul din urma cu dansa, fiindca așa fagaduise craiului; dar ea a clatinat din cap și l-a rugat din ochi sa plece. Noaptea asta voia sa-și ispraveasca lucrul, ca daca nu-l ispravea, atunci toate fusesera degeaba, necazurile, lacrimile și nopțile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunandu-i vorbe aspre. Eliza însa știa ca era nevinovata și nu s-a sinchisit de vorbele lui și s-a pus sa lucreze.

Șoriceii umblau repede încoace și încolo și îi aduceau urzicile la picioare, ca s-o ajute și ei cat de cat. La fereastra a venit o pasare și i-a cantat toata noaptea tot cantece vesele, ca s-o îmbarbateze.

Cu vreun ceas înainte de rasaritul soarelui, cei unsprezece frați au venit la poarta palatului și au cerut sa fie duși în fața craiului. Li s-a raspuns ca nu se poate, e noapte, craiul doarme și nu vrea sa fie trezit. S-au rugat, au amenințat, a venit straja, a ieșit și craiul și a întrebat ce este; dar tocmai atunci a rasarit soarele și pe cei unsprezece frați nu i-a mai vazut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede.

La poarta orașului se adunase lume de pe lume sa vada cum au s-o arda pe vrajitoare. O marțoaga tragea caruța în care era Eliza; o îmbracasera cu o rochie de panza de sac, parul ei cel frumos îi atarna desfacut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, buzele i se mișcau încetișor și degetele ei împleteau firele verzi de urzica. Nici chiar pe drumul catre moarte ea nu-și lasa lucrul. La picioarele ei erau zece camași, la a unsprezecea lucra acuma. Lumea radea de ea:

– Ia uite vrajitoarea cum tot șoșotește! Nu spune rugaciuni, cine știe ce vraji o fi facand! Și și-a luat și lucrul ei afurisit! Sa i-l rupem în bucați!

Și lumea s-a repezit și a vrut sa ia camașile și sa le rupa, dar deodata au venit în zbor unsprezece lebede și s-au așezat de jur împrejurul ei în caruța și au început sa dea din aripi. Lumea s-a tras înapoi speriata.

– E semn ceresc! E nevinovata! șopteau mulți, dar nu îndrazneau sa spuna cu glas tare.

Calaul a luat-o de mana, dar Eliza a aruncat cele unsprezece camași peste lebede și deodata au rasarit unsprezece prinți frumoși; numai cel mai tanar avea la un umar aripa în loc de braț, deoarece camașa lui avea numai o maneca, din pricina ca Eliza nu mai avusese timp s-o faca și pe cealalta.

– Acuma pot sa vorbesc! a spus ea. Sunt nevinovata!

Cand lumea a vazut ce s-a întamplat, s-a închinat în fața ei, dar ea a cazut leșinata în brațele fraților ei: încordarea, spaima și durerea o copleșisera.

– Da, e nevinovata! a spus fratele cel mai mare și a povestit tot ce se întamplase. În timp ce vorbea s-a raspandit o mireasma parca de mii și mii de trandafiri, fiindca fiecare lemn din rug facuse radacini și scosese ramuri. Rugul era acuma ca o tufa mare de trandafiri roșii, care toți erau înfloriți, în varf cu o floare alba și stralucitoare, care lumina ca o stea. Craiul a cules-o și a prins-o Elizei în piept. Și atunci ea s-a trezit ușoara și senina.

Toate clopotele au început sa bata singure și pasari multe au venit în stoluri; și a fost iar nunta la palat, dar o nunta cum nici un crai nu mai vazuse vreodata.