Într-un sat odata erau doi oameni pe care îi chema la fel.
Pe amandoi îi chema Klaus; unul însa avea patru cai, iar celalalt numai un cal. Ca sa-i poata deosebi unul de celalalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întamplat:
Klaus cel mic trebuia sa are toata saptamana pentru Klaus cel mare și sa-i împrumute calul pe care-l avea, pe urma Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o data pe saptamana, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic manand cinci cai! O zi întreaga, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele stralucea și toate clopotele din clopotnița chemau lumea la biserica. Oamenii erau toți gatiți de sarbatoare și se duceau cu cartea de rugaciuni subsuoara s-asculte predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mandru, încat iar pocnea din bici și striga: „Hi, caluții mei!”
– Nu trebuie sa spui așa! zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tau.
Dar cand iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita ca nu trebuie spuna așa și striga: „Hi, caluții mei!”
– Îți spun o data pentru totdeauna sa nu mai zici așa, spuse Klaus cel mare. Daca mai zici, sa știi ca-i trantesc una în cap calului tau de nu se mai scoala în vecii vecilor!
– Nu, nu mai zic așa! spuse Klaus cel mic.
Dar cand oamenii treceau pe langa el și îi dadeau buna ziua, el iar se bucura și se gandea ce bine-i ca are cinci cai la plug și pocnea din bici și striga: „Hi, caluții mei!”
– Las ca-ți dau eu ție caluți! a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan și a dat una în cap calului lui Klaus cel mic, de-a cazut jos calul și nu s-a mai sculat.
– Vai, acuma nu mai am cal, a spus Klaus cel mic și a început sa se tanguie. Apoi a jupuit calul, a pus pielea la vant, sa se usuce, a bagat-o într-un sac, a luat sacul în spate și s-a dus la targ, sa vanda pielea calului.
Pana la targ era departe și drumul trecea printr-o padure mare și întunecoasa și pe langa asta s-a mai stricat și vremea. Klaus cel mic s-a ratacit și cand a dat iar de drumul cel bun începuse sa se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca sa mai ajunga la oraș sau sa se întoarca acasa pana a nu se face noapte.
Chiar langa drum era o casa, țaraneasca; obloanele erau lasate, dar printre ele se vedea puțina lumina. „Am sa ma rog sa ma gazduiasca în noaptea asta”, se gandi Klaus cel mic și batu la ușa.
I-a deschis o femeie; dar cand a auzit ce vrea, i-a spus ca barbatu-su nu-i acasa și ca nu poate sa-l primeasca.
– Bine, am sa stau afara, a zis Klaus cel mic și femeia i-a închis ușa în nas.
În curte era un stog de fan și între stog și casa era o șura cu acoperiș de paie.
– Uite, acolo am sa stau, și-a spus Klaus cel mic cand a zarit acoperișul. Am sa dorm de minune, ca doar cocostarcul n-are sa umble pe acoperiș noaptea și sa ma ciupeasca de picioare.
Fiindca, am uitat sa va spun, pe acoperiș își avea cuibul un cocostarc.
Klaus cel mic s-a suit pe șura, s-a întins și s-a întors pe-o parte, ca sa se așeze mai bine. Obloanele de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, așa ca se vedea în casa. În odaie era pusa masa, și pe masa era vin și friptura, și un pește strașnic. Nevasta țaranului și dascalul de la biserica ședeau la masa, numai ei doi, și ea îi turna vin și el înfuleca din pește, fiindca era tocmai mancarea care-i placea lui mai mult.
– Tare aș manca și eu! se gandea Klaus cel mic și își întindea gatul ca sa vada mai bine. Pe masa mai era și o placinta grozava! Un adevarat ospaț!
Deodata auzi niște pași pe ulița și cineva intra în curte. Era barbatul care se întorcea acasa.
Era un om foarte cumsecade, atata numai ca avea o ciudațenie: nu putea sa-i sufere pe dascali. Cum zarea vreun dascal, îl apucau toate nabadaile. Chiar de aceea venise acuma dascalul la nevasta-sa, ca sa-i dea buna seara, fiindca știa ca barbatul nu-i acasa și femeia îl cinstea cum putea mai bine. Cand au auzit ca vine barbatul, s-au speriat cumplit și femeia l-a rugat pe dascal sa se bage într-o lada mare și goala, pentru ca și ea și el știau ca barbatul nu putea sa-i sufere pe dascali. Femeia a ascuns repede în cuptor bucatele cele bune și vinul, fiindca daca le-ar fi vazut barbatul desigur ca ar fi întrebat ce-i cu ele.
– Ce pacat! a oftat sus pe șura Klaus cel mic, cand a vazut cum pier toate mancarurile.
– E cineva acolo? a întrebat țaranul, s-a uitat în sus și la vazut pe Klaus cel mic. De ce stai pe acoperiș? Hai mai bine în casa.
Klaus cel mic i-a spus ca s-a ratacit și ca-l roaga sa-l gazduiasca.
– Bucuros, dar mai întai hai sa îmbucam ceva.
Femeia i-a primit foarte bine, a pus masa și le-a dat o strachina mare cu terci.
Țaranul era flamand și a început sa manance cu pofta, dar Klaus cel mic nu manca și se gandea mereu la friptura, la peștele și la placinta care erau în cuptor. Sub masa, la picioarele lui, era sacul cu pielea de cal pe care o luase cu gandul s-o vanda la targ. Terciul nu-i placea de fel. Atunci, ce i-a venit lui, a apasat sacul cu piciorul și pielea de cal, uscata cum era, a scarțait.
– Sst! a spus Klaus cel mic și pe sub masa a mai dat o data cu piciorul în sac și pielea a scarțait și mai tare.
– Da ce ai acolo, în sac? a întrebat țaranul.
– Un vrajitor, a raspuns Klaus cel mic; tocmai îmi spunea sa nu mai mancam terci, fiindca a facut el niște farmece și a umplut cuptorul de friptura, de pește și de placinta.
– I-auzi minune! a spus țaranul și repede a deschis cuptorul și înauntru erau chiar mancarurile acelea gustoase pe care el credea ca le adusese acolo cu farmece vrajitorul din sac.
Femeia n-a avut încotro și a pus îndata bucatele pe masa și Klaus și cu țaranul s-au așezat și au mancat și friptura, și pește, și placinta. Klaus cel mic a dat iar cu piciorul în sac și a scarțait.
– Ce mai spune? a întrebat țaranul.
– Spune ca a adus trei sticle de vin pentru noi și le-a pus în ungherul de langa soba.
Femeia iar n-a avut încotro și a adus vinul pe care tot ea îl ascunsese. Țaranul a baut și s-a veselit. Se gandea ca bine ar fi daca ar avea și el un vrajitor ca acela din sacul lui Klaus cel mic.
– Poate sa cheme și pe dracul? a întrebat el. Aș vrea sa-l vad și eu, ca nu l-am vazut niciodata.
– Cum sa nu poata? a spus Klaus cel mic. Vrajitorul meu poate tot ce am eu pofta. Așa-i, bre? a întrebat el și a dat cu piciorul în sac.
Pielea a scarțait iar.
– Ai auzit? Zice ca da. Dar sa știi ca dracul e urat tare, așa ca mai bine sa nu-l mai chemam.
– Mie nu mi-e frica! Dar cum e la mutra?
– Are sa se arate în chip de dascal.
– Phu! Atunci e urat de tot. Trebuie sa știi ca eu pe dascali nu pot sa-i vad în ochi, așa mi-s de urați. Dar nu face nimic, fiindca știu ca nu-i dascal, ci-i dracul, n-are sa-mi fie scarba așa de tare. Numai sa nu s-apropie prea mult de mine.
– Sa-l întreb pe vrajitor, a spus Klaus cel mic, apoi s-a aplecat și și-a lipit urechea de sac.
– Ce zice?
– Zice ca sa te duci și sa deschizi lada aceea din colț și atunci ai sa vezi pe dracul cum sta ghemuit; numai sa ții bine capacul, sa nu fuga.
– Vrei sa ma ajuți sa-l țiu? a spus țaranul și s-a dus la lada în care femeia ascunsese pe dascal; acesta ședea înauntru și nu mai putea de frica.
Țaranul a ridicat puțintel capacul și s-a uitat înauntru.
– Brr! a strigat el deodata și a sarit înapoi. Acuma l-am vazut, semana leit cu dascalul nostru. Urat mai era!
Dupa aceea s-au apucat de baut împreuna și au stat așa pana noaptea tarziu.
– Știi ce, vinde-mi-l mie pe vrajitor, a spus țaranul; cere pe el oricat! Îți dau chiar acum o banița de bani daca vrei.
– Nu, nu pot, a spus Klaus cel mic. Gandește-te numai cate foloase trag eu de pe urma vrajitorului acestuia.
Dar țaranul nu se lasa și se ruga mereu sa i-l dea lui.
– Bine, fie, a spus Klaus cel mic; ți-l dau fiindca ai fost așa de bun și m-ai gazduit. Ți-l vand pe o banița de bani, numai sa fie banița umpluta cu varf.
– Îți dau, a spus țaranul, dar sa iei și lada aceea de colo, nu vreau s-o mai vad pe-aici, te pomenești ca o fi tot înauntru.
Klaus cel mic a dat țaranului sacul cu pielea cea uscata și a luat în schimb o banița de bani bine umpluta. Țaranul i-a mai dat chiar și o caruța sa duca banii și lada.
– Ramai cu bine, a spus Klaus cel mic și a plecat cu banii și cu lada în care era dascalul.
De partea cealalta a padurii era un rau lat și adanc; apa curgea așa de repede, încat nu puteai sa înoți în susul ei. Tocmai se facuse un pod mare peste rau; Klaus cel mic s-a oprit la mijlocul podului și a spus cu glas tare, ca sa auda dascalul din lada:
– Ce-mi trebuie mie lada asta? E-așa de grea, parca ar avea pietre în ea. Ma ostenesc degeaba s-o tot car dupa mine. Mai bine s-o azvarl în apa; daca o duce apa pana la mine acasa, bine; daca nu, atata paguba!
Zicand acestea, Klaus cel mic a apucat lada cu o mana și a ridicat-o oleaca în sus, ca și cum ar fi vrut sa o arunce în apa.
– Stai, stai! a strigat dinauntru dascalul. Da-mi drumul sa ies!
– Dar ce-o mai fi și asta? a spus Klaus cel mic, prefacandu-se ca s-a speriat. Sa știi ca-i dracul! Repede cu el în apa, sa-l înec!
– Ba nu, ba nu! a spus dascalul; da-mi drumul ca îți dau o banița de bani!
– Ei, atunci e alta poveste! a spus Klaus cel mic și deschise lada.
Dascalul sari repede afara, împinse cu piciorul lada în apa, apoi se duse acasa cu Klaus cel mic și dadu acestuia o banița de bani; cu aceea pe care i-o daduse țaranul avea acuma doua banițe și caruța era încarcata numai cu bani.
– Mi-am vandut bine calul, a spus el cand a ajuns acasa și și-a rasturnat banii morman în mijlocul odaii. Klaus cel mare n-are sa mai poata de ciuda cand are sa vada ce bogat m-am facut eu numai cu un cal; dar mai bine sa nu-i spun nimic.
Și trimise pe un baiat la Klaus cel mare sa-i dea o ulcica de masurat banii.
– Ce-o fi vrand el oare sa masoare? s-a gandit Klaus cel mare și a uns fundul ulcelei pe dinauntru cu catran, ca sa se prinda pe fund din ce-avea sa masoare Klaus cel mic. Și așa s-a și întamplat; cand și-a luat ulcica înapoi, a vazut pe fundul ei trei galbeni.
– Ce sa fie oare? a spus Klaus cel mare și s-a dus repede la Klaus cel mic și l-a întrebat:
– De unde ai luat tu atația bani?
– De pe pielea de cal! Am vandut-o aseara.
– Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare.
S-a dus repede acasa, a luat un topor, a omorat cei patru cai pe care-i avea, i-a jupuit, s-a dus cu pieile la targ și a început sa strige pe uliți:
– Piei de vanzare! Piei de vanzare! Cine cumpara piei bune?
Toți ciubotarii și tabacarii au venit în graba mare și l-au întrebat cat cere pe ele.
– O banița de bani pe fiecare, a raspuns Klaus cel mare.
– Ești nebun, omule? Ce, crezi ca noi avem parale cu banița?
– Piei de vanzare! Cine cumpara piei bune? a început el iar sa strige și tuturor acelora care-l întrebau cat cere le raspundea: „O banița de bani”.
Atunci toți au spus:
– Își bate joc de noi!
Și ciubotarii și-au luat calcavurile, și tabacarii șorțurile de piele și au sarit pe Klaus cel mare și l-au luat la bataie.
– Piei de vanzare, ha? strigau alergand dupa el. Las ca-ți aratam noi piei de vanzare, te tabacim pe tine întai, ca sa ții minte!
Și Klaus cel mare abia a scapat cu fuga din mainile lor. Bataie ca asta nu mancase niciodata.
– Are sa mi-o plateasca Klaus cel mic, nici o grija, își spuse el cand ajunse acasa. Nu scapa el nepedepsit. Am sa-l omor!
Lui Klaus cel mic îi murise bunica. Cat fusese în viața, se purtase aspru cu dansul, totuși lui îi parea rau dupa ea. A pus moarta în pat și a învelit-o bine, ca sa o încalzeasca și sa vada daca nu cumva se întoarce iar la viața. Avea de gand s-o lase așa toata noaptea și el sa șada într-un ungher pe un scaun; mai facuse astfel și altadata. Și cum statea el așa pe întuneric, deodata se deschide ușa și navalește înauntru Klaus cel mare cu un topor în mana. El știa unde e patul lui Klaus cel mic; s-a repezit la pat și a izbit-o pe baba cu toporul în cap, crezand ca e Klaus cel mic.
– Așa, a spus el, acuma n-ai sa-ți mai bați joc de mine! Și s-a dus la el acasa.
– Amarnic om, a spus Klaus cel mic; voia sa ma omoare. Noroc ca bunica era moarta, ca altfel o omora el acuma.
Klaus cel mic a pus bunica-sii hainele de sarbatoare, a împrumutat un cal de la un vecin, a pus calul la caruța, a urcat-o pe bunica-sa în caruța, a așezat-o în capul oaselor și a sprijinit-o bine sa nu cada, apoi a dat bici calului și a plecat. Cand rasarea soarele, au ajuns la un han mare. Klaus cel mic a oprit calul și a intrat în han sa manance ceva. Hangiul era om cumsecade, însa cam iute la fire, parca ar fi avut în el numai piper și tutun.
– Buna dimineața, spuse el lui Klaus cel mic. Ai pornit devreme astazi.
– Da, zise Klaus cel mic, ma duc cu bunica-mea la targ; am lasat-o în caruța ca nu pot s-o aduc aici. Fii bun și du-i batranei un pahar de secarica; da sa vorbești tare cu dansa, ca nu aude bine.
– Da, da, îi duc, a spus hangiul, a turnat un pahar de secarica și l-a dus babei celei moarte, care ședea în capul oaselor în caruța.
– Uite, îți trimite nepotul un pahar de rachiu, spuse hangiul; dar moarta nici gand sa-i raspunda.
– Ai auzit? a strigat hangiul cat putea de tare. Ți-am adus un pahar de rachiu de la nepotul dumitale.
A mai strigat o data și înca o data, și fiindca ea tot nu raspundea, hangiul s-a suparat și i-a aruncat paharul în obraz; rachiul a început sa-i curga pe fața și baba a cazut pe spate, pentru ca fusese numai sprijinita, nu și legata.
– Ce-ai facut? a strigat Klaus cel mic navalind afara pe ușa și luandu-l de piept pe hangiu. Ai omorat-o pe bunica-mea! Uite ce gaura i-ai facut în frunte!
– Vai, ce nenorocire! a strigat hangiul și și-a pus mainile în cap. Numai firea mea cea iute e de vina! Draga Klaus, uite, îți dau o banița de bani și pe bunica-ta o îngrop eu și zic ca-i bunica-mea, numai sa nu spui nimic de întamplarea asta, ca altfel îmi taie capul și nu mi-ar placea deloc.
Și așa, Klaus cel mic a capatat o banița de bani și hangiul a îngropat-o pe baba și a spus tuturora ca e bunica-sa.
Klaus cel mic a dus banii acasa și-a trimis iar baiețașul la Klaus cel mare, sa-l roage sa-i dea o ulcica de masurat banițe.
– Cum așa? spuse Klaus cel mare; nu l-am omorat? Trebuie sa ma duc sa vad ce este. Și s-a dus chiar el cu ulcica la Klaus cel mic.
– Da de unde ai toți banii aștia? a întrebat el holband ochii de mirare cand a vazut atata banet.
– Pe bunica-mea ai omorat-o, nu pe mine! a spus Klaus cel mic. Am vandut-o și am luat pe ea o banița de bani.
– Bune parale ai luat! a spus Klaus cel mare. S-a dus degraba acasa, a omorat-o pe bunica-sa, a pus-o în caruța, s-a dus la targ la spițerie și a întrebat pe spițer daca nu cumpara un om mort.
– Cine-i mortul și de unde îl ai? a întrebat spițerul.
– E bunica-mea! a spus Klaus cel mare. Am omorat-o ca s-o vand și sa iau pe ea o banița de bani.
– Pesemne ca nu ești în toate mințile, a spus spițerul. Sa nu mai spui una ca asta, ca poți s-o pațești rau de tot.
Și spițerul i-a mai spus lui Klaus cel mare ca e o nelegiuire ce-a facut, ca-i un ticalos și ca are sa fie pedepsit. Klaus cel mare s-a speriat și a sarit drept în caruța, a dat bici cailor și a plecat acasa. Spițerul și toți care erau pe-acolo au crezut ca e nebun și de aceea l-au lasat în pace.
„Ai sa-mi platești tu asta cu varf și îndesat, a spus Klaus cel mare în gand lui Klaus cel mic; ai sa vezi tu ce pațești!” Cum a ajuns acasa, a luat un sac, cel mai mare pe care-l avea, s-a dus la Klaus cel mic și i-a spus:
– Iar ți-ai batut joc de mine și m-ai pacalit; întai mi-am omorat caii, pe urma am omorat-o pe bunica-mea; asta numai din vina ta; da de acuma s-a ispravit, n-ai sa ma mai pacalești.
Și l-a luat pe Klaus cel mic de chica și l-a bagat în sac, l-a pus în spate și i-a spus:
– Acuma ma duc sa te înec.
Pana la rau era departe și Klaus cel mic nu era chiar așa de ușor. Drumul trecea pe langa biserica. S-auzea orga și oamenii care cantau în cor. Klaus cel mare s-a oprit și a pus jos, langa ușa bisericii, sacul cu Klaus cel mic, gandindu-se ca ar fi bine sa intre în biserica, s-asculte puțin slujba și dupa aceea sa plece mai departe; Klaus cel mic nu putea sa iasa din sac și toata lumea era la biserica. Klaus cel mare a lasat sacul la ușa și a intrat.
– Ah! Doamne, doamne! ofta în sac Klaus cel mic și se tot sucea și învartea, dar nu putea sa dezlege sacul. În vremea asta iata ca trece pe acolo un vacar batran cu parul alb și cu un toiag în mana, și care mana din urma o cireada de vite; vitele dadura peste sacul în care era Klaus cel mic și îl împinsera.
– Vai! Doamne, a oftat Klaus cel mic; așa de tanar și trebuie sa ma duc pe lumea cealalta!
– Și eu așa de batran! a spus vacarul, și tot nu mai ajung sa ma duc!
– Dezleaga sacul, a strigat Klaus cel mic. Baga-te în locul meu și ajungi repede pe lumea cealalta.
– Cum sa nu, bucuros, a spus vacarul. A dezlegat sacul și Klaus cel mic a ieșit repede din sac.
– Vezi de cireada! a spus moșneagul, apoi s-a bagat în sac, iar Klaus cel mic a legat sacul și a plecat cu cireada.
Nu mult dupa aceea a ieșit și Klaus cel mare din biserica. A luat sacul iar în spate, dar acum i se parea ca nu mai era așa de greu și chiar așa și era, fiindca moșneagul era pe jumatate mai ușor decat Klaus cel mic.
– Ia uite ce ușor s-a facut! Sa știi ca-i așa, pentru ca m-am dus la biserica.
Și Klaus cel mare s-a dus la rau, a aruncat în apa sacul cu vacarul cel batran și a strigat în urma lui, crezand ca e Klaus cel mic:
– Ei, de-acuma n-ai sa-ți mai bați joc de mine! Și a luat o înapoi spre casa. Dar cand a ajuns la o rascruce, iata ca se întalnește cu Klaus cel mic, care își mana din urma cireada.
– Ce-i asta? a întrebat Klaus cel mare. Cum? Nu te-am înecat?
– Ba da, a spus Klaus cel mic; m-ai aruncat adineauri în apa.
– Da atunci de unde ai capatat vitele astea așa de frumoase?
– Sunt vite de apa, a zis Klaus cel mic. Sa-ți spun toata povestea și sa-ți mulțumesc ca m-ai înecat, fiindca daca nu ma înecai, nu ma îmbogațeam. Mare spaima am tras cand m-ai aruncat în apa; îmi vajaia vantul pe la urechi și apa era rece. M-am dus repede la fund, dar nu m-am lovit, pentru ca pe fundul apei e o iarba deasa și moale. Cum am ajuns s-a și dezlegat sacul și am vazut în fața mea o fata frumoasa, în straie albe și cu cununa verde pe cap. M-a luat de mana și mi-a spus: „Bine ai venit, Klaus cel mic! Uite, îți dau cateva vite; pe drum mai încolo, cale de-o poșta de aici, este o cireada întreaga, ți-o dau și pe aceea”.
De-abia atunci am vazut ca raul era un drum pe care umblau toți acei care locuiesc în mare. Vin de la mare pe fundul apei și merg pana departe înauntrul țarii, pana acolo unde se ispravește raul. Și pe fundul apei sunt numai flori frumoase și o iarba verde și deasa, de ți-i mai mare dragul; și peștii îmi lunecau pe la urechi așa cum zboara aici pasarile prin vazduh. Și oamenii acolo sunt chipeși, și vitele grase și frumoase.
– Da de ce te-ai urcat iar sus la noi? a întrebat Klaus cel mare. Daca-i așa de frumos acolo, eu nu m-aș mai fi întors.
– Uite de ce, a raspuns Klaus cel mic; fata aceea din apa mi-a zis ca cireada era pe drum la departare de-o poșta. Ea cand a zis drum, a înțeles albia raului, ca de vreun alt drum habar n-avea. Acuma, ce m-am gandit eu, raul are o mulțime de cotituri și daca mergi pe fundul lui ocolești; atunci mai bine ma urc iar sus și o iau de-a dreptul, tai din drum o jumatate de poșta și ajung mai repede pana la cireada.
– Ești om norocos! a spus Klaus cel mare. Da ia spune, oare daca m-arunc în apa nu pot sa m-aleg și eu cu niscai vite?
– Ba da, cum sa nu! a zis Klaus cel mic. Numai ca nu te pot duce în sac la rau ca ești prea greu. Mai bine hai pana acolo, te bag în sac și te arunc în apa.
– Îți mulțumesc, a spus Klaus cel mare. Dar sa știi ca daca n-oi capata și eu ca tine vite de apa, apoi îți dau o bataie sa ma ții minte!
– Sa n-ai nici o grija, ai sa capeți vite cate vrei! Și s-au dus amandoi la rau. Cand vitele au zarit apa, cum erau însetate s-au repezit la rau sa bea.
– Ia uite cum se reped, a spus Klaus cel mic. Vor sa se duca iar la fund.
– Hai, ajuta-ma sa intru în sac, a zis Klaus cel mare, ca daca nu, te iau la bataie!
Și s-a bagat în sacul cel mare care fusese așezat de-a curmezișul pe spinarea unui taur.
– Pune și un bolovan, ca sa ma scufund mai repede, a mai spus Klaus cel mare. Mi-e teama ca altfel nu ajung la fund.
– Pun, pun, a spus Klaus cel mic, a bagat în sac și un bolovan zdravan, a legat bine sacul și l-a împins cu piciorul. Buf!
Klaus cel mare a cazut în apa și într-o clipa a și ajuns la fund.
– Tare ma tem ca n-are sa gaseasca nici o vita, dar ce sai fac, el a vrut, nu eu! a zis Klaus cel mic și s-a dus acasa cu cireada.