Între țaranii fruntași care au luat parte, împreuna cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țarii la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ion Roata, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țaranii romani de pretutindeni. Numai atata, ca moș Ion Roata, dupa cate vazuse și dupa cate pațise el în viața sa, nu prea punea temei pe vorbele boierești și avea gadilici la limba, adica spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cand îl scormolea ceva la inima. Așa e țaranul: nu prea știe multe. Și moș Ion Roata, fiind țaran, cum v-am spus, deși se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzatori în sufletul sau.
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toata mana: și mai mari, și mai mici; și mai batrani, și mai tineri; și mai învațați, și mai neînvațați, cum îi apucase timpul. Între acești din urma erau de-alde batranul Alecu Forascu, poreclit și Tololoiu, Grigore Cuza și alți cațiva de-alde aceștia, care, ținandu-se de obiceiurile stramoșești, în toate sarbatorile ascultau cu evlavie slujba bisericeasca de la început pana la sfarșit, cantand și citind la strana de-a valma cu dascalii și preoții bisericii; iar la zile mari, ca sa le ticneasca veselia, împarțeau bucațica de paine cu orfanii, cu vaduvele și cu alți nevoiași, cum apucara din parinți. Atata-i ajungea capul, atata faceau și ei pe vremea lor, Dumnezeu sa-i ierte și sa-i odihneasca, unde-or fi acolo, ca buna inima mai aveau!
Dar sa ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunarile de felul acestora, se facea vorba multa; și era lucru firesc sa se faca, fiind în lupta timpul de fața cu cel trecut, pentru cea mai dreapta cauza a neamului romanesc: Unirea, sfanta Unire!
Boierii cei mai tineri, crescuți de mici în strainatate, numai cu franțuzeasca și nemțeasca, erau cartitori asupra trecutului și cei mai guralivi totodata. Vorba, portul și apucaturile batranești nu le mai veneau la socoteala. Și din aceasta pricina, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei batrani: rugini învechite, ișlicari, strigoi și cate le mai venea în minte, dupa cum le era și creșterea; da, învațați nu-s?
Nu-i vorba ca și natangia unor batrani era mare. Uneori, cand se maniau, dadeau și ei tinerilor cate-un ibrișin pe la nas, numindu-i: bonjuriști, duelgii, pantalonari, oameni smintiți la minte și ciocoi înfumurați, lepadați de lege, stricatori de limba și de obiceiuri. În așa împoncișare de idei se aflau boierii batrani cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate ca și unii și alții erau pentru „Unire”. Numai atata, ca batranii voiau „Unire” cu tocmala, iar tinerii „Unire” fara socoteala, cum s-a și facut.
Toate ca toatele, dar mare lupta aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forascu, care, una-doua, îi tolocanea, mustrandu-i: ba ca nu vorbesc drept romanește, cum vorbeau parinții lor, ci au corchezit graiul stramoșesc, de nu-i mai înțelege nimene; ba ca „umblați cu șurubele, sa ne trageți butucul”; ba ca „face omul cu cineva o tovarașie cat de mica, și tot urmeaza învoiala între parți, iar nu așa cu ochii închiși”, caci, „daca n-ai carte, n-ai parte”, scurta socoteala; ba ca, „de cand cu strainatatea, v-ați înstrainat și legea, și limba, și inima, și chiar dragostea satenilor; și dupa nepasarea și risipa ce o facem, zvarlind banul pe lucruri de nimica, puțin mai avem de înstrainat, și nu-i departe vremea aceea, pe cat vad eu. Întrebați pe bieții nemernici de sateni, sa spuie ei daca mai cunosc cine le e stapan. Au ramas ca niște caini ai nimanui, sarmanii oameni! Cine se scoala mai dimineața, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopsește și-i țuhaiește mai rau decat pe vite! Ciocoismul și strainii sa traiasca, și las pe danșii, ca ne scot ei la covrigi!” Ba ca „vai de țara care ajunge s-o puie copiii la cale”; ba ca „vorba multa, saracia omului”, și, daca li-i treaba de-așa, faca ei ce-or ști, ca el mai bine se duce acasa, ca-i ploua caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele, din pricina slugilor, carora puțin le pasa de munca stapanului; și cate și mai cate nazdravanii de-alde aceste. Las pe batrani sa te descante și sa te judece ei, în legea lor, ca nu-ți mai trebuie alt popa… Și iaca așa cu de-alde cuconul Alecu Forascu.
Acum vine alta la rand. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca și moș Ion Roata sare cu gura:
– Aveți bunatate de vorbiți mai moldovenește, cucoane, sa ne dumerim și noi; caci eu, unul, drept va spun, ca nu pricep nimica, pacatele mele!
Un oarecare boier întampina atunci pe moș Ion Roata, zicandu-i cu glas poruncitor și rautacios:
– Dar ce nevoie mare este sa înțelegi tu, mojicule? Taca-ți leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasa, și helbet! nu ți-a lua nime din spate ce știu eu… Auzi obraznicie! Tu… cu optzeci de mii de falci de moșie, și el un ghiorlan c-un petic de pamant, și uite ce gura face alaturea cu mine!
Moș Ion Roata, simțindu-se lovit pana în suflet, raspunde atunci cu glas plangator:
– Dar bine, cucoane, daca nu v-a fost cu placere sa picepem și noi cate ceva din cele ce spuneți dumneavoastra, de ce ne-ați mai adus aici sa va bateți joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic ești, megieș îmi ești, ca razeș ce ma gasesc, și știu bine ca n-are sa-mi fie moale cand m-oi întoarce acasa, unde ma așteapta nevoile. Dar sa nu va fie cu suparare, ia, palmele aceste țaranești ale noastre, strapunse de palamida și pline de bataturi, cum le vedeți, va țin pe d-neavoastra deatata amar de vreme și va fac sa huzuriți de bine. Și mai mult decat atata: orice venetic, în țara asta, este oploșit de dumneavoastra, și-l priviți cu nepasare cum ne suge sangele, și taceți și-l îmbrațișați! Numai noi, vite de munca, va suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani și din dobitoci nu ne mai scoateți! Dumnezeu sa ne ierte, și sa ne iertați și dumneavoastra, cucoane, dar cu adevarat așa este: v-ați deprins a lua focul totdeauna cu mainile noastre cele mojicești… și tot noi cei horopsiți!
– Sfant sa-ți fie rostul, moș Ioane, ca ai vorbit din durere, raspunse atunci cuconul Alecu Forascu; și sunt fericit ca stai alaturea cu mine. Decat un bonjurist c-o mana de învațatura, mai bine un țaran cu un car de minte!
La aceste vorbe, mulți dintre boieri s-au simțit atinși; cel cu pricina… a ramas ca oparit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mana prietenește cu moș Ion Roata.
În sfarșit, dupa multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviințat „Unirea”, și apoi deputații s-au întors fiecare pe la vetrele lor.
Peste cațiva ani dupa aceasta, trecand Cuza-voda spre București, a poposit la Agiud, unde l-a întampinat o mulțime de lume, ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treaba, fara treaba, iaca se zarește o hartie falfaind pe deasupra capetelor mulțimii, în varful unei prajini. Cuza-voda, înțelegand ca trebuie sa fie vrun suflet necajit, face semn sa i se deschida calea. Și, cand colo, un țaran batran cade în genunchi dinaintea domnitorului, sarutandu-i mana, cu lacrimile în ochi, și dandu-i o hartie scrisa pe toate fețele.
– He, he! moș Ion Roata, prietenul și tovarașul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negandit! Ridica-te, moș Ioane, și spune-mi, fara sfiala, ce durere ai. Ți-a facut cineva vrun neajuns?
Moș Ion Roata, vazand ca, dupa atația ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza și ca l-a primit cu atata bunatate, a început a plange cu hohot și a-l ruga sa-i citeasca hartia.
Voda, fiind gata de plecare și vazand ca hartia lui moș Roata cuprinde multa polologhie, zise cu blandețe:
– Spune, moș Ioane, din gura ce ai de spus, ca mai bine am sa înțeleg!
Atunci moș Roata, venindu-și în sine, începe a se jelui cum urmeaza:
– Luminarea-voastra! De cand cu pacatul cel de „ad-hoc”, n-am mai avut zi buna cu megieșul meu cel puternic, stapanul unei moșii foarte mari, pe care-l cunoști maria-ta. N-am gandit, nenorocitul de mine, ca dumnealui, un boier așa de mare, putred de bogat și cu învațatura, sa-și puna mintea cu unul ca mine, de la niște vorbe nesocotite ce le-am zis și eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu sa-i dea sanatate și bine, dar amarnic m-a lovit în avere și în cinste! Crede, maria-ta, ca nici eu n-am fost așa de sec, între cei de-o seama cu mine. Dar, de cum am ajuns acasa, goana și prigoana pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.
Întai și-ntai, a pus înadins pe feciorii boierești sa-mi caute pricina și sa ma aduca la sapa de lemn. Și aceștia, ca oameni fara judecata și pizmași, faceau toate chipurile satanicești, sau ei de-a dreptul, sau prin alții, cum sa dea vitișoarele mele macar de-un pas pe moșia boiereasca; ș-apoi, sub cuvant ca au facut stricaciune, sa mi le poata ucide fara nici o cruțare! Și astazi împușca-i porcii; maine, vacile și boii; poimaine, caișorii; în alta zi ie-i oile dinapoi cu gramada și du-le la curte. Îți poți închipui, maria-ta, ce urgie grozava era pe capul meu!
Vazand eu de la o vreme ca nu mai înceteaza cu jafurile, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boier sa ma jeluiesc. Și boierul, în loc de un cuvant bun, m-a scuipat drept în obraz, de fața cu slugile sale și cu alți oameni ce se aflau atunci la curte, încat am crezut ca a cazut cerul pe mine de rușine! Ba înca m-a și amenințat ca alta data, de mi-a mai calca piciorul în ograda boiereasca, are sa porunceasca sa ma întinda la scara și sa ma bata cu biciul! Și cu randuiala asta, maria-ta, în cațiva ani de zile m-a calicit cu desavarșire, și mi-a ridicat și cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Cuza-voda a stat neclintit și s-a uitat ținta la moș Ion Roata, cat a vorbit el. Și cand a ispravit vorba, voda i-a pus doua fișicuri de napoleoni în mana, zicandu-i cu bunatate:
– Ține, moș Ioane, acest mic dar de la mine, și întampina-ți nevoia, de azi pe maine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasa-l în judecata lui Dumnezeu, caci „El nu bate cu ciomagul”.
Lui moș Ion Roata i se umplura din nou ochii de lacrimi, și, sarutand mana lui voda, ca semn de mulțumire, zice oftand:
– Dar cu rușinea ce mi-a facut, cum ramane, maria-ta?
– Cu rușinea, iaca așa ramane, moș Ioane, zise Cuza-voda, sarutandu-l pe un obraz și pe altul, în fața mulțimii adunate acolo. Du-te și spune satenilor dumitale, moș Ioane, ca, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sarutat domnitorul țarii și ți-a șters rușinea.