A fost odata un fecior de boier mare, și dupa ce cutreierase țarile, razbatand prin toate unghiurile, se întorcea la moșia sa. Și trecand printr-o canepiște, vazu trei fete ce munceau la canepa. El își cauta de drum în treaba lui, fara sa ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. Cand ajunse la urechile lui niște vorbe ce-l trezi, caci era dus pe ganduri. Se întoarse la fete și le întreba:
– Ce ați zis, fetelor?
– De m-ar lua pe mine feciorul ala de boier ce trece p-aci, eu i-aș îmbraca curtea cu un fus, zisese fata cea mai mare.
– De m-ar lua pe mine feciorul ala de boier ce trece p-aci, eu i-aș satura curtea cu o pita, zisese fata cea mijlocie.
– De m-ar lua pe mine feciorul ala de boier ce trece p-aci, eu i-aș face doi feți-logofeți cu totul și cu totul de aur, zisese fata cea mica.
Dupa ce îi spusesera fetele ce zisesera, el statu de se socoti gandindu-se: ma, ca ce sa fie asta? Apoi dupa ce se mai razgandi, zise fetei celei mici:
– Fetico, mie îmi placu vorbele tale mai mult decat ale surorilor tale. Daca vrei sa mergi cu mine, eu te iau de soție, numai sa-ți ții cuvantul.
Și cum sa nu fi voit fata; caci era un brad de flacau, chipeș și dragalaș, nu gluma.
Fata se roși la fața ca un bujor; apoi, dupa ce mai statu nițel la chibzuiri, întinse mana și îi zise:
– Ai, sa fie bine. Daca tu vei fi orandul meu, nu scap eu de tine, nici tu de mine, macar de s-ar pune nu știu cine și cruciș și curmeziș.
Feciorul de boier lua fata și se duse cu dansa la moșiile lui. Acolo avea el niște palaturi cum nu mai vazuse ea. Se cununara, facand o nunta de se dusese vestea în șapte țari, și facura tot ce trebuia pentru rostul casatoriei lor.
Nu trecu mult și fata ramase grea și ea ca toata lumea. Cand auzi feciorul de boier una ca asta, nu mai putu de bucurie, și porunci numaidecat sa-i faca un leagan numai de matase, în care sa-și puie copiii.
Feciorul de boier, cand își aduse acasa nevasta, îi dete, pentru trebuințele ei, o fata a unei bahnițe de țiganca ce-și ținea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stapanii. Procleta de cioara cum vazu fata, îi puse gand rau.
Cand sosi ceasul nașterei, fiul de boier nu era acasa, ci dus într-ale sale. Doamna casei trimise pe țiganca sa aduca o moașa. Ea aduse pe muma-sa. Aceasta, cum veni, îi zise:
– Milostiva noastra doamna, manca-ți-ași ochișorii, la noi p-aci este obicei ca doamnele cand are sa nasca, sa se suie în pod și moașa sa stea cu ciurul la ușa podului și așa sa faca.
Doamna îi raspunse:
– Bine, bunico; daca așa va este obiceiul p-aci, așa sa facem.
Ea, biet, nevinovata cum era, nici prin gand nu-i plesnea ca întru aceasta era o viclenie din cele mai spurcate. Ea se știa curata la inima. Facuse tuturor bine. Nu se aștepta, deci, ca cineva sa aiba macar o umbra de cugete pangarite pentru dansa.
Ea crezu. Și suindu-se în pod, facu, cum zisese, doi feți-logofeți cu totului, totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. Cum vazu copilașii așa de frumoși, gașperița de cioara, ce sa faca ca sa ponoseasca pe doamna sa? Se duse numaidecat și îngropa copilașii în baligarul de la grajd, și luand doi caței de la o cațea ce fatase de curand, îi arata doamnei sale, zicandu-i:
– Iata, stapana, ce facuși dumneata.
– Cum se poate una ca asta? îi raspunse doamna.
Și pangara de cioara începu a se ciorovoi cu doamna sa. Ba, c-o fi; ba, ca n-o fi.
Între acestea iata ca sosi și fiul de boier. Țiganca îi ieși înainte, și aratandu-i ciurul cu cațeii, îi zise:
– Iata ce pricopseala îți facu nevasta ce ți-ai ales. Bine ca ți-a dat Dumnezeu în gand sa-i aduci o credincioasa ca mine, care sa fie pe langa dansa, caci altminteri, cine știe cum era sa te îmbrobodeasca și sa-și raza de dumneata.
Se manie fiul de boier cand vazu o astfel de batjocura, și ca sa o pedepseasca, lua de soție pe țiganca, iara pe fosta lui nevasta o facu slujnica.
Biata femeie vazu bine nedreptatea ce i se facu: dara neavand încotro, tacu și rabda cu nadejdea în Dumnezeu ca-și va revarsa mila lui asupra ei, și va da odata, odata, la iveala nevinovația sa.
Și mai trecand catava vreme, iata, mare, ca rasari din baligarul unde fusesera îngropați copiii doi meri. Coaja acestor meri era suflata cu aur, de lucea ca ziua, cand noaptea era întuneric bezna. Ei creșteau într-o zi ca într-un an, și dupa puțin se facura mari.
Țiganca, care știa blestemația ce facuse, se temu, vazand frumusețea merilor, și zise barbatului ei, tatal copiilor rapuși de dansa:
– Ma, mie mi-a venit așa sa te îndemn a taia merii aia ce cresc langa grajd, și din ei sa faci, din doi, doua scanduri la pat, ca tot ne lipsesc cateva scanduri.
– Bine, fa, raspunse fiul de boier, cum sa taiem noi a mandrețe de meri? Nu, vezi, tu, ca sunt de poveste? Cine mai are asemenea meri?
– Fie, mie mi-a venit așa, ca sa-i tai; ca tu de nu-i vei taia, eu nu mai mananc paine și sare cu tine pe un taler.
Și neputandu-se cotorosi de dansa, fiul de boier puse de taie merii și facu dintr-înșii scanduri, le puse la pat și se culcara pe dansele.
Peste noapte țiganca auzi cum vorbea scandurile.
– Dado, zicea una, caci copiii era un baiat și o fata, dado, zise baiatul, greu ți-e ție?
– Greu, raspunse fata, caci este pagana pe mine. Dara ție, greu îți este?
– Mie nu-mi este greu, zise baiatul, ca este tata pe mine.
Cum pricepu țiganca ca vorbele scandurilor o vor duce la pierzare, de le va auzi fiul de boier, nu mai dete nici pic de somn în genele ei pana dimineața.
– Barbate, îi zise blestemata de cioropina, cum se lumina de ziua, sa tai scandurile alea de le-am pus ieri la pat; caci am visat niște vise urate asta noapte.
– Bine, fa, îi raspunse el, cum sa taiem ale scanduri așa de frumoase?
– Eu nu știu; tu daca nu le vei taia, eu ma duc și ma dau de rapa.
Ca sa scape de cara ei, fiul de boier puse de taie scandurile, facandu-le țandari marunte. Iara spurcata astupa toate gaurelele casei și puse scandurile pe foc de arsera. Totuși doua scanteioare se strecura pe coș și picara în gradina. În locul unde cazura acele scantei, rasari îndata doua steble de busuioc. Boierul avea un mielușel ce creștea și el prin curtea lui; acesta scapand în gradina, manca busuiocul, și îndata i se auri lana. Și așa de frumos se facu mielul, încat nu se mai gasea pe lume un altul așa de frumos ca acesta.
Crapa fierea într-însa de necaz cand vazu mielul; caci țiganca pricepu ca acesta nu era lucru curat pentru dansa. Și dupa ce mai trecu catinica vreme, zise barbatului ei, cand îl vazu cam cu voie buna:
– Cum aș mai manca carne din mielul ala al nostru!
– Nici sa te gandești la una ca asta, ca mie mi-este drag, îi raspunse fiul de boier.
Vazu țiganca ca de asta data nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie.
Se facu bolnava. O saptamana încheiata își chinui barbatul cu gemetele ei. Într-o noapte se facu ca rasare din somn; și daca o întreba barbatu-sau, ca ce i s-a întamplat, ea îi raspunse:
– Am visat ca unde venise o descantatoreasa și unde îmi zicea ca daca voi sa ma fac sanatoasa, sa cer de la tine sa tai mielul ala al nostru și sa-i mananc drobul.
– Fugi d-acolo, nevasta, îi raspunse el, ce stai tu de vorbești? Unde s-a mai vazut pe lume un miel așa de frumos? Cum sa-l taiem? Mai bine sa aducem pe toți vracii sa-ți dea leacuri care sa te faca sanatoasa.
– Leacul meu asta este, îi mai zise ea. Daca nu vrei sa tai mielul, înțeleg ca tu vrei sa mor eu.
Și, neavand încotro, fiul de boier puse de taie mielul și-l dete la bucatarie sa-l gateasca.
Gașperița se duse îndata în bucatarie și puse la cale ce sa se faca cu mielul, ca sa nu mai ramaie nimic din el. Trimise mațele la parau, cu o credincioasa d-ale ei, ca sa le spele, dupa ce numara pana și cel mai mic mațișor, și-i spuse ca va plati cu capul ei de va pierde vreun crampei din ele. Credincioasa bahniței, spalandu-le la parau, nu știu cum facu și rupse un capatai. De frica, îl dete pe garla.
Dupa aceea se întoarse acasa, aduse toate mațele și le dete iarași la numar.
A doua zi ducandu-se fosta soție a boierului la parau cu cofa sa aduca apa, se uita la vale pe rau și vazu acolo pe un damb doi copilași, jucandu-se cu doua mere de aur, de lucea pamantul, și ramase acolo pana seara uitandu-se cu jind la danșii, caci ei îi da în gand ca poate sa fie copiii dansei.
Întorcandu-se acasa, o lua spurcata de cioroaica la batai.
Dara ea zise:
– Nu ma mai bate, stapana, ca ce-mi vazura ochii, o saptamana sa te tot uiți, și tot nu te îndestulezi.
Daca auzi așa, se duse și cioroaica, și în adevar ca și ea se uitase acolo privind la copilași. Și cum și-ar aduce aminte oare a se departa, cand vedea așa frumusețe nemaiauzita? Se jucau copiii și se zbenguiau, de-ți era draga lumea sa privești la danșii.
Înțepenise împielițata, zgaindu-se cu ochii acolo. Și venind mama copiilor și trezind-o din buimaceala în care cazuse:
– Vezi, stapana, nu-ți spuneam eu ca nu te poți îndestula de o așa frumusețe, de te-ai uita nu știu cat?
Procleta le puse gand rau, și tot planuia, cum ar face ca sa-i rapuie.
Într-acestea venea lume dupa lume de se uita la danșii. Din toți privitorii o baba batrana, mai priceputa, dorind și ea sa-i aiba de feți ai ei, ducandu-se acasa, aduse cu dansa o furca mica și un toiegel. Cu acestea se duse în marginea raului și, aratandu-le aceste unelte, îi striga cu un grai duios.
Cum vazura copiii aceste lucruri, odata se repezira la dansele; și fata puse mana pe furca, iar baiatul pe toiag.
Luandu-i baba cu sine, îi îmbraca cu niște zdrențe și îi duse acasa la dansa.
Nu trecu mult dupa aceasta, și boierul facu claca, adunand pe toți copiii și fetele din sat ca sa înșire margaritare. Se duse și baba cu copiii ei.
Acolo, la șezatoare, unde se stransera toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier.
El se întamplase în acea zi sa fie cu voie buna, și zise:
– Știți ce? copii! Decat sa flecariți la glume și la cate nagode toate, mai bine spuneți-va fiecare basmul sau.
Toți într-o glasuire priimira de buna cugetarea boierului. Și spusesera unii, una; alții, alta; pana ce veni și randul copiilor babei, ca sa-și spuie și ei basmul lor. Dara ei sfiicioși, cum îi lasase pe ei Dumnezeu, raspunsera:
– Apoi, de, boierule, noi ce sa spunem? ca nu știm nici un basm.
– De! nu va mai fandosiți acum. Spuneți și voi, ia, ce v-ați pricepe.
Atunci baiatul începu:
– „A fost odata trei fete cari munceau în canepiște, înșir-te margaritari; și trecand p-acolo un fecior de boier mare, înșir-te margaritari.
Fata cea mai mare zise:”De m-ar lua pe mine de soție feciorul ala de boier, eu i-aș îmbraca curtea cu un fus.” Înșir-te margaritari.
Fata cea mijlocie zise:”De m-ar lua pe mine de soție feciorul ala de boier ce trece p-aci, eu i-aș satura curtea cu o pita.” Înșir-te margaritari.
Fata cea mai mica zise și ea:”De m-ar lua pe mine de soție feciorul ala de boier, eu i-aș face doi feți-logofeți cu totul și cu totul de aur.” Înșir-te margaritari.
Feciorul de boier lua de soție pe fata cea mai mica și, daca o duse acasa, îi dete spre slujba pe fata unei țigance.”
Afurisita de țiganca cum auzi începutul unei astfel de basm prinse a zice:
Un taciune,
Ș-un carbune,
Taci, baiete, nu mai spune.
Iara boierul zise și el:
Un carbune,
Ș-un taciune,
Spune, baiete, spune.
Baiatul începu iarași:
– „Mai trecu ce mai trecu și soția boierului ramase grea. Cand fu la ceasul nașterii, boierul nu era acasa. Soția lui trimise pe țiganca sa-i aduca o moașa; și ea aduse pe ma-sa. Înșir-te margaritari.
Bahnița de ma-sa daca veni zise ca pe la danșii p-acolea este obiceiul ca doamnele cand nasc sa se suie în pod și moașa sa stea la ușa podului cu ciurul. Doamna crezu. Se urca în pod și nascu doi feți-logofeți cu totului, totului de aur. Înșir-te margaritari.
Cioroaica cum vazu minunea asta, se duse de îngropa copilașii în baligarul de la grajd, și puse în ciur doi caței fatați de curand, pe care îi arata boierului, spuindu-i ca astfel de odrasle i-a nascut soția. Înșir-te margaritari.
Boierul se manie pe soția sa, și o pedepsi, facand-o slujnica țigancei, iara pe țiganca o lua de soție. Din baligar crescu doi meri cu coaja de aur. Țiganca, cum îi vazu, se ținu de cara boierului ca sa-i taie și sa-i faca scanduri de pat. Peste noapte cand se sculara, scandura de sub boier zise:”Dado, greu ți-e ție?””Greu, ca este pagana pe mine, dara ție greu ți-e?””Mie nu-mi este greu, ca este tata pe mine.” Înșir-te margaritari.
Țiganca iara sari cu vorba:
Un taciune,
Ș-un carbune,
Taci, baiete, nu mai spune.
Dara boierul sari, și zise și el:
Un taciune,
Ș-un carbune,
Spune, baiete, spune.
Baiatul începu:
– „Atunci bahnița, care auzise ce vorbise scandurile, starui cu dinadinsul la barbat-sau, pana ce taie scandurile. Ea le facu țandari și le puse pe foc. Doua scanteioare sarira pe coș și cazura în gradina. Din aceste scanteioare, rasarira doua steble de busuioc. Boierul avea un mielușel; el scapa în gradina și manca din acest busuioc. Îndata i se auri lana. Înșir-te margaritari.
Cum vazu cioropina și aceasta minune, se prefacu ca e bolnava și ceru de la barbatu-sau sa-i taie mielul, ca se va însanatoși de va manca din el. Acesta se împotrivi. Ea starui. Și ca sa scape de gara-mara, ca nu-i mai tacea fleoanca, puse de-l taie. Înșir-te margaritari.
Țiganca trimise pe o credincioasa a ei cu mațele mielului sa le spele la rau; și ca sa nu lipseasca nici un mațișor, i le dete pe numar. Credincioasa spalandu-le, se rupse un crampeiaș și-l dete pe rau. El se opri pe un prund, și noi ieșiram de acolo. Înșir-te margaritari.”
Și, o minune! Margaritarul se înșira de la sine, fara ca copiii sa fi pus mana pe dansul.
Afurisita de țiganca tot mereu le zicea, caci vedea ea unde are sa ajunga treaba:
Un taciune,
Ș-un carbune,
Taci, baiete, nu mai spune.
Boierul însa, caruia parca i se racorea inima cand auzea spusele baiatului, îi da ghes, zicandu-i:
Un taciune.
Ș-un carbune,
Spune, baiete, spune.
–”De acolo ne lua o baba și ne duse la casa ei, unde ne crește ca pe copiii ei. Boierul, stapanul acestei moșii, facu o șezatoare, și veniram și noi, și iacata-ne, teferi cum ne-a nascut muica. Înșir-te margaritari.”
Toți cei de fața ramasesera cu ochii bleojdiți la copilul care-și spunea basmul, și parca nu le venea a crede celor ce le auzea urechile.
Atunci baiatul își sfarși basmul zicand:
– Și daca nu credeți, uitați-va și va încredințați.
Și deodata se dezbracara de zdrențele cele murdare, și ramasera stralucind de nu putea nimenea sa ție ochii la ei. Tatal lor însa numaidecat se repezi, și luandu-i în brațe vazu ca se lipesc de inima lui, și atunci îi cunoscu ca sunt fii ai sai. Și viind și muma lor, care plansese de danșii cu lacramile cat pumnul, îi îmbrațișa și dansa. Și plansera de bucurie ca îi mai aduna Dumnezeu la un loc pre toți și se veselira veselie îngereasca.
Atunci boierul, amarat de amagirea și înșelaciunea țigancei, porunci și aduse din herghelie doi armasari neînvațați. Apoi lega pe țiganca de coadele cailor, împreuna cu un sac de nuci, și le dete drumul sa se duca în lume, și unde cadea nuca, cadea și bucațica, pana ce nu se mai alese nici praful de dansa.