A fost odata un împarat. Acel împarat mare și puternic batuse pe toți împarații de prinpregiurul lui și-i supusese, încat își întinsese hotarele împarației sale pe unde a înțarcat dracul copiii, și toți împarații cei batuți era îndatorați a-i da cate un fiu d-ai sai ca sa-i slujeasca cate zece ani.
La marginea împarației lui mai era un alt împarat carele, cat a fost tanar, nu se lasase sa-l bata; cand cadea cate un parjol asupra țarei sale, el se facea luntre și punte și-și scapa țara de nevoie; iara dupa ce-ajunse la batranețe, se supusese și el împaratului celui mare și tare, fiindca n-avea încotro. El nu știa cum sa faca, cum sa dreaga, ca sa împlineasca voia acelui împarat de a-i trimite pe unul din fiii sai, ca sa-i slujeasca: fiindca n-avea baieți, ci numai trei fete. Dintr-aceasta el sta pe ganduri. Grija lui cea mare era ca sa nu creaza acel împarat ca el este zacaș și se îndaratnicește a-i trimite vreun fiu, din care pricina sa vina sa-i ia împarația, iara el cu fetele lui sa moara în ticaloșie, în saracie și cu rușine.
Vazand fetele pe tata-sau tot suparat, se luasera și ele de ganduri și nu știau ce voie sa-i faca ca sa-l mai înveseleasca. Daca vazura și vazura ca nimic nu-i este pe plac, fata cea mare își lua inima în dinți și-l întreba într-o zi la masa, ca de ce este suparat:
– Au purtarea noastra nu-ți place? îi zise ea. Au supușii mariei tale sunt rai și arțagoși de-ți pricinuiesc atata mahnire? Spune și noua, tata, cine este vipera aceea care nu-ți da pace și-ți otravește batranețele, și ne fagaduim chiar a ne jertfi daca aceasta va putea sa-ți aline oarecum mahnirile: caci numai tu, tata, ești mangaierea noastra, dupa cum prea bine știi; iara noi niciodata n-am ieșit din cuvantul tau.
– De asta, așa este; n-am a ma plange de nimic. Nu mi-ați calcat porunca niciodata. Dara voi, dragele mele, nu puteți sa-mi alinați durerea care-mi patrunde sufletul. Voi sunteți fete, și numai un baiat m-ar scoate din nevoia în care ma aflu.
– Eu nu înțeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul mahnirilor tale, tata; spune, ca eu, iata, sunt gata a-mi da viața pentru tine.
– Ce sa știți voi face, dragele mele! De cand sunteți pe lumea asta alba, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu razboiul: știți toarce, coase, țese. Numai un viteaz ma poate mantui, care sa știe sa rasuceasca buzduganul, sa manuiasca sabia cu vartute și sa calareasca ca un zmeu-paraleu.
– Oricum, tata, spune-ne și noua, ca doara nu s-o face gaura în cer, daca vom ști și noi ce lucru te amaraște.
Daca vazu împaratul ca-l întețesc fetele cu rugaciunile, zise:
– Iata, copilele mele de ce sunt tot trist. Voi știți ca nimeni nu s-a putut atinge de împarația mea, cat am fost tanar, fara sa-și capete alageaua și fara sa se duca rușinat de unde a venit. Acum pardalnicele de batranețe mi-au secat toata vartutea; brațul meu e slabanogit, nu mai poate sa învarteasca paloșul de sa se cutremure vrajmașul. Șoimuleanul meu, pentru care p-aci-p-aci era sa-mi pierz viața pana l-am dobandit, a îmbatranit și el; este un rapciugos, abia își taraie și el viața de azi pe maine. Altadata abia ma aratam înaintea vrajmașului și, sa te ții, parleo! îi sfaraia calcaiele dinaintea feții mele; dara azi, ce sa va mai spui? voi știți ca m-am supus celui mai mare și mai tare împarat de pe fața pamantului. Însa la dansul este obiceiul ca toți supușii împarației sa-i tramita cate un fiu, sa-i slujeasca zece ani, și eu va am numai pe voi.
– Ma duc eu, tata, zise fata cea mare, și ma voi sili din toate puterile mele sa te mulțumesc.
– Ma tem sa nu te întorci fara nici o isprava. Cine știe ce încurcatura vei face p-acolo, de sa nu-i mai dea nimeni de capatai, cat hau!
– Tot ce știu, tata, și ma fagaduiesc, este ca nu te-oi da de rușine.
– Daca este așa, pregatește-te și te du.
Cand auzi fata ca tata-sau îi da voie sa mearga, nu mai putea de bucurie. Punea la cale tot pentru drum; și se întorcea numai într-un calcai, cand poruncea și așeza lucrurile de calatorie. Își alese calul cel mai de frunte din grajdurile împaratești, hainele cele mai mandre și mai bogate și merinde ca sa-i ajunga un an de zile.
Dupa ce tata-sau o vazu gata de plecare, îi dete povețele parintești de cum sa se poarte, cum sa faca ca sa nu se descopere ca e fata. O învața tot ce trebuia sa știe un viteaz care merge la o așa slujba înalta, și cum sa se fereasca de barfeli și clevete, ca sa nu fie urata și nebagata în seama de ceilalți fii de împarat. Apoi îi zise:
– Pasa cu Dumnezeu, fiica mea, și adu-ți aminte de învațaturile mele.
Fata ieși din curte ca fulgerul; n-o mai ținea pamantul de bucurie; într-o clipa nu se mai vazu. Și daca n-ar fi stat mai încolo sa-și aștepte boierii și carale cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindca nu puteau sa se țina dupa dansa.
Împaratul îi ieși pe de alta parte înainte, mai la marginea împarației, fara sa știe ea; așeza îndata un pod de arama, se facu un lup și se ascunse sub pod. Cand era sa treaca fiica-sa, deodata ieși de subt acel pod, cu dinții ranjiți și clanțanind de te lua groaza; se uita drept la dansa cu niște ochi cari stralucea ca doua faclii, și se repezi la ea ca sa o sfașie. Fata, care înghețase sangele în ea de frica, își pierduse cumpatul și, daca calul nu facea o saritura la o parte, lupul înfigea ghearele într-însa; ea o lua la sanatoasa înapoi. Tata-sau, care se întorsese înaintea ei, ieși sa o întampine, și-i zise:
– Nu-ți spuneam eu, fata mea, ca nu toate muștele fac miere?
– Așa este, tata, dara eu n-am știut ca, ducandu-ma sa slujesc unui împarat, am sa ma lupt și cu fiare salbatice și turbate.
– Daca așa este, zise împaratul, șezi acasa de-ți vezi de fuse și mosoare, și Dumnezeu sa aiba mila de mine, ca sa nu ma lase a muri rușinat.
Nu trecu mult și se ceru și fata cea mijlocie sa se duca și dansa; și se lega ca ea își va pune puterile cum sa-și sfarșeasca cu bine slujba ce lua asupra-și.
Dupa multe rugaciuni și fagaduieli, se îndupleca tata-sau și o lasa și pe dansa sa se duca; dara pați și ea ca soru-sa cea mare, și întampinand-o tata-sau, cand se întorcea, îi zise:
– Ei, fata mea, nu ți-am spus eu ca nu se mananca tot ceea ce zboara?
– Adevarat este, tata, așa mi-ai zis: dara prea era grozav acel lup. Unde deschisese o gura mare de se ma îmbuce dintr-o data, și unde se uita cu niște ochi din cari parca ieșeau niște sageți de ma sagetau la inima!
– Șezi acasa dar, îi raspunse împaratul, de vezi de coada maturei și de zarzavaturile de la bucatarie.
Mai trecu ce mai trecu, și iata ca și fata cea mica zise tatalui sau, într-o zi, cand ședeau la masa:
– Tata, lasa-ma și pe mine sa fac o cercare: lasa-ma, rogu-te, sa ma duc și eu sa-mi încerc norocul.
– Deoarece surorile tale cele mai mari n-au putut-o scoate la capatai, ma mir cum îți mai vine sa vorbești de tine, care nu știi nici cum se mananca mamaliga.
Și se cerca în tot felul sa-i taie pofta de plecare, dar în zadar.
– Pentru dragostea ta, tata, mai zise ea, voi face pe dracul în patru, numai sa izbutesc; însa daca Dumnezeu îmi va sta împotriva, ma voi întoarce iarași la tine, și fara sa ma rușinez.
Se mai împotrivi tata-sau, se mai codi; dara fiie-sa îl birui cu rugaciunile. La urma de tot, zise împaratul:
– Daca este așa, iata îți dau și ție voie, sa vedem ce procopseala ai sa-mi faci. Ce-aș mai rade sa te vaz întorcandu-te cu nasul în jos!
– Vei rade, tata, cum ai ras și de surorile mele, fara cu toate astea sa le scaza cinstea.
Fata împaratului, daca vazu ca tata-sau îi dete voie, se gandi mai întai pe care din boierii mai batrani sa ia de povațuitor. Și pana una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatalui sau din tinerețe și de calul sau. Se duse deci la grajd ca sa-și aleaga și ea un cal. Se uita la unul, se uita la altul, se uita la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii, deși erau armasarii și caii cei mai buni din toata împarația. În cele mai de pe urma dete și peste calul tatalui sau din tinerețe, rapciugos, bubos și zacand pe coaste. Cum îl vazu, se uita la el cu mila și parca nu se îndura sa se departeze de dansul.
Calul, daca vazu așa, îi zise:
Se vede ca pentru iubirea ce ai catre împaratul, stapana, te uiți așa de galeș la mine. Ce pui de voinic era în tinerețele lui! Multe izbanzi am mai facut noi amandoi! Dara de cand am îmbatranit, nici pe mine n-a mai încalecat altul. Și daca ma vezi așa de jigarit, este ca n-are cine sa ma hraneasca ca el. Astazi, uite, de m-ar îngriji cineva cum sa-mi priiasca mie, în zece zile m-aș face de nu m-aș da pe zece ca d-alde aștia.
Atunci, fata zise:
– Și cum trebuie sa te îngrijaasca?
– Sa ma spele în toate zilele cu apa neînceputa, sa-mi dea orzul fiert în lapte dulce ca sa-l pot roade, și pe fiecare zi o banița de jaratec.
– Cand aș ști ca-mi vei fi de ajutor sa sfarșesc ce am pus de gand, mai-mai ca aș face așa precum zici tu!
– Stapana, zise calul, fa cercarea asta și nu te vei cai.
Calul era nazdravan.
Fata împaratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el.
La a zecea zi, unde se scutura odata calul, și se facu frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o caprioara. Apoi, uitandu-se vesel la fata împaratului, zise:
– Sa-ți dea Dumnezeu noroc și izbanda, stapana mea, ca m-ai îngrijit și m-ai facut sa mai fiu odata pe lume cum doream. Spune-mi tu care este pasul tau, și poruncește-mi ce trebuie sa fac.
– Eu voi sa merg la împaratul cel mare și tare, vecinul nostru, ca sa-i slujesc, și-mi trebuie pe cineva care sa ma povațuiasca. Spune-mi pe care din boieri sa aleg?
– Daca vei merge cu mine, îi zise calul, habar sa n-ai; nu-ți trebuie pe nimeni. Te voi sluji, cum am slujit și pe tata-tau. Numai sa m-asculți.
– Daca este așa, de azi în trei zile plecam.
– Și chiar acum daca poruncești, îi raspunse calul.
Fata împaratului, cum auzi aceasta, puse toate alea la cale pentru drum. Își lua niște haine curate, dara fara podoabe, nițele merinde și ceva bani de cheltuiala, încaleca calul și, venind înaintea tatalui sau, îi zise:
– Ramai cu Dumnezeu, tata, și sa te gasesc sanatos!
– Cale buna, fata mea, îi zise tata-sau. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat sa nu le uiți niciodata. Și la orice nevoie mintea ta sa fie pironita la Dumnezeu, de unde ne vine tot binele și tot ajutorul.
Dupa ce se fagadui ca așa va face, fata porni.
Ca și celelalte fete, tata-sau dete pe de alta parte și-i ieși înainte, așeza iarași podul de arama și aștepta acolo.
Pe drum, calul spuse fetei cu ce tertipuri îmbla tata-sau sa-i încerce barbația, și o povațui ce sa faca ca sa scape cu fața curata. Ajungand la pod, unde se napusti asupra ei un lup cu niște ochi turbați și zgaiți de baga fiori în oase, cu o gura mare și cu o limba ca de dihanie turbata, cu colții ranjiți și clanțanind de pare ca nu mancase de o luna de zile; și cand sa înfiga ghiarele sale cele sfașiitoare, fata dete calcaie calului, și unde se rapezi asupra lupului cu paloșul în mana de sa-l faca mici farami și, daca nu se da în laturi lupul, în doua îl facea cu paloșul; caci ea nu glumea, fiindca-și pusese credința în Dumnezeu, și dorea ca vrand-nevrand sa împlineasca slujba ce și-o luase asupra.
Ea trecu podul mandra ca un voinic. Tata-sau se mira de vitejia ei și, dand pe de alta parte, ieși mult înaintea ei, așeza un pod de argint, se facu un leu și acolo o aștepta.
Calul spuse fetei peste ce o sa dea și o învața cum sa faca sa scape și de asta ispita. Cum ajunse fata la podul de argint, unde îi ieși leul înainte cu gura cascata, de sa o îmbuce cu cal cu tot, cu niște colți ca cei de fildeș și cu niște ghiare ca secerile și racnea de se cutremurau codrii, și campiele vuiau de-ți lua auzul. Numai uitanduse cineva la capul lui cel cat banița și la coama aia ce sta radicata în sus și zbarlita, ar fi înghețat de frica. Dara fata împaratului, îmbarbatata de cal, se napusti odata întrînsul cu sabia goala în mana, încat daca nu fugea leul sub pod, în patru îl facea. Atunci trecu podul, mulțumind lui Dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta.
Fata împaratului, care nu ieșise din casa de cand o facuse ma-sa, se mira și sta în loc uimita, vazand frumusețile campului. Aci îi venea sa descalece ca sa adune cate un manunchi de flori din mulțimea aia ce acoperea vaile și dealurile, flori de cari nu mai vazuse ea; aci îi venea sa se dea la umbra sub cate un copaci nalt și stufos, în care miile de paseri cantau fel de fel de cantece, așa de duioase, de erau în stare sa te adoarma; și aci în urma sa se duca la cate un șipot de apa limpede ca lacrima ce izvora din cate un colț de piatra din coastele dealurilor; susurul acestor izvoare o facea sa se uite galeș la ele și-i placea sa le vaza curgerea lor cea șerpuita ce aluneca pe pamant, încungiurate de mulțime de floricele și verdeața de primavara. Dara la toate astea calul o îmbarbata și-i da ghes sa mearga înainte și sa-și cate de drum. El îi spunea ca voinicii nu se uita la d-alde astea, decat dupa ce duc trebile la capat bun. Îi mai spuse ca are sa mai dea de o cursa pe care io întindea tata-sau, și o și învața cum sa faca sa iasa și de asta data biruitoare.
Fata asculta cu toate urechile și facu precum o învața calul, fiindca vazu ea ca toate învațaturile lui îi iese înde bine, și din cuvantul lui nu se abatea.
Tata-sau, ca și de la rand, dete pe de alta parte și-i ieși înainte, așeza un pod de aur, se facu un balaur mare cu douasprezece capete și se ascunse sub acel pod.
Cand fu ca sa treaca fata pe acolo, unde îi ieși înainte balaurul plesnind din coada și încolacindu-se; din gurile lui ieșea vapaie de foc, și limbile îi jucau ca niște sageți arzatoare; cum îl vazu fata ca este așa de grozav, niște racori o apucara și i se facu parul maciuca de frica. Calul daca simți ca fata se pierde cu firea, o îmbarbata iarași și-i aduse aminte ce o învațase sa faca; iara fata împaratului, dupa ce mai prinse nițica inima, stranse fraul calului cu mana stanga, îi dete calcaie și, cu paloșul în dreapta, se repezi asupra acelui balaur.
Un ceas ținu lupta. Calul o potrivea cum sa vina tot cam la o parte ca sa-i reteze vreun cap; dara vrajmașul se pazea și el destul de bine. În cele mai de pe urma, izbuti fata sa raneasca pe balaur. Atunci, dandu-se el de trei ori peste cap, se facu om.
Fetei nu-i venea sa creaza ochilor cand vazu pe tata-sau înaintea ei; iara el, luand-o în brațe și sarutand-o pe frunte, îi zise:
– Vaz ca tu ești voinica, fata mea, și bine ai facut de ți-ai luat calul asta, caci fara dansul te-ai fi întors și tu ca și surorile tale. Am buna nadejde sa ispravești cu bine slujba cu care te-ai însarcinat de bunavoie. Numai adu-ți aminte de povețele mele și sa nu ieși din cuvantul calului ce ți-ai ales. Sa ne vedem sanatoși!
– Sa te auza Dumnezeu, tata, îi raspunse fata, și sa te gasesc sanatos.
Apoi, sarutand mana tatalui sau, se desparțira.
Dupa ce merse cale lunga, departata, ajunse la niște munți mari și înalți. Între munți întalni doi zmei ce se luptau de noua ani și nu puteau sa se dovedeasca unul pe altul. Lupta era pe moarte ori pe viața. Cum o vazura ei, crezand ca este un voinic, unul îi zise:
– Fat-Frumos, Fat-Frumos, vino de taie pe ast dușman al meu, ca ți-oi cadea și eu vreodata bun la ceva.
Iar cellalt zise și el:
– Fat-Frumos, Fat-Frumos, vino de ma scapa pe mine de idolul asta de vrajmaș, și-ți voi da un telegar fara splina, care se numește Galben-de-soare.
Fata întreba pe cal, pe care din amandoi sa scape; iara calul îi zise sa scape pe cel ce-i fagaduise sa-i dea pe Galben-de-soare, ca este un cal mai harnic decat dansul, fiindu-i frate mai tanar. Atunci unde se repezi fata la zmeul cellalt cu paloșul, și dintr-o lovitura îl facu în doua bucați!
Zmeul, daca se vazu scapat, îmbrațișa pe mantuitorul sau și-i mulțumi, apoi mersera acasa la dansul ca sa dea lui Fat-Frumos pe Galben-de-soare, dupa cum se fagaduise. Muma zmeului nu mai putea de bucurie cand vazu pe fiu-sau teafar și nu mai știa ce sa faca ca sa mulțumeasca lui Fat-Frumos ca-i scapase copilul de la moarte.
Fata împaratului arata dorința ce are de a se odihni de osteneala drumului ce facuse. Îi dara o camara și o lasara singura. Ea, prefacandu-se ca voiește sa îngrijaasca de cal, îl întreba daca are sa i se întample ceva; și calul îi spuse ce are sa faca.
Muma zmeului precepu ca aci la mijloc se joaca vreo dracie. Ea spuse fiului sau ca voinicul ce-l scapase de primejdie trebuie sa fie fata și ca o asemenea fata viteaza ar fi numai buna sa o ia el de soție. Fiul sau zicea ca o data cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindca nu se putea ca o mana femeiasca sa rasuceasca paloșul așa de bine cum facea Fat-Frumos. Atunci muma zmeului zise ca are sa faca cercare. Pentru aceasta puse seara la capul fiecaruia din ei cate un manunchi de flori: la care se vor veșteji florile, acela este barbat, și la care va ramanea verzi, este femeie.
Fata împaratului, dupa povața calului, s-a sculat peste noapte cam despre ziua, cand somnul este mai dulce, și paș, paș, în varful degetelor, intra în camara zmeului, îi puse manunchiul sau de flori, lua pe al lui și, punandu-l la capul patului sau, se culca și dormi dusa.
Dimineața, cum se scula zmeoaica, se duse într-un suflet la fiul sau și vazu florile veștede. Dupa ce se scula și fata împaratului, merse și la dansa și, vazand ca și ale ei se vestejise, tot nu crezu ca este voinic. Ea zicea fiului sau ca nu se putea sa fie barbat, fiindca vorba îi curgea din gura ca mierea, boiul îi era așa de gingaș, încat îți venea sa o bei într-o bardacuța de apa, perișorul supțire și stufos îi cadea pe umeri, în unde, fața-i are pe vino-ncoace; ochii aia marii, frumoși și vioi de te baga în boale, manușița aia micuța și piciorușul ca de zana, și în sfarșit totul nu putea sa fie decat de fata, macar ca se ascundea sub țoalele cele voinicești. Apoi hotarara sa mai faca o încercare.
Dupa ce-și dara buna dimineața, dupa obicei, zmeul lua pe fata și mersera în gradina. Aci, zmeul îi arata toate felurile de flori ce avea, și o îmbia și pe dansa sa le miroase. Fata împaratului își aduse aminte de povețele calului și, cunoscand viclenia, zise cam rastit ca de ce l-a adus în gradina de dimineața ca pe o femeie sa-i laude florile cu niște vorbe seci, pe cand ar fi trebuit sa mearga mai întai la grajduri sa vaza cum se îngrijaște p-acolo de cai.
Auzind acestea, zmeul spuse ma-sei, dara ea nici acum nu putea sa creaza ca este baiat. În cele mai de pe urma, zmeoaica se vorbi cu fiul sau sa mai faca o-ncercare; zise fiului sau sa duca pe Fat-Frumos în camara cu armele, sa-l îmbie sa-și aleaga ceva de acolo și, de va alege vreo arma din cele împodobite cu nestimate, sa știe de buna-seama ca ea este fata.
Dupa pranz, zmeul duse pe Fat-Frumos în camara cu armele. Aci erau randuite cu meșteșug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai așa, fara podoabe. Fata împaratului, dupa ce se uita și cerceta mai toate armele, își alese o sabie cam ruginita, dara cu fierul ce se încovoia de se facea covrig. Apoi spuse zmeului și mumei sale ca a doua zi vrea sa plece.
Cand auzi muma zmeului ce fel de arma își alese, se da de ceasul morții ca nu putea descoperi adevarul. Ea spuse fiului sau ca, deși pare ca este baiat dupa apucaturile lui, dara este fata, și înca de cele mai prefacute.
Daca vazu ca n-are încotro, mersera la grajd și-i dedera pe Galben-de-soare. Și dupa ce-și lua ramas bun, fata împaratului își cata de drum.
Înca pe cale fiind și silind sa ajunga, calul zise fetei:
– Stapana, pana acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. Asculta-ma și de asta data și nu vei greși. Eu sunt batran de aci înainte; și mi-e sa nu poticnesc. Ia pe frate-meu Galben-de-soare și fa calatoria mai departe cu el. Încredete lui cum te-ai încrezut în mine și nu te vei cai. El este mai tanar decat mine și mai sprinten, și te va învața ca și mine ce sa faci la vreme de nevoie.
– Este adevarat ca am izbutit ori de cate ori te-am ascultat. Și daca n-aș ști cat ai fost de credincios tatalui meu, de asta data nu te-aș asculta. Ma voi încrede însa fratelui tau ca și ție, dupa ce-mi va dovedi ca-mi vrea binele.
– Încrede-te, stapana, zise Galben-de-soare, caci voi fi mandru sa încalece pe mine o viteaza ca tine, și apoi ma voi sili ca sa nu mai simți lipsa fratelui meu, fiindca voi sa-l scutesc și pe dansul, sarmanul, ca e batran, de necazurile și primejdiile calatoriei ce vei sa faci, pentru ca, trebuie sa știi, peste multe nevoi ai sa dai și multe primejdii ai sa întalnești. Dara cu vrerea lui Dumnezeu și de ma vei asculta, pe toate ai sa le biruiești și sa le scoți la capat bun.
Fata împaratului încaleca apoi pe Galben-de-soare și se desparți de calul ei, lacrimand. Mersera, mersera, cale lunga, departata, cand fata împaratului zari o cosița de aur. Opri calul și-l întreba daca este bine sa o ia, ori s-o lase locului. Calul îi raspunse:
– De o vei lua, te vei cai; de nu o vei lua, iarași te vei cai; dara mai bine este sa o iei.
Fata o lua, o baga în san și pleca înainte.
Trecura dealuri, trecura munți și vai, lasara în urma paduri dese și verzi, campii cu flori de cari nu mai vazuse fata, izvoare cu ape limpezi și reci, și ajunsera la curtea împaratului celui mare și tare.
Ceilalți fii de împarați cari slujeau acolo îi ieșira înainte și o întampinara. Ei nu se puteau dezlipi de dansa, caci și vorba-i și fața îi erau cu lipici.
A doua zi se înfațișa la împaratul și spuse pentru ce a venit. Împaratul nu mai putea de bucurie ca-i sosise așa voinic chipeș și dragalaș. Îi placeau prea mult raspunsurile ce primea la întrebarile lui, se vedea cat de colo ca vorbea cu înțelepciune și supunere. Vazand împaratul un tanar așa de cu minte, prinse dragoste de el și-l lua pe langa dansul.
Fata de împarat nu se putu împrieteni cu toți ceilalți fii de împarați, fiindca cei mai mulți erau nazuroși, tembeli și deșucheați; iara ei prinsesera pizma pe dansa pentru aceasta; și, pentru ca vazuse ca împaratul o lua în nume de bine, îi purtau sambetele.
Într-una din zile ea își gati bucate singura și ședea la masa, cand doi din ceilalți fii de împarați venira sa o vaza. Șezura deci cu toți și mancara. Atat de mult placura acestor fii de împarați bucatele, încat își lingeau și degetele cand mancau. O laudara pentru meșteșugul de a face bucatele și zisera ca de cand sunt ei, nu mai mancasera așa bucate bune.
Cum se întalnira aceștia cu ceilalți fii de împarați, le spusera ca au fost la masa la fiul de împarat venit de curand, ca au mancat cum nici împaratul nu mananca și ca bucatele au fost gatite de dansul.
Atunci toți fiii de împarați se alegara de dansa sa le gateasca într-o zi ea bucatele. Și iata ca tocmai în ziua aceea bucatarii curții se îmbatasera, sau nu știu ce facusera, ca nici focul nu era facut pe vatra. Și așa, rugata fiind cu staruința, se apuca și ea de gati niște bucate înfricoșate. Cand le aduse pe masa la împaratul, acesta nu se putea satura mancand. Iara daca chema pe bucatar și-i dede porunca ca tot astfel de bucate sa-i gateasca, el spuse cine a gatit în ziua aceea. Împaratul ramase pe ganduri.
Apoi venira și ceilalți fii de împarați și spuse împaratului ca fiul împaratului de curand venit s-ar fi laudat la un chef ce au facut cu toții, ca știe unde este Ileana Simziana, cosița de aur, campul înverzește, florile-nflorește, și ca are o cosița din cosița ei. Cum auzi împaratul aceasta, porunci sa-l cheme și îndata îi zise:
– Tu ai știut de Ileana Simziana și mie nu mi-ai spus nimic, macar ca ți-am aratat dragoste și te-am cinstit mai mult decat pe ceilalți.
Dupa ce ceru și vazu cosița de par, îi zise:
– Porunca împarateasca sa știi ca ai sa-mi aduci pe stapana acestei cosițe; caci de nu, unde-ți stau talpele îți va sta și capul.
Biata fata de împarat se cerca sa zica și ea ceva, dara împaratul îi taia cuvantul. Apoi se duse de spuse calului cele ce se întamplara. Calul îi zise:
– Nu te speria, stapana. Asta-noapte chiar frate-meu mi-a adus raspuns ca pe stapana cosiței a furat-o un zmeu; ca ea nu voiește nici în ruptul capului sa-l iubeasca pana nu-i va aduce herghelia ei de iepe; și ca zmeul își bate capul cum sa-i împlineasca dorința. Ea este acum în smarcurile marilor. Du-te la împaratul sa-ți dea douazeci de corabii, și ia marfa de cea mai frumoasa de pune într-însele.
Fata de împarat nu aștepta sa-i zica de doua ori, și se duse drept la împaratul:
– Sa traiești, luminate împarate, și sa-ți fie fața cinstita. Am venit sa-ți spun ca slujba cu care m-ai însarcinat o voi împlini-o, daca-mi vei da douazeci de corabii și bani ca sa cumpar marfa cea mai frumoasa și mai scumpa ca sa pun într-însele.
– Sa se faca așa precum zici tu, numai sa-mi aduci pe Ileana Simziana, îi raspunse împaratul.
Cum se gatira corabiile, le încarcara cu marfa și fata de împarat împreuna cu Galben-de-soare intra în cea mai frumoasa și plecara. Nici vanturi, nici valurile marii nu putura sa le stea împotriva și, dupa o calatorie de cateva saptamani, ajunsera la smarcurile marilor. Acolo statura. Fata împaratului și cu Galben-de-soare ieșira la uscat și îmblau pe țarmuri; însa cand ieșira, luara din corabie o pareche de conduri cusuți numai cu fir și împodobiți cu pietre nestemate. Tot îmbland pe aci, zarira niște palaturi cari se învarteau dupa soare, și o luara într-acolo. În cale se întalnira cu trei roabe de ale zmeului, cari pazeau pe Ileana Simziana. Cum vazura ele condurii, li se scurgeau ochii dupa danșii; iara fata împaratului le spuse ca este un neguțator care a ratacit drumul pe mare.
Întorcandu-se roabele, spuse doamnei lor cele ce vazusera; iara ea zarise de pe fereastra pe neguțatorul; de cum îl ochi, începu sa-i tacaie inima, fara sa știe de ce; și era buna bucuroasa de a putea sa scape de zmeu, mai cu seama ca nu era atunci acolo, fiindca-l tramisese ca sa-i aduca herghelia ei cu iepele.
Dupa ce asculta cele ce-i spuse roabele, se duse la neguțator, care aștepta la poarta, ca sa vaza și ea condurii; dara dupa ce auzi de la neguțator ca are în corabie marfa și mai scumpa și mai frumoasa, se îndupleca de rugaciunile neguțatorului și pofti sa mearga sa-i vaza marfa; ajungand la corabie și tot alegand la marfa, nu bagase de seama ca lopatarii departasera corabia de la uscat, și dand Dumnezeu un vant bun, corabiile mergeau ca sageata; cand se pomeni în mijlocul marii, Ileana Simziana se prefacu ca-i pare rau și prinse a certa pe neguțator ca o înșelase, iara-n sufletul ei ruga pe Dumnezeu sa-i ajute a scapa de iazma de zmeu.
Ajunsera cu norocire la țarm, cand, ce sa vezi! dracoaica de muma zmeului, cum auzi de la roabe ca pe Ileana Simziana o furase un neguțator și fugea cu dansa cu corabiile, se lua dupa ei; și ajungand la țarm, o vazura venind dupa danșii ca o leoaica, cu o falca în cer și una în pamant și aruncand vapaie din gura ei ca dintr-un cuptor.
Cum o vazu Ileana Simziana, înțelese ca e zgripțuroaica de muma a zmeului, spuse neguțatorul, cu care era calare pe Galben-de-soare, și începu a plange cu foc.
Fata împaratului întreba pe Galben-de-soare ce sa faca, ca o dogorește vapaia ce iese din gura zmeoaicei, iara Galben-de-soare îi raspunse:
– Baga mana în urechea mea cea stanga, de scoate gresia ce este acolo, și o arunca înapoi.
Așa facu fata împaratului. Apoi o luara iute la picior, pe cand în urma lor se nalța deodata un munte de piatra care atingea cerul.
Muma zmeului facu ce facu și trecu muntele, cațarandu-se din colț în colț, și, sa te ții dupa danșii! Vazand Ileana Simziana ca iara era sa-i ajunga, spuse neguțatorului; iara acesta, dupa ce se înțelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreapta o perie și o arunca înapoi. Îndata se facu o padure mare și deasa, de nu putea sa treaca prin ea nici pui de fiara.
Muma zmeului roase din copaci, se agața de ramure, sari din varf în varf, se strecura, și tot dupa danșii, alergand ca un vartej! Daca vazura ca și de asta data îmbla sa-i ajunga, fata împaratului întreba iara pe cal ce sa faca, și acesta îi zise sa ia inelul de logodna ce se afla în degetul Ileanei Simzianei și sa-l arunce înapoi. Cum arunca inelul, se facu un zid de cremene pana la cer.
Muma zmeului, daca vazu ca nu se poate urca pe dansul și sa treaca dincolo, nici sa roaza din acest zid, nu mai putea de ciuda, și cum era de catranita și amarata, se urca și ajunse cu gura la gaura ce lasase inelul sa ramana, și sufla vapaie din gura ei cea spurcata cale de trei ceasuri ca sa-i ajunga și sa-i parjoleasca, dara ei se așezara jos la radacina zidului și nu le pasa nimic de focul zmeoaicei.
Zmeoaica sufla ce sufla și daca vazu ca nu poate sa-i prapadeasca, nici sa puna mana pe danșii, plesni fierea într-însa de necaz, cazu și crapa ca necuratul; iara ei așteptara pana sa moara bine, apoi neguțatorul baga degetul în gaura inelului, dupa cum îl învațase Galben-de-soare, și zidul pieri ca și cum n-ar mai fi fost și-i ramase inelul în deget. Dupa ce se uitara la starvul zmeoaicei și facura haz de dansul, îl lasara corbilor și pornira mai departe și mersera și mersera, pana ce ajunse la curtea împarateasca.
Ajungand, se înfațișa la împaratul; acesta priimi cu multa cinste pe Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie, și se îndragosti de dansa de cum o vazu. Iara Ileana Simziana se caina și se întrista în sufletul ei ca n-avea triște. Cum se poate, zicea ea, sa ajunga pe mainile unora și altora, pe cari nu putea sa-i vaza de urați ce-i erau. Inima și ochii ei era tot la Fatul-Frumos care o scapase din mana zmeului.
Cand însa o sili împaratul ca sa se cunune cu el, ea îi zise:
– Luminate împarate, sa-ți stapanești împarația cu norocire; dara eu nu ma pot marita pana nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armasarul ei cu tot.
Auzind astfel împaratul, chema îndata pe fata de împarat și-i zise:
– Sa te duci sa-mi aduci herghelia de iepe, cu armasarul ei cu tot, a iubietei mele; caci de nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul!
– Preamarite împarate! m-ai însarcinat cu o slujba care abia am savarșit-o, fiindu-mi capul în joc. Ai la curtea mariei-tale atați viteji fii de împarați; și fiindca toți te țin de om drept și cu frica lui Dumnezeu, eu socotesc ca ar fi cu dreptul ca sa dai la altul aceasta slujba. Ce ma știu eu face, și de unde sa-ți aduc eu herghelia ce-mi poruncești?
– Nu știu eu. Din pamant, din iarba verde, sa te duci sa-mi aduci herghelia, și sa nu îndraznești a mai zice nici o vorba macar.
Atunci fata împaratului se închina și ieși. Ea se duse de spuse lui Galbendesoare ceea ce i se poruncise. Iara calul îi raspunse:
– Du-te de cauta noua piei de bivol, sa le catranești și sa le așezi bine pe mine. Nu te teme, ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei scoate-o la capatai bun și slujba cu care te-a împovarat împaratul. Dara trebuie sa știi ca cu amar are sa-i vina și lui, la urma urmelor, pentru faptele sale.
Fata împaratului facu precum îi zisese calul și pornira amandoi. Dupa o cale lunga și grea, ajunsera pe taramul unde pașteau iepele. Acolo se întalni cu zmeul care furase pe Ileana Simziana, ratacind ca un bezmetic și neștiind cum sa faca ca sa aduca herghelia. Îi spuse ca Ileana nu mai este a lui și ca ma-sa crapase de necaz, pentru ca nu putuse sa-i scape de la rapitor pe iubita lui.
Auzind zmeul aceasta, se facu foc și para de manie, se turbura de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. Apoi, dupa ce înțelese ca are a face tocmai cu rapitorul iubitei sale, își pierdu cumpatul de suparare și amaraciune; și racnind ca un leu, se lua la lupta cu fata împaratului, care își ținea firea și pe care o îmbarbata calul. Pe fata împaratului o ferea calul de loviturile zmeului; caci, cand vedea ca radica sabia sa dea, odata se radica mai sus decat zmeul, și el da în vant; iara cand aducea fata paloșul, calul se lasa rapede asupra calului zmeului și ea da în carne vie. Dupa ce se luptara de credeai ca a sa se scufunde pamantul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împaratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteza capul. Apoi, lasandu-i starvul ciorilor și coțofenilor, se dusera pana ajunsera la locul unde se afla herghelia.
Aci, calul zise fetei de împarat sa se urce ea într-un pom ce era acolo, și sa priveasca la lupta lor. Dupa ce se urca fata în pom, necheza Galben-de-soare de trei ori și toata herghelia de iepe se aduna împrejurul lui. Apoi deodata se arata și armasarul iepelor, plin de spune și sforaind de manie. Și vazand pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se rapezi la dansul cu turbare și se încinse o lupta sa te fereasca Dumnezeu! Cand se da armasarul la Galben-de-soare, mușca din pieile de bivol; iara cand se da acesta la armasar, mușca din carne vie, și se batura, și se batura pana ce armasarul, sfașiat, hartanit de sus pana jos și plin de sange, fu razbit și biruit; iara Galbendesoare scapase teafar, fiindca se hartanise pieile de bivol. Atunci se dete fata jos din pom, încaleca și luara herghelia, manand-o de dinapoi; iara armasarul abia se tara dupa dansa.
Dupa ce baga herghelia în curtea împaratului, se duse de-l înștiința. Atunci ieși Ileana Simziana și le chema pe nume. Armasarul, cum îi auzi glasul, îndata se scutura și se facu ca întai, fara sa se cunoasca semn de rane pe el.
Ileana Simziana zise împaratului sa puna pe cineva sa-i mulga iepele, ca sa se îmbaieze amandoi. Dar cine putea sa se apropie de ele? ca azvarleau din copite dezvanta unde loveau. Daca nimeni nu putu, împaratul porunci iarași fetei de împarat sa le mulga.
Fata împaratului, cu inima zdrobita de mahnire și obida ca tot pe dansa o punea la lucrurile cele mai grele, și fiind curata în cugetul ei, se ruga lui Dumnezeu cu credința ca sa o ajute sa sfarșeasca cu bine și slujba aceasta. Și unde începu o ploaie dalea de parea ca toarna cu galeata, și îndata ajunse apa pana la genunchile iepelor, apoi dete un îngheț de nu se mai puteau mișca din loc. Vazand minunea aceasta, fata împaratului mai întai mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul ce-i dete, apoi se puse de mulse iepele.
Împaratul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana și se uita la dansa ca la un cireș copt; dara ea nici nu-l baga în seama, ci tot da, zi dupa zi, cu fel de fel de vorbe, a se cununa. În cele de pe urma, îi zise:
– Vaz, luminate împarate, ca tot ce am cerut mi s-a împlinit. Un lucru ne mai trebuie, și apoi sa știi ca ne vom cununa.
– Porumbița mea, îi raspunse împaratul, împarația mea și eu suntem supuși ascultatori ai poruncilor tale. Cere ce mai ai de cerut cu un ceas mai curand, ca iata ma sfarșesc de dragoste pentru tine. Am ajuns ca un nauc, visez deștept, nu mai știu ce fac, cand ma uit la ochii tai cei frumoși și tanjitori.
-Daca este așa, mai zise Ileana Simziana, sa-mi aduci vasul cu botez care se pastreaza într-o bisericuța de peste apa Iordanului, și atunci ne vom cununa.
Cum auzi împaratul aceasta, chema iarași pe fata împaratului și-i porunci sa faca ce o face și cum va ști ea, sa-i aduca ceea ce poruncise Ileana Simziana.
Fata de împarat cum auzi, se duse de spuse lui Galben-de-soare, și el îi raspunse:
– Aceasta este cea din urma și mai grea slujba ce mai ai sa faci. Aibi însa nadejde în Dumnezeu, stapana, caci și împaratului i s-a împlinit.
Se gatira și plecara.
Calul știa de toate astea, caci nu era el nazdravan de florile marului.
El spuse fetei împaratului zicand:
– Acel vas cu botez se afla pe o masa în mijlocul unei bisericuțe și-l pazesc niște calugarițe. Ele nu dorm nici zi, nici noapte. Din cand în cand însa un pustnic vine pe la ele de le povațuiește cele sfinte pentru Domnul. Cand sunt la ascultare de le învața pustnicul, ramane numai una de panda. De am putea nemeri la vremea aceea, tocmai bine ar fi; de nu, cine știe cat avem a zabavi, caci altfel nu e chip.
Se dusera deci, trecura apa Iordanului și ajunsera la acea bisericuța. Noroc ca tocmai atunci sosise pustnicul și chemase pe toate calugarițele la ascultare. Numai una ramasese de paza; și aceasta, obosita fiind de șederea îndelungata, o prinse somnul. Ca sa nu se întample însa cine știe ce, ea se culca pe pragul ușei, cu gand ca no sa poata nimeni intra fara sa simța ea.
Galben-de-soare povațui pe fata de împarat cum sa faca sa puna mana pe vasul cu botez. Fata se duse binișor, se strecura pe langa zid și, paș-paș, în varful degetelor, pana la ușa. Aci odata sari ca o pisica de ușure peste prag, de nici nu atinse pe calugarița pe care o furase somnul; și, punand mana pe vas, ieși cum a intrat, încaleca pe cal și pe ici ți-e drumul!
Calugarița simți, sari în sus și, vazand ca lipsește vasul, începu a se boci de ți se rupea rarunchii de mila. Îndata se adunara calugarițele și se vaicareau de focul ce le ajunsese. Pustnicul, daca vazu ca s-a spalat pe maini de vasul cu botez, cata catre fata de împarat cum zbura cu Galben-de-soare și, radicand mainile în sus și îngenunchind, o blestema zicand:
– Doamne, Doamne sfinte! fa ca nelegiuitul care a cutezat sa puna mana lui pangarita pe sfantul vas cu botez sa se faca muiere, de va fi barbat; iara de va fi muiere, sa se faca barbat!
Și îndata rugaciunea pustnicului se asculta. Fata împaratului se facu un flacau deți era draga lumea sa te uiți la el.
Cum ajunse la împaratul, se mira și nu știa ce sa creaza ochilor sai, bagand de seama ca se schimbase; lui i se parea ca nu mai este cum era la plecare, ci ca acum e mai chipos și mai semeț. Cum dete vasul, zise:
– Marite împarate, ți-am facu slujbele cu cari m-ai însarcinat. Socotesc ca acum am sfarșit. Fii fericit și domnește cu pace cat mila Domnului va voi!
– Sunt mulțumit de slujbele tale, zise împaratul; sa știi ca dupa moartea mea tu ai sa te urci pe scaunul împarației mele, fiindca eu n-am moștenitor pana acum. Iara daca Dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mana lui cea dreapta.
Toți sfetnicii și fiii de împarat erau de fața cand a zis împaratul vorbele acestea.
Ileana Simziana, daca vazu ca i se împlini și asta voința, se hotarî sa-și razbune asupra împaratului, pentru ca trimise tot pe Fatul ei Frumos la toate slujbele cele grele, cari puteau sa-l rapuna; caci ea credea ca însuși împaratul se va duce sa-i aduca vasul cu botez, fiindca el putea mai lesne s-o faca, de vreme ce toți se supuneau la porunca lui.
Ea porunci sa încalzeasca baia și împreuna cu împaratul sa se îmbaieze în laptele iepelor ei. Dupa ce intra în baie, porunci sa-i aduca armasarul ca sa sufle aer racoros. Și daca veni, armasarul sufla cu o nara înspre dansa racoare, iara cu alta nara înspre împaratul aer înfocat, încat fierse și mațele dintr-însul, și ramase mort pe loc.
Mare valva se facu în împarație cand se auzi de moartea împaratului celui mare și tare; toți din toate parțile se adunara și-i facura o înmormantare d-ale împarateștile.
Dupa acestea, zise Ileana Simziana Fatului-Frumos:
– Tu m-ai adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu ai omorat pe zmeul care ma furase, tu mi-ai adus vasul cu botez, tu sa-mi fii barbat. Aidem sa ne îmbaiem și sa ne cununam.
– Eu te voi lua, daca tu ma alegi, raspunse Fat-Frumos; dara sa știi ca în casa noastra voi ca sa cante cocoșul, iara nu gaina.
Se învoira și intrara în baie. Ileana chema armasarul ei ca sa încropeasca laptele în care se vor îmbaia. Chema și împaratul cel nou pe Galben-de-soare. Și astfel amandoi caii se întreceau care de care sa faca baia mai potrivita de calda stapanului sau, și mai nimerit de încropita.
Dupa ce s-au îmbaiat, a doua zi s-au și cununat. Apoi s-au urcat în scaunul împarației. Trei saptamani ținura veseliile, și toata lumea se bucura ca le-a dat Dumnezeu un împarat așa de viteaz, care facuse atatea ispravi.
Iara el domni cu dreptate și cu frica lui Dumnezeu, ocrotind pe saraci și neasuprind pe nimeni, și domnesc și în ziua de astazi de n-or fi murit.
Eram și eu p-acolo și cascam gura pe dinafara, pe la toate sarbarile, caci nici pomeneala nu era sa fiu și eu poftit, și apoi se știe ca nepoftitul scaun n-are.
Încalecai p-o șea și v-o spusei d-voastra așa.