A fost odata un împarat mare și puternic. Abia la vremea carunteței dobandi și el un copil. Bucuria lui fu nespusa cand se vazu și el tata, și toata împarația lui fu vesela dinpreuna cu dansul, caci acest împarat era bun, drept și temator de Dumnezeu. Pentru aceasta, el facu mult bine poporului sau. Și toți într-un gand și într-o glasuire dete marire Domnului ca s-a îndurat a le da un moștean al împarației.
Acest împarat puse de gand ca pe fiul sau sa-l dea sa învețe toate meseriile și toata procopseala carturarilor.
Fiul împaratului creștea într-o luna cat alții într-un an. Cand fu de opt ani, parea ca este de optsprezece.
Daca vazu așa, tata-sau, împaratul, îl dete la carte; dupa ce învața filosofia și citirea pe stele, de la cei mai iscusiți dascali, îl dete la cel mai meșter vraci, de învața și meșteșugul leacurilor.
Vazand tata-sau, împaratul, ca fiu-sau are ținere de minte grozava și ia în cap ușor cele ce i se arata, se umplu de mulțumire sufleteasca, caci Dumnezeu îi dase un copil tocmai dupa gandul sau.
Învațand el toata cartea, împaratul a început a trimite pe fiu-sau din cetate în cetate sa învețe toate meseriile. Cum auzea ca în cutare cetate este cate vrun meșter mai dibaci și ca acea meserie nu se afla pe la dansul, îndata îl trimitea sa învețe și acea meserie.
Astfel umbla fiul împaratului din țara în țara, ca și un pribeag, pana ce învața toate meseriile de pre pamant. Și întorcandu-se la palaturile tatalui sau, socotea ca acum s-a sfarșit; are sa se stranga de pre drumuri.
De bucurie ca are un fiu așa de procopsit și de iscusit, tatal sau facu o masa mare, unde chema pe toți împarații, vecinii lui, ca sa le arate fiul sau procopseala.
Însuși fiul împaratului porunci la bucatari și le arata cum sa faca bucatele. Mesenii nu știau cum sa mai laude gustul acestor bucate. Cand, iata ca vine și fiul împaratului la masa. Se chefuira, deci, și știi, vorba aluia, vorba vorba aduce. Începura împarații a-și povesti despre judecațile și dreptațile ce facuse fiecare în împarația sa. Între altele, unul spuse ca se va cai cat va trai el, pentru ca a osandit pe un om drept, învinovațit fiind ca ar fi furat niște lucruri, pe cand altul a fost hoțul, precum se dovedi mai în urma.
Cum auzi împaratul care dedese ospațul, se întoarse catre fiul sau și zise:
– Știu ca, daca un împarat voiește sa fie drept și adevarat stapanitor supușilor sai, trebuie sa știe toate meseriile, ca sa cunoasca prin însuși ochii sai pasurile fiecaruia. De aceea, fatul meu, te-am dat sa înveți toate meșteșugurile. Nu mi-a venit în gand ca și hoția este un meșteșug. Aceasta îți ramane sa mai înveți, dupa care te vei face un împarat ca Solomon împarat și cum altul nu va mai fi pe lume.
– Ii! tata, raspunse fiul de împarat, carele se rușina și se roșise ca o sfecla, cum de ma osandești astfel ca pe un vinovat de codru?
Și sculandu-se de la masa, se duse unde se duse el, și se întoarse numaidecat, peste așteptarea tuturor, cu o sluga a lui credincioasa, aducand niște scanduri, stinghii, drugi, odgoane și panze. Cu aceste se apuca, ajutat de sluga lui, de cladi un fel de foișor.
Gatindu-se foișorul, se urca într-însul și, învartind niște șuruburi și niște vartejuri la niște meșteșuguri ce avea acest foișor, începu a pluti în vant și, pe cand se tot urca, el își lua ziua buna de la toți cei de fața, cari ramasesera cu gurile cascate și cu ochii bleojdiți la dansul. Muma-sa cat p-aci era sa-i vie rau de inima rea; dara își ținu firea.
Dupa ce îl pierdura din ochi, mesenii se sculara și se împraștiara ca puii de potarniche, nemaivoind a adaoga mahnirea împaratului, care se vedea de pe fața ca era prea mare.
Fiul împaratului, dupa ce calatori catva timp prin vazduh, prinse a se coborî. Ce sa vezi dumneata? Oranda îl duse a se lasa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei saracacios.
Era seara. Batu la ușe. Cei dinauntru, o pereche de oameni jigariți, întreba:
– Cine e acolo?
– Om bun, le raspunse fiul de împarat. Deschideți, ca sunt un calator.
Îi deschisera. Cand intra în bordei, el baga de seama ca muierea aruncase ceva sub pat.
– Dara ce vant te aduce pe la noi?
– Sunt strein. Acum am sosit din alte împarații. Rogu-va sa ma gazduiți.
– Bucuros, cu ce vom putea.
– Foarte va mulțumesc, le mai zise el. Nu va va fi degeaba. Dara de ce va stinghiriți din lucru? Lucrați, nu va opriți pentru mine. Am bagat de seama ca faceați ceva cand am venit!
Muierea vru sa îndruge cateva minciuni. Dara barbatul îi lua din gura și zise:
– Sa-ți spunem drept. Dumneata ești oaspetele nostru, și crez ca nu ne vei da pe mana stapanirei. Eu sunt hoț. Meseria acesta nu mai are cautare, de cand împaratul a pus niște slujbași ai dracului de strașnici și de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai ținem zilele, cu cate o gaina sau alta pasare ce putem sa ciordim de pe ici, de colo. Și tocmai jumulea o gasca nevasta-mea cand ai venit d-ta.
– Tocmai ce cautam și eu. Dumnezeu m-a adus la voi. Scoateți gasca de sub pat și face-va-ți meșteșugul. De azi încolo sunt al vostru. Ma bag ucenic la d-ta sa ma înveți acest meșteșug.
Și pana jumuli și gati gasca, fiul împaratului ieși afara, își stranse foișorul, desfacandu-l din toate încheieturile, și-l puse bine, unde sa nu dea nimeni peste dansul.
Se pusera, deci, la masa și se chefuira, pana ce cocoșii începura a vesti ca vine alba în sat.
A doua zi se înțelesesera ei la cuvinte, și fiul de împarat ramase sub ascultarea hoțului, ca sa învețe meșteșugul de la dansul.
– Tot meșteșugul este, zise hoțul într-una din zile, sa ciordești, fara sa te prinza cineva; sa buzunarești și pe dracul, fara sa te vaza nici pui de om sau alta gadina; sa n-apuce sa caza și tu sa gasești; orice ți s-o parea ca nu este pus bine de altul, tu sa iei și sa pastrezi; marghiolia, vicleșugul, îndrazneala, istețimea, șotia și cu tot neamul lor, sa fie uneltele tale.
Fiul de împarat asculta și baga la cap.
Dupa trecere de timp, în care fiul împaratului se îndeletnicise la meșteșugul hoției, vazand el ca lucrurile îi merg struna, zise:
– Meștere, cand ai de gand sa ma scoți calfa?
– Cand mi-oi fura ipangeaua de pe mine.
Dupa ce mai trecu, mersera într-o zi la vanat. Acolo în padure, stand sa faca popas, se tolanira fiecare pe ce avea, la umbra de copaci și la racoare, ca sa-și aromeze oarecum. Hoțul își așternuse ipangeaua.
Deodata hoțul auzi miercaitul unui iepure, ca și cand îl apucase ogarul. Se scula, se uita prin prejur, și nu vede nimic. Soțul sau, fiul împaratului, adormise, și-i da niște sforaieli de parea ca mana porcii. Se culca iarași.
Nu șezu mult, și tocmai cand era sa-l fure și pe el somnul, auzi înca o data același miercait și cu totul p-aproape.
Odata sari drept în sus.
– Ce naiba, trebuie sa fie ceva. Ma repez sa vaz ce dracovenie sa fie aceea.
Și fiind un cranguleț într-o departare cat arunci cu piatra, se duse într-acolo, de unde i se paru lui ca vine miercaitul iepurelui.
Pe cand se ducea hoțul, fiul împaratului se scoala binișor, și paș! paș! îi ia ipangeaua frumușel, o îndoiește și o ascunde într-o scorbura de copaci și iarași se culca.
Acestea le facu el mai iute decat ai gandi.
Hoțul, daca vazu ca nu este nimic în crang, dete tuturor railor și iepure și tot, și se întoarse sa se odihneasca. Cand, ia ipangeaua de unde nu e. Se uita prin prejur, și nici o frunzulița macar nu se mișca. Fiul împaratului horcaia de socoteai ca o sa deștepte și pe morți.
Bietul hoț ramase ca lovit de trasnet. Simți ca alt n-are cine sa-i fi jucat renghiul acesta, decat ucenicul lui.
Se suci, se învarti, dete tarcoale prejmetelor; ipangeaua nu e. În cele de pe urma, dupa ce îl înecase necazul, se duse sa-și deștepte ucenicul.
Acesta dormea mort. Îl zgudui, îl scutura, ca de cand începui sa va povestesc și abia, abia se deștepta.
Somnoros cum era, și tot frecandu-se la ochi, începu sa se jeluiasca ca n-are parte sa doarma și el macar un somn, și ca din pricina asta o sa se duca de la un asemenea stapan, cre nu-i da ragaz cat ar aromi cineva.
Hoțul vazu ca ucenicul lui are sa-l întreaca, și zise:
– Ia lasa astfel de vorbe, ci da-mi ipangeaua, ca acum ești calfa, ai scapat de ucenicie.
Cand auzi fiul împaratului de unele ca acestea, se duse într-un suflet de-i aduse ipangeaua, și legara amandoi tovarașie pe bine și pe rau.
Începuse a mișca binișor la meseria lor, de cand se facura tovarași. Vezi ca fiul împaratului era mai ager de mana, mai isteț și mai îndrazneț.
Într-una din zile, feciorul de împarat se duse la vanat, ia așa cam în dorul lelii, fiindca n-avea alta treaba. Umbland el prin padure, odata aude un grohait de porc p-aproape de dansul; cauta și, mai iute decat ai gandi, fu și acolo. Cand, ce sa-i vaza ochii? Un mistreț cat toate zilele de mare pravalise pe un flacau tanar la fața, și se silea a-și descurca colții din arcul flacaului spre a-l sfașia.
Fiul împaratului își scoase cuțitul de vanatoare și, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistrețului, îi înfige cuțitul drept în ochi și îl da tumba peste cap, îi mai da vro doua lovituri bune în cap și-l lasa mort acolo locului.
Facu ce facu și aduse nițica apa în caciula, stropi pe flacaul care leșinase, și îl mai înviora.
Acesta, cand se deștepta și vazu pe izbavitorul sau, zise:
– Cere-mi oricat vei voi și-ți voi da, pentru aceasta facere de bine.
– Bani au și țiganii, îi raspunse fiul de împarat, dara cinste nu. Sa nu socotești ca pentru bani am facut ce am facut eu acum pentru tine.
Se rușina oarecum flacaul cu pricina; dara mai prinzand limba, îi spuse șiritenia, cum venise în vanatoare cu mai mulți tovaroși, cum zarise mistrețul și se luase dupa dansul, și cum nu-l lovise bine, și el se napustise asupra lui și-l pravalise de era sa-l trimița pe lumea cealalta.
Pasamite și acesta era fiu de împarat, și înca fiul împaratului locului aceluia.
Se împrietenira și se dusera la palaturile împaratești. Împaratul nu știa cum sa mulțumeasca streinului ca i-a scapat copilul de la moarte. Îi dete voie ca sa vie în palat oricand va voi, fiindca el nu priimi nici o alta rasplatire.
Streinul fiu de împarat, de cate ori mergea la împaratul, de atatea ori el cerceta și baga de seama la tot ce era pe acolo.
Dupa catava vreme, el zise odata tovaroșului sau:
– Tovaroșe, mi s-a urat cu borfașia, sa facem și noi o hoție care sa se mai simța.
– Ce vrei sa facem?
– Iaca, sa mai mergem și pe la haznaua împarateasca, ca doara n-o fi foc.
– Da ce stai d-ta de vorbești, omule? D-apoi acolo, aoleo! ce de pazitori mai sunt!
– Noi sa mergem pe unde nu sunt pazitori.
Se hotarara, și într-o noapte și plecara. Ei își luara și uneltele trebuincioase. Și fiindca fiul de împarat știa toate meșteșugurile, el cunoștea și zidaria. Se apuca și, numai din doua cazmale, scase cateva caramizi, cat putea omul sa intre. Aceasta pe de la ulița, pre unde nu pazea nimeni. El intra, umplu doua caciuli cu galbeni și ieși. Apoi potrivi caramizile la loc, ca sa nu se cunoasca pe unde au intrat.
Nu se poate spune bucurie ce avura cand se vazura cu atata cacalau de bani. Venira acasa și dormira, ca și cand usturoi nu mancase și gurile nu le miroseau.
A doua zi mare valva se facu în oraș cansd se afla ca s-a spart visteria împaratului. Toți se minunau și se cruceau, nedomirindu-se pe unde sa fi intrat talharii.
Nu mai puțin și împaratul intra la chibzuiri, cum ar face sa prinza pe acești hoți cutezatori.
Fiul împaratului, cel ce facuse bosmaua, se duse ca totdauna pe la împaratul, se facu și el ca se mira de atata cutezare, și zise:
– Cel ce a facut o asemenea hoție îndrazneața nu se poate sa mai vie macar înca o data.
Împaratul locului puse tot felul de paznici la visteria lui și aștepta.
Hoții, dupa cateva zile, cand se mai potoli valva, venira iarași, fiindca se dedulcisera ca calul la tarațe, scoase caramizile și fiul împaratului zise tovaroșului sau:
– De randul trecut am intrat eu; acum intra tu. Așa mi se pare ca cere dreptatea.
Tovaroșul n-avu ce zice, caci așa era. Intra deci în hazna și, fiind mai lacom, lua cați galbeni putu el duce și-i aduse tovaroșului la gaura. Acesta îi priimi. Cand sa iasa și el, haș! în sus, haț! în jos, se simți ca este prins în laț, și ca nu poate ieși. Fiul împaratului n-avea timp de pierdut, ce sa faca? Se apuca și el de-i taie capul, îl lua cu dansul și p-aici ți-e drumul.
Dara cand ajunse acasa? aoleo! Unde era Dumnezeu sa vaza bocetele și vaietele muierii, cand îi arata capul barbatului ei? Țipa de socoteai ca o pune în țeapa.
Fiul împaratului îi puse mana la gura și-i zise:
-St! ca ne-am topit. Sa nu te auza cineva, ca nu e bine de noi.
Și dupa ce îi spuse toata șiretenia pricinii, o împaca spuindu-i ca-i lasa ei toți banii ce au furat, și îi mai fagadui ca-i va aduce și trupul barbatului, ca sa-l îngroape ca oamenii și cu toata randuiala.
Iara daca se facu ziua, slujitorii împaratești gasira trupul fara cap și-l dusera la împaratul.
Acesta se da de ceasul morții și mai multe nu, cum de sa nu prinza pe talhar viu, nevatamat.
Fiul împaratului se duse și el pe la palat și, auzind cele ce se planuiau, se pregati și el a-și ține fagaduiala ce dase nevestei tovaroșului sau.
Sfatuind cei doisprezece boieri, socotira cu mintea lor ca talharii trebuie sa fie cel puțin doi; ca cel viu este peste poate sa nu vie a lua și trupul mortului. Gasira, deci, cu cale a pune trupul cel fara cap în mijlocul pieței, pe o schela cu trei trepte, și de jur-împrejur slujitori împaratești, cari sa pazeasca toata noaptea.
Așa și facura.
Fiul împaratului, hoțul, se duse și el de cumpara o marțoaga de cal rapciugos și bubos, și slab, de era numai pielea și osul, mai cumpara o odoroaga de caruța și un butoi de rachiu. Și dupa ce încarca caruța, înhama la dansa rabla lui de cal și o porni înspre locul unde era pus trupul mortului spre vedere.
P-aci prin prejur era o ulița noroioasa. P-acolo avu pofta el a trece. Cand, ce sa vedeți dumneavoastra, cinstiți boieri? Unde mi se înnomoli a oțopina de cal, de nu mai putea nici picioarele sa și le miște, necum sa mai tarasca și caruțul cu butoiul de rachiu. Hi! în sus, haț! în jos; sa se miște din loc calul, ba.
Și unde mi-ți începu a face o galagie, de credeai ca s-a aprins targul.
Capetenia pazitorilor trimise pe unul sa vaza ce pacoste a mai dat peste nevoiașul ala de om, carele are de gand sa scoale tot orașul în gura lui.
Vazandu-l pazitorul cum se nevoia a-și scoate calul și caruța din noroi, i se facu mila de el.
Fiul împaratului, cum îl vazu, îi zise:
– Du-te, neiculița, de mai ado vro cațiva oameni de-mi ajutați sa ies din acest noroi, și va voi cinsti ca pe niște oameni de treaba.
Îndata venira mai mulți pazitori, îi luara și cal, și teleguța, și butoi și tot, pe sus, de-l scoasera din glodul unde se nomolise.
El nu știa cum sa le mulțumeasca mai bine; își framanta mainile de bucurie și prinse a da cep butoiului. Le dete de bau cat poftira, și duse și celor ce ramasesera de paza pe langa trupul mortului cel fara cap.
Nu trecu mult și toți pazitorii fura coprinși de un somn sora cu moartea. Unde îmi mai sforaia voinicii noștri de paznici, de pare ca era cine știe ce mare turma de ramatori. Pasamite rachiul din butoi era cu afion.
Fiul împaratului, cum îi vazu lungiți și trantiți ca cine știe ce blende, se apuca de-i dezbraca de hainele lor și îi îmbraca în haine calugarești. Apoi, luand trupul mortului, se duse în treaba lui.
Cand vazu femeia trupul, iara începu a se boci. El iara îi puse mana la gura și o opri de a face zgomot, caci, de se va afla, nu va fi bine de ei. Ea tacu dupa ce vazu ca nu e gluma, și priimi și cea mai mare parte din suma furata. În chiar aceeași noapte, ei se pusera și îngropara mortul.
Cand se deșteptara pazitorii și se vazura îmbracați în haine calugarești, nu puteau crede celor ce li se arata. Se mai frecara la ochi, se mai uitara, și vazura ca așa este. Cel ce se deșteptase mai întai se duse la tovaroșul de langa dansul și, începand a-l înghioldi, îi zise:
– Moș calugaraș, moș calugaraș, ca cați tu aci?
– Dara tu, calugare, ce cauți? îi raspunse.
Atunci toți deodata începura a racni unul la altul:
– Ce cauți aci, calugare? aratandu-se cu degetul.
Și se facu o tulburare și o rascoala între danșii, de nu-i putea da nimeni de capatai. Ei! tocmai tarziu se dezmeticira și se domirira ca omul cu rachiul de asta-noapte n-a fost lucru curat.
Dara cand îmi vazura ca trupul lipsește? atunci, atunci; unde îmi începura o cearta și o halalaie între danșii, de-ți venea sa-ți iei campii. Se învinovațeau ca dracii unii pe alții.
– Ba ca tu ești de pricina.
– Ba ca tu ne-ai facut sa bem rachiu.
– Ba ca tu ne-ai îndemnat sa ne ducem sa-i ajutam.
– Ba ca tu ai fost cel dintai care ai baut.
Toate erau cum erau. Dara cum și cand s-au calugarit ei? Și cum sa se înfațișeze ei la împaratul?
N-avu încotro. Așa se dusera.
Împaratul se lua cu amandoua mainile de barba cand vazu ca vine la dansul o ceata de calugari. El nu știa, vezi, cine sunt și ce vreau.
Cand afla ca sunt paznicii lui, unde mi-l umfla un ras d-alea cu lacrami, și rase pana ce se stramba.
Paznicii, biet, detera în genunchi și-și cerura iertare. Ei spusera toata șiritenia.
Îi ierta împaratul de vro osanda, chipul; dara intra la mai mare grija. El se temea ca nu carecumva acest hoț atat de iscusit sa nu-i ia și domnia. Nu mai chema Sfatul împarației, fiindca începuse a-l cam banui și pe dansul, ci își framanta cugetul, ca ce ar face sa puie mana pe hoț, spre a-i face de petrecanie.
Hotarî dara, el cu mintea lui, ca sa iscodeasca și pe mari și pe mici, sa ispiteasca și prin boierime și prin prostime, ca doar, doara va ajunge sa puie mana pe un așa talhar vestit care îl pusese pe așa ganduri negre.
Pentru aceasta puse sa se gateasca un ospaț înfricoșat, la care pofti numai boierime neaoșe. La acest ospaț fu poftit, fara doar și poate, și fiul de împarat cel strein.
La ziua hotarata se adunara toți oaspeții. Veseliile se întinsera pana noaptea tarziu. Caci, dupa ce se sculara de la masa, se pusera pe joc. Și trage-i la danțuri, la hori, la brauri pana ce, cand se deșteptara, ajunsesera pe la cantatul cocoșilor de miezul nopții.
Cand sa se sparga adunarea, împaratul veni la mijloc și zise cu grai cam poruncitor:
– Boieri dumneavoastra, noaptea este înaintata, și ca sa nu se întample cuiva vreo meteahna de la niscaiva duhuri necurate, ori facatori de rele, eu am gasit cu cale în mintea mea sa maneți aci pana la ziua. Camara este mare; va încape pe toți. Alaturi de aci este camara fiicei mele. Fiți fara grija și va repauzați de ostenelile danțului și saltarilor din asta noapte. Domnul sa privegheze asupra voastra a tuturor.
Așa zise împaratul, și așa trebuia sa se faca. Ca har, ca mar, pace; zisa împaratului nu se putea deszice.
– Vai de mine, tata, cum sa ma culc eu cu ușa descuiata, alaturi cu camara unde are sa doarma atația barbați streini? zise fata tatalui sau.
– Nu numai atat, fata mea, dara înca sa fii cu lumanarea stinsa și sa ai la îndemana nițel muc de lumanare. De va veni cineva la tine, tu sa-l mangai cu mana pe obraz, rugandu-l sa mai stea; și mangaindu-l sa-l manjești nițel cu muc de lumanare, și aceasta, draga mea copila, cu atat mai mult trebuie sa o faci, cu cat ea este pentru mantuirea împarației.
Pasamite împaratul umbla sa prinza pe hoț prin viclenie. Asta fu chemarea boierilor la ospaț. Caci, își zicea împaratul, de va fi dintre boieri un asemenea om isteț, trebuie sa fie și îndrazneț. De nu va fi dintre boieri, apoi, tot cu tertipuri, prin tagma prostimei sa-l caut.
Hotararea împaratului se puse în lucrare întocmai. Se culcara toți cu totul și adormira. Numai pleoapele fetei de împarat nu putura da în gene, catuși de cat.
Fiul de împarat cel hoț, nici el nu adormi macar cat ai da în cremene. El își tot rasucea mustața și se încumetea, duce-se-va, or ba? Iara cand fu cam dupa miezul nopții, cand și apele dorm, se scula binișor, se uita pe la soții sai, carii toți dormeau bumbeni, și paș! trecu în camara fetei de împarat, o saruta și se întoarse apoi sa se culce și el.
Fata împaratului își facu dresurile cum o învațase tatal sau, împaratul.
Hoțul, pana a nu se culca, se duse la donița sa bea nițica apa, caci îi era sete. Uitandu-se în donița, el vazu ca pe obrazul lui din stanga sunt niște pete negre. În camara unde dormeau oaspeții împaratului lumanarea arse toata noaptea.
– E! așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai mai, dara, sa-ți arat eu cu cine ai de a face.
Și cu inima tacainda, și umbland mai ușor decat o pisica cand pandește la șoareci, lua muc de lumanare și manji pe toți oaspeții cari dormeau, pe obraz la fel cu manjitura lui de pe fața, apoi se culca și el.
Împaratul se scula mai de dimineața decat toți. Și în revarsat de zori vine prin camara unde dormeau oaspeții, spre a se uita la danșii, nu carecumva este vreunul din ei manjit dupa cum își povațuise fata.
Cand colo, ce sa-i vaza ochii? Toți erau manjiți. Speriat, se duse într-un suflet în camara unde dormea fie-sa; și cu grai neliniștit zise fie-sei:
– Bine, frate draga, toți te-au sarutat?
– Ba nu, tata, unul numai a venit, pe care l-am manjit, dupa cum mi-ai poruncit dumneata.
– Și-l cunoști?
– Ba nu, caci era întunerec.
Împaratul își mușca buzele. Apoi porunci pazitorilor sa nu lase pe nici unul din oaspeți care ar voi sa plece.
Dupa ce se facu ziua bine, veni împaratul iarași în mijlocul oaspeților și zise cu glas mare:
– Boieri dumneavoastra, hoțul care a tulburat o țara prin iscusința, maiestria și istețimea lui, și care mi-a rapit odihna sufletului meu, se afla în mijlocul domniei voastre, și îl rog sa se dea pe1 fața; pe fagaduiala mea de împarat ca nu-i voi face nimic.
Toți boierii începura a-și scutura hainele și a se lepada ca de satana de o astfel de napaste, zicand:
– Departe de noi o astfel de banuiala. Noi nu știm la sufletul nostru nici o fapta neomenoasa sa fi savarșit, nici cu știința, nici cu neștiința.
– Acum nu este vorba nici ce ocara, nici de pedeapsa. Totul este sa se dea pe fața, și ma jur pe viul Dumnezeu și pe stema mea de împarat ca nu numai nu-i voi face nimic rau, dara îi voi da pe fata mea dupa dansul.
Atunci ieși în fața streinul fiu de împarat și zise:
– Eu sunt.
Paru mult bine împaratului cand îl vazu. Iara el își ceru voie sa iasa afara, și se jura pe cuvantul lui de cruce de voinic ca se va întoarce înainte de namiezi.
Împaratul crezu și-i dete voie. El se întoarse, cu mai mulți oameni însaxanați cu bucațelele foișorului sau. Și acolo de fața cu toții, așeza fiecare lemnișor la îmbucatura lui și cladi foișorul din nou. Apoi, viind înaintea împaratului, îi saruta mana, și ceru ca soția lui, fata împaratului, sa se urce cu dansul în foișor, ca de acolo sa marturiseasca cine este și ce a facut.
Împaratul priimi.
Cum se suira în foișor, fiul împaratului prinse a întoarce vartejele; și, pe cand foișorul începu a se sui în slava și a pluti în aer, el zise cu grai lamurit:
– Sa știți ca sunt fiu de împarat, ca mi-a fost dat sa-mi fur nevasta, ceea ce și facui, și ca acum ma duc la împarația tatalui meu.
Astfel vorbind, foișorul se urca mereu pana cand se pierdu din ochii tuturor, ce ramasera cu gurile cascate uitandu-se la dansul.
Iara daca se coborî la palaturile tatalui sau și-și arata cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduse tot prin furtișag, se înveseli tatal sau și, coborandu-se din scaun, înalța pe fiul sau, zicand:
– Știu acum ca are sa se duca pomina de domnia fiului meu peste țara. Știu ca popoarele au sa știe și ele acum ce este dreptatea, caci a fi bun domnitor și drept, trebuie sa știi totul.
Dupa ce se înscauna, trimise sol la socrul sau cu carte prin care îi spunea ca s-a urcat în scaunul tatane-sau, și mult se bucura acel împarat de norocul ce dase peste fie-sa.
Iara eu încalecai p-o șea și v-o spusei dumneavoastra așa.