Era pe vremuri un împarat caruia așa de mult îi placea sa fie bine îmbracat și sa aiba mereu haine noi încat își dadea toți banii numai pe îmbracaminte.
Nu se îngrijea deloc de oștire, la teatru nu se ducea și nu-i placea sa se plimbe prin padure decat doar ca sa-și arate hainele cele noi. Avea un rand de straie pentru fiecare ceas al zilei și așa cum se spune despre un rege ca se sfatuiește cu miniștrii, despre el mereu se spunea ca „se îmbraca”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipa.
Orașul era plin de viața. Veneau o mulțime de straini și odata au venit și doi pehlivani care se dadeau drept țesatori și spuneau ca știu sa faca o stofa frumoasa cum nu se mai afla alta. Nu numai ca culorile și desenele erau frumoase, dar ei ziceau ca hainele facute din aceasta stofa aveau și o însușire minunata, și anume ca toți cei care nu erau potriviți pentru slujba pe care o îndeplineau și toți cei care erau proști de dadeau în gropi nu puteau sa le vada.
– Strașnice haine! s-a gandit împaratul. Daca mi-aș face niște haine de acestea aș putea sa aflu care din slujbașii împarației nu-s buni pentru slujbele pe care le au și aș putea sa aflu care din supușii mei sunt proști și care sunt deștepți. Numaidecat trebuie sa-mi fac asemenea haine. Și a dat pehlivanilor o mulțime de parale sa înceapa sa lucreze.
Cei doi șoltici au înjghebat doua razboaie de țesut, s-au așezat și s-au prefacut ca țes, dar nu țeseau nimic. Cereau matasea cea mai subțire și fire de aur de cel mai bun, dar bagau matasea și aurul în buzunar și lucrau la stativele goale pana noaptea tarziu.
„Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-a gandit împaratul dupa ce a trecut o bucata de vreme, dar era cam cu inima stransa cand se gandea ca toți cei care-s proști sau nu-s pricepuți în slujba nu vor putea vedea stofa. În ce-l privește pe el, n-avea nici o teama, totuși voia mai întai sa trimita pe altul sa vada cum stau lucrurile. Toți în oraș știau ce putere ciudata are stofa și fiecare era curios sa știe cat de nepotrivit în slujba sau de prost este vecinul.
– Am sa-l trimit pe sfetnicul meu cel batran; e om cinstit și de încredere, el poate mai bine decat oricine sa judece stofa, fiindca e înțelept și nimeni nu-și îndeplinește slujba mai bine ca el.
Sfetnicul cel batran s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la razboaiele goale.
– Doamne ferește, ce-o mai fi și asta? s-a gandit sfetnicul și a deschis ochii mari. Nu vad nimic!
Dar n-a spus ca nu vede.
Pehlivanii l-au rugat sa vina mai aproape și l-au întrebat daca-i plac culoarea și desenul stofei. Și tot îi aratau stativele, care erau însa goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de vazut nu vedea nimic, fiindca nu era nimic de vazut. „Oi fi eu prost? se gandi el. N-aș fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine sa spun ca nu vad stofa.”
– Ei, ce spuneți? a întrebat un țesator.
– Foarte frumos! a raspuns sfetnicul și și-a pus ochelarii ca sa vada mai bine. Niște culori minunate! Am sa spun împaratului ca-mi place foarte mult.
– Ne pare bine, au zis țesatorii și au început sa spuna ce culori sunt și ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel batran asculta cu luare-aminte ca sa spuna împaratului tot așa, și chiar i-a și spus.
Pehlivanii au cerut și mai mulți bani, și mai multa matase, și fir de aur, și mai mult decat pana acuma. Dar le bagau pe toate în buzunarele lor, iar în razboaie nu era nici un capat de ața, dar ei lucrau ca și pana acum la stativele goale.
Peste catva timp, împaratul a trimis pe alt sfetnic, tot așa de vrednic, ca sa vada unde au ajuns cu țesutul și daca mai este mult pana e gata stofa. Dar și lui i s-a întamplat ca și celuilalt: s-a uitat și iar s-a uitat, însa cum în stative nu era nimic, n-a putut sa vada nimic.
– Ce ziceți? Frumoasa stofa, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani și i-au aratat și i-au spus cum și ce fel era stofa care nu se vedea nicaieri. „Prost nu sunt, se gandi sfetnicul. Atunci înseamna ca nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat și asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie sa afle nimeni.”
– E foarte frumoasa stofa, a spus el împaratului.
Tot orașul vorbea de stofa asta nemaipomenita. Împaratul s-a gandit sa se duca s-o vada și el cat mai era în stative. A luat cu dansul tot oameni unul și unul, printre care și cei doi sfetnici care mai fusesera, și s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din rasputeri, dar fara nici un fir de ața în razboiul de țesut.
– Ia uitați-va ce frumoasa e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Și aratau stativele goale, fiindca credeau ca toți ceilalți vad stofa și ei nu. „Ce sa fie oare? se gandea împaratul. Nu vad nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împarat?”
– Da, într-adevar, stofa e foarte frumoasa, a spus el cu glas tare; e vrednica de toata lauda!
Și împaratul dadea din cap mulțumit și se uita la stativele goale. Nu voia sa spuna ca nu vede nimic. Toți curtenii care erau cu dansul se uitau și ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însa ca și împaratul: „O, ce frumos!”. Și toți l-au sfatuit sa se îmbrace cu hainele facute din stofa aceasta minunata la serbarea care tocmai trebuia sa aiba loc peste cateva zile. „Minunat, frumos, mareț!”, spuneau toți și se bucurau grozav. Împaratul a dat celor doi pehlivani cate o decorație, ca sa și-o atarne la piept, și titlul de maestru țesator al curții imperiale.
În noaptea din ajunul serbarii, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins șaisprezece lampi și lumea putea sa-i vada cum lucrau de zor sa ispraveasca hainele împaratului. S-au facut ca iau stofa de la stative, s-au facut ca taie cu foarfecele, pe urma au cusut cu ace fara ața și dupa aceea au spus: „Hainele sunt gata”.
Împaratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat brațele în sus, ca și cum ar fi ținut ceva în mana, și au spus: „Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!” și așa mai departe. „Hainele sunt ușoare ca panza de paianjen, spuneau ei, cand le îmbraci nici nu le simți, dar tocmai asta e frumusețea.”
– Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru ca nu aveau ce sa vada.
– Daca maiestatea voastra vrea sa se dezbrace, au spus pehlivanii, va putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în fața oglinzii.
Împaratul s-a dezbracat și pehlivanii s-au prefacut ca-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata și împaratul se întorcea și se sucea în fața oglinzii.
– Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toți cei care erau de fața. Ce stofa minunata! Nici nu se poate ceva mai frumos!
– E gata afara baldachinul pentru maiestatea voastra, a spus marele maestru de ceremonii al curții.
– Sunt gata și eu, a spus împaratul și s-a mai uitat o data în oglinda, fiindca voia sa creada lumea ca își vede hainele.
Curtenii, care aveau dreptul sa duca trena mantiei, s-au aplecat, au întins mainile ca și cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefacandu-se ca țin ceva în maini; nu îndrazneau sa spuna ca nu vad nimic.
Împaratul mergea acum sub baldachin și toți oamenii de pe strazi și de la ferestre spuneau: „Ce minunate haine are împaratul! Ce trena strașnica! Ce bine îi vin!” Nici unul nu voia sa spuna ca nu vede nimic; fiindca atunci lumea ar fi zis ca nu-i priceput în slujba sau ca-i prost de da în gropi. Nici o haina de-a împaratului nu starnise atata bucurie printre oameni.
– Împaratul e dezbracat! a spus deodata un copil.
– Asta-i vocea nevinovației! a zis tatal copilului și a spus în șoapta altora ce vorbise copilul.
– E dezbracat! a strigat tot poporul.
Împaratul a auzit și i s-a parut și lui ca poporul are dreptate, dar s-a gandit: „Acuma nu mai pot sa dau înapoi, trebuie s-o țin întruna așa cum am început”. Și curtenii au mers înainte și au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindca nu era nici o trena.