A fost un împarat și se numea împaratul Roșu. El era foarte mahnit ca, în zilele lui, niște zmei furasera soarele și luna de pe cer.
Trimise deci oameni prin toate țarile și ravașe prin orașe, ca sa dea de știre tuturor ca oricine se va gasi sa scoata soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevasta și înca jumatate din împarația lui, iara cine va umbla și nu va izbandi nimic, acela sa știe ca i se va taia capul.
Mulți voinici se potricalisera semețindu-se cu ușurința ca va scoate la capat o asemenea însarcinare; și cand la treaba, haț în sus, haț în jos, da din colț în colț și nu știa de unde s-o înceapa și unde s-o sfarșeasca, vezi ca nu toate muștele fac miere. Împaratul însa se ținu de cuvant.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind și el de fagaduința împarateasca, ce se gandi, ce se razgandi, ca numai își lua inima în dinți, încumetandu-se pe ajutorul lui Dumnezeu și pe voinicia sa, și pleca și el la împaratul sa se închine cu slujba. Pe drum se întalni cu doi oameni pe cari slujitorii împaratești îi ducea la împaratul ca sa-i taie, pentru ca fugisera de la o batalie ce o avusese împaratul acesta cu niște gadine. Ei erau triști, bieții oameni, dara Greuceanu îi mangaie cu niște vorbe așa de dulci, încat le mai veni nițica inima, ca era și meșter la cuvant Greuceanu nostru.
El își puse nadejdea în întamplarea aceasta și își zise:”îmi voi încerca norocul. De voi izbuti sa înduplec pe împaratul a ierta pe acești oameni de la moarte, ma voi încumeta sa ma însarcinez și cu cealalta treaba; iara de nu, sanatate buna! Ma voi duce de unde am venit. Asta sa fie în norocul meu; niciodata nu strica cineva sa faca o încercare”.
Și astfel, poftorindu-și unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împarateasca.
Înfațișandu-se la împaratul, atatea îi povesti, așa cuvinte bune și dulci scoase și atata meșteșug puse în vorbirea sa, încat și împaratul crezu ca pe nedrept ar fi sa omoare pe acei oameni; ca mai de folos i-ar fi lui sa aiba doi supuși mai mult, și ca mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arata milostiv catre popor.
Nu mai putura oamenii de bucurie cand auzira ca Greuceanu a maglisit pe împaratul pana într-atata, încat l-a facut sa-i ierte. Mulțumira lui Greuceanu din toata inima și îi fagaduira ca toata viața lor se vor ruga lui Dumnezeu pentru dansul ca sa mearga din izbanda în izbanda, ceea ce și facura.
Aceasta izbanda o lua drept semn bun, și Greuceanu, mergand a doua oara la împaratul, grai cu cuvintele lui mieroase cele urmatoare:
– Marite doamne, sa traiești întru mulți ani pe luminatul scaunul acestei împarații. Mulți voinici s-au legat catre maria ta sa scoata de la zmei soarele și luna pe care le-a hrapit de pe cer, și știu ca cu moarte au murit, fiindca n-au putut sa-și îndeplineasca legamintele ce au facut catre maria ta. Și eu, marite doamne, cuget a ma duce întru cautarea acestor talhari de zmei, și mi-ar fi voia sa-mi încerc și eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sa ajungem a putea pedepsi pe acei blestemați de zmei, pentru nesocotita lor îndrazneala. Dar fii-mi milostiv și mana de ajutor.
– Dragul meu Greucene, raspunse împaratul, nu pot sa schimb nici o iota, nici o cirta din hotararea mea. Și aceasta nu pentru altceva, ci numai și numai pentru ca voiesc sa fiu drept. Poruncile mele voi sa fie una pentru toata împarația mea; la mine partinire nu este scris.
Vazand statornica hotarare a împaratului și dreptatea celor vorovite de dansul, Greuceanu cuvanta cu glas voinicesc:
– Fie, marite împarate, chiar de aș ști ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce îmi iau de buna-voia mea.
Se învoira, și peste cateva zile și pleca, dupa ce puse la cale tot ce gasi ca e bine sa faca, ca sa scape cu fața curata din aceasta întreprindere.
Greuceanu lua cu dansul și pe fratele sau și merse, merse, merse cale lunga, departata, pana ce ajunse la Faurul-pamantului, cu care era frate de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meșter de pe pamant, era și nazdravan. Aici se oprira și poposira. Trei zile și trei nopți au stat închiși într-o camara Greuceanu cu Faurul-pamantului și se sfatuira.
Și, dupa ce se odihnira cateva zile și mai planuira ceea ce era de facut, Greuceanu și frate-sau o luara la drum.
Îndata dupa plecarea Greuceanului, Faurul-pamantului se apuca și facu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier, apoi porunci sa arza cușnița ziua și noaptea și sa țina chipul acesta fara curmare în foc.
Iara Greuceanu și frate-sau mersera cale lunga, și mai lunga, pana ce li se facu calea cruci; aici se oprira, se așezara pe iarba și facura o gustarica din merindele ce mai aveau, și apoi se desparțira, dupa ce se îmbrațișara, și plansera ca niște copii.
Mai nainte d-a se desparți, își împarțira cate o basma și se înțelesera zicand:”Atunci cand basmalele vor fi rupte pe margini, sa mai traga nadejde unul de altul ca se vor mai întalni; iara cand basmalele vor fi rupte în mijloc, sa se știe ca unul din ei este pierit”. Mai înfipse și un cuțit în pamant și zisera:”Acela din noi, care s-ar întoarce mai întai și va gasi cuțitul ruginit sa nu mai aștepte pe cellalt, fiindca aceasta însemneaza ca a murit”. Apoi Greuceanu apuca la dreapta și frate-sau la stanga.
Fratele Greuceanului, umbland mai multa vreme în sec, se întoarse la locul de desparțire și, gasind cuțitul curat, se puse a-l aștepta acolo cu bucurie, ca vazuse soarele și luna la locul lor pe cer.
Iara Greuceanu se duse, se duse pe o poteca care-l scoase tocmai la casele zmeilor, așezate unde-și înțarcase dracul copiii. Daca ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap și se facu un porumbel. Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l învațase Faurul-pamantului. Facandu-se porumbel, Greuceanu zbura și se puse pe un pom care era tocmai în fața caselor.
Atunci, ieșind fata de zmeu cea mare și, uitandu-se, se întoarse repede și chema pe muma-sa și pe sora-sa cea mica, ca sa vina sa vaza minunea.
Fata cea mica zise:
– Maiculița și surioara, pasarea asta gingașa nu mi se pare ogurlie pentru casa noastra. Ochii ei nu seamana a de pasare, ci mai mult seamana a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pana acuma ne-a fost și noua! D-aici înainte numai Dumnezeu sa-și faca mila de noi și d-ai noștri.
Pasamite aveau zmeii cunoștința de vitejia lui Greuceanu.
Apoi intrara cateștrele zmeoaicele în casa și se pusera la sfat.
Greuceanu numaidecat se dete iarași de trei ori peste cap și se facu o musca și intra în camara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crapatura de grinda de la tavanul casei și asculta la sfatul lor. Dupa ce lua în cap tot ce auzi, ieși afara și se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde și acolo se ascunse subt un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise, știa acum ca zmeii se dusesera la vanat în Codru Verde și aveau sa se întoarca unul de cu seara, altul la miezul nopții și tartorul cel mare despre ziua.
Așteptand Greuceanu acolo, iata mare, ca zmeul cel mai mic se întorcea și, ajungand calul la marginea podului, unde sforai o data și sari înapoi de șapte pași. Dara zmeul, maniindu-se, zise:
– Ah, manca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frica de nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar și pe acela c-o lovitura îl voi culca la pamant.
Greuceanu, auzind, ieși pe pod și striga:
– Vino, zmeule viteaz, în sabii sa ne taiem, sau în lupta sa ne luptam.
– Ba în lupta, ca e mai dreapta.
Se apropiara unul de altul și se luara la tranta.
Aduse zmeul pe Greuceanu și-l baga în pamant pana în genunchi. Aduse și Greuceanu pe zmeu și-l baga în pamant pana în gat și-i taie capul. Apoi, dupa ce arunca leșul zmeului și al calului sub pod, se puse sa se odihneasca.
Cand, în puterea nopții, veni și fratele cel mare al zmeului, și calul lui sari de șaptesprezece pași înapoi. El zise ca și frate-sau, iara Greuceanu îi raspunse și lui ca și celui dintai.
Ieșind de sub pod, se lua la tranta și cu acest zmeu.
Și unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu și-l baga în pamant pana la brau. Dara Greuceanu, sarind repede, unde mi-aduse și el pe zmeu o data, mi-l tranti și-l baga în pamant pana în gat și-i taie capul cu paloșul. Aruncandu-i și mortaciunea acestuia și a calului sau sub pod, se puse iarași de se odihni.
Cand despre zori, unde venea, mare, venea tat-al zmeilor, ca un tartor, de catranit ce era, și cand ajunse la capul podului, sari calul lui șaptezeci și șapte de pași înapoi. Se necaji zmeul de aceasta întamplare cat un lucru mare, și unde racni:
– Ah, mancare-ar lupii carnea calului; ca pe lumea asta nu mi-e frica de nimenea, doara de Greuceanu de Aur; și înca și pe acesta numai sa-l iau la ochi cu sageata și îl voi culca la pamant.
Atunci, ieșind și Greuceanu de sub pod, îi zise:
– Deh! zmeule viteaz, vino sa ne batem, în sabii sa ne taiem, în suliți sa ne lovim, ori în lupta sa ne luptam.
Sosi zmeul și se luara la bataie: în sabii se batura ce se batura și se rupsera sabiile; în suliți se lovira ce se lovira și se rupsera sulițile; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pre altul de se cutremura pamantul; și stranse zmeul pe Greuceanu o data, dara acesta, bagand de seama ce are de gand zmeul, se umfla și se încorda în vine și nu pați nimic, apoi Greuceanu stranse o data pe zmeu, tocmai cand el nu se aștepta, de-i parai oasele.
Așa lupta nici ca s-a mai vazut. Și se luptara, și se luptara, pana ce ajunse vremea la namiezi, și ostenira. Atunci trecu pe deasupra lor un corb carele se legana prin vazduh și cauta la lupta lor. Și vazandu-l, zmeul îi zise:
– Corbule, corbule, pasare cernita, adu-mi tu mie un cioc de apa și-ți voi da de mancare un voinic cu calul lui cu tot.
Zise și Greuceanu:
– Corbule, corbule, mie sa-mi aduci un cioc de apa dulce, caci eu ți-oi da de mancare trei leșuri de zmeu și trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apa dulce și îi astampara setea; caci însetoșasera, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, și, împuternicindu-se, unde ridica, nene, o data pe zmeu, și trantindu-mi-l îl baga în pamant pana în gat și-i puse piciorul pe cap, ținandu-l așa. Apoi îi zise:
– Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele și luna, caci azi nu mai ai scapare din mana mea.
Se codea zmeul, îngana verzi și uscate, dara Greuceanu îi mai zise:
– Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gasi, și înca și capul reteza-ți-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nadajduindu-se a scapa cu viața daca îi va spune, zise:
– În Codru Verde este o cula. Acolo înauntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mana dreapta.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteza capul, apoi îi taie degetul și-l lua la sine.
Dete corbului, dupa fagaduiala, toate starvurile, și, ducandu-se Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise ușa cu degetul zmeului și gasi acolo soarele și luna. Lua în mana dreapta soarele și în cea stanga luna, le arunca pe cer și se bucura cu bucurie mare.
Oamenii, cand vazura iarași soarele și luna pe cer, se veselira și laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit împotriva împielițaților vrajmași ai omenirii.
Iara el, mulțumit ca a scos la bun capat slujba, o lua la drum, întorcandu-se înapoi.
Gasind pe frate-sau la semnul de întrolocare, se îmbrațișara și, cumparand doi cai ce mergeau ca sageata de iute, întinsera pasul la drum ca sa se întoarca la împaratul.
În cale, dete peste un par plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise ca ar fi bine sa mai poposeasca puțin la umbra acestui par, ca sa mai rasufle și caii, iara pana una, alta sa culeaga și cateva pere, spre a-și mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce planuisera, se învoi a se odihni; dara nu lasa pe frate-sau sa culeaga pere, ci zise ca le va culege el. Atunci trase paloșul și lovi parul la radacina. Cand, ce sa vezi d-ta? unde începu a curge niște sange și venin scarbos și un glas se auzi din pom, zicand:
– Ma mancași fripta, Greucene, precum ai mancat și pre barbatul meu.
Și nimic nu mai ramase din acel par, decat praf și cenușe; iara frate-sau încremeni de mirare, neștiind ce sunt toate acestea.
Dupa ce plecara și mersera ce mersera, detera peste o gradina foarte frumoasa cu flori și cu fluturei și cu apa limpede și rece.
Fratele Greuceanului zise:
– Sa ne oprim aici nițel, ca sa ne mai odihnim caișorii. Iar noi sa bem nițica apa rece și sa culegem flori.
– Așa sa facem, frate, raspunse Greuceanu, daca aceasta gradina va fi sadita de maini omenești și daca acel izvor va fi lasat de Dumnezeu.
Apoi, tragand paloșul, lovi în tulpina unei flori care se parea mai frumoasa și o culca la pamant; dupa aceea împunse și în fundul fantanei și a marginilor ei, dara în loc de apa începu a clocoti un sange mohorat, ca și din tulpina florii, și umplu vazduhul de un miros grețos. Praf și țarana ramase și din fata cea mai mare de zmeu, caci ea se facuse gradina și izvor ca sa învenineze pe Greuceanu și sa-l omoare.
Și scapand și d-aceasta pacoste, încalecara și plecara la drum, repede ca vantul; cand ce sa vezi d-ta? Unde se luase dupa danșii scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca în cer și cu alta în pamant ca sa înghița pe Greuceanu și mai multe nu; și avea de ce sa fie catranita și amarata: ca nu mai avea nici soț, nici fete, nici gineri.
Greuceanu simțind ca s-a luat dupa danșii zmeoaica cea batrana, zise frațina-sau:
– Ia te uita, frate, înapoi și spune-mi ce vezi.
– Ce sa vaz, frate, îi raspunse el, iata un nor vine dupa noi ca un vartej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vantul și lin ca gandul; dara Greuceanu mai zise o data fratelui sau sa se uite în urma. Acesta îi spuse ca se apropie norul ca o flacaraie; apoi, mai facand un vant cailor, ajunsera la Faurul-pamantului.
Aci, cum descalecara, se închise în fauriște. Pe urma lor iaca și zmeoaica. De-i ajungea, îi prapadea! Nici oscior nu mai ramanea din ei. Acum însa n-avea ce le mai face.
O întoarse însa la șiretlic: ruga pe Greuceanu sa faca o gaura în parete ca macar sa-l vaza în fața. Greuceanu se prefacu ca se îndupleca și facu o gaura în parete. Dara Faurul-pamantului se aținea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sarea scantei din el. Cand zmeoaica puse gura la spartura ca sa soarba pe Greuceanu, Faurul-pamantului îi baga în gura chipul de fier roșu ca focul și i-l varî pe gat. Ea, înghiorț! înghiți și pe loc și crapa. Nu trecu mult și starvul zmeoaicei se prefacu într-un munte de fier și astfel scapara și de dansa.
Faurul-pamantului deschise ușa fauriștei, ieși afara și se veselira trei zile și trei nopți de așa mare izbanda. El mai cu seama era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci calfilor sa faca lui Greuceanu o caruța cu trei cai cu totul și cu totul de fier. Dupa ce fura gata, sufla asupra lor și le dete duh de viața.
Luandu-și ziua buna de la frate-sau de cruce, Faurul-pamantului, Greuceanu se urca în trasura cu frate-sau cel bun și porni la Roșu-împarat ca sa-și primeasca rasplata.
Merse, merse, pana ce li se înfurci calea. Aci se oprira și poposira. Apoi, Greuceanu desprinse de la caruța un cal și-l dete fratelui sau, ca sa duca împaratului Roșu vestea cea buna a sosirii lui Greuceanu cu izbanda savarșita; iara el ramase mai în urma. Înaintand el alene, rasturnat în caruța, trecu pre langa un diavol șchiop carele ținea calea drumeților ca sa le faca neajunsuri. Acestuia îi fu frica sa dea piept cu Greuceanu, dara, ca sa nu scape nici el neatins de rautatea lui cea draceasca, îi scoase cuiul din capul osiei de dindarat și-l arunca departe în urma.
Apoi tot el zise Greuceanului:
– Mai, vericule, ți-ai pierdut cuiul, du-te de ți-l cauta.
Greuceanu sarind din caruța, își uita acolo paloșul, din greșeala. Iara cand el își cauta cuiul, diavolul îi fura paloșul, apoi, așezandu-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap și se schimba într-o stana de piatra.
Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înțepeni bine, se urca în caruța, și pe ici ți-e drumul! Nu baga însa de seama ca paloșul îi lipsește.
Ascultați acum și va minunați, boieri d-voastra, de pațania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai împaratului Roșu se fagaduise diavolului, daca îl va face sa ia el pe fata împaratului. Ba înca și rodul casatoriei sale îl închinase acestui necurat. Împielițatul știa ca Greuceanu, fara paloș, era și el om ca toți oamenii. Puterea lui în paloș era; fara paloș era necunoscut. Îi fura paloșul și-l dete becisnicului de sfetnic.
Acesta se înfațișa la împaratul și îi ceru fata, zicand ca el este cel cu izbanda cea mare.
Împaratul îl crezu, vazandu-i și paloșul, și începusera a pune la cale cele spre cununie. Pe cand se pregatea la curte, pentru nuntirea fiicei împaratului cu voinicul cel mincinos ce zicea ca a scos soarele și luna de la zmei, vine și fratele Greuceanului cu vestea ca Greuceanu are sa soseasca în curand.
Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împaratul și zise ca acela este un amagitor și trebuie pus la închisoare. Împaratul îl asculta. Iara sfetnicul umbla d-a-ncatelea, zorind sa se faca mai curand nunta, cu gand ca, daca se va cununa odata cu fata împaratului, apoi poate sa vina o suta de Greuceni, ca n-are ce-i mai face, lucru fiind sfarșit.
Împaratului însa nu-i prea placu zorul ce da sfetnicul pentru nunta, și mai taragai lucrurile.
Nu trecu mult și iata ca sosește și Greuceanu și, înfațișandu-se la împaratul, acesta nu știa între care sa aleaga.
Credea ca acesta sa fie Greuceanu, dara nu-și putea da seama de cum paloșul lui Greuceanu se afla în mana sfetnicului. Atunci baga de seama și Greuceanu ca-i lipsește paloșul și tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu vazuse el stana de piatra decat dupa ce-și gasise cuiul de la osie și se întorcea la caruța cu dansul. Pricepu el ca nu e lucru curat.
– Împarate prealuminate, zise el, toata lumea știe ca ești om drept. Te rog sa-mi faci și mie dreptate. Mult ai așteptat, mai așteapta, rogu-te înca puțin și vei vedea cu ochii adevarului.
Priimi împaratul a mai aștepta pana ce sa se întoarca Greuceanu. Acesta se puse iarași în caruța lui cu cai cu tot de fier și într-un suflet merse, pana ce ajunse la stana de piatra, acolo unde Necuratul îi scosese cuiul de la caruța.
– Ființa netrebnica și pagubitoare omenirii, zise el, da-mi paloșul ce mi-ai furat, caci de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici ca se clinti din loc macar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se facu buzdugan cu totul și cu totul de oțel, și unde începu, nene, a lovi în stana de se cutremura pamantul. De cate ori da, de atatea ori cadea cate o zburatura din piatra. Și lovi ce lovi pana ce îi sfarama varful. Apoi deodata începu stana de piatra a tremura și a cere iertaciune. Iara buzduganul, de ce da, d-aia își întețea loviturile, și dete, și dete, pana o facu pulbere. Cand nu mai fu în picioare nimic din stana de piatra, cata prin pulberea ce mai ramasese, și-și gasi Greuceanu paloșul ce-i furase Satana.
Îl lua și, fara nici o clipa de odihna, veni și se înfațișa iarași la împaratul.
– Sunt gata, marite împarate, zise el, s-arat oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sa vina acel sfetnic nerușinat care a voit sa te amageasca, spre a ne înțelege la cuvinte.
Împaratul îl chema.
Acesta, daca veni și vazu pe Greuceanu cu sprinceana încruntata, începu sa tremure și-și ceru iertaciune, spunand cum cazuse în mainile lui paloșul lui Greuceanu.
Dupa rugaciunea lui Greuceanu, dobandi iertare și de la împaratul, dar acesta îi porunci sa piara din împarația lui. Apoi scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare și se facu o nunta d-alea împarateștile, și se încinse niște veselii care ținura trei saptamani…
Și eu încalecai p-o șea, și va povestii d-voastra așa.