A fost odata un împarat și o împarateasa. Zece ani au viețuit ei în casatorie și nu putura face și ei macar o starpitura de copil. În cele de pe urma, împaratul porunci împaratesei soției lui, ca daca într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, sa știe ca paine și sare pe un taler cu dansul nu va mai manca.
Daca auzi așa împarateasa, mult se mahni în sufletul ei, caci traiau bine. Se puse și ea dara a cere sfaturi de la vraci și vrajitori, de la moașe și descantatoare. Lua tot felul de leacuri. Cand, într-o noapte, ce vazu se spaimanta. Se facea ca umbla pe o campie verde și frumoasa. Pe acolo toate firicelele de iarba erau însoțite, și doua cate doua se încovoiau una catre alta și parea ca se saruta. Pana și flutureii umblau tot doi cate doi. Visa și totuși credea ca este aievea ceea ce vede. Nu se bucura mult de priveliștea cea frumoasa, și iata ca un balaur, bala dracului, venea, mare, spre dansa ca un vartej. Pasamite, el gonea o porumbița; aceasta, tremurand ca varga, fugi în sus, fugi în jos, și, vazand ca n-are scapare de vrajmașa fiara salbateca, se repezi și se ascunse în sanul împaratesei. Balaurul, vazand una ca aceasta, se repezi și el asupra împaratesei. Dar împarateasa dete un țipet și se deștepta. Îi sarise inima de frica și-i tremurau toate carnurile. P-aci, p-aci era sa și leșine. Spuse împaratului pocitania de vis, și ramase și el înmarmurit de groaza. A doua zi se simți îngreunata și peste noua luni de zile nascu o bunatate de copilaș de draguleț.
Bucuria ce fu la curtea împaratului nu se poate spune. Se hotarara sa boteze pruncul.
Pe atunci se botezau copiii într-o fantana sub un munte. Și fiindca de catva timp se ivise niște talhari pe acel munte, cari pandeau pe cei ce veneau sa-și boteze copiii și-i omora, strașnica porunca dete împaratul ca sa puie oaste împrejurul fantanei, sa pazeasca și sa apere pruncul, cand va fi sa se iveasca talharii.
Nu se mulțumi cu atat, ci mai porunci împaratul de scrise pe niște pietre scumpe cate o slova; dupa aceea înșira pietrele și alcatui numele copilului. Acest șir de pietre nestemate îl lega de gatul copilului.
Astfel pregatiți, pleca împaratul cu împarateasa sa-și boteze copilul, luand cu danșii și mai mulți ostași calareți și înarmați.
Ajungand la poalele muntelui, le ieșira înainte talharii, și nici una, nici alta, începura a da vartos. Împaratul trimise pe împarateasa sa boteze pruncul, caci el va sta sa dea piept cu talharii, pana se va întoarce ea. Împarateasa se supuse poruncii și pleca. Cand sa se întoarca de la botez, veni pana la un loc; aci, stand și nemaiauzind zanganitul armelor și zgomotul luptei, îi dete un fier ars în inima. Atunci, nemaicutezand sa mearga înainte, se întoarse înapoi și ascunse copilul dupa fantana, într-un stuf de flori. Pasamite talharii razbise oastea împarateasca și o rapusese pe dansa.
Împarateasa pleca singura la împaratul. Pe drum, cand ajunse la locul de lupta, vazu un baltau de sange și alaturi o groapa mare unde erau îngropați oamenii împaratești. Închise ochii sa nu vaza acea groaza și porni înainte, cand deodata se pomenește cu doi talhari ca pun mana pe dansa.
Dupa ce le spune cine este, talharii o duse la capitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fara judecata, fara nimic, porunci sa o bage într-o peștera parasita și sa i se dea cate un sfert de paine și cate o cana de apa pe zi, pana ce s-o prapadi acolo.
Copilul ramasese în stuful de flori. Dumnezeu, purtandu-i de grija, nu lasa nimic rau sa se apropie de dansul, care putea sa-l vatame.
Prin preajma locului aceluia traia un pustnic într-o vagauna de munte. Acel pustnic avea o capra și el, dupa sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adapa, la apele cele limpezi ale fantanei. Într-una din zile, pascand pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse langa dansul, începu sa-l linga și sa-și apropie ugerul de gurița copilașului. Acesta, cum simți, începu sa suga și supse pana ce se satura bine, și așa dor prinse capra de copil, încat o luna de zile nu se departa de langa dansul.
Calugarul, vazand ca nu-i mai vine capra, începu s-o caute, și caut-o în sus, caut-o în jos, capra nicaieri. Își luase nadejdea de la dansa, cand într-o zi se pomenește cu ea. Pustnicul o vazu, începu s-o mangaie:
– Capra-tati! capra-tati! voind sa puie mana pe dansa. Dar ași! unde e pomana aia?
Capra, țașt! în dreapta, țașt! în stanga, se departa mereu. Calugarul dupa dansa. Daca vazu ca nu poate pune mana pe ea, se întoarse în chilioara lui, facu o strachina cu tarațe și începu a se lua pe langa dansa cu binele, tot strigand-o și mangaind-o:
– Capra-tati! Capra-tati!
Dar nici așa nu izbandi; caci capra nici nu voia sa se uite la strachina lui cu tarațe, ci tot înainte tragea sa se duca. Pustnicul se lua dupa dansa, d-a minune, sa vaza unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, și se puse langa dansul, dandu-i sa suga.
Calugarul intra dupa dansa și, cand o vazu, statu locului, temandu-se sa nu fie vreo naluca. Se închina, facu rugaciunea ca sa-l apere Dumnezeu de rele și sa piara naluca dinaintea lui. Ași! unde? ce naluca sa piara? Caci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un îngeraș. Dupa ce se încredința ca nu era ceva necurat, ba înca un copil botezat, de mila catre omenire îl lua, îl duse la chilioara lui și-l puse în patuceanul sau. Capra sari și ea și se așeza langa copilaș. Vazand asta minune, calugarul o lasa de-i dete țața pana ce se satura, apo lua copilul, îl desfașa, îl spala și-l primeni cu niște rupturi de haine de ale sale. El citi margelele de la gatul copilului și afla ca se numește George și ca este fecior de împarat.
Dupa ce se mai mari, calugarul îl învața sa citeasca și sa scrie. Planse George și calugarul, cand muri capra, de nu li se zvanta lacrimile de la ochi multa vreme. O îngropara ca pe oameni. George se tangui mai cu foc de pierderea ei. El știa bine ca nu-l facuse capra, dar o cinstea ca pe o mama, ca pe una ce-l hranise și-l crescuse.
Nu trecu multa vreme, și iata ca muri și calugarul. Îl îngropa George și pe acesta, cu toata evlavia. Apoi, dupa ce mai planse și se mai tangui o toana, se hotarî sa iasa la lume; caci nu-i mai placeau locurile acelea, unde murise ma-sa și parintele sau cel duhovnicesc.
Apuca și el pe cararea ce o vazu mai aproape și se lasa pe dansa a-l scoate oriunde va voi ea, dupa ce-și închelbara un rand de haine ca de urs, alcatuite din niște piei de vulpe ce gasi în podul chilioarei, unde șezuse el cu pustnicul.
Merse ce merse pe acea poteca, pana ce vazu ca copacii încep a se rari, apoi se coborî în niște campii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucata de loc și intra într-o cetate.
Se ameți și se fastaci cand se vazu înconjurat de o mulțime de lume, și-l asurzise zgomotul ce se facea în acel oraș. Mergea, și nici el nu știa unde se duce. Dupa ce-și veni în simțiri din amețeala, își ținu firea și, luandu-și inima în dinți, începu a umbla, uitandu-se prin toate pravaliile și mirandu-se de toate celea ce vedea. Se ținea lumea dupa dansul ca dupa urs. Pasamite unde era îmbracat ca neoamenii. Daca colinda o mare parte din oraș, ajunse la o fierarie, și acolo, vazand și buzdugane, intra și ceru sa-i dea și lui o sabie și un buzdugan.
– Alege-ți de care poftești, îi raspunse negustorul.
Dupa ce alese un sabioi ce de abia oamenii ceilalți îl ținea în mana și un buzdugan naprasnic, voi sa plece.
– Platește întai, baiețaș, și apoi sa pleci.
– Ce va sa zica aceea sa platesc? întreba dansul.
– Iaca sa ne tocmim, și sa-mi dai bani cu cat ne-om învoi.
– Ce este aceea bani? mai întreba el.
Negustorul, vazand ca are a face cu ursul din padure, îi deschise capul și-l facu sa priceapa cum merg lucrurile prin orașe.
Se mira George deocamdata de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, daca vazu ca n-are încotro, ceru sa slujeasca fierarului pentru sabie și buzdugan.
Se învoira, deci, ca pentru aceste lucruri sa slujeasca un an și așa se baga ucenic.
Iscusința lui George ajunsese de poveste: unde alții nu puteau face unele lucrari de fierarie nici în trei ani, el într-o jumatate de an lucra ca o calfa veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dansul. Și toți se temeau de el.
Daca își împlini anul, se mai baga pe un an, ca sa-i dea fier și carbuni sa-și faureasca el o sabie și un buzdugan, dupa pofta inimii sale. Împlinindu-se și acest an, stapanul porunci sa-i dea fier și carbuni. Calfa cea mai mare, temandu-se sa nu-i ia locul, îi pusese gand rau și cauta cum sa faca sa-l prapadeasca.
Îi spuse, deci, ca fier este destul, dara nu sunt carbuni de ajuns, ci sa se duca la padurea neagra sa-și faca, caci de acolo aduc și ei. Aceasta nu era adevarat. Acolo, la padurea neagra, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea în acea padure, și de aceea îl trimitea pre dansul acolo, ca sa se prapadeasca.
George nu știa de unele ca acestea. El era cu inima curata și fara fațarnicie. Își alese din pravalia stapanului sau o sabie ramasa de la Novaci, pe care o pastra în pravalie ca pe un odor din vechime, lua niște burdușe mari pentru carbuni, facute din doua piei de bivol și pleca sa-și faca carbuni în padurea neagra. Merse ce merse și, ajungand la un sat, întreba ca încotro se afla padurea neagra. Cum auzira satenii, începura sa-și faca cruce și sa-și scuipe în san de frica. Apoi îi spusera toata șiretenia cu scorpia.
George le taie cuvantul și le zise:
– Daca nu voiți a-mi spune, încetați cu astfel de parascovenii ce n-au seaman.
Oamenii, daca îl vazura atat de înțestat, îi aratara drumul și-l lasara sa se duca unde îl va duce oranda lui.
Ajungand la padure, taie cu sabia o mare mulțime de copaci, din cari facu o gramada de nu-i putea da nimeni de seama și îi puse foc.
Stand pe langa foc, simți ca un oarecare lucru, un fel de sorbitura îl tragea și îl tot mișca din loc; se întoarse; cand, ce sa vezi? unde venea, mare, vericule, asupra lui nabadaioasa de scorpie, și tot sugea vazduhul, ca sa traga într-însa și pe bietul George. Acesta, cum vazu ce placinta i se pregatește, înfipse sabia în pamant, se propti într-însa și ramase neclintit. Astfel aștepta el și priveghea sa vaza ce are sa i se întample. Scorpia, cum veni, dete cu coada și risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca sa-l soarba pre el. Voinicuțul de George unde smuci odata sabia din pamant și, mai iute decat ai gandi, o aduse și taie în doua scorpia.
Apoi se lua dupa dansa, care fugea catre scorbura unde viețuia, și, ajungand-o, îi taie capul. Atata sange mohorat curse din spurcaciunea de scorpie, încat se alcatui o balta.
Cand era sa se întoarca într-ale sale, deodata auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume.
Cand se uita, ce sa vaza? o pasarica dragulica și frumușica sta pre o ramura și-i zicea:
– Georgița cel viteaz, spre mulțumire ca mi-ai scapat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care în toți anii îmi sorbea puii, te sfatuiesc sa te scalzi în sangele acestei fiara blestemate și nici un rau nu se va mai atinge de tine în toata viața ta, și sa nu mai ai frica de nimeni, afara de Dumnezeu.
Voinicul de George facu precum îl învața pasarica; cand ieși din scaldatoare, pasarica vazu pe spinarea lui George lipita o frunza de copaci și-i zise:
– George, ți-a mai ramas un locșor pe trupul tau supus la metehne; dara, daca te vei pazi bine, habar sa n-aibi.
Apoi voinicul, punand capul scorpiei într-un burduf, și în cellalt carbunii ce facuse, se întoarse la pravalia stapanului sau, își lua fierul pentru care muncise un an și se puse a-și fauri o sabie și un buzdugan. Dupa ce le ispravi, își încerca sabia, dand cu dansa într-un drug de fier, și se rupse în doua; o lepada și, luand buzduganul, îl arunca în slava cerului, și cand cazu jos se turti; îl lepada și pe acesta.
Acum ce sa faca? Sta în loc și fluiera a paguba. Tot gandindu-se, își aduse aminte a fi vazut, în codrul unde a crescut el, un fier gros înfipt în pamant. Se duse tocmai acolo. Cand se apuca sa-l scoata, ce sa vezi? fierul nu era înfipt, ci era o vana din munți. Se apuca de el, îl trase, îl smuci, îl rasuci, pana ce, rupand vana, o smulse și o lua la spinare ca un voinic ce era, se întoarse la pravalie și izbuti a-și face o sabie și un buzdugan cari sa-i fie tovarași nedesparțiți.
Dupa aceea se duse cu tovarașii sai la fantana botezului și le boteza, punand sabiei numele de Balmut ajutatorul meu, și buzduganului Omoratorul vrajmașilor mei; apoi se întoarse iarași la pravalie ca sa-și ia ziua buna, fiindca voia sa plece sa-și caute parinții.
Cand se întoarse la pravalie, gasi pe toți morți bușteni. Pasamite ei, în lipsa lui, cautara în burduful sau, și dete peste capul scorpiei. Cați o vazura, toți murira. Daca vazu așa, îi paru rau; dara n-avu ce face.
Ieși pe poarta afara și pleca. Pe drum se întalni cu un ucenic carele nu fusese acolo cand umblase calfile în burduful lui George. Acesta, cum îl vazu, se duse la dansul sa-și ia ziua buna.
– Da unde te duci, nene George?
– Iaca, unde oi vedea cu ochii și ma va lumina Dumnezeu.
– Ia-ma și pe mine cu d-ta, nea George, se ruga ucenicul.
– Lasa-ma în pace, ca n-am eu singur unde sa-mi plec capul, daramite sa-mi iau și licheaua dupa mine!
Plecand George și mergand singur, singurel, se abatu într-un colnic sa faca un popas, cand iata și baiatul cu care ucenicise ca vine și se așeaza langa dansul. Pasamite, se luase dupa el și, cat colea, îl urmari pana îl ajunse.
– Dara asta, ma? îi zise George.
– Iata-ma și eu, raspunse ucenicul. Ce? daca n-ai vrut sa ma iei, socotești ca eu n-am putut sa ma țin de dumneata?
Dupa ce rase nițel George și, facandu-i-se mila de dragostea ce-i arata baiatul, se îndupleca sa-l ia, zicandu-i:
– Daca este așa, tovaraș sa-mi fii.
Apoi lungi pasul la drum, și aide, aide, trei zile și trei nopți mersera pana ajunse la o padure mare. Acolo statura sa se mai odihneasca și sa și îmbuce cate ceva. Pe cand stau ei acolo, auzira o guițatura de porc și totdeodata și vazura un porc mistreț mare, fugind, și un vanator alergand dupa dansul calare, iara dupa vanator se luase un alt porc și mai naprasnic. Vanatorul întinse arcul și, cand zbura sageata, pravali fiara salbatica din gura careia galgaia sangele ca dintr-o saca.
Atunci fiara de la urma, unde se repezi o data și dintr-o saritura fu langa calul de vanator, caruia îi și varsa mațele, sfașiindu-i burta cu colții lui cei grozavi. Vanatorul cazu morman de pe cal și, pe cand porcul cel mistreț umbla sa-l faca mici bucați, George cel voinic sari de acolo de unde era și, mai iute decat gandul, fu langa vanatorul cel nenorocit, cu sabia goala în mana. Dintr-o lovitura facu în doua spurcata fiara.
În mai puțin de o clipa de ochi, venira și ceilalți tovarași ai vanatorului, cari ramasera înmarmuriți de groaza pentru cele ce era sa se întample.
Acești oameni erau din împarația tatane-sau. Ei cu toții mulțumira lui George pentru izbavirea domnului lor. Apoi se pusera la masa și trasera un chef, de sa se duca pomina, de bucurie. Și fiindca era cald, se dezbracara de hainele de pe deasupra, ramanand mai ușori. Atunci, unul din meseni zari margelele de la gatul lui George. Se dete pe langa dansul binișor, îi citi numele și-l cunoscu.
Spunand și celorlalți minunea dumnezeiasca, cum se descoperi împaratul lor, vanatorul cel cu pricina veni langa dansul și-i zise:
– Mulți ani sa traiești, doamne și al nostru stapanitor! Și sa știi ca împaratul locului acestuia a raposat în Domnul și eu, sluga nevrednica a domnului meu, îi țin locul, pana se va gasi moștenitorul sau cel pierdut de la botez. Adunarea batranilor m-a însarcinat cu aceasta. Acum mulțumesc Domnului pentru cele ce mi s-au întamplat, ca mi te trimise Dumnezeu de ma scapași de la moarte, caci cunoscui în tine pe fiul acelui bun împarat care ne-a carmuit omenește atata mare de ani.
George, care cascase gura și bleojdise ochii la cele ce spunea vanatorul, zise:
– Dara de unde știți voi, oameni buni, ca eu sunt fiul împaratului despre care îmi vorbiți?
– Margelele de la gatul tau ne-au spus. Sa fie laudat numele Domnului ca am dat peste tine, și de azi înainte tu sa ne carmuiești.
Toți mesenii se sculara și i se închinara ca la un împarat.
George pleca cu danșii și cu baiatul cu care ucenicise el, și se duse la palaturile împarației.
Sfara se dete în țara de aceasta fericita întamplare. Și alerga poporimea din toate parțile, cu mic cu mare, sa vaza pe acela carele mort a fost și a înviat, pierdut și s-a aflat, laudand numele Domnului.
Iara daca s-a așezat George în scaunul tatane-sau, începu a pune lucrurile la cale, cum sa mearga bine trebile.
Baiatul cu care ucenicise George ajunse sa fie mana dreapta a împaratului, atat se ciopli și se supție în puțina vreme.
Cercetand noul împarat în dreapta și în stanga, de cum s-a întamplat pierderea lui, afla șiretenia pricinei din fir pana în ața, cum adica s-a batut tata-sau cu talharii, cum aceștia i-au înfrant oastea și cum împaratul cu ai sai, dand dosul, n-a mai știut nimic nici despre dansul, nici despre mama sa, și cum împaratul a fost cuprins de mahnire și de obida pana la moartea sa, și cum a murit nemangaiat, nemaiafland nimica despre danșii.
Atunci el alcatui o ceata de oameni tot unul și unul și porni la fantana botezului, ca sa starpeasca codrul de acei talhari. Dara pana una, alta, ca sa nu i se întample ceva rau ma-sei, socoti mai nemerit sa pofteasca pe capitanul talharilor printr-o carte scrisa ca sa dea drumul împaratesei.
Și scrise carte. Iara daca vazu ca oștenii lui se cam codesc, primi cererea baietului cu care ucenicise el, și-l trimise pe dansul.
Acesta daca pleca, ajungand în codrul unde era fantana botezului, se pomeni înconjurat de doisprezece haiduci, cari și pusera mana pe dansul. Aceștia chibzuiau cu ce moarte sa-l omoare; dara dupa ce auzira ca merge cu carte la capitanul lor, îl dusera la dansul și așteptara sa vaza ce le poruncește el.
Capitanul rase, dupa ce citi scrisoarea. Și scrise și el carte în care zicea împaratului ca daca îi e voia sa mai fie cu viața, sa stea locului, iara daca i s-a urat de a mai trai, sa vie sa se bata ca-l așteapta; și ma-sei nu-i va da drumul pana nu se va istovi de tot în închisoarea unde este bagata. Aceasta osanda zicea el ca i se cuvine pentru înfruntarea ce i-a facut oarecand în tinerețe, neprimindu-l a-i fi soț, cand a cerut-o de la parinții ei, lucru pentru care s-a și facut el haiduc.
Pana sa vie cu raspunsul, capitanul de haiduci puse de taie un curcan, îl fripse și-l trimise împaratesei, zicandu-i sa manance cea mai de pe urma mancare buna, caci el are sa se lupte cu fiul ei, împaratul, pe care fara doar și poate are sa-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, caci dupa ce va pieri, nu va mai avea cine sa-i faca pomana.
Împarateasa, cum auzi ca traiește fiul ei și ca este împarat la împarația tatane-sau, nici ca se atinse de curcan, ci trimise raspuns capitanului de talhari ca ea, cum a trait douazeci și patru de ani numai cu paine și apa, va trai și de aci nainte, pana ce Dumnezeu, care cunoaște toate ascunsurile inimii și știe nevinovația ei, o va mantui de aceste munci de cari nu este vrednica.
George se catrani de manie cand vazu necuviincioasa purtare a haiducului și poftirea cea vrednica de ras ce-i facea.
Atunci porni cu ceata lui cea aleasa și se otarara ca nici în ruptul capului sa nu se întoarca acasa fara ma-sa, pentru care se bucura, auzind ca înca traiește.
Tot atunci, capitanul de talhari își aduna ceata într-o cula sub niște daramaturi de ziduri ce se aflau în muntele acela și unde era locuința lor, și se puse a cina. Pe cand ei beau și se veseleau, vorbind verzi și uscate și batandu-și jos de scrisele împaratului și de raspunsul împaratesei, o data se despica zidul și se ivi o umbra, care puse pe masa doua lumanari aprinse de piatra, o carte și o cheie. Apoi umbra se facu nevazuta. Talharii ramasera ca scriși pe parete și tacura malca. Se putea auzi musca zbarnaind, atata liniște și tacere se facu.
Capitanul lua cartea, îi rupse pecetea, o deschise și citi:
„Firul nelegiuirilor tale s-a sfarșit. Glasul nenorociților pe care fara mila i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sangele cel nevinovat ce atata mare de timp ai varsat cere rasplatire. Ești blestemat. În ascunzatoarea ce este în colț la dreapta, și pe care tu n-ai știut-o, este o ușcioara pe care o veți descoperi cautand-o cu una din aceste lumanari. Ia cheia ce ți s-a pus pe masa și o deschide. În aceasta ascunzatoare vei gasi niște haine și podoabe de împarateasa, pe cari le vei da nenorocitei împaratese, muma lui George, sa se îmbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele și chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum douazeci și patru de ani. În celalalt sipețel vei gasi o piele de urs și un lanț cu care piele te vei îmbraca tu, caci urs ai sa ramai pana îți vei ispași pacatele. Împarateasa te va duce de lanț și te va da în mana împaratului. Și sa nu cutezi a face în alt chip, caci mania cerului va cadea peste tine și mai îngrozitoare”.
La citirea acestei scrisori, capitanul ramase ca lovit de trasnet. Și neavand încotro, scoase toate avuțiile ce adunase de cand talharea și le facu douasprezece parți, deopotriva, pe cari le împarți la cei doisprezece tovarași ai sai. Aceștia, dupa ce-și luara ziua buna de la capitanul lor, se împraștiara ca puii de potarniche, care și pre unde.
Iara el, capitanul, deschise sipețelele și afla toate celea, întocmai precum îi zicea cartea. Lua hainele și podoabele de împarateasa și le dete mumei lui George, ca sa se îmbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, caci hainele de pe dansa se hartanisera, se mucezisera și se putrezisera, ramanand mai goala. Apoi își ceru iertaciune pentru relele ce-i facuse el, pe care iertaciune o și dobandi, fiindca împarateasa avea o inima foarte buna.
Dupa ce capitanul de talhari se îmbraca în pielea de urs, care se lipi de trupul sau ca și cand ar fi fost de acolo, împarateasa îl lua de lanț și se îndrepta catre scaunul fiului sau.
Pe drum se întalni cu George, care venea, mare, ca un leu, și calare pe un șoimulean sireap de manca foc. George era cu sabia lui, ce o ținea goala în mana. Muma-sa, cum îl vazu, îl cunoscu, caci era leit tata-sau, și se închina lui ca unui împarat.
George se dete jos de pe cal și îmbrațișase pe împarateasa ca pre muma lui, dupa ce afla cine este.
Muma-sa îi spuse cum Dumnezeu, cunoscandu-i nevinovația, a izbavit-o prefacand în urs pe prigonitorul ei.
Apoi dete pe urs de lanț în mana împaratului. Acesta se înduioși de osanda lui și-i dete drumul, zicandu-i:
– Destul îți este ție urgia dumnezeiasca. Du-te și cata de-ți ispașește pacatele.
Ursul într-o clipa de ochi se facu nevazut, intrand în codru.
Iara împaratul, cu muma-sa, cu credinciosul și cu ostașii sai se întoarsera la scaunul împarației, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate aratarile lui.
Și domnira în pace și în liniște pana ce, vrand Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta.
Iara întamplarile lor au ramas de poveste și vor ramanea în veacul veacului.