Era un ger grozav; ningea și începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.
Pe frigul acela și pe întunericul acela, mergea pe strada o biata fetița cu capul gol, și cu picioarele goale. Avusese ea doar niște papuci cand plecase de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niște papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, și erau așa de largi pentru ea, încat mititica-i pierdu grabindu-se sa treaca o strada, unde cat p-aci era sa fie strivita între doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai gasise, iar celalalt îl luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leagan pentru copilul lui, cand o avea și el unul.
Fetița mergea cu picioarele ei goale, roșii-vinete de frig; și-n șorțul ei vechi ținea strans un vraf de cutii cu chibrituri și mai avea și-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa și nimeni nu-i cumparase în ziua aceea nimic, și n-avea prin urmare nici un ban; și-i era foame și frig tare. Biata fetița! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung și balai, care se încrețea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei creț. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea în strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.
Se opri și se ghemui într-un colț dintre doua case, din care una ieșea în strada mai mult ca cealalta. Își stranse piciorușele sub dansa. Frigul o patrundea din ce în ce mai mult, și totuși nu-i venea sa se duca acasa; aducea înapoi toate chibriturile, și nici un banuț macar. Tatal sau are s-o bata; și afara de asta, și acasa nu era tot așa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiș și vantul sufla în voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie și cu trențe vechi. Manuțele ei erau aproape înghețate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid și sa-și încalzeasca degetele! Scoase unul: harști! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, ținu manuța deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetiței ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Înauntru ardea focul și era așa de cald; dar ce-i oare asta? Fetița își întindea acum piciorușele ca sa și le încalzeasca și pe ele; flacara se stinse și soba pieri; fetița ramase stand cu ramașița de chibrit în mana.
Harșai un altul, care se aprinse, straluci, și zidul în care batea lumina se facu straveziu ca o panza subțire. Fetița putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fața alba, pe care sclipeau porțelanuri subțiri; în mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune și cu mere ce raspandeau un miros placut; și, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, și veni cu furculița și cuțitul în spinare pana la biata fetița. Chibritul se stinse, și nu mai avu în fața ei decat zidul rece și gros.
Mai aprinse înca unul. Deodata se vazu șezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare și mai împodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, și poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetița ridica amandoua mainile; chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se înalțau tot mai sus, tot mai sus, și ea vazu deodata ca luminițele acelea erau stele. Una din ele cazu și trase o dunga mare de foc pe cer.
„A murit cineva”, își zise micuța; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa și care acum nu mai traia, îi spusese adesea: „Cand cade o stea, un suflet se înalța la Dumnezeu”.
Mai trase înca un chibrit pe zid: și se facu o lumina mare, în mijlocul careia era bunica ei în picioare, și era așa de stralucitoare, o privea bland și duios!
– Bunica, striga fetița, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, știu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri și tu din fața ochilor mei, ca și soba de fier, ca și gasca fripta, ca și frumosul pom de Craciun. Și aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasesera în cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuța ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese așa de frumoasa, așa de mare. Ea lua pe fetița în brațele ei, și amandoua zburara vesele în stralucirea aceea, așa sus, așa sus, și nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
Dar în colțul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetița, cu obrajii roșii, cu zambetul pe buze… moarta, moarta de frig, în cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.
„A vrut sa se încalzeasca”! zise cineva. Nimeni nu știu ce frumuseți vazuse fața, și-n ce stralucire intrase împreuna cu bunica, în ziua Anului nou.