Era odata un baiețaș care a racit; se jucase pe afara și se udase pe picioare, dar nimeni nu pricepea cum și unde, fiindca pe jos era uscat și nu ploua.
Mama-sa l-a dezbracat, l-a pus în pat și a prins samovarul, ca sa-i faca o ceașca de ceai din soc, fiindca ceaiul încalzește. Chiar atunci a venit și batranul care locuia sus, tocmai sub acoperiș; n-avea nici nevasta, nici copii, dar îi erau dragi copiii și știa o mulțime de povești și era o placere sa-l asculți.
– Acuma sa bei ceaiul, a spus baiețașului mama, și dupa aceea poate ca ai s-auzi o poveste.
– Da, numai sa-mi aduc aminte de vreuna pe care n-am mai spus-o, a zis batranul. Dar unde s-a udat pe picioare baiatul? a întrebat el.
– Nu știu și nu înțeleg deloc ce poate sa fie, a raspuns mama.
– Îmi spui o poveste? a întrebat baiețașul.
– Ți-oi spune, dar mai întai vreau sa știu ceva; poți tu sa-mi spui cat e de adanc canalul de pe strada unde-i școala?
– Pana la glezne, a raspuns baiatul; dar ca s-ajunga pana la glezne trebuie sa ma duc unde-i mai adanc.
– Bun! Acum am aflat unde te-ai udat pe picioare, a zis batranul. Desigur ca vrei sa-ți spun o poveste, dar nu mai știu nici una noua.
– Fa una acuma, a spus baiețașul. Mama zice ca dumneata poți sa faci o poveste din orice și știi povești despre toate lucrurile din lume.
– Da, dar poveștile facute așa nu-s mare lucru. Poveștile frumoase vin singure și-mi bat în frunte și-mi spun: „Uite ca am sosit!”
– Acuma nu bate nici una? a întrebat baiețașul.
Mama a ras, a pus flori de soc în ceainic și a turnat apa clocotita.
– Spune-mi o poveste.
– Da, numai sa fie vreuna! Dar fac mofturi și nu vor sa vie decat atunci cand au ele pofta! Da ia stai puțin! spuse el deodata. Uite una chiar aici! E în ceainic!
Baiețașul s-a uitat la ceainic și deodata capacul a început sa se ridice și s-a ridicat tot mai tare și din ceainic au ieșit florile de soc, albe și proaspete, și și-au întins în toate parțile crenguțele.
Era acuma o tufa mare de soc, un copacel întreg și crengile lui se întindeau pana deasupra patului și dadeau perdeluțele patului într-o parte. În mijlocul copacelului, pe o creanga, ședea o babuța cu o îmbracaminte ciudata, verde ca și frunzele socului și tivita cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluși bine daca era stofa sau chiar frunze și flori.
– Cum o cheama? a întrebat baiețașul.
– Romanii și grecii cei vechi, a spus batranul, îi ziceau driada, dar noi acuma nu mai știm ce înseamna asta. La țara i se zice matușica din soc; acesta e un nume mai potrivit pentru ea. Și acum uita-te la copac și asculta.
„Tot așa era odata un soc înflorit în ograda unei casuțe sarmane. La umbra lui ședeau într-o zi cu soare doi batrani. Era un marinar batran, batran și cu nevasta-sa batrana, batrana și ea. Erau strabunici acuma și în curand aveau sa serbeze nunta de aur, dar nu-și aduceau bine aminte ziua. Matușica din soc ședea în copac și era tot așa de bucuroasa ca și ei.
– Eu știu cand e nunta voastra de aur, spunea ea, dar cei doi batrani n-o auzeau, fiindca vorbeau de vremea de altadata.
– Îți aduci aminte, zise marinarul cel batran, cand eram copii și ne jucam pe-aici, tot în ograda asta în care suntem acuma? O data ne-am apucat sa facem o gradina și am înfipt în pamant o mulțime de crenguțe.
– Da, a raspuns batrana, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguțele și una din ele s-a prins; era o crenguța de soc și a crescut mare și s-a facut socul sub care stam noi acuma.
– Da, spuse el; și colo în colț era o putina cu apa și eu facusem o corabie din scandurele și îi dadusem drumul pe apa! N-a mai trecut mult și am plecat și eu pe mare cu o corabie adevarata!
– Da, dar mai întai am fost amandoi la școala, spuse batrana. Și ne suiam ținandu-ne de mana în turn și ne uitam la corabiile cele mari.
– Da, și dupa aceea am plecat și eu și am umblat cațiva ani prin lume.
– Da, și cat n-am mai plans eu dupa plecarea ta! Credeam c-ai murit și ai ajuns în fundul marii. De cate ori nu m-am sculat noaptea și nu m-am uitat de unde bate vantul și daca tu nu vii! Vantul batea, dar tu nu mai veneai. Și într-o zi, mi-aduc aminte ca ploua cu galeata, tocmai venise gunoierul la casa unde slujeam și eu dusesem caldarea cu gunoi și stateam acuma în poarta. Deodata a trecut poștașul, s-a oprit și mi-a dat o scrisoare; era de la tine. Mult mai umblase scrisoarea asta pana sa ajunga la mine! Am desfacut-o repede și am început s-o citesc. De bucurie și radeam și plangeam! Scriai acolo ca ești prin țarile calde, pe unde crește cafeaua. Ce țari minunate trebuie sa fie! Și mai spuneai multe, multe lucruri în scrisoare și eu citeam și stateam în ploaie cu caldarea de gunoi langa mine. Deodata ma ia cineva de mijloc…
– Da, și i-ai dat aceluia o palma ca a vazut stele verzi…
– De unde sa știu ca tu erai? Veniseși odata cu scrisoarea și erai așa de chipeș și de frumos, așa cum ești și acuma. Aveai în buzunar o basma galbena și o palarie noua, erai foarte dichisit. Doamne, și ce vreme pacatoasa era și cum mai ploua!
– Și dupa aceea ne-am luat, spuse el. Ți-aduci aminte? Și pe urma a venit baiatul cel dintai și dupa el Maria și Iacob și Petru și Ion și Cristian!
– Da, și toți au crescut și s-au facut mari și toți vrednici.
– Și copiii lor au avut și ei copii, spuse batranul matelot, și acuma vedem pe copiii copiilor noștri.
– Cand ne-am cunoscut noi nu era cam tot pe vremea asta?
– Da, chiar azi e nunta de aur! a spus matușica din soc și și-a întins capul printre cei doi batrani, dar ei au crezut ca e o vecina care a venit sa-i firitiseasca. S-au uitat unul la altul și s-au luat de mana, ca pe vremuri. Și dupa aceea au venit copiii și nepoții, fiindca ei știau ca azi e nunta de aur și îi felicitasera pe batrani dis-de-dimineața, dar batranii uitasera. Ei își aduceau aminte mai bine de lucruri întamplate odinioara decat de cele întamplate acum de curand. Socul raspandea mireasma și soarele care tocmai scapata spre asfințit îi batea pe batrani drept în fața și amandoi erau roșii la obraz.
Nepotul cel mai tanar a început sa joace împrejurul lor și le-a spus ca asta-seara are sa fie petrecere mare, au sa manance cartofi prajiți. Și matușica din soc a dat din cap în copac și a strigat și ea cu ceilalți laolalta: Ura!”
– D-apoi asta n-a fost poveste, a spus baiețașul care ascultase.
– Poate n-o fi fost, a zis batranul care povestea; dar sa vedem ce spune matușica din soc.
– Nu, n-a fost poveste, a spus matușica; acuma vine povestea. Poveștile cele mai minunate ies din viața de toate zilele, uite așa cum a ieșit copacelul meu din ceainic.
Și l-a ridicat pe baiețaș din pat și l-a luat în brațe și ramurile socului s-au boltit deasupra lor, așa ca ei erau acuma ca într-un boschet și copacul și-a luat zborul și i-a dus departe.
Matușica din soc s-a schimbat deodata într-o fetița dragalașa, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fusesera și hainele matușicai. La piept aveau o floare adevarata de soc și în parul ei galben și carlionțat o cununa de flori de soc; ochii îi erau albaștri. O! Era atat de gingașa fetița! S-au sarutat și acuma erau amandoi de-o varsta și aveau aceleași bucurii.
Au ieșit din boschet ținandu-se de mana și au intrat într-o gradina frumoasa. Langa o pajiște era legat de un țaruș bastonul tatii. Fața de copii, bastonul prindea viața. Cand se așezau calare pe el, maciulia se preschimba într-un cap de cal cu o coama lunga și neagra. Îi creșteau deodata patru picioare subțiri și vanjoase și bastonul se prefacea într-un cal voinic și iute. Au încalecat și au pornit în galop împrejurul pajiștii.
– Ne ducem departe, departe, a spus baiețașul; ne ducem la conacul unde am fost anul trecut.
Și alergau, alergau primprejurul pajiștii și fetița, care dupa cum știm nu era alta decat matușica din soc, striga:
– Uite, acuma suntem la țara. Vezi casuța aceea cu spatele cuptorului, care iese din zid ca un ou mare cat toate zilele? Alaturi e un soc și uite și cocoșul care umbla prin ograda și scurma și cand gasește ceva cheama gainile sa le dea și lor! Ia uita-te la el cum se mai fudulește! Acuma am ajuns la biserica; e așezata pe deal, printre stejari batrani și unul e pe jumatate uscat.
– Iata-ne acuma la fierarie. Focul arde și fierarii bat fierul cu ciocanul și scanteile sar în toate parțile. Și acuma, haide la conac!
Și tot ce spunea fetița care ședea calare pe baston la spatele baiețașului se întampla chiar așa. Baiețașul vedea tot ce spunea ea și totuși alergau numai de jur împrejurul pajiștii. Pe urma s-au jucat și au facut o gradina în țarana și ea și-a scos din par cateva flori de soc și le-a sadit în pamant și din flori au crescut tulpinițe, așa cum crescusera și din crenguțele pe care le sadisera cei doi batrani de care am vorbit adineauri. S-au luat apoi de mana, așa cum se luasera și batranii cand erau copii, dar nu s-au urcat sus în turn ca sa vada marea. Fetița l-a luat de mijloc pe baiețaș și amandoi s-au ridicat în vazduh și au zburat peste campii și paduri și ape și a fost primavara, și a fost vara și dupa aceea toamna și iarna și mii și mii de chipuri și locuri s-au oglindit în ochii și în inima baiețașului. Și fetița îi spunea: „Ce vezi acuma n-ai sa uiți niciodata!”
Socul înflorit raspandea mereu mireasma lui dulce. Și baiețașul vedea jos trandafiri și fagi tineri, dar socul mirosea cel mai tare, fiindca florile lui erau chiar pe pieptul fetiței și el își rezema capul de pieptul ei.
– E frumos pe-aici primavara! a spus fetița.
Erau acum într-o padure de fagi. Prin poieni erau dediței și trifoi. O, de-ar fi mereu primavara în padurea de fagi plina de miresme!
– E minunat pe-aici vara! spuse ea.
Erau acuma pe langa un castel din vremurile vechi; zidurile roșcate și meterezele se oglindeau într-un lac pe care pluteau lebede. Pe camp se leganau holdele, flori roșii și galbene creșteau pe marginea apei, pe garduri vii se cațarau iedera și rochița randunelei. Seara, luna se ridica, rotunda și mare, și fanul adunat pe camp mirosea frumos. „Asta nu se uita niciodata!”
– E minunat pe-aici toamna! spuse fetița și cerul era înca o data pe atata de adanc și de albastru și padurea se colorase în toate felurile de roșu, de galben și de verde. Cainii de vanatoare alergau, stoluri de pasari zburau speriate pe deasupra movilelor pe care, printre pietre, se întindeau tufișuri de mure. Marea era albastra, întunecata și plina de barci și corabii cu panzele întinse, iar în șopron, babe, fete și copii curațau hamei și-l puneau într-un butoi; tinerii cantau și batranii spuneau povești cu spiriduși și vrajitori. Mai bine nu putea fi nicaieri.
– Pe-aici e frumos iarna! spuse fetița și iata ca toți copacii erau acoperiți cu polei, parca ar fi fost margean alb. Cand mergeai, zapada scarțaia sub talpa, parca ai fi avut mereu ciuboțele noi și pe cer cadeau stele una dupa alta. În casa, pomul de Craciun era aprins, se împarțeau cadouri și toți erau veseli. Prin casuțe țaranești se auzea cantec de scripca și scripcarii capatau clatite; pana și cel mai sarac copil spunea: „Ce frumos e iarna!”
Da, era frumos, și fetița arata baiețașului toate frumusețile și socul își raspandea mireasma și flamura colorata cu care marinarul cel batran pornise pe mari flutura mereu.
Baiatul a crescut și s-a facut flacau și acuma se pregatea sa plece în lumea larga, departe, departe, în țarile calde, pe unde creștea cafeaua. Și la plecare fata și-a luat o floare de soc de la piept și i-a dat-o. El a pus floarea cu grija într-o carte și cat a stat prin strainatați, ori de cate ori deschidea cartea nimerea mereu tot la locul unde era floarea amintirii.
Și cu cat se uita mai mult la ea, cu atata floarea se înviora mai tare și el parca simțea mireasma padurilor din țara lui și din petalele florii se ivea fata cu ochi albaștri și limpezi și îi spunea în șoapta: „Aici e frumos primavara și vara și toamna și iarna!” Și multe chipuri și locuri de acasa îi lunecau prin minte.
Așa au trecut mai mulți ani și acuma el era batran și ședea cu soția lui, batrana și ea, langa un soc înflorit. Se țineau de mana așa cum se ținusera candva strabunicul și cu strabunica și ca și ei vorbeau de vremea de altadata și de nunta de aur. Fata cu ochi albaștri și cu flori de soc în par ședea sus în copac, dadea din cap catre danșii și spunea:
– Astazi e nunta de aur.
Apoi a luat din cununa ei doua flori, le-a sarutat și florile au stralucit întai ca argintul, pe urma ca aurul și cand le-a pus pe capetele celor doi batrani, fiecare floare s-a prefacut într-o coroana de aur. Și acuma, amandoi ședeau ca un rege și o regina langa socul înflorit și el spunea soției lui povestea cu matușica din soc, așa cum o auzise cand era copil, și amandoi au fost de parere ca povestea asta cuprinde o mulțime de lucruri care seamana cu viața lor și tocmai acele lucruri le placeau mai tare.
– Da, așa este! a spus fata din soc. Unii îmi zic matușica din soc, alții îmi zic driada, dar numele meu adevarat este Amintirea. Eu stau în soc și cresc cu el odata și pot sa ma duc cu gandul înapoi și pot sa povestesc tot felul de lucruri. Ia vezi daca mai ai floarea aceea de demult!
Și batranul a deschis cartea și floarea era acolo, între file, proaspata și frumoasa, parca atunci ar fi cules-o. Și Amintirea a dat din cap mulțumita și peste cei doi batrani cu coroana de aur pe cap se împraștia acum lumina roșie a soarelui asfințit. Au închis ochii și… și… povestea s-a sfarșit.
Baiețașul ședea în patucul lui și nu știa daca a visat ori a auzit o poveste. Ceainicul era pe masa, dar din el nu se mai ridica nici un soc și batranul care spusese povestea tocmai se pregatea sa plece și peste o clipa a și plecat.
– Ce frumos a fost! a zis baiețașul. Mama, am fost în țarile calde!
– Cred și eu! a spus mama. Dupa ce bei doua cești de ceai de soc ajungi repede în țarile calde. Și l-a învelit bine cu plapuma, ca sa nu raceasca iar.
– Tu ai dormit și noi am stat de vorba și ne-am tot întrebat daca-i poveste ori întamplare adevarata.
– Și matușica din soc unde-i? a întrebat baiețașul.
– E în ceainic, a spus mama. S-o lasam sa stea acolo!