A fost odata un împarat foarte bogat și puternic. Acest împarat avea un fecior și o fata. Întamplandu-se sa-i moara feciorul, îl îngropa cu mare cinste și alai ca pe un împarat. Cand fu a duce mortul la biserica, fata împaratului ceru a merge și dansa sa-l petreaca. Așa de pazita era fata aceasta de tata-sau, încat pana atunci nici soarele nu-i vazuse fețișoara, nici vantul nu-i batuse parișorul. Ea se îmbraca în negru și-și lasa parul despletit pe spate, și așa merse de petrecu pe frate-sau la groapa. Și așa gatita îi ședea și mai bine decat altminteri. Caci, nu e vorba ea era foarte frumoasa. Crinii și viorelele ramasesera pe jos și nici la degetul cel mic al ei nu le punea.
Cand o vazu așa de gingașa și de plapanda, ramase cu ochii zgaiți la dansa. Și așa de puțintica și dragalașe mai era, încat s-o sorbi într-un pahar cu apa. Lumea uitase și mort și tot uitandu-se la dansa. Atunci veni un vantișor lin și ușor, de-i resfira pletele; iara ea simți ca un fior rece i se strecoara prin inima.
Cum, cum, îngropara mortul și toata lumea se întoarse acasa.
Tot pe atunci în cetatea aceea se afla o vaduva saraca. Ea avea un fiu. El era de treaba, smerit și sfiicios ca o fata mare. Toți feciorii de boieri aveau pizma pe dansul și-i pusesera gand rau. Nu-i gasea însa nici o pricina, ca sa puie mana pe dansul. Fiul vaduvei întrecuse pe toți boierii și împarații la boi și la stat. El era aratos nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dansul d-ar fi fost într-o mie. Ș-apoi era dulce la cuvantare. Curgea graiul din gura lui ca mierea. Nu se mai satura cineva de dansul ascultandu-l.
De la moartea fratelui sau, fata nu se prea simțea bine. Ba c-o fi una, ba c-o fi alta, ba c-o fi deochi, ba c-o fi sagetatura, și toate descantatoresele și vracii nu-i putura da de leac.
Ma-sa baga de seama ca fie-sa era însarcinata. În zadar se jura fata ca nu știe la sufletul ei nimic cu prihana. Cine sa o creaza? Burta o da de gol. Ea însa nu spunea minciuni, se pomenise și ea așa. D-apoi cand afla tata-sau ca fie-sa are sa fie muma, fara sa fi pus pirostriile pe cap? se facu foc și parjol. Nu mai asculta nici rugaciuni, nici nimic. A se dezvinovați înaintea lui nu era cu putința. Porunci deci ca numaidecat sa se adune Sfatul împarației în taina, ca sa otarasca pedeapsa ce s-ar cuveni fie-sei pentru o așa nelegiuire și ca sa se spele rușinea ce adusese ea parului carunțit al tatalui sau.
Sfatul împarației gasi cu cale ca spre a se spala o așa grozava necinste, fata cu moarte sa se omoare. Unii ziceau ca sa se arza de vie. Alții ca sa-i scoata ochii și sa se goneasca în pustietați spre a fi mancata de fiare salbatice. Alții iara ziceau ca sa i se lege o piatra de gat și sa se dea pe Dunare.
Tocmai pe atunci, din pacate, iata ca și feciorul vaduvei trecea pe acolo în treaba lui. Cum îl vazura boierii, numaidecat se învoira, și hotararea fu gata, cam ce, adica, sa faca cu fata împaratului.
Toți fura într-o glasuire ca fata sa se dea pierzarii. Însa ca una ce este fata de împarat, și ca una ce trebuie sa fi savarșit nelegiuirea cu un om, carele și acela trebuie sa piara, acel om sa fie fiul vaduvei, deoarece fata nu vrea sa spuie pe adevaratul nelegiuit, și pentru ca Sfatul împarației nu poate sa-l ghiceasca. Cum hotarara, așa și facura.
Împaratul porunci, și numaidecat se aduse un boloboc mare; puse de-l smoli și, bagand într-însul pe fata de împarat cu fiul vaduvei, porunci de înfunda bolobocul bine, și îl dete pe Dunare.
Pe cand însa dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împarat, mai miloasa la inima, se strecura prin calabalac și le dete pe sub ascuns o copaie de mere, doua azime și un fedeleș cu apa. Noroc ca nu o vazu nimeni.
Se duse butoiul pe Dunare trei zile și trei nopți, fara a se opri undeva. Merindea din butoi se ispravise. Biata fata își plangea nevinovația cu niște graiuri de-ți rupea baierile inimei, iara bietul baiat, și el nevinovat ca și dansa, o mangaia și nu o lasa sa-și piarza nadejdea de la Dumnezeu. Cand, ce sa vezi dumneata? A patra zi, dis-de-dimineața, bolobocul se lovește de un buștean și se sparge. Pasamite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunarii, și-l ciocni de bușteanul pe care tot apa îl dase la margine.
Ieșira deci la uscat dosadiții de ei, și dara mulțumira lui Dumnezeu ca le-a scapat zilele, și-i facura sa mai vaza o data lumina.
Apucara pe o poteca și intrara într-un bunget de padure. Aci o luara apoi pe o partie, și merse, și merse, pana ce vazu ca se deschide o poienița. În asta poienița dete de niște case foarte frumoase, batatura carora era campul cu florile. Toate lucrurile în aceasta casa erau cu șart. Nimic nu lipsea. Toate catrafusele își aveau vataful lor și nimic nu era nerostit. Cand voiai ceva, era destul numai sa poruncești și îndata se facea. Aci era în adevar: pune-te masa, ridica-te masa.
Trecura mulți ani de la aceasta întamplare. Împaratul își uitase de fiica sa. Fata de împarat și fiul vaduvei se învoisera și se însoțisera. Nici unul din amandoi nu s-a cait mai în urma pentru aceasta. Vezi ca el în viața lui nu alunecase pana atunci, era curat, cum îl facuse ma-sa; și pe fata împaratului o gasise acasa. Copilul cu care era însarcinata fata cand o goni tata-sau se nascu, și se facuse un baiat de sa nu te înduri de el. Iara ei petrecand bine, își uitasera de necazurile cele trecute. Puterea lui Dumnezeu îi ocrotea și-i ferea de rele. Atata numai ca p-acolo nu se vedea nici pui de om. Parc-ar fi fost la sfarșitul pamantului.
Într-una din zile, împaratul, tatal fetei, pleca la vanatoare. El se încumese a razbi mai înauntru padurei decat alta data. Și, din vanat în vanat, el se rataci. Orbacai în sus, cauta în jos și peste poteca pe care sa iasa la lumina nu putea sa dea. Se luase de ganduri. Cand, iaca da în poienița cu casele. Vazu și casele. El se minuna cand vazu așa casa frumoasa într-o astfel de salbaticime de padure. De voie, de nevoie, trebui sa se duca acolo, caci ochii nu-i dase în geana de nu știu cat timp.
Mai întai își trimise sluga care nu se desparțise de dansul nici cat ai scapara. El se întoarse și spuse împaratului ca este priimit a gazdui acolo cu draga inima. Intrand împaratul, își trimise sluga la bucatarie sa-i friga doua potarnichi din cele ce vanase el. Dupa ce așeza potarnichile în frigare și le puse la foc, acolo le uita: caci ce vazu și auzi îl buimacise.
Toate lucrușoarele vorbeau în casa aceea, pana și oalele și vatraiul.
La vatra aceea erau doua oale puse la foc. Aceste oale se certau. Sluga împaratului auzi cu urechile sale cum se ciorovaiau aceste oale.
– Fa buzato, da-te la o parte ca tu ai fiert destul.
– Ba, da-te tu mai la o parte, scurto ce ești, ca au fiert și mațele din tine.
Și cascand gura la dansele, sluga uita și potarniche și tot. Cand se deștepta sluga împaratului, friptura se facuse scrum.
Se bocea biet și se tanguia de-i plangeai de mila.
Fata împaratului îl liniști spuindu-i ca o sa roage pe împaratul sa-l ierte pentru aceasta greșeala.
Apoi trimise și pofti pe împaratul în casa cea mare. Aci, stand de vorba, stapanul casei porunci sa se puie masa. Ramase împaratul stalpit cand vazu masa viind singura, talerele, lingurile și celelalte tacamuri cu vatașii lor și le așezau careși pre unde. Venira bucatele și mancara. Dupa ce sfarșira de mancat ședeau la vorba, cand în loc de a se strange masa, vazura ca lingurile încep a salta pe masa. Vataful le suduia, dara ele nu ascultau de cuvantul lui. Împaratul nu baga de seama, caci vorbea cu fiul gazdei, un copilandru dezghețat și sfatos, de te tragea inima sa stai cu dansul de vorba.
Atunci gazda, ca sa faca pace, zise:
– Nu se poate ca împaratul sa fi facut o asemenea fapta.
– Ca n-are la cine altul sa fie, raspunse vataful lingurilor. Trebuie sa-l cautam.
– Nu mai trancani, îi mai zise gazda. Aide, ridica masa și te cara de aci.
Auzind împaratul cele ce se vorbira, ceru sa fie cautat, ca sa-și iasa din banuiala, caci el nu se știa vinovat.
Atunci, tragandu-i încalțamintea, îi cazu lingura pe care o cautau din cizma împaratului.
Pasamite gazda se vorbise cu vataful lingurilor ca sa-i joace renghiul asta.
Împaratul se facu ca sfecla de roșu de rușinea ce pați și zise încalcindu-se de ciuda:
– Arata-ți, Doamne, minunea ta! Nu știu la sufletul meu de nici un furt. N-am bagat eu lingura în cizma.
– Cum nu știi dumneata, zise și gazda, despre lingura, asemenea nu știu nici eu pana în ziua de azi cu cine am facut copilașul asta.
Atunci, cunoscandu-se, se îmbrațișara și se iertara unul pe altul.
Fata de împarat mulțumi apoi împaratului ca i-a dat Dumnezeu în gand de a pus în boloboc împreuna cu dansa pe junele cu care ea s-a însoțit mai pe urma; caci el s-a îndragostit de dansa, a iubit-o și a îngrijit-o ca pe o soție credincioasa.
Împaratul nu știa cum s-o mai mangaie, cunoscandu-i nevinovația. Lauda și pe soțul ei pentru buna sa purtare de grija, și cu toții împreuna se întoarsera la scaunul împarației, dand marire lui Dumnezeu ca nevinovația a ieșit deasupra ca untul de lemn.