A fost odata un împarat. El avea doisprezece feciori. Cand se punea la masa, copiii stau împrejuru-i cununa deplina. El era totdauna cu voie-buna, fiindca vedea ca trebile îi merg struna.
Împarații, vecinii lui, ravnea la traiul lui cel ticnit. Vezi ca și el era bun la inima, și nu se supara întru nimic pe popor, și nu asuprea pe vaduva, nici pe siriman.
Adeca, de! nimeni nu știa ce vierme îl rodea la inima și pe dansul. Ar fi dorit, boieri d-voastra, sa aiba și o fata barim, la atația feciori.
Și mai una, și mai alta, dete Dumnezeu în cele din urma de i se împlini și aceasta pofta a inimei: nevasta lui, împarateasa, ramase grea și peste noua luni facu o fata, frumoasa, de seaman pe lume n-avea.
De unde se aștepta acum împaratul ca sa fie pe deplin fericit, ași! unde? iaca se adeveri și la dansul, ca la toata lumea asta pacatoasa, povestea cantecului:
În lume nascut,
Nimeni n-a statut
A fi fericit
Cu desavarșit.
Începu a-i tanji trebile împarației. Începu adeca a da îndarat. Ba cutare împarat îl amenința ca voiește sa se scoale cu razboi asupra lui, daca nu o face cutare lucru; ba, cutare împarat cere cutare lucru; ba, supușii lui vor sa faca razmirița; ba, vitele de pe moșiile lui a calcat hotarele altei împarații și sunt luate de pripas; ba, ca moartea a dat în ele, și cate neajunsuri toate se țineau lanț, de ajunsese bietul împarat în sapa de lemn.
Se silea bietul împarat, cu toți cei doisprezece fii ai sai, sa faca pace, sa fie între oameni buna învoire, sa opreasca relele ce-l bantuiau, dar geaba, pagubele curgeau garla.
În cele mai de pe urma chema un cetitor de stele sa-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda și nu poate sa dea înainte.
Daca veni filosoful, îi puse la stele, și a doua zi îi zise sa bage de seama în trei zile d-a randul cum îi dorm copiii.
Trecand cele trei zile filosoful veni din nou.
Împaratul îi spuse ca baieții dormeau care cu mainile deasupra capului, care într-o parte, care cu mainile pe piept, și care pe spate și cu mainile pe langa danșii, iar fata doarme pe branci, ori stransa facuta ghem, sau cu mainile între genunchi.
– Aceasta este piaza rea a a împarației tale, raspunse filosoful; de nu o vei departa din casa, nu se va alege nici praful de d-ta și de copiii dumitale.
Împaratul bagase și el de seama ca se cam adevereau zisele filosofului, ca de cand, adeca, dobandise fata, d-atunci și el da îndarat. Dara nu știa ce sa faca, cum sa scape de prapad pe cei doisprezece copii.
Bietul împarat! Și acesta îi era copil. N-ar fi vrut, vezi, sa piara nici unul. În cele din urma se lasa dupa povața filosofilor. Ei ziceau ca mai bine este sa piara unul și sa scape doisprezece, decat toți sa ajunga ca vai de ei și de rasul lumii.
Se îndoia împaratul, se îndoia împarateasa sa faca o așa fapta, dara întețiți de toate relele ce-i napadea din toate parțile, se înduplecara la sfaturile celor mai aproape de danșii, și se hotarara în cele din urma sa faca o jertfa decat trisprezece.
Vorbi deci împaratul cu credinciosul sau cum sa faca. Sa zica adeca ca vrea sa mearga la vanat, sa ia și pe fata cu dansul, mai cu seara ca tot zicea ea ca-i place sa vaza cum merg oamenii la vanat, și sa o lase acolo în padure. Aceasta însa fara sa știe ea.
I se rupea rarunchii împaratului de mahnire pentru rapunerea fiicei sale, se mahni împarateasa pana în fundul sufletului ei cand îi așeza merinde în coș, sub care puse primeneli, și cateva giuvaiericale d-ale ei.
Cand fu caruța gata, puse coșul cu merinde, un urcior cu apa, și se urcara și ei, adeca fata și cu credincerul împaratului. Pornira și ajunsera într-o padure mare. În urma lor acasa se bocea împaratul, împarateasa și frații fetei, de-ți venea sa-ți iei lumea în cap.
Daca ajunsera în padure, stete caruța mai d-o parte la o poteca, luara cu danșii coșul și urciorul, și plecara prin padure dupa vanat. Stand la un colnic, fata se dete sa culeaga niște floricele, sa-și faca un manunchi; iara credincerul împaratului umbla razna prin padure dupa pasarele, și, încet, încet se departa o bucata buna, ajunse la caruța, se puse într-însa și pe ici ți-e drumul.
Cand baga de seama fata împaratului, credincerul nu e. Dadu chiot, striga, țipa, dara nimeni nu-i raspuns. Ce sa faca ea? Iara daca vazu ca da înde seara, fata se urca într-un copaci, se uita într-o parte, se uita într-alta, nu care cumva vede vro coliba ceva. Nu e. Se mai întoarse de se mai uita și în alte parți și zari, tocmai ce! într-o departare licarind o lumina ca o steluța. Atunci se dete jos și cu coșul într-o mana, iar cu urciorul de apa într-alta, taraș dupa dansa, merse drept la lumina ce zarise.
Aci daca ajunse, dete peste o coliba, în care ardea un opaiț în ciob. Batu la ușe și-i deschise. Acolo ședea o batrana cerșetoare. Fata se ruga ca sa o adaposteasca și pe dansa. Saraca o priimi; dara îi spuse ca n-are ce sa-i dea de mancare fiindca tot avutul ei este o gaina, un cațel și o pisica.
Fata scoase din coș și dete și batranei.
A doua zi cand se sculara, batrana începu sa se vaiete ca i-a murit gaina pe cuib. Ea se plangea acum ca are sa moara de foame, deoarece cu oușorul ce lua de la gaina pe fiecare zi se hranea ea.
Biata fata de împarat îi dete o giuvaierica d-ale ei, ca sa-și cumpere o alta gaina cu care sa se hraneasca.
Baba cam cu maraiala, cam de voie, cam de nevoie, priimi darul fetei și tacu.
A doua noapte îi muri cațelușul. Atunci ea zise:
– Fata mea, sa-ți iei ale trei fuioare și sa te duci din casa mea, ca de cand ai venit tu, pagubele se țin lanț. Cațelul asta nu l-aș fi dat nu știu pe ce, fiindca îmi pazea coliba, și-l am de atația mari de ani.
– Lasa, mamușoara, nu te supara, îți dau eu cu ce sa-ți cumperi altul, ba înca sa-ți mai și ramaie.
Și scoase de-i mai dete o giuvaierica.
A treia zi gasira și pisica moarta.
– Sa te duci, fetico, din casa mea, zise baba și îndarat sa nu te mai întorci. Te vaz a fi fata de oameni, te vaz ca ai scule, dara lipsa de așa bogații. Mai bine eu cu saracia mea și sa traiesc în ticna. De cand ai venit tu, belele mi-au taiat inima. Du-te, dragul mamei, și ia împreuna cu tine tot ce ai adus în casa mea și bun și rau.
Fata n-avu încotro, și cata sa plece din coliba babei. Înainte însa de-a pleca, se dezbraca de hainele sale cele bune și ceru de la baba niște zdrențe d-ale ei. Baba ca sa scape de dansa, cauta pe dupa perne, pe sub pat, pe culme, și-i dete niște țoale de puse pe dansa, numai sa se duca din casa ei.
Hainele ce le lasa fata, baba le scoase din casa și le dete în celarul ce avea langa coliba ei.
Și așa fata, îmbracata în haine de cerșetoare, pleca din casa babei și începu a orbacai prin bungetul cela de padure, ca doar d-o gasi vro poteca care sa o scoata la lume.
Și tot mergand așa, dete peste o stana de oi. Acolo nu gasi pe nimeni, caci stapanii erau trei tovaroși, carii se duceau catetrei cu oile. Aci daca ajunse, fata împaratului se puse de matura coliba, randui fiecare lucru la locșorul lui, facu focul și atarna caldarușa în cracane. Pana una, alta, mai spala vasele, precum și vedrele și hardaiele în care adunau ciobanii laptele. Apoi se ascunse.
Venind ciobanii și vazand toate astea, se mirara. Se uitara încoace și încolo, dara nu vazura pe nimeni. Atunci zisera:
– Cine ne-a facut ast bine, de va fi baiat, frate sa ne fie, iara de va fi fata, sora sa ne fie.
Fata împaratului atunci se arata. Ea se ruga sa o primeasca a locui cu danșii caci era o nenorocita și n-avea unde sa se adaposteasca, nici sa-și plece capul.
Ciobanii o primira și îi spusera ce are sa faca. Seara cand venira gasira iarași toate gata, și de mancarica și hardaiele, în care faceau branza, curate, și toate bune la stana.
Însa unul din tovaroși se planse ca nu știe ce au oile de tanjesc de azi-dimineața; pasamite dase boala în ele, capitasera ori nu știu ce li se întamplase.
A doua zi se planse altul ca a dat varsatul în oi, și nu știe cate vor scapa.
A treia altul veni cu nu știu ce bruma de oi. El spuse ca voind a trece peste o punte, pe unde trecea în toate zilele cu oile, de asta data nu știe cum își facu naluca o oaie și sari în rau, dupa dansa alta, dupa asta alta, pana ce se napustira oile și sarira mai toate în rau. Se sili bietul cioban sa le opreasca, dar ași! pe dracu sa-l oprești? cand intra spaima în oi, degiaba toata munca; abia scapase vro cateva oi, cu care veni acasa.
Se luara de ganduri bieții ciobani, cum de în cele trei zile de cand venise fata aia la stana lor sa dea ei peste o așa paguba. Ei vazura ca surata lor trebuie sa fie piaza rea, și ca a cazut ca o pacoste peste danșii. Atunci se vorbira ca sa o goneasca de la danșii, și îi zisera:
– Surata, cum ai venit, sa te duci de la noi unde mila Domnului te va povațui. Noi nu te mai putem ține. Tu ai intrat în coliba noastra cu saracia. Paguba ce am încercat în aceste trei zile de cand eștu tu la noi, nici în zece ani nu o vom putea pune la loc.
Fata n-avu ce zice. Vazu și ea ca așa este. Se scula dara și cerandu-și iertaciune de raul ce le facuse fara voia ei, pleca într-o doara, ia, așa peste camp unde o vor duce-o ochii. Și mergand ea cu inima plina de obida și cu lacramile șiroaie, zari într-o departare mare niște palaturi. Întinse pasul și se duse într-acolo ca sa nu însereze pe drum. Acolo ședea o arapoaica bogata.
Se ruga de slugile palatului sa o primeasca. Arapoaica, care o vazuse de sus cand intra pe poarta, porunci sa o aduca înaintea ei. Cum o vazu, o cunoscu, și puse de o îmbaie frumos, o îmbraca cu niște haine curate și o lua pe langa dansa.
Și așa, într-o zi arapoaica o puse sa-i caute în cap, caci, zice-se ca arapii cat de curați sa fie, tot se gasesc condranței în capul lor: pentru ca le e parul îmbacsit, paslos și des, nevoie mare! Fata împaratului vazand în capul arapoaicei, ce nu mai vazuse de cand o facuse ma-sa, i se facu scarba și îi veni sa scuipe.
Se uita în dreapta, se uita în stanga, și nu-i dete de ochi decat scumpeturi, pe care îi fu mila sa scuipe. Sa se duca ceva mai încolo, nu putea, caci arapoaica adormise cu capul în poala ei. Se apuca și ea de scuipa în lațele arapoaicei.
Arapoaica, ca dracu, simți și o data se scula. Ea se uita cu mila la fata, și îi zise:
– Sa nu te știu cine ești, ai vedea tu ce ai pați din mana mea. Dara așa, te iert. Sa te gatești ca mergem la un loc. Zi sa prinza caii la caruța.
Pana se gatira ele, caruța trase la scara. Se detera jos și se pusera în caruța. Arapoaica spuse vizitiului unde sa mearga. Pe drum însa învața și pe fata ce sa faca acolo unde merg.
Abia sfarși de vorbit arapoaica și ajunsera în curtea unui palat cu mii de mii de camari. Cum se dara jos din caruța, arapoaica merse la o camara unde erau doi oameni: unul tanar și gras, ședea într-un pat de aur rasturnat și se juca cu doua gheme de matase; altul moșneag umbla de colo pana colo și astampar nu mai avea. El se cocoșase de munca, era trențaros și slab și pipernicit de credeai ca este alta aia, nu ființa de om. Pasamite, tanarul era norocul fetei, iara batranul norocul arapoaicei.
Cum vazu fata pe tanar, jucandu-se cu ghemele de matase, o data se repezi la dansul, dupa cum o învațase arapoaica, îi smulse ghemele din mana, și pe ici ți-e drumul! Ieși fuga, se sui în caruța, vizitiul dete bice cailor și nu statura decat tocmai acasa.
Cela, greoi și mototol cum era el, pana sa se scoale, pana sa iasa afara, pana sa se ia dupa dansa, ramase cu buzele umflate, ca n-o mai putu ajunge și, întorcandu-se caruța, lua pe arapoaica și o duse și pe dansa acasa.
Tocmai atunci împaratul locului aceluia se hotarase sa se însoare, ca era holtei. Logodnica îi ceruse sa-i faca o haina de matasarie foarte scumpa. Facu ce facu împaratul, gasi o asemenea matasarie și o dase la croitor. Dara ce-i faci necazului, ca matasaria nu ajungea. Îi mai trebuia un petec. Puse împaratul sa-i caute petecul, dara asemenea matasarie nu se mai gasi în toata împarația.
Ei! cum ramane cu haina miresei? Daca n-o face-o dupa șartul ei, logodnica nu o priimește; daca n-o gasi petecul ce-i trebuia, ramane haina neispravita. Și aceasta nu se putea, adica sa ramaie nunta dintr-un fleac de nimic.
Mai pusese împaratul oameni de cercetara și afla ca la arapoaica cutare se gasește un petec de matasarie aidoma celeia ce cauta împaratul, și tocmai atat cat îi trebuia.
Pasamite în ghemele luate de fata împaratului de la norocul ei cel leneș se afla acel petec de matasarie.
Trimise împaratul oameni sa-l cumpere. Arapoaica le spuse ca petecul îl da celuia ce îi va da atați galbeni cari sa traga la cumpana cat și matasaria. Puse, deci, într-un taler al cumpenei petecul de matasarie și îndata brațul cumpenei cu petecul se lasa jos. Puse și galbeni în cellalt taler, dara el ramase sus. Mai puse, mai puse și iara mai puse, dara cumpana nu se lasa în jos, pusera oamenii împaratului toți banii ce avura la danșii, cumpana sta tot sus.
Atunci se dusera de spusera împaratului. Se mira împaratul de întamplarea aceasta. Trimise cațiva saci cu galbeni, dara trimișii se întoarsera și spusera ca diavolița de cumpana nu vrea sa se lase în jos de loc, de loc. Atunci împaratul lua cu dansul înca cațiva saci cu galbeni și se duse singur, ca sa vaza cu ochii lui asta minune, caci altfel nu-i venea sa creaza.
Ajungand și intrand în casa la arapoaica, vazu pe fata împaratului, ceea pe care o gonise tatal sau împaratul ca p-o piaza rea, și-i ramase la inima. Vezi ca nu era urata; avea nuri, avea pe vino-ncoace, cum se zice, avea învațatura, ma rog, daca era fata de împarat; dara fusese seaca de noroc.
Vazu și împaratul cumpana. Brațul cu talerul în care erau puși banii sta în sus! Puse un sac cu galbeni de care îi adusese, și ca sa se lase cumpana în jos, ba. Mai puse unul, ba înca unul, cumpana habar n-avea. Puse toți sacii, cumpana pare ca era proțapita acolo sus. Atunci ce-i veni împaratului, se sui și el deasupra banilor, cam cu necaz, și o data brațul cu talerul în care era puși banii se lasa în jos și statu drept la linie, tocmai pe tocmai cu cela în care era petecul de matase, veni adeca la cumpana dreapta.
– Care va sa zica, petecul asta de matase se poate cumpara numai cu mine, zise împaratul, care înțelesese el noima acestei cumpene, ca un împarat ce era el acolo.
– Cam așa, împarate, raspunse arapoaica.
– Apoi daca este așa, mie mi-ar fi voia sa stric logodna cu nazuroasa aia de fata cu care sunt în vorba, cand aș ști ca stapana matasariei aștia m-ar vrea.
– Cum socotești d-ta ca n-ar vrea ea, raspunse iarași arapoaica, cand d-ta vezi bine ca însuși petecul de matasarie al cui este el te vrea.
Și așa se facu vorba și apoi nunta, nu dupa multa vreme, cu mare veselie și dragoste.
Daramite tatal, muma și frații fetei cand auzira de una ca asta, ce bucurie gandiți ca n-avura?
Se întrolocara cu toți cu totul și facura o nunta d-alea împarateștile de se duse vestea de dansa.