A fost odata o pareche de oameni, muncitori, de! cum da Dumnezeu. Toata nadejdea lor era într-o iapa cu care se hraneau. Și ar fi voit și ei sa aiba un copilaș, dar fu peste poate. Cercetara în dreapta și în stanga, ca sa afle niscaiva leacuri care sa le desfaca facutul starpiciunei lor, dara, ași! parca întalnea tot surzi și muți. Nimeni nu știa sa-i învețe ceva.
Mai umblara ei ce umblara și, la urma urmelor, aflara despre un vrajitor meșter carele închega și apele. Creștinul se duse și la dansul, îi spuse pasul lui și îi ceru leacuri. Vrajitorul n-aștepta multa ruga și, dupa ce se învoira, îi dete un mar.
– Din acest mar, zise el, sa manance numai soția dumitale. Dara baga de seama sa n-apuce din el nici o faptura cu viața de pe lumea asta.
– Cat despre aia, n-ai grija, raspunse omul. Lasa pe mine; nu mi-ai dat mie în mana marul? Acum sa fii odihnit.
Luand marul, omul nu se mai gandea dara decat la bucuria ce o sa simța el și nevasta cand s-or vedea împresurați de copii. Și cu gandurile astea ajunse acasa și dete marul neveste-sei, ca sa-l manance, fara sa-i mai spuie altceva.
Ea priimi marul cu bucurie. Și dupa ce pleca barbatul în trebile sale, se așeza pe pragul ușei, curați marul și-l manca. Iepșoara ieșise și ea din grajd, și veni la stapana-sa, ca era învațata la traista cu graunțe. Negasind nimic de ronțait, lua și ea cojile de mar, pe care le lepadase stapana-sa și le manca cu multa pofta, ca pe niște trufandale.
Nu trecu mult și atat stapana, cat și iepșoara se simțira a fi luat în pantece. Și dupa noua luni femeia nascu un copilaș de draguleț; iar iepșuna un manzuleț gingaș.
Îndoita fu bucuria omului cand se vazu și cu copil, și cu manz. Și fiindca acesta se nascuse odata cu fiul sau, hotarî ca nimeni sa nu încalece pe dansul, fara numai fiu-sau, cand s-o face mare.
Botezara copilul și îngrijira de dansul, ma rog, ca unul la parinți. Copilul crescu și se facu mare. Cand era d-un an, parca era de cinci; iara cand fu de cinci, parca era de cincisprezece, și de ce creștea, d-aia se facea mai frumos și mai dragalaș.
Daramite de învațat? Învața ca nealții pe lumea asta alba. N-apuca sa auza de la dascal ceva, ca el învața mai din adanc decat dascalul. Și astfel ajunsese de poveste. Unii zicea ca știa carte pana în glezne, alții zicea ca pana în genunchi, iara alții, pana în brau. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aș fi spus ca știa carte pana în gat. Dara fiindca nimeni nu m-a întrebat, iaca tac și eu din gura ca un pește, și nu mai zic nimanui nici pis!
Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine dracosului de copilaș, ca numai încaleca pe manzul lui, și mi ți-i dete calcaie; iara manzul, carele și dansul crescuse de se facuse un carlanaș zburdalnic de n-avea astampar, o rupse d-a fuga cu baiat cu tot, și duși au fost pana în ziua de astazi.
Cand prinsera de veste parinții ca baiatul nu e, cauta-l în sus, cauta-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stanga, de loc! Mai cercetara pe ici, mai cercetara pe dincoaci, ași! nici pomeneala nu era de el! Tocmai tarziu hei! aflara de la niște drumeți ca au vazut un baiețandru calare pe deșelate pe un calușel, care se ducea ca vantul. Ei ziceau ca n-apucara sa se uite dupa dansul, ca de cand se apucase sa le spuie, și pieri din ochii lor ca o naluca, ca și cand n-ar mai fi fost.
Îl plansera parinții pana cand se istovira și danșii, și ochii din lacrami nu și-i mai uscara; dara în deșert, ca fiul lor nu se mai întoarse.
Pasamite ei, daca s-au lasat zburdalniciei lor și s-au vazut la camp, nu s-au mai gandit în urma, ci au întins la drum zbenguindu-se și încurcandu-se, pana ce, cand bagara de seama, ajunsese pe niște taramuri necunoscute.
Aci statura sa se mai odihneasca. Și, voind sa se întoarca, ei se ratacisera. Nu mai știau nici pe unde venisera, nici pe unde sa se întoarca. Atunci baiatul începu sa planga și sa doreasca de parinți.
Mai cu seama cand s-a vazut singur, singurel, el care nu era ieșit din casa parinților, începu sa-l ia niște racori de nu știa ce va sa zica asta.
Calul, daca vazu așa, începu sa-l îmbuneze, ba ca o sa faca cutare lucru, ba ca cealalta. Pana una alta, își catara un culcuș unde sa maie peste noapte. Se odihnira și dormira sub acoperamantul cerului.
A doua zi, nici tu masa, nici tu casa, baiatul începu iarași sa planga și sa voiasca sa se întoarca la parinți. Catara sa-și gaseasca urmele pe unde venisera; dar nu gasira nici piculeț de urma. Daca vazu și vazu, calul zise:
– Stapane, am facut o greșeala care nu se mai poate întoarce. Da-mi voie sa ma duc sa caut vreun mijloc ca sa ne capatuim.
– Asta nu se poate, odata cu capul, raspunse baiatul. Dupa ce am ajuns pe aste taramuri neumblate, prin pustietați fara locuitori, sa ma lași și tu? Singur nu pot sta, uite, nici olecuța.
– Încinge-te cu fraul meu, și, cand ve vedea vro nevoie, scutura-l și într-o clipa sunt la tine. Eu ma duc sa caut pe unde sa ieșim la lume, și cum sa ne chivernisim.
Calul, vedeți d-voastra, era nazdravan.
Cu mare anevoința se dezlipi calul de stapanul sau.
Umbla ce umbla și se întoarse numaidecat. El vanturase vazduhul și cutreierase pamantul pana nu apucase sa i se urasca baiatului; și întorcandu-se spuse baiatului ca i-a gasit un loc unde sa se bage argat. Îl și învața ce sa faca și cum sa dreaga ca sa argațeasca cu folos.
Încaleca baiatul calul, cand auzi ca are sa-și gaseasca unde sa se capatuiasca, și porni ca vantul, precum și venise.
Ajungand la niște zane, facu precum îl învațase calul.
Cele trei zane, caci trei erau ele, se cam codeau sa-l primeasca; iara daca starui, se ruga și se fagadui ca o sa fie harnic și credincios, ele îl priimira.
Așezandu-se el acolo la zane, baiatul se puse cu toata inima pe munca și, cand era ceva de facut mai greu sau mai anevoios, își chema calul și îi da ajutor.
Calul, carele nu știu de unde aflase tainele zanelor, vezi ca nu era el de florile marului nazdravan, spuse baiatului sa fie cu mare bagare de seama ca în baia zanelor, într-un timp hotarat, are sa curga aur, și atunci sa apuce el înaintea zanelor sa se scalde. Îi mai spuse sa ocheasca prin polițile cu haine ale zanelor, cand îl va pune sa deretece, niște nuci pe care le avea zanele și le îngrijaa ca pe ochii lor din cap.
Baiatul facu întocmai precum îl învațase calul.
Într-o zi cand zanele se dusese la vanatoare, fara grija, baiatul auzi în baia zanelor un susur de apa mai rasunator decat alta data. Temandu-se, el chema calul, care veni într-o clipeala de ochi. El, cum vazu cele ce se petrec în baie, puse pe baiat de se dezbraca îndata și îl împinse în baie de se îmbaie. Cand ieși d-acolo, ce sa vedeți d-voastra, cinstiți boieri? Parul i se facuse cu totul de aur, și-i crescuse de batea pulpele, încat nu te îndurai sa-ți iei ochii de la el.
Și luand și nucile, pe cari le ochise el, încaleca și pe ici ți-e drumul!
Cum pași pragul porții începu casele a țipa de ar fi deșteptat și pe morți din groapa. Auzind zanele țipatul se întoarsera acasa numai cat ai zice mei. Ele vazura ca lipsește argatul de acasa, spalacitura ce mai ramasese în baia unde se îmbaiase argatul și nucile ce lipseau; nu mai zabovira, ci se luara dupa dansul. Cat p-aci sa puie zanele mana pe ei. Și fugi, zanele dupa danșii; ei fugi! zanele dupa danșii. Daca vazu și vazu calul primejdia, întinse pasul la drum și începu a zbura ca gandul, pana ce, tocmai cand era zanele sa-i prinza, ei trecura de pe taramul lor și se oprira.
Puterea zanelor pana aci era. Iara daca vazura ele ca le trecu otarele, începura cu binele a se ruga de el ca sa-și taie parul sa li-l dea lor; dara baiatul le facea cu baz! Ele se rugara ca barim nucile cu haine sa le dea. Baiatul le arata coltucul. Atunci zanele se rugara ca încailea sa le arate parul, sa se bucure și ele de vederea lui. Atunci baiatul își rasfira parul, încaleca și zbura cu bidiviul lui.
Zanele se uitara cu jind la dansul și nemaiavand ce face, se întoarsera acasa și vorbira între ele ca sa nu mai bage argat strein la curtea lor, cat or trai ele.
Dupa ce ajunse pe moșia unui împarat mare, calul învața pe baiat ce sa faca. El asculta și se duse de se baga argat la gradinarul împaratului. Pana a nu se învoi cu gradinarul, el își puse o bașica de vaca în cap, în care își ascunse parul cel de aur.
Gradinarul îl învața cum sa faca brazde, sa semene flori, sa le rasadeasca și sa le îngrijaasca. Și îl luase la ochi, caci era spirt, știi, colea, cum trebuie omului, mana dreapta, nu altceva. Totuși slugile din curtea împarateasca îl numira cheleș. Și, cheleș în sus, cheleș în jos, pana ce îi ramase numele Cheleș.
Gradinarul împaratesc îmbatranise la curtea împaratului. El era om destoinic, cu frica lui Dumnezeu și cinstit. Slujba lui de capetenie era sa duca în toata dimineața cate un manunchi de flori la cele trei fete care le avea împaratul.
Îmbolnavindu-se gradinarul într-una din zile, chema pe argatul sau și îi spuse sa aleaga din florile cele mai frumoase atatea cate sa-i ajunga a face trei legaturi de flori și sa le duca fetelor împaratului.
Cheleșul se duse de culese flori și facu trei legaturi, una mai mare, alta mijlocie și alta mai mica. Pe cea mai mare, care era alcatuita din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împaratului cea mai mare. Legatura mijlocie cu flori ce erau tocmai în floare o dete fetei cele mijlocii; iara legatura cea mai mica ce avea flori numai boboace, cari acum se deschideau, o dete fetei celei mici. Cum dete florile, o tuli d-a fuga, și se apuca de lucru prin gradina.
Fetele se mirara de aceasta, și cu toatele se dusera la împaratul și-i aratara florile. Împaratul chema pe gradinar sa-i spuie ce noima sa aiba florile ce trimisese fetelor sale.
Gradinarul se sperie cand auzi ca așa bolnav este chemat la împaratul.
Iara daca se duse, cu inima tremuranda, și auzi de la împaratul șiretenia cu florile, el se dezvinovați și spuse ca, bolnav fiind în acea zi, trimisese pe argat sa duca florile.
Chemand și pe Cheleș, el, daca veni, se apropie cu sfiala și raspunse:
– Sa traiți, luminate împarate, întru mulți ani! Cand am cules florile și am facut acele manunchiuri, n-am avut nici un gand rau, martor mi-e Dumnezeu! ci am dat fiecareia din domnițe flori ce le arata care cum este.
– Și cum ai cutezat, tu, un cheleș ca tine, sa faci una ca asta?
– Atata m-a taiat capul și m-a dus mintea, luminate împarate, atata am facut. Maria ta judeca și fa ce e cu dreptul.
Împaratul ramase pe ganduri. El, deși s-a întristat, dara mai mult s-a bucurat ca îi aduse aminte ceea ce trebuia sa faca el ca un parinte.
Apoi trimise o punga cu bani argatului. Acesta se duse și-i dete gradinarului, sub cuvant ca el nu știe ce sa faca cu ei, ca unul ce are de toate de al stapanu-sau.
Nu trecu mult și, viind o sarbatoare, împaratul cu toți curtenii și batranii împarației merse la biserica. Între batranii și credincerii curții era și gradinarul. Numai fata cea mica ramase acasa.
Argatul, vazandu-se singur, descinse fraul de pe langa sine, scoase dintr-o nuca niște haine de arama, din cele luate de la zane, se gati bine, intra în gradina, suna fraul și veni calul înșelat, dar neînfranat și, punandu-i fraul în cap, argatul încaleca și prinse a-și încurca calul prin gradina. Fereastra fetei de împarat celei mici da în gradina și ea vazu tot ce se petrecu.
Dupa ce strica gradina, argatul se duse ca fulgerul la biserica, dete calul în mana unui om ce sta afara, ca sa i-l ție, și el intra în biserica. Aci merse înfipt la mir, se ploconi în dreapta, se ploconi în stanga și ieși afara.
Toți cei din biserica se mirara de dansul. Pana și împaratul zicea ca nici el nu mai vazuse așa voinic frumos.
Argatul de la gradinarie, cum ieși din biserica, încaleca și într-un suflet ajunse la gradina împarateasca și descaleca și porunci calului sa faca la loc tot ceea ce stricase. Calul se puse și numaidecat îndrepta gradina și o facu și mai frumoasa de cum fusese.
Fata împaratului cea mica vedea de la fereastra și tacea. Cand se întoarse de la biserica, surorile cele mai mari zise celei mai mici:
– Ce rau ai facut de n-ai venit și tu la biserica, ca a venit un tanar îmbracat așa și așa, a facut așa și așa, și numaidecat a plecat, de au ramas toți cu ochii dupa el.
Fata cea mica asculta și tacea.
Dara gradinarul, cand intra în gradina, statu în loc și se mira. Apoi își închipui el ca poate d-aia i se pare gradina mai frumoasa, unde nu intrase de mult într-însa.
Peste catva timp veni iarași o sarbatoare și împaratul se duse la biserica iarași cu toata curtea lui. De asta data fata cea mica se facu bolnava într-adins, ramase acasa și se puse la fereastra.
Argatul de al gradinarie scoase de asta data niște haine de argint, scutura fraul și încaleca pe cal, carele venise cat ai clipi. Și iarași încurcandu-l prin gradina, o strica și mai rau decat întaia oara și iarași merse la biserica, facu ca și de-lalt rand și se întoarse acasa, porunci calului sa dreaga gradina, carele o facu înca o data mai frumoasa decat era.
Fata împaratului cea mica privea de la fereastra și tacea. Îi spusera surorile, îi spuse muma-sa, îi spuse tata-sau de tanarul cel mandru ce venise la biserica și despre care nimeni nu știa de unde era.
Ea asculta și tacea.
Mai trecu ce trecu și iarași, într-o sarbatoare mare, împaratul merse la biserica cu toți sfetnicii sai și cu toți curtenii tineri și batrani. Și de asta data fata cea mica a împaratului se prefacu ca este bolnava și ramase acasa. Între curtenii împaratului cari mersera la biserica era și gradinarul, fiind batran, credincios și vechi slujbaș al împaratului.
Argatul cel cheleș daca se vazu singur, scutura fraul și-și chema calul. De asta data scoase din gaoacea de nuca randul de haine cel de aur, se gati frumos, înfrana calul ce venise numai înșelat, își lasa parul de aur pe spate, încaleca, își încurca calul prin gradina, pe care o strica de tot, și apoi se duse ca și de-lalt rand la biserica, merse la mir, se ploconi în dreapta și în stanga și ieși.
Întorcandu-se acasa, porunci calului de facu gradina de trei ori mai frumoasa decat era.
Fata împaratului îl vazu și cand ieși, și cand se întoarse, și ceea ce facu, dara tacea.
Cand se întoarsera de la biserica, împaratul și toți cu totul spusera fetei celei mici a împaratului minunea ce vazusera.
– Daca n-ai fost și tu la biserica, îi zisera, sa fi vazut cum a veni acel Fat-Frumos strein, cu parul de aur, ce mandru era cand s-a aplecat în dreapta și în stanga la toți cei din biserica și cum a ieșit apoi, fara sa bage pe nimeni în seama.
Fata împaratului se facea ca asculta, dara tacea într-însa și radea înfundat. Vezi ca știa ea ce știa.
Gradinarul, daca se întoarse de la biserica și vazu frumusețea aia de gradina ce facuse calul argatului, se tot freca la ochi și nu-i venea de loc sa creaza. Asta sa fie gradina, ori ba? și credea ca a ratacit prin alta gradina. Nu o mai cunoștea. Și, vazand pe argat, îl întreba despre acea schimbare; iar argatul își cerea iertaciune, spuind ca el a facut ceea ce învațase de la stapanu-sau.
Daramite cand vazu împaratul? Scoase și dete o punga de bani gradinarului, pentru ca-i facuse o gradina, de nu se mai gasea ca asta la nici un împarat.
Și mai trecand ce mai trecu, împaratul își aduse aminte de cele trei manunchiuri de flori. Atunci se vorbi cu împarateasa cum sa faca sa-și dea fetele la casele lor.
Cum se afla de aceasta hotarare împarateasca, începu a veni pețitori de pe la fel de fel de împarați. Fetele, adeca cea mare și cea mijlocie, își alesera cate un fecior de împarat și se dusera dupa barbații lor.
Fata însa cea mica nu voia sa se marite cu nici un chip. Ba sa-i dea pe feciorul cutarui împarat, ba pe al cutarui; ași! ea zicea ca nu-i place nici unul. Ce sa faca bietul împarat? Se sfatui cu boierii și gasira cu cale sa stea fata într-un pridvor, cu un mar de aur în mana, sa treaca toți fiii de împarați și de boieri pe dinaintea ei, și, pe care îl va placea, sa-l loveasca cu marul.
Așa și facura.
Trecura fiii de împarați carii venisera în pețit, dara ca sa loveasca pe vreunul ba.
Trecura și fiii de boieri mari ai împarației, dara ca sa loveasca pe vreunul, nici gand n-avu.
În cele mai de pe urma trecura toți tinerii buni și rai din împarație, și din boiernași și din prostime, și nici nu nu se uita la danșii fata ce sta cu marul în mana. Trecand și argatul de la gradinarie, din întamplare, pe acolo, fata îl lovi cu marul drept în cap.
Fiii de împarați și de boieri ramasera ca batuți de Dumnezeu, cand vazura una ca aceasta.
Împaratul zise ca trebuie sa fie o greșeala, și pofti pe fiii de împarați și de boieri sa mai treaca o data.
Trecura toți cu totul, și nu lovi pe nimeni; zise și cheleșului sa treaca, și de asta data tot pe el îl lovi.
Împaratul nu se putea învoi ca sa ia fie-sa de barbat un așa om prost și pofti pe toata adunarea sa mai treaca o data, caci, negreșit, trebuie sa fie o greșeala a fetei.
Trecura și a treia oara, și tot pe argatul cel cheleș îl lovi cu marul fata împaratului.
Atunci împaratul, neavand încotro, dete de barbat fie-sei pe argat, dara îi și oropsi, gonindu-i de la casa lui.
Ei se dusera de la fața împaratului, care îi oropsise, cu lacramile în ochi și cu inima smerita, și-și alesera loc de trai un bordei în care ținuse împaratul niște bivoli. Apoi aducandu-și aminte fata împaratului de ceea ce facuse în gradina, îl îndemna sa-și cheme calul.
Argatul, ginerele împaratului, facu precum îi zisese soția, chema calul și-i porunci sa-i faca niște palaturi sub pamant, fara seaman pe lume. Calul nu întarzie și le facu niște palaturi înfricoșate. Nu se gasea la împaratul în casa ce se gasea în palaturile lor. Și bogații, și scumpeturi, și tot ce ai poftit se gasea la danșii.
Și mai trecand catanica vreme la mijloc, se pomeni împaratul cu veste de la un alt împarat sa iasa la razboi. Împaratul chema în ajutor pe ginerii sai, feciorii de împarați, carii și venira și se laudau cu ispravile ce au sa faca.
Cand veni vremea a merge la razboi, iata ca se înfațișe la împaratul și argatul, ginere al sau, și ceru sa-l ia și pe dansul la razboi, ca poate va taia și el vrun vrajmaș.
Împaratul și ginerii cei mari îl înfruntara, zicand sa-i lase în pace, sa nu-i mai poarte și lui grija p-acolo. El starui și împaratul se îndupleca și porunci sa-i dea și lui o marțoaga de cal și o rugina de paloș.
Argatul încaleca voios și porni înaintea oștilor. Cand ajunse la o lacoviște pe unde trebuia sa treaca, el înnomoli calul și începu sa-l bata ca sa iasa de acolo, dara în deșert. Ajungandu-l împaratul cu ginerii cei mari și cu toata oastea, trecu pe langa dansul clatinand din cap, iara ostașii își dedeau coate și radeau.
Dupa ce trecura și se departara de nu se mai vazura, argatul scutura fraul, și iata ca îndata și-i sosi calul. Îi spuse ce avea de gand sa faca și ceru povața. Calul îl învața ce sa faca, cand va fi dinaintea vrajmașului. Dupa ce lua în cap ce-l învața calul, încaleca și porni și el.
Ajungand la razboi și vazand pe ai sai încaierați cu vrajmașii, tocmai cand aceștia erau sa dovedeasca pe socru-sau și pe cumnații sai, unde mi se ridica de trei stanjeni pe deasupra oștilor și zbura drept la împaratul socru-sau, îi taie degetul cu inelul și-l lua cu sine. Apoi se lasa asupra vrajmașului și taia în carne vie cu nemilostivire, întocmai ca un muncitor vrednic cand trage cu coasa nemiluit.
Iar cand îl întețea vrajmașul, calul se urca ca fulgerul în sus și se ținea bine de coama lui. Apoi cand se lasa în jos, taia cum știa el în legea lui sa taie. Așa, vezi, îl învațase calul.
De trei ori se urcase în sus, cand navalise vrajmașul asupra lui, și de trei ori se lasase ca un vartej asupra oastei vrajmașești. La fiecare data cadeau d-a stanga și d-a dreapta lui cu gramada și facea uliți, uliți pe unde mergea. în mai puțin ca de cand ma apucai sa va povestesc, mormane de morți se vedea pe unde trecuse el.
Așa spaima grozava baga el în inimile vrajmașului, încat prinse a fugi, iar el a-i goni și a-i taia ca pe niște vite.
Împaratul socru ramase înmarmurit cand vazu atata vrednicie. Dupa fuga vrajmașului, el statu locului și mulțumi lui Dumnezeu ca le-a trimes pe îngerul sau de i-a scapat din mana dușmanului, care vrea sa-i piarza, și mai multe nu.
Argatul, ginerele împaratului, dupa ce-l mantui, se întoarse înaintea lui, dete drumul calului sau, încaleca iara pe marțoaga ce-i dase împaratul și se chinuia a ieși din nomol.
Împaratul se întorcea cu voie buna de la oaste și dand peste dansul înnomolit înca în noroi, porunci la vro doi ostași de-l scoase d-acolo.
Și ajungand acasa, ginerele împaratului cel cheleș spuse neveste-sei ce facu. Ea se bucura din toata inima.
Toata oastea vorbea de îngerul Domnului care le daduse atata ajutor și-l semuia cu strainul care venise la biserica. Însuși împaratul banuia aceasta, și ar fi dorit ca sa-l mai întalneasca o data, sa-i mulțumeasca. Dara ia-l de unde nu e.
Mai trecand ce mai trecu, împaratul ajunse de orbi. Toți vracii se adunara și-i dadura leacuri, dara nici unele din buruienele lor nu-i dara înde bine. Vrajitoarele pusera apa la stele și-i adusera și-i descantara, tot însa ce punea la ochi mai rau îi facea, dara mai bine de loc. În cele din urma un cititor de stele și vraci mare fu adus cu multa cheltuiala din țari streine, și acesta spuse ca pana cand împaratul nu va avea lapte de pasare de peste apa Iordanului cu care sa se unga la ochi, nu-i va veni vazul.
Atunci puse împaratul oameni sa strige prin toata împarația ca cine se va gasi sa aduca lapte de pasare de peste apa Iordanului, acela și știe cu buna încredințare ca va dobandi cal împaratesc și jumatate împarația. Dara strigara de surda, caci nu se gasi nimeni carele sa se însarcineze cu aceasta slujba.
Ginerii împaratului cei mari, daca vazura așa, se legara ca ei vor aduce laptele trebuincios și încalecara pe cai buni împaratești, luara cu danșii slujitori și bani. Umblara ei, catara și nu putura afla ce catau. În cele din urma dete peste un înșelator, carele le dete lapte ca tot laptele și le luara o mulțime de bani. Ei se întoarse cu bucurie la casa socrului lor.
În aceeași vreme și ginerele împaratului, argatul, pleca dupa lapte de pasere. El scutura fraul și îndata și veni bidiviul lui. Îi spuse ce voia, și calul îi raspunse:
– Ce e mai lesne, stapane; caci acolo locuiesc și eu.
Încaleca și porni. Dupa ce ajunse, lua lapte de pasere de peste raul Iordanului și în cateva zile se întoarse acasa, cam tot odata cu cumnații sai.
Aceștia mersera la împaratul, îi adusera lapte de al lor, cu care dete pe la ochi împaratul și ramase ca întai, orb ca toți orbii. Nu-i folosi nimic. Merse și argatul și-i aduse și el lapte, dara adevarat lapte de pasere de peste raul Iordanului. Împaratul nu prea voia sa dea pe la ochi. Dupa staruința împaratesei și a sfetnicilor, se îndupleca și se unse. Cum puse la ochi lapte de acesta, baga de seama ca vede ca prin sita. Mai dete o data, vazu ca prin ciur; cand se unse și a treia oara, vazu luminat ca toți oamenii.
Împaratul ierta pe argat de fapta lui de mai-nainte. Ginerele sau cel mic, daca vazu așa, ruga și el pe împaratul sa vie sa le vaza locuința. Împaratul se îndupleca și merse. Cand ajunse acolo, ce sa-i vaza ochii? Ce nu era în palaturile lui era în locuința ginerelui sau cel mai mic.
Vazand mirarea de care era cuprins împaratul, ginerele sau cel mai mic se încumeta și zise:
– Eu sunt, marite împarate, cel ce am venit de trei ori în biserica.
Împaratul arunca ținta ochii la el.
– Eu sunt cel ce ți-am facut gradina cea frumoasa.
Împaratul parca nu-i venea sa creaza spuselor lui.
– Eu sunt, mai zise, cel ce v-am scapat în razboi din mana nelegiuiților ce se sculasera sa te rapuie.
Împaratul ramase stalpit de mirare. Apoi, mai viindu-și în fire, îi zise:
– Cum poți dovedi zisele tale?
Atunci ginerele sau cel mic ieși afara, scutura fraul, scoase hainele de aur din gaoacea de nuca unde le pastra, se gati frumos, își lasa parul pe spate, încaleca pe cal și, aratand împaratului degetul cu inelul, zise:
– Iata, marite împarate, dovezile ziselor mele.
Și începu a încurca calul prin curtea împaratului. Parul sau cel de aur și hainele cu care era îmbracat stralucea ca soarele.
Împaratul, uitandu-se la dansul, tot punea mana la ochi, facandu-și umbra. Vezi ca se temea sa nu orbeasca înca o data.
El lauda pe fie-sa pentru ca-și alesese un asemenea barbat.
– Și ai fi putut oare crede d-ta, tata, raspunse fata cea mica, ca aș fi putut sa-mi aleg de barbat pe unul care sa faca tatalui meu, împarat, rușine în lume?
Atunci împaratul, și batran fiind, se coborî din scaunul împarației, pe care se urca ginerele sau cel mic. Și împarațira în pace și în liniște pana ce traira.