A fost odata o femeie care voia sa aiba un copilaș, dar nu știa de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la o vrajitoare și i-a spus: „Uite, aș vrea sa am un copilaș, nu poți sa-mi spui cum sa fac sa îl gasesc?”
– Cum sa nu! a spus baba. Uite aici un bob de orz; da sa știi ca nu-i orz de-acela ce crește pe ogoare și pe care-l dai la gaini de mancare; ia-l și pune-l într-un vas cu flori și ai sa vezi ce iese.
– Mulțumesc, matușa – a spus femeia și i-a dat babei cinci banuți; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul de orz și îndata a rasarit o floare mare și frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse de parca ar fi fost numai îmbobocita.
– Ce floare dragalașa! a spus femeia și a sarutat petalele roșii și galbene, și cum le-a sarutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai ca drept la mijloc ședea pe pistilul verde o fetița mititica de tot, gingașa și dragalașa, și nu era mai mare decat un deget și de aceea i-au spus Degețica.
I-au facut un leagan dintr-o coaja de alun, saltea din petale albastre de toporași, iar plapuma era o petala de trandafir. Aici ședea noaptea, dar ziua se juca pe masa. Femeia pusese o farfurie plina de apa și de jur împrejur, pe marginea farfuriei, așezase flori cu lujere în apa. Pe apa plutea o petala mare de lalea pe care ședea Degețica și umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vasle doua fire de par de cal. Era o placere s-o vezi. Știa și sa cante și canta așa de subțirel și de dulce, cum nimeni n-a mai cantat vreodata.
Într-o noapte, pe cand ședea frumușel în patucul ei, pe un ochi de fereastra care era spart a intrat o broasca. Broasca era urata, mare și jilava. A sarit drept pe masa, acolo unde ședea Degețica și dormea acoperita cu petale roșii de trandafir.
– Ar fi fost tocmai buna de nevasta pentru baiatul meu, s-a gandit broasca și a luat coaja de aluna în care dormea Degețica și a sarit cu ea în gradina, pe geamul cel spart.
Pe la marginea padurii curgea un rau mare și lat; malul raului era mlaștinos și malos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urat mai era și acesta și semana leit cu mama-sa. „Cuac-cuac-cuac!” Asta-i tot ce-a putut el sa spuna cand a vazut pe fetița cea dragalașa în coaja ei de aluna.
– Nu vorbi așa de tare, ca se trezește! spuse broasca cea batrana. Te pomenești ca fuge, ca-i ușoara ca un puf de lebada! S-o punem pe o frunza de nufar; pentru ea, așa mica și ușoara cum este, are sa fie ca o insula; de-acolo n-are sa poata fugi, iar noi, în vremea asta, avem sa pregatim odaia cea frumoasa din mal și dupa aceea aveți sa va mutați și sa stați acolo.
În rau erau o mulțime de nuferi cu frunze late și verzi care parca pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de țarm era și cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus înot pana acolo și a pus pe frunza coaja de aluna cu Degețica în ea.
Fetița s-a trezit a doua zi dimineața și cand a vazut unde era a început sa planga amar; de jur împrejurul frunzei celei mari și verzi era numai apa, așa ca la mal nu avea cum sa ajunga.
Broasca cea batrana statea în mal și își împodobea odaia cu papura și cu flori galbene, ca sa fie frumos și sa-i placa nora-sii. Dupa aceea a luat pe uratul de fecioru-su și s-a dus cu el la frunza pe care ședea Degețica. Voiau sa-i ia patucul și sa-l duca în odaia în care aveau sa stea însurațeii; dupa aceea aveau s-o ia și pe dansa. Broasca s-a închinat adanc în apa înaintea ei și i-a spus:
– Uite pe fecioru-meu! Ai sa te mariți cu el și aveți sa traiți amandoi colo, jos, în mal, într-o locuința strașnica.
– Cuac! Cuac! Cuac!, atata a spus feciorul broaștei.
Au luat patucul și au plecat cu el; și Degețica a ramas singurica pe frunza cea verde și a început sa planga iar și mai tare, pentru ca nu-i placea sa stea în mal cu broasca aceea urata și nici sa se marite cu uratul de fecioru-su. Peștișorii care înotau prin apa o vazusera pe broasca și auzisera ce spusese, de aceea scoasera acum cu toții capul din apa sa vada și ei pe fetița. Au vazut cat e de dragalașa și le-a parut rau ca trebuie sa se duca cu broasca jos în mal. Nu! Asta nu trebuia sa se întample! S-au strans cu toții în apa, langa lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinții și frunza s-a desprins și a început sa mearga pe apa în jos cu Degețica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajunga.
Degețica a trecut așa pe langa o mulțime de orașe și pasarelele ședeau în copaci, pe mal, o vedeau și cantau:
– Ce fetița dragalașa!
Frunza mergea cu ea pe apa tot mai departe și mai departe, pana a ieșit din hotarele țarii aceleia. Un fluture frumușel și alb tot zbura pe langa ea și de la o vreme s-a lasat pe frunza, pentru ca Degețica îi placea. Fetița era foarte vesela. Acuma broasca nu mai putea s-o ajunga și era așa de frumos pe unde mergea; soarele batea în apa și apa stralucea de parca era de aur. Degețica și-a desprins cingatoarea, cu un capat a legat fluturele și cu celalalt capat l-a legat de frunza; acuma frunza mergea și mai repede, și ea la fel, ca doar ședea pe frunza.
Și cum mergea așa, numai iata ca vine-n zbor un carabuș și cum o zarește se repede, îi prinde trupul mladios cu labele lui și zboara cu ea și se așeaza într-un copac. Iar frunza de nufar s-a dus mai departe pe apa și fluturele cu ea, fiindca era legat de frunza și nu se putea desprinde.
Mult s-a mai speriat saraca Degețica atunci cand carabușul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seama era necajita cand se gandea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunza. Daca nu se dezleaga, atunci moare de foame. Dar carabușului nu-i pasa de asta. S-a așezat cu dansa pe frunza cea lata a copacului, i-a dat suc de flori sa manance și i-a spus ca-i dragalașa, cu toate ca nu seamana deloc cu un carabuș. Au venit s-o vada și ceilalți carabuși care locuiau în copac; s-au uitat la dansa, iar domnișoarele carabușe au strambat din antene și au spus:
– Are numai doua picioare. Vai de ea!
– Și nu are antene! spuse alta.
– Și uite ce subțire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urata-i! Așa spuneau toate carabușoaicele și totuși Degețica era atat de dragalașa!
Dragalașa i se paruse și carabușului care o rapise, dar fiindca toți ceilalți ziceau ca-i urata, a început și el sa creada ca-i urata și nu i-a mai placut și i-a zis sa se duca unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac și au pus-o pe un banuțel, și ea a început sa planga și sa se tanguie ca-i așa de urata și carabușii au alungat-o; dar ea nu era urata, era cea mai dragalașa fetița care se poate închipui, gingașa și luminoasa ca o petala de trandafir.
Și biata Degețica a stat toata vara singura în padurea cea mare. Și-a împletit un pat din fire de iarba și l-a agațat sub o frunza de brustur, așa ca acuma nu se mai temea de ploaie. De mancare avea dulceața florilor și bea roua adunata dimineața pe frunze. Așa au trecut vara și toamna. Dar dupa aceea a venit iarna, iarna rece și lunga. Toate pasarile care cantasera atat de frumos în preajma ei au plecat, copacii și florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adapostise s-a zbarcit și s-a scorojit, pana n-a mai ramas din ea decat un lujer galben și veșted. Degețica dardaia cumplit de frig, pentru ca hainele ei se rupsesera și pentru ca era atat de gingașa și de subțirica încat nu se putea sa nu-i fie frig. A început sa ninga și fiecare fulg care cadea peste ea era greu cum ar fi fost o lopata de zapada aruncata peste noi, fiindca noi suntem mari, dar ea era numai cat o jumatate de deget. Atunci ce sa faca și ea? Și-a pus în spate o frunza uscata, dar tot nu se putea încalzi și dardaia întruna de frig.
Chiar la marginea padurii în care statea era un lan mare de grau. Graul fusese secerat de mult și acuma nu mai ramasese decat o miriște. Dar Degețicai miriștea i se paru mare cat o padure. A luat-o și ea prin miriște și a tot mers tremurand de frig pana a ajuns la ușa șoarecelui de camp, care își avea aici locuința. Era o hruba în pamant, calda și placuta; șoarecele avea o bucatarie strașnica și o camara plina de grau. Degețica s-a oprit la ușa ca o fetița cerșetoare și s-a rugat sa-i dea și ei o bucațica dintr-un bob de grau, ca nu mancase de doua zile nimic.
– Saraca de tine! a zis șoarecele, care era un șoarece de treaba. Hai, intra și te-ncalzește și stai la masa cu mine. Și fiindca fetița i-a placut, i-a spus: știi ce, stai la mine toata iarna! Ai sa-mi deretici prin casa și ai sa-mi spui povești, ca-mi plac poveștile.
Degețica a facut cum i-a spus șoarecele și i-a mers foarte bine. Într-o zi, șoarecele îi spuse:
– Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizita o data pe saptamana. E mai bogat decat mine, are o mulțime de odai și o blana neagra, frumoasa. Daca poți sa te mariți cu el, atunci halal de tine; atata numai ca nu vede. Sa-i spui cele mai frumoase povești pe care le știi.
Dar Degețicai numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol și ea nici gand nu avea sa se marite cu el. Sobolul a venit îmbracat cu blana lui cea grozava. Șoarecele nu mai ispravea cu laudele. Ba ca-i bogat și învațat, ba ca are o casa de douazeci de ori mai mare decat a lui. Acum, de învațat o fi fost el învațat, dar nu putea suferi soarele și florile cele mai frumoase și le vorbea de rau, fiindca nu le vazuse niciodata cum arata la fața.
Degețica n-a avut încotro și a trebuit sa cante ceva și a cantat „Mugur, mugur, mugurel” și alte cantece. Și sobolul s-a îndragostit de dansa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdata nimic, ca era chibzuit.
Sapase nu de mult un drum pe sub pamant, de la casa lui pana la casa șoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degețica și pe șoarece sa se plimbe prin hruba asta ori de cate ori ar avea pofta. Le-a mai spus sa nu se sperie ca în tunelul acela este o pasare moarta. Era o pasare cu toate penele pe ea și cu pliscul întreg; se vede ca nu de multa vreme murise și fusese îngropata chiar acolo, pe unde sapase el drum pe sub pamant.
Sobolul a luat în gura o bucata de lemn putred, fiindca lemnul putred lumineaza în întuneric ca focul, și a pornit înainte ca sa lumineze calea. Cand au ajuns la locul unde era pasarea cea moarta, sobolul și-a ridicat în sus nasul lui butucanos și a izbit cu el în tavan și a facut o gaura mare și deodata a intrat lumina zilei în hruba. Jos zacea o randunica moarta, cu aripile strans lipite de coaste, cu picioarele zgarcite și cu capul înfundat în pene. Saraca pasare murise de frig, fara îndoiala. Degețicai i-a parut rau fiindca îi erau dragi pasarele, toata vara îi cantasera și ciripisera în preajma ei. Sobolul însa a împins pasarea cu picioarele lui scurte și a spus:
– Acuma nu mai canta! Rau e sa te naști pasare! Mulțumesc lui Dumnezeu ca copiii mei n-au sa fie așa! Uite, o pasare ca asta, nu-i nimic de capul ei; toata vara ciripește și cand vine iarna moare de foame.
– Chiar așa, ca bine spui, se vede ca ești înțelept! zise șoarecele. Ce folos are pasarea ca tot ciripește? Cand vine iarna n-are ce manca și îngheața de frig; dar se ține, ma rog, toata vara cu nasul pe sus!
Degețica n-a spus nimic. Dar cand sobolul și cu șoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul pasarii și a sarutat randunica pe ochii ei închiși. „Poate ca tocmai ea mi-a cantat așa de frumos asta-vara, se gandi Degețica. Multa bucurie mi-a facut biata pasarica!”
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina și apoi i-a dus pe șoarece și pe Degețica pana acasa. Noaptea, Degețica n-a putut sa doarma, se tot gandea la pasarica moarta. S-a sculat din pat și a împletit din fan un covor mare și frumos. Apoi s-a dus la pasare și a acoperit-o cu covorul și a mai luat și niște bumbac moale pe care-l gasise prin camara șoarecelui și a învelit pasarea cu bumbac, ca sa-i fie cald.
– Ramai cu bine, pasarica dragalașa! spuse ea. Îți mulțumesc ca ai cantat așa de frumos asta-vara, cand copacii erau verzi și ne încalzea soarele.
Și fetița și-a lipit obrazul de pieptul pasarii și deodata a tresarit speriata, fiindca i s-a parut ca înauntru batea ceva. Inima pasarii batea. Randunica nu murise, era numai amorțita și acuma se încalzise și își venise iar în fire.
Toamna, toate randunelele pleaca în țarile calde; și daca vreuna întarzie cu plecarea, o prinde frigul, amorțește și cade jos și o acopera zapada. Degețica nu știa ce sa faca fiindca, fața de ea, pasarea era grozav de mare, totuși și-a luat inima în dinți, a îngramadit bumbacul de jur împrejurul randunelei și a adus o frunza de izma creața, pe care și-o facuse plapuma, și a acoperit capul pasarii. În noaptea urmatoare s-a dus iar la ea; randunica se trezise din amorțeala, dar era slabita tare. Numai o clipa a deschis ochii și s-a uitat la Degețica; fetița sta în fața ei cu o bucațica de lemn putred în mana, ca alta lampa n-avea.
– Îți mulțumesc, fetița dragalașa – a spus randunica beteaga. M-am încalzit de minune, am sa prind iar putere și am sa pot sa ies de-aici și sa zbor la lumina calda a soarelui.
– Vai! a spus Degețica. Afara e frig și ninge! Mai bine stai aici, în patuțul tau cald, și eu am sa te îngrijesc.
Și a adus randunelei apa într-o petala și randunica a baut și i-a povestit cum și-a zgariat aripa într-un scai și de aceea n-a mai putut sa zboare repede cum zburau celelalte randunele, care au plecat departe, departe, în țarile calde. De oboseala, a cazut jos. Mai mult de-atata nu-și aducea aminte și nici nu știa cum ajunsese aici.
Randunica a stat toata iarna în boștiura și Degețica o-ngrijea și-i era tare draga; iar sobolul și cu șoarecele n-au aflat nimic de asta, și mai bine ca n-au aflat, fiindca nu puteau s-o sufere pe biata randunica.
Cand a sosit primavara și soarele a dezmorțit pamantul, randunica și-a luat ramas-bun de la Degețica; fetița a destupat gaura din tavan pe care o facuse sobolul. Soarele a patruns înauntru pana la ele și randunica a întrebat-o pe Degețica daca n-ar vrea sa vina și ea; ar lua-o în spate și ar zbura cu ea pana la padurea cea verde. Degețica însa s-a gandit ca, daca ea ar pleca, șoarecele cel batran care o gazduise ar fi foarte necajit din cauza asta și a apus:
– Nu, nu pot.
– Atunci ramai cu bine, ramai cu bine, fetița dragalașa și buna! a spus randunica și a ieșit în zbor afara, la lumina soarelui. Degețica s-a uitat dupa ea și i-au dat lacrimile, pentru ca-i era draga randunica.
– Cirip, cirip! a început sa cante pasarea și s-a dus în zbor în padure. Degețica era tare necajita. Nu avea voie sa iasa și ea, sa se încalzeasca la soare. Graul care fusese semanat pe ogorul de deasupra casei șoricelului a rasarit și a crescut înalt și lanul era acum ca o padure deasa pentru biata fetița.
– Vara asta trebuie sa-ți întocmești zestrea, i-a spus șoarecele. (Vecinul, sobolul cel uracios cu blana neagra, o ceruse în casatorie.) Trebuie sa ai de toate, și lana, și panza, sa nu-ți lipseasca nimic cand te mariți cu sobolul.
Degețica a trebuit sa se apuce de tors și șoarecele a tocmit patru omizi care țeseau zi și noapte. În fiecare seara venea la ea sobolul și stateau de vorba. Spunea ca pe la sfarșitul verii soarele n-are sa fie așa de fierbinte ca acuma, cand de dogoarea lui pamantul se face tare ca piatra; și mai spunea ca, dupa ce s-o calatori vara, are sa se însoare cu Degețica. Dar Degețica nu se bucura deloc, fiindca sobolul era uracios și ea nu putea sa-l sufere. În fiecare dimineața, cand rasarea soarele, și în fiecare seara, cand asfințea, se strecura pe ușa afara și, cand vantul dadea într-o parte spicele și se putea zari cerul albastru, ea se gandea ca afara e frumos și e lumina. Și îi era dor de randunica, prietena ei de asta-primavara. Dar randunica nu se zarea nicaieri; de buna seama ca se dusese departe, în padurea cea frumoasa și verde.
Cand a venit toamna, Degețica a fost și ea gata cu zestrea.
– De azi într-o luna e nunta, a spus șoarecele.
Cand a auzit asta Degețica început sa planga și a spus ca nu vrea sa se marite cu sobolul cel uracios.
– Nu mai tot vorbi degeaba, a spus șoarecele. Sa nu fi încapațanata, ca sa știi ca te mușc cu dinții mei cei albi și ascuțiți! Auzi colo! Un barbat așa de chipeș! Nici regina nu are o blana așa de frumoasa ca el! Și ce bucatarie are! Și camara i-i plina de bunatați! Mai bine mulțumește lui Dumnezeu ca ți-a dat asemenea barbat!
Și așa, iaca, a sosit și ziua nunții. Sobolul a venit s-o ia pe Degețica; de acum înainte va trebui sa stea cu dansul în adancimile pamantului și sa nu mai vada niciodata soarele, pentru ca sobolul nu putea suferi soarele. Biata fata era tare amarata; trebuia sa-și ia ramas-bun de la soare pe vecie. Cat șezuse la șoarece, putuse ieși macar de la ușa sa se uite la soare.
– Ramai cu bine, soare! spuse ea. Își ridica brațele la cer și facu cațiva pași de la ușa mai încolo, fiindca acuma graul fusese secerat și ramasese numai miriștea. Ramai cu bine, ramai cu bine!, rosti ea din nou și lua în brațe o floricica roșie, o saruta și îi spuse: Floricica draga, cand o vezi pe randunica, spune-i ramas-bun de la mine.
– Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodata deasupra capului și, cand s-a uitat, ce sa vada? Tocmai randunica! Mult s-a mai bucurat pasarea cand a vazut-o pe fetița! Degețica i-a povestit tot ce i s-a întamplat, ca trebuie sa se marite cu sobolul cel uracios, ca de-acum înainte are sa stea într-o hruba în pamant și n-are sa mai vada niciodata soarele. Și, spunand toate acestea, începu sa planga.
– Uite ce, a spus randunica, acuși vine iarna și eu ma duc în țarile calde; nu vrei sa vii cu mine? Te iau în spate. Numai sa te legi de mine cu cingatoarea; și așa scapam și de sobolul cel uracios și de hruba lui și plecam departe, peste munți, în țarile calde, unde soarele stralucește mai tare decat aici și toata vremea e numai vara și sunt o mulțime de flori frumoase. Hai cu mine, Degețica scumpa, tu, care m-ai scapat de la moarte cand zaceam în hruba!
– Da, vin cu tine, a spus Degețica și atunci randunica a luat-o în spate. Fetița și-a întins picioarele pe aripile pasarii, s-a legat strans cu cingatoarea de-o pana mai tare și randunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste paduri și peste ape, sus, deasupra munților celor mari, pe care-i veșnic zapada. Degețicai îi era frig, dar s-a bagat pe sub penele calde ale pasarii și a ramas numai cu capul afara, ca sa vada toate minunațiile peste care zbura.
Și au mers tot așa pana au ajuns în țarile calde. Acolo soarele stralucea mult mai tare și erau o mulțime de podgorii cu struguri galbeni și negri. Erau paduri de lamai și de portocali, mirosea a cimbrișor și a menta creața și copiii se jucau și alergau dupa fluturi mari, cu aripi pestrițe. Randunica însa nu s-a oprit și a mers în zbor mai departe și locurile erau tot mai frumoase. Și au mers ele tot așa pana au ajuns la marginea marii albastre; pe țarm, printre copacii verzi și frumoși, se ridica un palat de marmura alba, din vremuri stravechi.
Vița-de-vie se cațara pe stalpii înalți și albi și pe creștetul stalpilor erau o mulțime de cuiburi de randunica și un cuib era chiar al randunicii care o ducea în spate pe Degețica.
– Aici stau eu, a spus randunica. Uite, jos sunt o mulțime de flori; eu am sa te așez pe una din ele și ai sa stai acolo, vrei?
– Da, minunat! a spus Degețica și a batut din palme de bucurie.
Jos era un stalp alb, din marmura, care se rasturnase și se sparsese în trei bucați; printre bucațile de marmura creșteau niște flori mari și albe. Randunica s-a lasat în jos și a așezat-o pe fetița pe o petala. Dar ce s-a mai minunat fetița! Drept în mijlocul florii ședea un omuleț, și era așa de alb și de straveziu, parca ar fi fost de sticla. Pe cap purta o coroana de aur și la umeri avea aripi și nu era mai înalt decat Degețica. Omulețul era spiridușul florii. În fiecare floare era cate un spiriduș sau cate o zana mititica; acesta însa era craiul tuturor.
– Doamne, cat e de frumos! spuse Degețica randunicii în șoapta.
Craiul florilor s-a speriat cand a vazut-o pe randunica, fiindca fața de el, așa de mic și de gingaș, era ca un vultur uriaș. Cand însa a vazut-o pe Degețica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasa pe care o vazuse vreodata. Repede și-a luat coroana de aur de pe cap și i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheama și daca vrea sa-i fie soție și craiasa a florilor. Nu semana deloc cu feciorul broaștei și nici cu sobolul cel cu blana neagra. Degețica i-a raspuns craiului cel frumos ca vrea, și atunci din fiecare floare s-a scoborat cate o doamna sau cate un domn, și toți erau așa de dragalași ca nu-ți mai luai ochii de la danșii. Și fiecare i-a adus Degețicai cate un dar; cel mai strașnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o musca mare și alba. I le-a prins Degețicai de spate și acuma putea și ea sa zboare din floare în floare. Toți s-au bucurat grozav și randunica ședea sus în cuib și le canta cum știa ea mai bine; dar în inima ei era mahnita, pentru ca Degețica îi era draga și n-ar fi vrut sa se desparta de ea niciodata.
– Nu trebuie sa te mai cheme Degețica, i-a spus fetiței craiul florilor. E un nume urat și tu ești frumoasa. Avem sa-ți spunem Maia.
– Ramai cu bine, ramai cu bine! a spus randunica și a plecat în zbor iarași înapoi, în Danemarca; acolo își avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care știe sa spuna povești frumoase. Și de la el am aflat toata povestea.