Cuvinte vrajite -

Aceasta poveste s-a petrecut într-o sala de clasa, seara tarziu, dupa plecarea elevilor. Totul era lasat în ordine în clasa: tabla era ştearsa, bancile erau aliniate şi curate, nu se vedea nici o urma de creion sau de pix pe ele, uşile erau închise. Doar un creion mic era cazut într-un colt şi încerca sa se ascunda din calea maturii, sa nu fie dat la gunoi…Din sertarul catedrei se auzi un glas subtire şi parca sugrumat:
─ Salvati-ma! Salvati-ma! Ma înabuş aici!
─ Cine eşti tu? se auzi glasul creionului. Unde eşti?
─ Uf! Sunt aici în sertar, deschideti-mi ca nu mai pot sa respir! Sunt caietul de limba romana, al unui copil uituc. Doamna învatatoare m-a pus aici în sertarul catedrei, dar simt ca ma sufoc, nu am aer.
─ Ssst! Taci putin, te rog! Tu nu auzi nimic?
─ Ce sa aud?
─ Se aud zgomote din biblioteca, zise creionul cu vocea scazuta. Ce-o fi acolo? Cartile sunt cam galagioase în seara aceasta. De obicei dupa o zi grea de munca ele sunt liniştite, se odihnesc.
─ Da, ai dreptate! Te rog, scoate-ma de aici şi sa mergem sa vedem ce se întampla! Cartile se foiau de zor. Şopteau, îşi foşneau paginile, era ceva de nedescris în biblioteca.
─ Poate vor sa plece de aici, şopti creionul.
─ N-au cum. Uşile sunt încuiate. Oare ce se întampla?
─ Nu mai înteleg nimic.Imediat aparura nişte omuleti albaştri, negri, roşii şiverzi care coborau pe o scara de matase, din gura cheii de la biblioteca.
─ Cine or fi? se întreba curios caietul. Simt ca i-am mai vazut, parca i-aş cunoaşte.
─ Ce multi au venit! striga creionul.
─ Ce nepriceputi suntem! Acum ştiu, sunt cuvintele!
─ Care cuvinte?
─ Cuvintele care sunt scrise cu cerneala, cu creioane colorate, cu creta alba şi colorata. Le ştiu foarte bine!
─ Da, ai dreptate, spuse creionul. Am scris şi eu multe,multe cuvinte. Oare unde se duc? Hai sa le urmarim.
─ Bine, hai sa le urmarim!
─ Se îndreapta spre sala profesorilor! Ba nu, au ajuns în cabinetul directorului… Oare ce vor sa faca? Vorbesc toate odata şi nu înteleg ce-şi spun. Se catara pe birou!
─ Poti sa spui ce cuvinte sunt? Eu sunt prea mic, spuse creionul.
─ Da, stai putin. A uite… pe cateva le recunosc.
─ Uite-l pe cuvantul PRĂJITURĂ, spuse caietul. Este rotofei şi zambeşte mereu. Merge liniştit, cu paşi marunti şi repezi. Vad şi cuvantul SARE. Are umerii aplecati şi e cam suparat.
─ Vezi şi cuvantul CIOCOLATĂ?
─ Da, are parul cafeniu şi carliontat şi o palarie mare de alune. În acest timp cuvintele se suisera pe birou şi vorbeau toate fara a se întelege între ele. Deodata unul sari pe telefon şi începu sa strige, silabisind cu o voce severa:
─ Li-niş-te! Li-niş-te!
─ E cuvantul PEDEAPSĂ, şopti caietul înfiorandu-se. Auzind aceasta, creionul era gata sa se ascunda dupa copertile caietului. Domnul PEDEAPSĂ era îmbracat în roba ca un judecator. Avea ochelari cu rame de sarma şi privea aspru pe deasupra lor. În mana tinea un carnetel în care nota ceva cu un pix. Avea glasul aspru şi strident de-ti dadea fiori.
─ Va rog sa taceti! Ne poate auzi paznicul şi va trebui sa ne ascundem care pe unde vom putea şi nu prea avem decat dosare şi cateva carti aici. Nu vom încapea toate…
─ E un om bun, striga cuvantul BUNĂTATE. N-o sa ne faca nici un rau.
─ Asta s-o crezi tu! striga cuvantul RĂUTATE. Era un cuvant înalt, slab şi urat, cu parul încalcit şi ro-şu şi cu multe vanatai şi zgaraieturi pe frunte şi pe obraji.
─ Nu va mai certati, se auzi o voce blanda şi liniştita. Era cuvantul FRATE. Am venit aici sa ne alegem împaratul, nu-i aşa?
─ Da, da, raspunsera mai multe cuvinte deodata. Cand copiii ne vor scrie greşit sau ne vor stalci, trebuie sa fie cineva care sa ne apere şi care sa-i cheme la judecata.
─ Aveti dreptate, raspunse cuvantul RATĂ. E adevarat, unii copii ne stalcesc rau de tot! Sunt indignat de cate ori copiii rostesc şi scriu greşit numele meu… LATĂ, LATĂ,RATĂ, sau RĂTI, cand suntem mai multe.
─ Ce sa va mai spun eu? se planse verbul A FI. Cat se mai chinuie sa ma învete!
─ Hai sa ne grabim sa ne alegem împaratul, ca vremea trece! spuse cuvantul CEAS.
─ Nu te uita aşa la mine ca eu nu vreau sa fiu, spuse cuvantul EMOTIVITATE. Nu pot, eu ma înroşesc ca o sfecla roşie.
─ Aş putea fi eu, striga cu glas puternic cuvantulOTEL. Sunt mare şi tare. Am nişte pumni… Doreşte cinevasa se masoare cu mine?
─ Îndrazneşti sa spui ca nu sunt eu cel mai ravnit şi cel mai iubit? întreba mirat şi deranjat cuvantul AUR.
─ ŞtiTi care este cel mai iubit cuvant? rosti cuvantul IUBIRE cu multa duioşie. Este cuvantul MAMĂ! E cel mai dulce şi cel mai frumos cuvant. Vreau sa ne fie împarat!
─ Nu, nu, nu vedeti ca nu sunt bune de nimic cuvintele alese de voi? urla cuvantul VIOLENTĂ. Eu va propun cuvantul BÂTĂ, care loveşte de te lasa lat, sau cuvantul PAR, care este atat de greu ca ramai fara suflare daca nu faci ceea ce trebuie.
─ Dragele mele cuvinte, zise cuvantul LUME cu voce impunatoare, cuvintele pe care ar trebui sa le alegem sunt PRIETENIE şi UNIRE. Primul are maini puternice şi sare în ajutor la nevoie, al doilea încearca sa-i faca pe oameni sa nu se certe şi sa se înteleaga. Cuvintele ramasera pe ganduri. Începura apoi sa vorbeasca între ele pe cine sa aleaga. Se apropie cuvantul TRANDAFIR. Era frumos ca un înger şi parfumul lui te îmbata de la departare.
─ Ştiu, am gasit, spuse el. E un cuvant mult mai parfumat decat mine. Are în el parfumul tuturor florilor de pe pamant, iar daca nu-l avem, daca nu exista, totul e pierdut.
─ Vai, vai, spune mai repede. Este cuvantul la care magandesc eu? spuse cuvantul LĂCOMIE. Este cuvantul…
─ PACE! PACE! strigara mai multe voci.
─ Da, cuvantul PACE va fi ÎMPĂRATUL nostru! raspunsera celelalte cuvinte. Cuvantul PACE înainta. Era atat de frumos! Era ca unvis. Toate culorile curcubeului se topisera în el. Era roşu ca soarele dimineata, cand zorii se topesc, galben ca aurul spicelor, portocaliu ca rochitele fetelor vara, albastru ca apele marilor, verde ca pajiştile şi padurile pamantului şi violet ca un cer la sfarşitul unei zile frumoase şi senine de vara.O calda lumina umplu cabinetul şi şcoala. Ea iradia din acest cuvant.
─ Gata, acum trebuie sa mergem la locurile noastre!spuse cuvantul MUNCĂ. Imediat se ivesc zorii. Peste catevaore copiii vor sosi…Un zgomot uşor se auzi, iar cuvintele, speriate sa nu fie surprinse, se rostogolira de pe birou. Se strecurara pe coridor pana la uşa bibliotecii şi urcara cat ai numara: unu, doi,trei, pe scara de matase pe care coborasera.