Era odata un negustor așa de bogat încat ar fi putut sa pardoseasca cu bani de argint toata strada lui și pe langa asta și o ulicioara aproape toata, dar nu le pardosea pentru ca-și întrebuința altfel banii și cand dadea o para, lua înapoi un galben, fiindca era priceput; dar într-o buna zi a murit.
Fecioru-su a moștenit toata averea și cand s-a vazut cu atata banet a început sa duca o viața de petreceri; facea zmee din banii de hartie și arunca în apa galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au ispravit repede și nu i-au mai ramas decat patru banuți de arama, iar haine nu mai avea decat un halat vechi și o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau sa știe de el, pentru ca nu puteau sa iasa pe strada cu dansul așa îmbracat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufar vechi cu o scrisorica: „Fa-ți bagajul!” Dar el n-avea ce bagaj sa-și faca și de aceea s-a bagat chiar el în cufar.
Acuma, sa vedeți, cufarul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea sa zboare. Așa a facut și feciorul de negustor; l-a încuiat și îndata a zburat cu cufarul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe și mai departe. Cand fundul cufarului scarțaia, feciorul negustorului se temea sa nu se sparga în bucați și sa trebuiasca sa faca o tumba cumplita și asta nu-i prea placea. Și a mers așa cat a mers și a ajuns în țara turcilor. A ascuns cufarul într-o padure și a intrat în oraș. Nu s-a uitat nimeni la dansul. Fiindca turcii umblau ca și el, cu halat și cu papuci. Cum mergea el așa, a întalnit în drum o doica cu un copil la piept.
– Asculta, doica turceasca, a întrebat-o el, ce palat e acela de colo, cu ferestre așa de înalte?
– Acolo sta fata sultanului, a raspuns femeia. S-a prorocit ca are sa fie foarte necajita din pricina unui iubit și de aceea n-are voie nimeni sa stea de vorba cu ea, decat numai daca sunt de fața sultanul și sultana.
– Bine, mulțumesc! a spus feciorul de negustor; s-a dus în padure, s-a bagat în cufar, a zburat pana pe acoperișul palatului și s-a strecurat la prințesa pe fereastra.
Prințesa dormea pe o sofa și era atat de frumoasa încat feciorul de negustor nu s-a putut opri și a sarutat-o. Ea s-a trezit și s-a speriat, dar el i-a spus ca e dumnezeul turcilor și a venit prin vazduh la dansa și ea a fost foarte magulita. Pe urma au stat împreuna de vorba și el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus ca ochii ei sunt doua lacuri adanci în care gandurile înoata ca niște zane ale apei și i-a spus ca fruntea ei e un palat de gheața cu încaperi frumoase și tablouri și i-a mai spus de barza care aduce copii mititei și dragalași.
Frumoase lucruri spunea! Și pe urma i-a cerut prințesei mana și ea îndata a spus da!
– Sa vii sambata seara, a zis ea; sambata seara, sultanul și sultana vin la mine la ceai. Au sa fie foarte mandri ca mi-a cerut mana dumnezeul turcilor; cauta numai și învața bine o poveste frumoasa, pentru ca tatei și mamei le plac foarte mult poveștile; mama vrea sa auda povești cu talc și cuviincioase, iar tata vrea sa fie vesele.
– Bine, n-am sa aduc alte daruri decat o poveste, a spus el și a plecat, dar înainte de plecare prințesa i-a dat o sabie împodobita cu bani de aur și de asta avea el nevoie.
Și-a luat zborul, și-a cumparat un halat și dupa aceea s-a dus în padure și acolo s-a apucat sa nascoceasca o poveste; pana sambata trebuia sa fie gata și nu era chiar așa de ușor.
Sambata seara povestea era gata. Sultanul, sultana și toata curtea erau la ceai la prințesa. Toți l-au întampinat cu prietenie.
– Nu vrei sa ne spui o poveste? a spus sultana; dar una care sa fie cu talc.
– Dar sa fie și cu haz, a zis sultanul.
– Da, da! a raspuns el. Ascultați: era odata un manunchi de chibrituri și chibriturile acestea erau foarte mandre de originea lor. Se faleau fiindca se trageau dintr-un brad batran și înalt, din care fiecare din ele era o așchie. Chibriturile ședeau pe masa între o scaparatoare veche și o tigaie tot veche de fier. Își aduceau aminte de tinerețe și povesteau tigaii:
„Cand eram noi în copac, stateam într-o creanga verde. Dimineața și seara beam ceai de diamant, adica roua, toata ziua ne îmbaiam în soare, cand era soare, și pasarile ne spuneau povești. Vedeam ca suntem bogate prin faptul ca fagii și mestecenii și ceilalți copaci numai vara erau îmbracați și iarna erau goi, pe cand familia noastra avea mijloace sa se îmbrace în verde și vara, și iarna. Dar iata ca într-o buna zi a venit un taietor de lemne și familia noastra s-a împraștiat în toate parțile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care daca voia putea sa faca și înconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care încotro, iar noi avem acuma menirea sa aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subțiri, am ajuns sa stam la bucatarie.”
„Soarta mea s-a desfașurat altfel, a spus tigaia de fier langa care ședeau chibriturile. De la început, de cand am venit pe lume, am fost de o mulțime de ori curațita și încalzita; eu fac treaba cu temei și sunt la loc de cinste aici în casa. Singura mea bucurie este sa șed dupa masa la locul meu, curata și frecata, și sa schimb vorbe înțelepte cu tovarașele mele. Afara de caldarea de apa, care se duce cateodata în curte și se întoarce, toți cați suntem aici stam mereu în casa. Numai coșnița ne aduce noutați și trebuie sa spun ca vorbește cu prea multa îndrazneala despre cele ce se petrec afara. Deunazi, o oala batrana s-a speriat așa de tare de ceea ce vorbea coșnița, ca a cazut de la locul ei și s-a spart; era o femeie așezata și cu pareri sanatoase, asta pot sa v-o spun.”
„Mai taci acuma, ca ai vorbit destul”, i-a taiat vorba scaparatoarea și a izbit o data în cremene ca au sarit scantei în toate parțile. „Mai bine sa ne veselim oleaca.”
„Da, haide sa vedem care dintre noi e de neam mai bun”, au spus chibriturile.
„Ba nu, mie nu-mi place sa vorbesc de mine, a zis oala de lut. Hai mai bine sa povestim cate o întamplare. Uite, încep eu. Am sa spun ceva care s-a întamplat oricui; așa fiecare are sa înțeleaga mai repede despre ce-i vorba și are sa se bucure. Mi-am petrecut tinerețea pe marginea marii, într-o familie liniștita…”
„Începe foarte frumos, au spus farfuriile. Cu siguranța ca povestea are sa ne placa.”
„În casa aceea, mobilele erau șterse de praf, dușumelele maturate și spalate și la fiecare doua saptamani se puneau perdele curate.”
„Ce frumos povestești, spuse matura. Se vede imediat ca povestește o femeie, e ceva delicat și fin…” „Da, da, se vede asta!”, a spus caldarea de apa și de placere a sarit în sus și apa a curs pe jos pleoscaind. Oala a povestit mai departe și la sfarșitul poveștii a fost tot așa de frumos ca și la început.
Farfuriile au zanganit de bucurie și matura a scos cateva fire de patrunjel verde din ligheanul cu nisip și a încununat oala, fiindca știa ca asta are sa-i necajeasca pe ceilalți.
„Daca o încununez, maine ma încununeaza și ea pe mine”, s-a gandit matura.
„Mie mi-a venit pofta sa dansez.”, a spus vatraiul și a început sa danseze. Doamne, iarta-ma, cum mai ridica piciorul în sus! O perna veche care zacea aruncata într-un colț a plesnit cand a vazut.
„Ei, ma încununați și pe mine?”, a întrebat vatraiul.
Și l-au încununat și pe el.
„Neam prost!”, și-au spus în gand chibriturile.
Acuma samovarul trebuia sa cante, dar a spus ca-i racit și nu poate daca nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseala. Nu voia sa cante decat pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pana de scris, veche, cu care scria scrisori bucatareasa. N-avea nimic deosebit, doar atata ca fusese bagata prea tare în cerneala, dar era mandra de asta.
„Daca samovarul nu vrea sa cante, spuse ea, n-are decat sa nu cante. Afara la fereastra e o privighetoare în colivie și știe ea sa cante. E drept ca n-a învațat nicaieri, dar putem sa trecem asta cu vederea.”
„Eu cred ca nu se cuvine sa facem una ca asta, a zis ceainicul de tabla (canta și el și era var bun cu samovarul) cred ca nu-i bine sa ascultam cum canta o pasare straina. Ce fel de patriotism e asta? Sa spuna coșnița daca am sau n-am dreptate!”
„Sunt foarte suparata, zise coșnița, sunt cum nu se poate de suparata pe voi toți. Așa înțelegeți voi sa va petreceți seara? N-ar fi mai înțelept lucru sa facem puțina ordine? Sa stea fiecare la locul lui și eu am sa va arat ce sa faceți. Aveți sa vedeți ce frumos are sa fie!”
„Sa facem cat mai multa zarva!”, au spus cu toții.
În clipa aceea a intrat bucatareasa și toți au amuțit și nu s-au mai mișcat. Dar nu era oala care sa nu știe ce e în stare sa faca și cat e de nobila. Fiecare se gandea: „Hei, dac-aș fi vrut, sa vezi ce petrecere ar fi fost!”
Bucatareasa a luat chibriturile și a facut focul. Cum s-au mai aprins toate și cum au mai ars! Și se gandeau:
„Acuma poate oricine sa vada ca noi suntem mai de preț decat toate celelalte. Uite cum stralucim și ce lumina dam!”
Dar repede-repede au ars și n-a mai ramas nimic din ele.
– Frumoasa poveste, a spus sultana. Parca aș fi fost și eu în bucatarie cu chibriturile. Da, acuma poți s-o iei pe fiica noastra de soție.
– Da, da! a spus sultanul, luni te-nsori cu fiica noastra. Îl tutuiau acum, fiindca curand avea sa faca parte din familie.
Cu o zi înainte de nunta, seara, a fost iluminație în tot orașul. S-au împarțit pesmeți și covrigi și copiii pe strada șuierau din degete și era minunat de frumos.
„Trebuie sa fac și eu ceva”, s-a gandit feciorul de negustor și a cumparat rachete, pocnitori și artificii, le-a pus cu el în cufar și și-a luat zborul.
Era o zarva cumplita! Toți turcii țopaiau și jucau de le sareau papucii pana peste cap; asemenea minunație cum era cufarul zburator nu mai vazusera niciodata. Acuma vedeau și ei ca într-adevar dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.
Feciorul de negustor s-a întors cu cufarul în padure și pe urma ce și-a spus el: „Hai sa ma duc prin oraș, sa vad ce spune lumea”. Nu-i de mirare deloc ca era curios sa afle. Cate și mai cate nu spuneau oamenii! Fiecare vazuse în felul lui, dar tuturor li se paruse frumos ce vazusera.
– Am vazut pe dumnezeul turcilor, zicea unul, ochii îi straluceau ca niște stele și barba lui e ca o spuma.
– Zbura îmbracat cu o mantie de foc, zicea altul. Și pe pulpanele mantiei ședeau îngeri. Minunate lucruri mai spuneau oamenii și a doua zi avea sa fie nunta.
Feciorul de negustor s-a dus iar în padure, ca sa se bage în cufar, dar cand a ajuns în padure, ia cufarul de unde nu-i! Cufarul arsese tot. Se aprinsese de la niște artificii și nu mai ramasese din el decat scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea sa zboare și nu se mai putea duce la fata sultanului.
Ea l-a așteptat pe acoperiș toata ziua. L-o mai fi așteptand și acuma, dar el cutreiera lumea și spune povești; poveștile lui însa nu mai sunt așa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o cand era dumnezeul turcilor.