Întaia povestire
În care e vorba de o oglinda și de niște cioburi
Sa începem sa povestim; și cum vom ajunge la sfarșit, avem sa știm mai mult decat știm acuma.
Era odata un vrajitor rautacios, unul dintre cei mai rai, era chiar dracul. Și vrajitorul acesta a facut o oglinda, dar nu era o oglinda ca toate oglinzile, fiindca tot ce era mai frumos și bun daca se oglindea în ea aproape ca nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urat se vedea în oglinda foarte limpede și chiar mai urat decat fusese. Cele mai frumoase priveliști în oglinda parca erau spanac fiert și cei mai buni oameni erau în oglinda uracioși sau ședeau cu capu-n jos. Fețele lor erau așa de schimonosite ca nu le puteai cunoaște și daca, de pilda, cineva, care avea o alunica pe obraz, se uita în oglinda, alunica creștea și îi acoperea tot obrazul ca o pata neagra. Dracul zicea ca asta e foarte nostim și de haz. Cand îi trecea cuiva prin minte vreun gand bun, în oglinda se arata un ranjet, așa ca desigur dracul vrajitor se bucura de nascocirea lui. Toți cei care umblau la școala lui de vrajitorie – fiindca trebuie sa știți ca avea o școala de vrajitorie – spuneau în toate parțile ca s-a savarșit o minune; ziceau ca abia acuma se putea vedea cum arata într-adevar lumea și oamenii. Umblau în toate parțile cu oglinda și în curand n-a mai ramas nici o țara și nici un om pe care sa nu-i fi schimonosit oglinda aceea. Într-o buna zi s-a gandit el sa se urce și în cer cu oglinda, ca sa rada de îngeri și de Dumnezeu. Dar cu cat se urca mai sus în vazduh, cu atat oglinda tremura și se stramba și de-abia mai putea s-o ție; s-a urcat tot mai sus și mai sus și oglinda s-a strambat așa de tare și a tremurat așa de cumplit, încat i-a alunecat din maini, a cazut pe pamant și s-a spart în mii și milioane de bucați. Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri și mai mari, fiindca unele bucați erau cat un fir de nisip și au zburat duse de vant peste tot pamantul și au intrat în ochii multor oameni și cei carora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gandeau acum decat sucit și întortocheat, pentru ca aceste cioburi pastrasera toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreaga. Unii oameni s-au trezit cu cate un ciob chiar în inima și inima lor s-a prefacut deodata într-un bulgare de gheața. Unele cioburi erau așa de mari, încat unii și alții le-au luat și au facut din ele geamuri; dar fereasca Dumnezeu sa te fi uitat la vreun prieten prin geamurile acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau acei ochelari vedeau stramb și judecau nedrept. Dracul radea sa plesneasca de toate aceste nazbatii. Și mai erau înca multe cioburi în lume. Vedem noi îndata.
A doua povestire
Un baiețaș și o fetița
În orașul cel mare, în care sunt atația oameni și atatea case și n-au toți loc unde sa-și faca o gradina și de aceea cei mai mulți trebuie sa se mulțumeasca cu flori în glastre, erau și doi copii sarmani, care aveau o gradina puțin mai mare decat un vas cu flori. Nu erau frate și sora, dar se iubeau între ei ca și cum ar fi fost. Parinții lor locuiau în doua mansarde din cele doua case alaturate și care erau așa de apropiate una de alta încat streșinile mai ca se atingeau și cum ferestrele erau fața în fața puteai sa treci de la o locuința la cealalta.
Parinții pusesera fiecare în streașina cate o cutie mare de lemn umpluta cu pamant și sadisera legume și verdețuri de care aveau nevoie la gatit și mai sadisera și cate un trandafir; era cate unul în fiecare cutie și înflorea frumos. Pe urma, ce s-au gandit ei, sa puie cutiile de-a curmezișul peste streașina, așa ca acuma aproape ca ajungeau de la o fereastra la cealalta și erau ca doua straturi. Pastaile de mazare atarnau peste marginile cutiilor și trandafirii își întindeau crengile pe deasupra și se împreunau facand o bolta de flori și frunze. Cum cutiile erau foarte înalte și copiii știau ca nu trebuie sa se urce pe ele, aveau voie cateodata sa se coboare pe fereastra și sa stea pe scaunele între cutii, la umbra trandafirilor, și sa se joace.
Iarna petrecerea asta se ispravea. Geamurile erau înghețate. Copiii însa încalzeau pe soba banuți de arama, îi lipeau de geamurile înghețate și deodata se ivea un rotocol straveziu și prin rotocol se uita, de la fiecare fereastra, cate un ochi dragalaș și bland; erau baiețașul și fetița. Pe el îl chema Karl și pe ea Gretchen. Vara faceau numai un pas și erau unul langa altul, iarna însa trebuiau sa coboare și sa urce pe o mulțime de scari și afara ningea.
– Au început sa roiasca albinele cele albe, zicea bunica.
– Au și o regina? întreba baiețașul, fiindca știa ca albinele cele adevarate au o regina.
– Da, au, spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des, e mai mare decat celelalte, dar nu sta mult pe pamant, se urca iar în norii cei negri. Noaptea, ea pornește în zbor pe strazi și se uita pe fereastra în casa și atunci geamurile îngheața și se fac flori de zapada pe la ferestre.
– Da, da, am vazut, ziceau copiii și acuma știau ca e adevarat ce spunea bunica.
– Craiasa Zapezii vine și pe la noi? a întrebat odata fetița.
– Atata-i trebuie, sa vie! a raspuns baiețașul. Ca o pun pe soba și îndata se topește.
Bunica l-a mangaiat pe par și a început o alta poveste. Seara, înainte de culcare, cand era pe jumatate dezbracat, Karl s-a dus la fereastra, s-a urcat pe un scaun și s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afara începuse sa ninga și un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de flori; fulgul a crescut pana s-a prefacut într-o femeie îmbracata cu o rochie alba, care parca era țesuta din mii și mii de fulgi de zapada. Femeia era frumoasa și gingașa, dar era de gheața, de gheața sclipitoare, și totuși era vie; ochii îi straluceau ca doua steluțe, dar nu stateau o clipa locului. Femeia a dat din cap și a facut un semn cu mana catre fereastra. Baiețașul s-a speriat și s-a dat jos de pe scaun și i s-a parut ca la geam bate din aripi o pasare mare.
A doua zi a fost senin și ger. Și dupa aceea n-a mai trecut mult și a venit primavara; era cald, copacii au început sa înverzeasca, randunelele au sosit și și-au facut cuiburi, fereastra era mereu deschisa și copiii ședeau iar în gradinița lor de pe streașina.
Trandafirii au înflorit. Fetița învațase un cantec în care era vorba de trandafiri și cand îl canta, ea se gandea la trandafirii ei și l-a învațat și pe baiețaș și cantau acuma amandoi:
Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad prada ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Ca-nflorim și la Craciun!
Și copiii se țineau de mana, sarutau trandafirii și se uitau la cerul senin: „ce frumos e vara cand trandafirii înfloresc!”
Karl și Gretchen se uitau într-o carte cu animale și pasari; ceasul de la biserica tocmai batea cinci, cand deodata baiețașul spuse:
– Au! M-a lovit ceva în piept! Și mi-a intrat ceva în ochi!
Fetița l-a luat de dupa gat, el tot clipea din ochi; dar în ochi nu se vedea nimic.
– Mi se pare ca s-a dus, a spus el.
Dar nu se dusese nimic. Era un ciob marunt din oglinda cea fermecata care schimonosea și urațea tot ce era frumos și bun, iar tot ce era rau și urat se oglindea în ea pe de-a-ntregul, așa cum era, și orice cusur ieșea la iveala. Bietului Karl îi intrase în inima un ciob și, în curand, inima lui avea sa fie ca un bulgare de gheața. Acuma nu-l mai durea, dar ciobul ramasese în inima.
– De ce plangi? a întrebat-o el pe fetița. Vai, ce urata ești cand plangi! N-am nimic, nu vezi? Phu! a strigat el deodata. Uite, trandafirul acela e mancat de viermi și celalalt de colo e stramb și boțit! Urați mai sunt trandafirii aștia! Ca și cutia în care stau!
Și a dat cu piciorul în cutie și a rupt un trandafir.
Vai! Karl, ce faci? a strigat fetița și cand a vazut-o așa de speriata, baiețașul a mai rupt un trandafir și a intrat în casa și a lasat-o pe Gretchen singura.
Cand mai tarziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a spus ca asta-i pentru copiii de țața. Cand bunica spunea vreo poveste, el o tot întreba daca-i adevarat. Pe urma își punea ochelarii bunicii și vorbea ca ea; o îngana foarte bine și toți radeau. În scurta vreme a ajuns sa imite în vorba și în mișcari pe toți vecinii. Imita mai cu seama tot ce era urat și caraghios la fiecare. Lumea zicea: „Baiatul e foarte deștept!” Dar asta era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inima și tot din pricina asta o necajea și o stramba și pe Gretchen, care-l iubea din tot sufletul.
Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decat fusesera, erau jocuri chibzuite. Odata, iarna, pe cand afara ningea, și-a întins poala surtucului, ca sa prinda cațiva fulgi, apoi a luat o lupa și a spus fetiței:
– Ia uita-te prin sticla asta, Gretchen!
Fetița s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare și semana cu o floare sau cu o stea în șase colțuri, era foarte frumos.
– Vezi ce meșteșugiți sunt, a spus Karl. Sunt mai frumoși decat florile adevarate și nu-i nici o greșeala în ei, sunt facuți cu o potriveala anumita; pacat numai ca se topesc!
Peste vreo cateva zile, Karl a venit cu o saniuța în spate și cu manuși groase în mana și i-a spus Gretei:
– Mi-au dat voie sa ma dau cu saniuța în piața, unde se dau și ceilalți baieți.
În piața, baieții își prindeau uneori saniuța de cate o caruța și se duceau așa o bucata de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo și o sanie mare, vopsita cu alb, și în sanie ședea cineva înfașurat într-o blana alba și cu o caciulița alba pe cap. Sania a facut de doua ori înconjurul pieței și Karl, cand a vazut ca vine iar, și-a prins repede saniuța de ea și a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede și mai repede și a cotit într-o ulița alaturata. Vizitiul întorcea din cand în cand capul și-i facea semn prietenește lui Karl, parca l-ar fi cunoscut, și ori de cate ori baiatul voia sa-și desprinda saniuța, cel care statea în sanie facea din cap și Karl ramanea așa cum era. Au ajuns la bariera și au ieșit din oraș. Ninsoarea s-a întețit așa de tare încat, de deasa ce era, baiețașul nu-și mai vedea nici mainile. Sania mergea tot mai repede. Karl a vrut iar sa se desprinda de sania cea mare, dar n-a izbutit; saniuța alerga ca vantul. A început sa strige, dar nimeni nu-l auzea; ningea mereu și sania aluneca tot mai iute. Deodata a simțit o hurducatura, de parca ar fi trecut peste șanțuri și garduri. Karl s-a speriat cumplit și a încercat sa spuna o rugaciune în gand, dar degeaba, nu-și mai aducea aminte decat tabla înmulțirii.
Fulgii cadeau tot mai mari și mai mari, pana au ajuns cat niște gaini albe; au sarit deodata într-o parte, sania cea mare s-a oprit și cel care o mana s-a ridicat. Blana și caciula erau de omat; în fața lui Karl statea acum o cucoana înalta și mladioasa, stralucitor de alba; era Craiasa Zapezii.
– Am mers bine! a spus ea. Dar mi se pare ca ți-i frig. Ia vino aici, în blana mea de urs!
L-a luat și l-a pus langa ea în sanie, l-a învelit cu blana și lui i s-a parut deodata ca îl arunca în mijlocul viscolului.
– Tot ți-i frig?, l-a întrebat ea și l-a sarutat pe frunte.
Sarutarea era mai rece decat gheața și îl sageta pana în inima, și doar inima lui era pe jumatate un bulgar de gheața. O clipa a crezut ca moare, dar numai o clipa, fiindca îndata dupa aceea i-a fost iar bine și n-a mai simțit frigul.
– Saniuța mea! Saniuța mea! Sa n-o uitați!
La asta s-a gandit mai întai și una din gainile cele albe a luat saniuța în spate și a pornit în zbor dupa ei. Craiasa Zapezii l-a mai sarutat o data pe Karl și el a uitat de Gretchen, de bunica-sa și de toți cei de-acasa.
– De-acuma nu te mai sarut, a spus ea. Ca daca te mai sarut – mori.
Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasa, o fața mai cuminte și mai dragalașa nici nu se putea închipui. Acuma nu i se mai parea de zapada, ca atunci cand o vazuse la fereastra și ea îi facuse semn. Nu-i era frica de dansa. A început sa-i spuie ca el știe sa faca socoteli în gand, chiar cu fracții, ca știe ce întindere și cați locuitori are țara și ea zambea și nu zicea nimic. Și deodata baiatului i s-a parut ca ce știe el nu-i destul și s-a uitat în vazduhul larg și înalt și atunci ea a zburat cu el sus de tot pana în norii cei vineții, și vijelia vuia și șuiera, și în vuietul ei parca se auzeau cantece stravechi. Și au trecut în zbor peste paduri și peste ape, peste mari și peste țari; dedesubtul lor vajaia crivațul, urlau lupii, sclipea zapada; deasupra lor zburau ciori negre care croncaneau prelung și sus de tot era luna mare și luminoasa, și o noapte întreaga Karl s-a uitat la luna și în zorii zilei a adormit la picioarele Craiesei Zapezii.
A treia povestire
Gradina femeii care știa sa faca farmece
Ce s-a întamplat oare cu Gretchen cand Karl nu s-a mai întors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu știa. Baieții atata știau ca își legase saniuța de o sanie mare, alba, și sania aceea s-a dus catre bariera orașului. Nimeni nu știa unde-i și cei de-acasa plangeau dupa el și Gretchen plangea mai tare decat toți; toți credeau ca a murit, ca s-a înecat în raul de la marginea orașului. A fost o iarna lunga și trista.
Și, în sfarșit, a sosit primavara, cu raze calde de soare.
– Karl a murit, spunea Gretchen.
– Noi nu credem c-a murit, au spus razele de soare.
– A murit, a spus ea randunelelor.
– Nu credem ca a murit! au zis ele, și de la o vreme nici Gretchen n-a mai crezut. Într-o dimineața ea s-a gandit:
– Am sa-mi pun pantofii cei noi, roșii, pe care Karl înca nu i-a vazut, și am sa ma duc la rau sa-l întreb daca știe ceva de dansul.
Era devreme de tot. Gretchen a sarutat-o pe bunica-sa care mai dormea, și-a pus pantofiorii cei roșii și s-a dus singurica la rau și l-a întrebat:
– E adevarat ca mi-ai luat prietenul cu care ma jucam? Uite, îți dau pantofii mei cei roșii, numai sa mi-l dai înapoi pe Karl.
Valurile faceau parca niște semne ciudate. Și Gretchen și-a scos pantofii la care ținea mai mult decat la orice și i-a aruncat în apa; pantofii însa au cazut prea aproape și valurile i-au adus la mal. Ai fi zis ca raul nu voia sa ia ce-avea ea mai scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut ca n-a aruncat pantofiorii destul de departe și atunci s-a suit într-o luntre care era legata în papuriș, s-a dus pana la capatul ei și a aruncat pantofii în apa. Luntrea însa nu era legata bine și, cand fetița s-a repezit sa arunce pantofii, s-a desprins de țarm și a pornit pe apa. Gretchen, cand a vazut așa, a vrut sa se întoarca și sa sara pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe și pornise pe rau în jos.
Gretchen s-a speriat și a început sa planga, dar cine s-o auda decat vrabiile, dar vrabiile nu puteau s-o traga la țarm, și atunci, ce sa faca și ele, zburau de-a lungul malului și ciripeau vrand parca s-o mangaie: „Uite-aici suntem, aici, aici!” Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei roșii veneau pe apa dupa luntre, dar nu puteau s-o ajunga, fiindca luntrea mergea mai iute.
Frumos era pe maluri, flori mandre, copaci batrani și pașuni cu oi și vaci, dar nici țipenie de om!
– Poate ca raul ma duce la Karl, se gandea Gretchen și gandindu-se așa i-a mai venit inima la loc.
S-a ridicat și a început sa se uite la malurile verzi. A mers ea cat a mers și a ajuns cu luntrea la o livada de cireși și în mijlocul livezii era o casuța cu ferestre roșii și albastre. Casuța era acoperita cu paie și la ușa stateau doi soldați de lemn cu pușca la umar.
Gretchen a strigat la ei; credea ca-s vii; dar ei, bineînțeles, n-au raspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de țarm; raul o împingea într-acolo. Gretchen a strigat mai tare și atunci a ieșit o baba, sprijinindu-se într-o carja. Avea o palarie mare de soare zugravita cu flori.
– Saracuța de tine! a spus baba. Cum ai nimerit tu în luntre și ai pornit singura pe apa, în lumea larga?
Și baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu carja, a tras-o la mal și a scos-o din luntre pe Gretchen. Fetița era vesela ca a ajuns iar pe uscat, dar se și temea puțintel de baba. Aceasta a zis:
– Și acuma spune-mi și mie cine ești și de unde vii?
Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dadea din cap și zicea numai „Hm, hm!”. Și cand Gretchen a ispravit de povestit și a întrebat-o daca nu l-a vazut cumva pe Karl, baba a raspuns ca n-a trecut pe-acolo, dar ca are sa vie el, sa se uite la flori, ca-s mai frumoase decat toate carțile cu poze și fiecare din ele știe cate o poveste. Și baba a luat-o pe Gretchen de mana și s-a dus cu ea în casa și a încuiat ușa dupa ce au intrat.
Ferestrele erau foarte sus și geamurile erau roșii, albastre și galbene. O lumina tare ciudata patrundea prin ele. Pe masa era o farfurie mare plina de cireșe frumoase și Gretchen s-a așezat și a mancat cireșe cate a vrut, fiindca avea voie sa manance cat îi place. Pe cand manca, baba a pieptanat-o cu un pieptene de aur și parul s-a carlionțat și a capatat o stralucire minunata, și chipul fetiței, rotund și bucalat, era ca trandafirul.
– De mult mi-am dorit o fetița dragalașa, așa ca tine, a spus baba. Ai sa vezi ce bine avem sa ne împacam noi împreuna!
Și tot pieptanandu-i baba parul, Gretchen a uitat de prietenul ei Karl, fiindca baba facea farmece, dar nu era o vrajitoare rea. Vrajea numai așa, ca sa-și treaca vremea și sa traiasca mulțumita. Și ar fi vrut sa ramana Gretchen la dansa, fiindca îi placea fetița. De aceea s-a dus în gradina, a palit cu carja toți trandafirii cați erau pe-acolo și toți au cazut și-au intrat în pamant, și acuma nici nu se mai cunoștea pe unde fusesera. Pasamite baba se temea ca Gretchen, cand are sa vada trandafirii, are sa se gandeasca la trandafirii ei de-acasa și atunci are sa-și aduca aminte de Karl și are sa fuga.
Dupa asta, baba a dus-o pe Gretchen în gradina. Ce mireasma și ce frumusețe era aici! Toate florile de pe lume și din toate anotimpurile le gaseai aici înflorite; nici o carte cu poze nu era mai frumoasa.
Gretchen a sarit în sus de bucurie și s-a jucat prin gradina pana seara, cand soarele s-a lasat dupa cireși; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de matase roșie, brodate cu toporași, și a dormit și a visat tot visuri frumoase, cum viseaza numai o craiasa în ziua nunții.
A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin gradina cat a vrut. Așa a trecut multa vreme. Gretchen cunoștea acuma fiecare floare, dar, deși era o mulțime, ei i se parea ca lipsește una. Care anume nu știa. Iata însa ca într-o buna zi sa uitat mai bine la palaria de soare pe care o purta baba și care era zugravita cu flori, și a vazut printre florile zugravite și un trandafir, care era mai frumos decat toate celelalte. Baba uitase sa ștearga de pe palaria ei trandafirul atunci cand surghiunise în pamant trandafirii din gradina. Dar, ce sa-i faci, așa-i întotdeauna cand nu bagi bine de seama!
– Cum? a spus Gretchen. Sa nu fie oare aici nici un trandafir?
Și s-a dus repede în gradina, și a cautat în toate straturile, dar n-a gasit nici un trandafir. Și atunci s-a așezat jos și a început sa planga; și lacrimile ei au cazut tocmai pe locul unde fusese îngropata o tufa de trandafir, și cand lacrimile calde au udat țarana, tufa a ieșit deodata din pamant, tot așa de înflorita ca atunci cand fusese îngropata. Gretchen a îmbrațișat trandafirul, a sarutat florile și s-a gandit la trandafirii ei frumoși de-acasa și la Karl.
– De ce m-am oprit eu oare aici? a spus fetița. Eu voiam sa-l caut pe Karl. Voi știți unde-i? a întrebat ea trandafirii. Ce credeți, a murit?
– Nu, n-a murit, au spus trandafirii. Noi am fost în pamant și în pamant sunt toți morții, dar Karl nu-i printre ei.
– Va mulțumesc de ce mi-ați spus! a zis Gretchen și s-a dus la celelalte flori, s-a uitat în potirul fiecareia din ele și a întrebat: nu știți unde-i Karl?
Dar florile se încalzeau la soare și visau la ce le placea lor sa viseze și nici una nu știa ce-i cu Karl.
– Degeaba mai întreb florile, și-a raspuns Gretchen. Ele știu numai ce se întampla cu dansele și de altceva habar n-au!
Și Gretchen și-a pus poalele în brau, ca sa poata sa mearga mai repede, și a luat-o la fuga pana în fundul gradinii. Portița era închisa, dar ea a apasat pe clanța ruginita și clanța s-a ridicat, portița s-a deschis și Gretchen a pornit în lumea larga, desculța cum era. S-a uitat de cateva ori înapoi, dar n-o urmarea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge și s-a așezat pe un bolovan și cand s-a uitat împrejur a vazut ca nu mai era vara, era toamna tarziu; în gradina babei, în care era mereu cald și erau flori din toate anotimpurile, nu puteai sa-ți dai seama cum trece vremea.
– Doamne, cum am mai întarziat! a spus Gretchen. Uite ca-i toamna, nu mai pot sa zabovesc!
Și s-a ridicat și a pornit iar la drum. Vai, piciorușele ei erau obosite și zgariate! De jur împrejur era urat și frig. Crengile pletoase ale salciilor erau galbene și frunzele cadeau smulse de vant și numai porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. Și cand Gretchen a încercat sa manance din ele, i-au facut gura punga de acre ce erau. Trist și urat era în lumea larga!
A patra povestire
Un prinț și o prințesa
Gretchen iar a trebuit sa stea și sa se odihneasca. Deodata, în fața ei, pe zapada, a zarit un cioroi. Cioroiul s-a uitat la ea, a dat din cap și a spus: „Crrr! Crrr! Buna ziua! Buna ziua!” Mai bine nu putea sa vorbeasca, dar era prietenos și a întrebat-o pe fetița încotro a pornit așa, singura. Cuvantul „singura” Gretchen l-a înțeles foarte bine și a priceput ce înseamna asta. Îi povesti cioroiului toata viața ei și tot ce pațise și-l întreba daca nu l-a vazut pe Karl. Cioroiul a clatinat din cap pe ganduri și a spus:
– S-ar putea!
– Cum? Crezi ca da? a întrebat fetița, l-a sarutat pe cioroi și l-a strans în brațe mai sa-l înabușe.
– Încet, încet! a spus cioroiul. Cred ca știu… cred ca-i el. Da acuma mi se pare ca de cand cu prințesa… pe tine te-a uitat.
– Sta la o prințesa? a întrebat Gretchen.
– Da, îți spun eu toata povestea, numai ca-mi vine greu sa vorbesc în limba ta. Nu cunoști limba ciorilor? Mi-ar fi mai ușor!
– Nu, n-am învațat limba ciorilor, a raspuns Gretchen.
– Bine, nu face nimic! Am sa-ți istorisesc și eu cum oi putea! Și i-a istorisit ce știa.
– În împarația asta în care suntem acuma sta o prințesa care e foarte deșteapta; așa-i de deșteapta, ca a citit toate gazetele din lume și le-a uitat! Deunazi ședea pe tron și asta pare-se ca nu-i lucru placut, și șezand ea așa pe tron, a început sa cante un cantec! „De ce nu m-aș marita?” Chiar așa s-a gandit ea: „de ce nu m-aș marita? Ia sa încerc!”.
– Dar ea voia sa gaseasca un barbat care sa știe ce sa raspunda cand stai de vorba cu el, unul care sa și vorbeasca, nu numai sa șada, aratos și dichisit, pe tron, ca ar fi prea plicticos. Prințesa a pus sa bata toba, sa s-adune doamnele de onoare, și cand acestea au venit și au auzit, au fost foarte mulțumite. „Iaca o veste placuta, au spus ele, la asta chiar ne gandeam și noi!”. Și sa știi ca tot ce-ți spun eu e adevarat, a zis cioroiul; eu am o iubita, e domesticita și sta la curte, ea mi-a povestit tot.
Iubita lui era bineînțeles o cioara. Pentru ca cioara la cioara trage, asta-i știut, și tot cioara ramane.
– A doua zi, ziarele au aparut cu un chenar de inimi și cu numele prințesei în chenar. Scria acolo ca orice tanar placut la înfațișare poate sa vie la palat și sa stea de vorba cu prințesa și acela care știe sa vorbeasca mai bine și în așa fel, de parca ar fi la el acasa, pe acela prințesa are sa-l ia de barbat. Da, da, a spus cioroiul, e chiar așa cum zic, poți sa ma crezi, e adevarat așa cum ma vezi și te vad. Au venit o mulțime, era o îngramadeala și un du-te vino necontenit, dar nici în ziua întai, nici în a doua nu s-a ales nimic din treaba asta. Toți puteau sa vorbeasca bine cand erau pe strada, dar de îndata ce intrau pe poarta palatului și vedeau garda în zale de argint și pe scari slujitori înmuiați în fir, și treceau prin salile și galeriile palatului cu covoare scumpe și policandre de cristal, se zapaceau. Și cand ajungeau în fața tronului pe care ședea prințesa, nu mai puteau sa spuie nimic decat doar cuvantul cel din urma pe care-l rostise prințesa și bineînțeles ca ea n-avea pofta sa mai auda o data ce spusese tot ea. Parca-i apuca pe toți o toropeala cat erau în palat și abia dupa ce ieșeau de acolo se trezeau și începeau iar sa vorbeasca. Și era un șirag de oameni care ținea de la porțile orașului pana la poarta palatului. Eram și eu pe-acolo, a spus cioroiul. Le era sete și foame de-atata așteptare, dar cand ajungeau la palat nu le dadea nimeni nici macar un pahar cu apa. Unii mai deștepți își luasera cateva felii de paine cu unt, dar nu dadeau și altora, fiindca se gandeau: „Las sa fie lihniți de foame, ca daca-i vede prințesa așa de prapadiți, nu-i alege”.
– Și Karl? a întrebat Gretchen; el cand a venit? Era și el acolo?
– Stai puțin ca-ți spun îndata! A treia zi a venit un domnișor, dar nu calare, nici cu trasura, ci pe jos; era vesel și ochii îi straluceau ca și ai tai acuma, și avea un par lung și frumos, dar era cam prost îmbracat.
– Karl era! s-a bucurat Gretchen. Bine ca l-am gasit! Și a batut din palme de bucurie.
– Avea o ranița în spate, a spus cioroiul.
– Nu, trebuie sa fi fost saniuța! a spus Gretchen. Și-a luat saniuța cand a plecat.
– Se poate, a zis cioroiul, nu m-am uitat bine, dar iubita mea domesticita mi-a spus ca atunci cand a intrat în palat și a vazut garda în zale de argint și slujitorii pe scari, înmuiați în fir, el nu s-a fastacit deloc, a dat din cap catre ei și le-a spus: „Nu va plictisiți sa stați mereu pe scari? Eu ma duc înainte!” Sala cea mare stralucea de lumina policandrelor, curteni de tot felul umblau ușurel și țineau în mana ulcele de aur. Ghetele lui scarțaiau grozav, dar el nici nu se sinchisea de asta și era ca la el acasa.
– Sigur ca-i Karl, a spus Gretchen. Avea ghete noi și scarțaiau cand umbla cu ele în odaia bunicii, l-am auzit eu.
– Da, scarțaiau, spuse cioroiul. Domnișorul acela s-a dus drept la prințesa. Prințesa ședea pe un margaritar, mare cat o roata de moara. Toate doamnele de la curte cu cameristele lor și cu cameristele cameristelor și toți curtenii lor și cu slujitorii slujitorilor care și ei, la randul lor, aveau cate o sluga stateau adunați de jur împrejur; și cei care erau mai aproape de ușa, aceia erau mai mandri. Pana și sluga celui de pe urma slujitor, care sta drept în ușa și umbla numai cu pantofi, era atat de mandra și înfumurata ca nu-i ajungeai nici cu prajina la nas!
– Groaznic trebuie sa mai fie! a spus Gretchen. Și Karl s-a însurat cu prințesa?
– Daca n-aș fi cioroi, m-aș fi însurat eu cu ea, neaparat, cu toate ca sunt logodit. Draguța mea, cioara cea domestica, zice ca el a vorbit tot așa de bine cum vorbesc eu cand vorbesc limba ciorilor. Era draguț și vesel domnișorul și zicea ca n-a venit sa-i ceara mana, ci numai așa, fiindca auzise de deșteptaciunea prințesei și voia sa stea cu ea de vorba. Dar dupa aceea și ea i-a placut lui și el ei.
– Da, desigur ca e Karl, spuse Gretchen. Și el e deștept și știe sa faca socoteli în gand, cu fracții. Nu vrei sa ma bagi și pe mine în palat?
– Asta-i ușor de spus, dar cum sa facem oare? Am sa vorbesc cu draguța mea, are sa gaseasca ea ceva; pentru ca sa știi ca unei fetițe așa ca tine nu i se da voie în palat.
– Las ca intru eu, a spus Gretchen. Cand afla Karl ca am sosit, îndata vine jos și ma ia cu el.
– Așteapta-ma colo la portița, a spus cioroiul, apoi a clatinat din cap și și-a luat zborul. Abia catre seara s-a întors.
– Draguța mea îți trimite multe salutari și îți mai trimite și o chifla, a luat-o din bucatarie, au acolo destule. Ia-o, ca ți-o fi foame. În palat e cu neputința sa intri, fiindca ești desculța și garda cu zale de argint și slujitorii înmuiați în fir n-au sa te lase. Stai, nu plange, ca tot ai sa poți intra. Draguța mea știe o scara pe din dos, pe unde ajungi în iatac și știe unde-i cheia.
Cioroiul și cu Gretchen au intrat în gradina, pe aleea cea mare, pe care cadeau mereu frunzele din copaci, și dupa ce la palat s-au stins luminile, una cate una, cioroiul a dus-o pe Gretchen la o ușa de din dos care era numai împinsa, nu închisa.
O, cum îi mai batea Gretei inima! Parca ar fi vrut sa faca un lucru rau și ea doar atata voia, sa vada daca Karl e acolo. Și acolo era, fara îndoiala! Și ea se gandea la ochii lui limpezi și la parul lung: parca îl vedea cum zambește ca atunci cand ședeau amandoi la umbra trandafirilor. Desigur ca are sa se bucure cand are s-o vada, și ea are sa-i spuna ce drum lung a facut pana sa dea de dansul, și ce necajiți au fost cei de-acasa cand el a plecat și nu s-a mai întors. Gretei îi era teama și totodata se bucura.
Au ajuns sus la capatul scarii. Pe un scrin era o lampa aprinsa și jos pe podele statea cioara cea domesticita și își întorcea capul în toate parțile; Gretchen a facut o plecaciune, așa cum o învațase bunica-sa.
– Logodnicul meu mi-a spus numai lucruri frumoase despre mata, domnișoara, zise cioara cea domesticita. Povestea matale e duioasa. Ia, te rog, lampa, eu am sa merg înainte ca sa-ți arat drumul, pe unde mergem noi, nu-i nimeni.
– Parca aud pe cineva în urma noastra, spuse Gretchen, și chiar atunci a și trecut ceva pe langa dansa; pe zid alergau ca niște umbre cai cu coama în vant și cu picioarele subțiri, și pe cai domni și doamne și vanatori.
– Astea-s numai visuri, a spus cioara; vin și iau la vanatoare gandurile prințului și ale prințesei. Asta-i chiar foarte nimerit acuma, pentru ca ai sa poți sa-i vezi mai bine. Și trag și eu nadejde ca, atunci cand ai sa ajungi la cinste și marire, n-ai sa ma uiți nici pe mine.
– De asta nici o grija, a spus cioroiul din padure.
Ajunsesera acuma într-o încapere mare, tapetata cu matase roz, cu flori. Și deodata, visurile au trecut valvartej pe langa ei, dar așa de repede, ca Gretchen n-a putut sa-i vada pe prinț și pe prințesa. Gretchen și cu cele doua ciori au mai trecut apoi prin cateva odai, una mai frumoasa decat alta, și au ajuns în iatac. Aici, tavanul semana cu un palmier cu frunze de sticla și în mijlocul odaii atarnau de o tulpina de aur doua paturi, fiecare din ele semanand cu un crin. Un pat era alb, celalalt era roșu și în acesta din urma trebuia Gretchen sa-l caute pe Karl. A dat la o parte o petala roșie și a zarit o ceafa bruna. O! Karl era! Gretchen l-a strigat pe nume, a ridicat lampa, și deodata visurile s-au întors în goana în odaie, și el s-a trezit, a întors capul și… nu era Karl.
Prințul semana cu Karl numai de la spate, dar era și el tanar și draguț. Prințesa se trezise și ea și din patul ei de petale albe de crin se uita acum clipind din ochi la Gretchen. A întrebat ce este. Gretchen a început sa planga și i-a spus toata povestea ei și ce facusera cele doua ciori pentru ea.
– Saraca de tine, au spus prințul și prințesa, au laudat pe cele doua ciori și au spus ca nu-s suparați pe ele, numai ca de-acuma înainte sa nu mai faca ce-au facut. Au sa primeasca și o rasplata.
– Vreți sa zburați în libertate, a întrebat prințesa, ori vreți mai bine cate o slujba de cioara princiara și cu drept la toate cojile de legume de la bucatarie.
Ciorile s-au închinat și au spus ca vor sa aiba o slujba fiindca se gandeau ca-i bine la batranețe sa aiba ceva sigur și sa nu duca grija de nimic.
Prințul s-a sculat din pat și a pus-o pe Gretchen în locul lui sa doarma; mai mult nu putea face nici el. Gretchen și-a împreunat mainile și s-a gandit: „Ce buni sunt oamenii și animalele!” Și a închis ochii și a adormit. Toate visurile au venit iar valvartej înapoi și acuma erau ca niște îngeri și trageau o saniuța în care era Karl, și el facea semn din cap. Dar nu era decat un vis și de aceea a pierit cand ea s-a trezit.
A doua zi au îmbracat-o în matase și în catifea din cap pana în picioare; au poftit-o sa ramana la palat și sa traiasca în belșug, dar ea s-a rugat sa-i dea numai o trasurica cu un cal și o pereche de pantofi, pentru ca voia sa plece iar în lume și sa-l caute pe Karl.
I-au dat îndata pantofi și un manșon, au îmbracat-o frumos și cand sa plece, la scara era o caleașca numai de aur și stema prințului și a prințesei stralucea pe ea ca o stea. Vizitiul și valetul aveau coroane de aur pe cap. Prințul și prințesa au ajutat-o pe Gretchen sa se urce în caleașca și i-au urat drum bun. Cioroiul cel din padure, care acuma era însurat, a însoțit-o cale de trei poște. Ședea langa ea, fiindca nu-i placea sa mearga cu spatele. Cioara de la curte statea în ușa și dadea din aripi; nu putuse sa vina fiindca o durea capul de cand capatase o slujba și manca prea mult. Caleașca pe dinauntru era captușita cu turta dulce, iar în lada de sub capra erau fructe și covrigi.
– Drum bun, drum bun! au spus prințul și prințesa.
Gretchen a plans și cioara a plans și ea. Dupa ce au mers așa vreo trei poște, cioroiul și-a luat și el ramas bun și desparțirea dintre ei a fost și mai duioasa. Cioroiul a zburat pe un copac și a tot falfait din aripile lui negre pana cand caleașca nu s-a mai vazut.
A cincea povestire
Fetița de talhar
Au intrat într-o padure deasa, dar caleașca stralucea ca o facla. În padure erau talhari; cum au vazut caleașca, au și venit.
– E de aur! E de aur! au strigat talharii și s-au repezit, au apucat caii de darlogi, au omorat pe vizitiu și pe valeți și au scos-o pe Gretchen din caleașca.
– E grasuța și draguța, hranita numai cu miez de nuca, a spus o baba, nevasta unui talhar; avea par pe obraz și niște sprancene stufoase, care-i atarnau pana peste ochi. E chiar ca un miel gras! Trebuie sa fie foarte gustoasa!
Și baba și-a scos cuțitul; era un cuțit ascuțit tare și lucios, de te-nfiorai numai cand te uitai. Dar chiar în clipa aceea baba a scos un țipat, fiindca fetița ei, pe care o purta în spate și care era grozav de obraznica și de rea, a mușcat-o de ureche.
– Afurisita ce ești! a strigat baba de durere și a uitat s-o taie pe Gretchen.
– Las-o, ca vreau sa ma joc cu ea! a spus fetița de talhar. Am sa-i iau manșonul și hainuțele și are sa doarma cu mine.
Și a mai mușcat-o o data pe muma-sa așa de tare ca talharoaica a sarit în sus și s-a învartit de cateva ori de durere. Și toți talharii radeau și spuneau:
– Ia uite-o cum joaca cu fiica-sa în spate!
– Vreau sa ma urc în caleașca, a spus fetița de talhar și au trebuit sa-i faca pe plac, fiindca era rasfațata și încapațanata.
S-au urcat amandoua în caleașca și s-au înfundat în padure. Fetița de talhar era de-o varsta cu Gretchen, dar mai voinica, mai spatoasa, mai negricioasa. Ochii îi erau negri și parca mahniți. A luat-o de mijloc pe Gretchen și i-a spus:
– Eu nu vreau sa te omoare pana nu m-oi supara eu pe tine! Dar tu ești prințesa, nu?
– Nu, a raspuns Gretchen, și i-a povestit tot ce i se întamplase și cat de mult ținea ea la Karl.
Fetița de talhar s-a uitat ganditoare la ea, a dat ușor din cap și a spus:
– Nu, nu trebuie sa te omoare chiar daca m-oi supara pe tine, ca, daca m-oi supara, te omor eu! Și i-a șters lui Gretchen lacrimile și și-a bagat mainile în manșonul lui Gretchen, care era calduros și moale.
Caleașca s-a oprit. Erau acuma în curtea unui castel de talhari care era darapanat de sus pana jos. Pereții erau sparți și prin gauri intrau și ieșeau în zbor corbi și ciori, iar niște dulai voinici ca ar fi putut înghiți și un om sareau în toate parțile, dar nu latrau fiindca n-aveau voie.
În sala cea mare a castelului, veche și afumata, în mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca pana în tavan și trebuia sa-și gaseasca singur un loc pe unde sa iasa. Pe foc era un cazan mare cu supa și cațiva talhari frigeau la frigare iepuri și iepuri de casa.
– Noaptea asta ai sa dormi cu mine și cu pasarile mele, spuse fetița de talhar.
Dupa ce au mancat, s-au dus într-un colț unde era un maldar de paie acoperit cu covoare. Deasupra, pe niște stinghii, erau peste o suta de porumbei care parca dormeau, dar toți au tresarit cand au venit fetițele.
– Ai mei sunt toți, a zis fetița de talhar și a luat un porumbel de picioare și l-a scuturat pana cand a început sa dea din aripi.
– Saruta-l, a strigat ea catre Gretchen și a lovit-o în obraz cu porumbelul. Uite, colo sunt porumbeii salbatici, a mai zis ea și a aratat o gaura în zid, cu niște bețe înfipte în chip de gratii. Sunt doi și trebuie sa-i țin închiși, ca altfel zboara. Și uite ici pe Bum-Bum, care mi-i foarte drag. Și trase de coarne pe un ren care statea legat într-un colț, cu o zgarda de fier la gat.
– Și pe el trebuie sa-l ținem strans, ca altfel o ia la fuga. În fiecare seara înainte de culcare îl gadil cu cuțitul și i-i frica grozav.
Și fetița scoase un cuțit lung dintr-o crapatura a zidului și îl dezmierda ușurel pe ren cu cuțitul pe gat. Bietul ren a început sa dea din picioare și fetița de talhar a ras și a luat-o pe Gretchen în pat cu ea.
– Tu dormi cu cuțitul în mana? a întrebat-o Gretchen uitandu-se cam îngrijorata la cuțit.
– Întotdeauna dorm cu cuțitul, a raspuns fetița de talhar. Niciodata nu știi ce se poate întampla și acuma ia spune-mi, din nou, cum a fost cu Karl și de ce-ai plecat tu în lumea larga?
Gretchen i-a povestit iar cum a fost și porumbeii salbatici uguiau în colivie și ceilalți porumbei dormeau. Fetița de talhar cu o mana a luat-o dupa gat pe Gretchen, iar cu cealalta ținea strans cuțitul; n-a trecut mult și a adormit și a început sa sforaie. Gretchen însa nu putea închide ochii și se tot gandea: „Oare ce-o sa se mai întample cu ea, au s-o omoare, au s-o lase sa traiasca?” Talharii ședeau langa foc, beau și cantau și talharoaica se dadea de-a tumba. Era o priveliște groaznica pentru biata fetița. Și deodata, porumbeii salbatici au început sa vorbeasca:
– U-gu-gu, u-gu-gu! L-am vazut pe Karl. Sania i-o tragea o gaina alba și el ședea în trasura Craiesei Zapezii; Craiasa a trecut pe deasupra padurii cand eram pui și ședeam în cuib; a suflat înspre noi și toți ceilalți au murit, numai noi am ramas. U-gu-gu, u-gu-gu!
– Ce tot vorbiți acolo? a strigat la ei Gretchen. Încotro se ducea Craiasa Zapezii? Mai știți ceva de dansa?
– Noi credem ca s-a dus în Laponia, fiindca acolo-i mereu zapada și gheața. Întreaba pe renul acela care e legat.
– Da, acolo-i zapada multa și e strașnic de frumos, a spus renul. Acolo poți sa alergi și sa zburzi cat îți place, acolo își are Craiasa Zapezii cortul ei de vara, da palatul ei e departe, tocmai catre Polul Nord, pe o insula careia îi zice Spitzbergen.
– O, saracul Karl! a oftat Gretchen.
– Da mai astampara-te odata, a strigat fetița de talhar, ca acuși bag cuțitul în tine! A doua zi dimineața Gretchen i-a spus tot ce vorbisera porumbeii salbatici.
Fetița de talhar s-a gandit o clipa, apoi a dat din cap și a zis:
– Tot una-i! Tot una-i! Tu știi unde-i Laponia? a întrebat ea pe ren.
– Cine sa știe daca n-oi ști eu? a raspuns renul și ochii i-au scanteiat. Doar eu acolo m-am nascut și am crescut și acolo am zburdat pe zapada.
– Uite ce zic eu, spuse Gretei fetița de talhar. Acum toți ai noștri au plecat, numai mama a ramas acasa. Pe la amiaza, ea bea din sticla aceea mare, pe care o vezi acolo, pe urma adoarme. Și vedem noi ce-i de facut.
Fetița de talhar a sarit din pat, a luat-o pe mama-sa de dupa gat, a tras-o de barba și i-a spus: „Buna dimineața, capra batrana ce ești!” Mama-sa i-a dat cateva bobarnace de i s-a învinețit nasul, dar asta era la ea un semn de dragoste. Dupa ce mama-sa a tras zdravan din sticla și a adormit, fetița de talhar s-a dus la ren și i-a spus:
– Îmi place grozav sa te dezmierd pe gat cu cuțitul, ca ești caraghios cand te dezmierd și azvarli din picioare, dar acuma trebuie sa-ți dau drumul. Am sa tai franghia și ai sa pleci în Laponia. Da sa te duci drept acolo și s-o iei pe fetița asta în spate și s-o duci la palatul în care sta Craiasa Zapezii și unde e prietenul fetiței. Cred c-ai ascultat ce spunea, ca a vorbit destul de tare și tu ai ascultat.
Renul a sarit în sus de bucurie. Fetița de talhar a luat-o pe Gretchen și a urcat-o pe ren, a legat-o de spinarea renului și i-a dat și o pernuța sa și-o puna dedesubt.
– De frig n-are sa-ți fie prea frig, ca ai pantofii îmblaniți, dar manșonul ți-l iau eu, ca-mi place. Da-ți dau, uite, manușile mamei. Îs mari, ca-ți ajung pana la coate, ia pune-le! Acuma ai niște maini chiar ca mama.
Gretchen a început sa planga de bucurie.
– Nu-mi place ca plangi, a spus fetița de talhar. Acuma trebuie sa fii vesela. Uite, îți dau doua paini și o bucata de șunca, ca sa ai pe drum.
A legat de spinarea renului șunca și painea, pe urma a deschis ușa și a chemat înauntru dulaii, apoi a taiat franghia cu cuțitul ei cel bine ascuțit și i-a spus renului:
– Pleaca repede și ai grija de fetița!
Gretchen a întins catre ea mainile cu manușile pana la coate și și-a luat ramas-bun și renul a luat-o la fuga peste rape și prin ponoare, prin padurea cea mare, pe campii și ape înghețate. Lupii urlau și corbii croncaneau. Și pe cer parca se întindeau niște perdele luminoase.
– Asta-i Aurora Boreala, a spus renul; ia uite cum stralucește!
Și a început sa alerge și mai repede. Și așa au mers ei ziua și noaptea fara sa opreasca. Și cand painea și cu șunca s-au ispravit, au ajuns și ei în Țara Laponilor.
A șasea povestire
Lapona și finlandeza
S-au oprit la o casuța care era tare saracacioasa; acoperișul atarna pana aproape de pamant și ușa era așa de joasa ca trebuia sa intri și sa ieși pe branci. În casuța nu era decat o lapona batrana, care statea langa o lampa, ardea cu untura de foca și pe care fierbea niște pește. Renul i-a spus babei tot ce se întamplase cu Gretchen, dar mai întai a povestit ce i se întamplase lui, pentru ca asta i se parea lucru mai de seama, iar Gretchen era așa de înghețata ca nici nu putea vorbi.
– Vai de capul vostru!, a spus lapona. Mai aveți o mulțime de mers. Trebuie sa mai faceți vreo suta de poște și sa ajungeți în Finnmarken; acolo sta Craiasa Zapezii și aprinde în fiecare seara un foc de bengal. Am sa scriu cateva vorbe pe un pește uscat, ca hartie n-am, și am sa va dau o scrisoare catre o finlandeza care locuiește acolo. Ea are sa va spuna mai bine cum stau lucrurile.
Dupa ce Gretchen s-a încalzit și a mancat, lapona a scris cateva vorbe pe un pește uscat, a dat Gretei peștele și i-a spus sa-l pastreze bine, a legat-o iar pe fetița pe spinarea renului și renul a pornit la fuga. Toata noaptea, Aurora Boreala a luminat cerul cu stralucirea ei albastra. Și așa, dupa ce au mers cat au mers, au ajuns în Finlanda și au batut în hornul finlandezei, pentru ca ușa nu avea.
Înauntru era o caldura așa de mare ca finlandeza umbla aproape goala; era mititica și zbarcita. I-a scos repede Gretei hainele, i-a scos manușile și ghetuțele, ca altfel i-ar fi fost fetiței prea cald, i-a pus renului o bucata de gheața pe cap și a citit ce era scris pe peștele cel uscat. A citit de trei ori pana ce a învațat pe dinafara tot ce era scris și a bagat peștele în oala de supa, ca doar era bun de mancat și finlandeza nu paraduia niciodata nimic.
Renul i-a povestit mai întai întamplarile lui și pe urma pe acelea ale Gretei și finlandeza clipea din ochii ei isteți, dar nu zicea nimic.
– Tu ești deșteapta, a spus renul. Eu știu ca poți sa înnozi cap la cap toate vanturile din lume într-un singur ghem. Daca corabierul deznoada un nod, atunci capata un vant prielnic, daca deznoada alt nod, vantul bate tare, iar daca deznoada înca unul și înca unul, atunci bate de urnește din loc padurile. Da-i și fetiței sa bea ceva ca sa capete putere cat doisprezece voinici și sa rapuna pe Craiasa Zapezii.
– Da, sa vedem! a spus finlandeza. Doisprezece voinici ar ajunge? Și s-a dus și-a luat de pe o policioara un sul mare de piele și l-a desfacut. Pe sul erau scrise niște litere ciudate și finlandeza a început sa citeasca și a citit, a citit de-i curgeau sudorile.
Și renul a rugat-o așa de mult s-o ajute pe Gretchen, Gretchen s-a uitat așa de rugatoare și cu lacrimi în ochi la finlandeza încat aceasta a început sa clipeasca din ochii ei isteți și l-a luat pe ren într-un colț, i-a mai pus o bucata de gheața pe cap și i-a spus în șoapta:
– Karl e la Craiasa Zapezii și îi place la ea și crede ca-i mai bine acolo decat oriunde în lume. Dar toate acestea sunt din pricina ca are un ciob de sticla în inima și o țandara de sticla în ochi; daca cineva îi scoate ciobul din inima și țandara din ochi atunci se face iar om bun și Craiasa Zapezii nu mai are putere asupra lui.
– Da tu nu poți sa-i dai Gretei ceva ca sa capete ea o putere mai mare?
– Nu pot sa-i dau o putere mai mare decat aceea pe care o are acuma! Nu vezi cum o slujesc oamenii și dobitoacele și cum a pornit ea desculța în lume și toate îi merg bine? Puterea ei n-o poate capata de la noi, puterea pe care o are e în inima ei și sta în faptul ca e un copil dragalaș și nevinovat. Daca nu poate singura sa ajunga la Craiasa Zapezii și sa scoata cioburile din Karl, atunci noi nu putem sa facem nimic. La doua poște de aici începe gradina Craiesei Zapezii; du-o pana acolo pe fetița. Pune-o langa un copacel cu poame roșii, care crește acolo în zapada, dar nu zabovi și întoarce-te repede înapoi.
Și finlandeza a pus-o pe Gretchen calare pe ren și acesta a pornit în goana mare.
– Vai! Nu mi-am luat pantofii! Nu mi-am luat pantofii!, a început sa strige Gretchen, ca era frig cumplit afara, dar renul nu s-a oprit și a ținut-o tot într-o fuga pana la copacelul cel cu poame roșii. A pus-o pe Gretchen jos, a sarutat-o pe frunte și pe obrajii lui s-au prelins cateva lacrimi; apoi a luat-o la fuga înapoi. Biata Gretchen a ramas așa fara pantofi și fara manuși pe un ger cumplit.
A plecat și ea mai departe cat putea de repede și deodata au întampinat-o o mulțime de fulgi de zapada; fulgii nu cadeau din cer; cerul era senin și luminat de Aurora Boreala. Alergau chiar pe pamant și cu cat se apropiau, cu atat se faceau mai mari. Gretchen și-a adus aminte ce mari și meșteșugiți fusesera fulgii cand se uitase la ei cu lupa. Aici însa erau și mai mari, și mai fioroși, erau vii, erau strajerii de la palatul Craiesei Zapezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parca erau niște arici mari și urați, alții pareau niște manunchiuri de șerpi încolaciți, care își întindeau capetele în toate parțile, iar alții erau ca niște ursuleți bondoci și zbarliți; toți erau albi, sclipitori, erau fulgi de zapada vii.
Gretchen a început sa se roage și era așa de frig ca putea sa-și vada rasuflarea; și aburii rasuflarii s-au facut tot mai groși și mai groși și s-au prefacut în îngerași care cum atingeau pamantul se faceau tot mai mari și fiecare avea coif, sulița și pavaza. Numarul lor sporea mereu și, cand Gretchen și-a ispravit de spus rugaciunea, o oștire întreaga era împrejurul ei. Îngerașii în zale împungeau cu sulița fulgii de zapada și fulgii se faramau bucați și Gretchen putea sa mearga liniștita mai departe. Îngerii îi mangaiau mainile și picioarele și acuma nu-i mai era așa de frig și a putut sa ajunga la palatul Craiesei Zapezii.
Dar pana una-alta, sa vedem ce-i cu Karl. El desigur ca nici nu se gandea ca ea era acum chiar la poarta palatului.
A șaptea povestire
În care e vorba de palatul Craiesei Zapezii și despre ce s-a întamplat acolo
Pereții palatului erau facuți din zapada viscolita, ferestrele și ușile din vanturi vijelioase; erau peste o suta de încaperi, toate așa cum le alcatuia zapada; cea mai mare era așa de întinsa ca puteai sa mergi cateva ceasuri prin ea de la un capat la altul. Toate erau luminate de Aurora Boreala și erau goale, ghețoase, reci și sclipitoare. Aici nu era niciodata vreo petrecere, nici macar un bal de urși la care vijelia sa cante și urșii albi sa mearga în doua picioare și sa joace, nici macar o sindrofie de domnișoare vulpi argintii; în palatul Craiesei Zapezii era pustiu și frig. Aurora Boreala se deslușea atat de bine încat îi puteai numara perdelele de lumina. În mijlocul acestei sali nemarginite și pustii era un lac înghețat care se sfaramase în mii de bucați, dar bucațile semanau între ele așa de tare încat era o adevarata minunație. În mijlocul lacului ședea Craiasa Zapezii, cand era acasa, și atunci zicea ca șade pe oglinda înțelepciunii și ca aceasta oglinda e cea mai buna din lume.
Karl era vanat de frig, ba chiar aproape negru, dar nu simțea ca i-i frig fiindca Craiasa Zapezii îi luase cu o sarutare simțul frigului și inima lui era ca un bulgare de gheața. Acuma se juca; lua bucați de gheața netede ca niște tablițe și alcatuia cu ele tot felul de figuri, așa cum se joaca la noi copiii cu cuburile. Jocul lui era însa așa-zisul joc de gheața al înțelepciunii. În ochii lui figurile de gheața erau frumoase și de foarte mare însemnatate și asta din pricina ciobului de gheața pe care îl avea în ochi. Așeza bucațile de gheața în așa fel încat sa formeze un cuvant, dar niciodata nu izbutea sa formeze cuvantul pe care îl voia și care era „veșnicia”. Craiasa Zapezii îi spusese așa:
– Daca izbutești sa formezi cuvantul acesta, atunci ai sa fii stapan pe tine însuți și eu am sa-ți daruiesc lumea întreaga și o pereche de patine noi.
Dar Karl nu putea sa formeze cuvantul.
– Ma duc în țarile calde, a spus Craiasa Zapezii. Vreau sa ma uit în caldarile cele negre.
Caldarile cele negre erau munții Etna și Vezuviu, care scuipa flacari.
– Am sa-i mai înalbesc puțin și asta nu-i rau, ba chiar e bine pentru lamai și struguri.
Și Craiasa Zapezii a plecat în zbor și Karl a ramas singur în sala cea mare de gheața, întinsa cat vedeai cu ochii și pustie. Se uita la bucațile de gheața și se tot gandea și îi trosnea capul de atata gandire. Și cum statea neclintit și țeapan, ai fi crezut ca-i și el un sloi de gheața.
În vremea asta, Gretchen a ajuns la palat și a intrat pe poarta. Vanturi taioase au întampinat-o. Ea a spus o rugaciune și vanturile îndata au stat pe loc și s-au culcat și ea a intrat în salile palatului, mari, goale și reci. Și deodata l-a zarit pe Karl, s-a dus repede la el, l-a luat de dupa gat, l-a strans în brațe și i-a spus:
– Karl! Bine ca te-am gasit!
Karl însa ședea nemișcat, țeapan și rece. Gretchen a început sa planga și lacrimile ei fierbinți au cazut pe pieptul lui, au patruns pana la inima și au topit bulgarele de gheața și au mistuit ciobul de oglinda. El s-a uitat la dansa și ea a început sa cante:
Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad prada ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Ca-nflorim și la Craciun!
Cand a auzit cantecul, Karl a izbucnit în plans și lacrimile cand au curs au luat cu ele și așchia de oglinda din ochi și atunci el a cunoscut-o și a strigat plin de bucurie:
– Gretchen! Gretchen! Dar unde-ai fost atata vreme? Și eu unde am fost?
Și s-a uitat împrejurul lui.
– Vai! Ce frig e aici! Ce pustiu!
Și s-a lipit de Gretchen și ea plangea și radea de bucurie. Era așa de frumos încat pana și bucațile de gheața jucau de bucurie și dupa ce s-au saturat de jucat s-au așezat iar jos și au alcatuit tocmai cuvantul de care spusese Craiasa Zapezii ca daca are sa-l formeze Karl el are sa ajunga stapan pe sine însuși, iar ea are sa-i dea lumea întreaga și o pereche de patine noi.
Gretchen l-a sarutat pe obraji și obrajii s-au facut roșii; l-a sarutat pe ochi și ochii au stralucit ca și ai ei; i-a sarutat mainile și picioarele și el s-a înzdravenit și s-a înviorat. Acuma, Craiasa Zapezii avea sa se întoarca acasa, avea sa gaseasca dezlegarea lui de vraja scrisa cu bucați sclipitoare de gheața.
Cei doi copii s-au luat de mana și au ieșit din palat. Au început sa vorbeasca de bunica și de trandafirii din streașina; și pe unde mergeau ei, vanturile nu mai bateau și ieșea soarele. Cand au ajuns la copacelul cu poame roșii, renul era acolo și-i aștepta. Cu el era și un ren mai tanar, cu ugerul plin, și renul acela le-a dat copiilor lapte cald și i-a sarutat pe frunte. Și renii i-au luat apoi în spate pe copii și i-au dus la casuța finlandezei și aici s-au încalzit bine și pe urma i-a dus la casuța laponei. Lapona, în vremea asta, le facuse hainuțe noi și le dresese sania.
Cei doi reni și cu lapona i-au dus pe copii pana la hotarele țarii. Acolo unde începea iarba, copiii și-au luat ramas-bun de la lapona și de la reni. Pasarile cantau și copacii erau înmuguriți. Și deodata au vazut în fața lor o fetița calare pe un cal frumos, pe care Gretchen îl cunoștea (fusese înhamat la caleașca de aur). Fetița purta o caciulița roșie și avea pistoale la brau. Era fetița de talhar; se saturase de stat acasa și plecase acum în lumea larga, mai întai catre miazanoapte și dupa aceea avea de gand sa ajunga și prin alte parți ale lumii. A cunoscut-o îndata pe Gretchen și Gretchen pe ea și amandoua s-au bucurat grozav.
– Te pricepi strașnic sa cutreieri lumea!, i-a spus ea lui Karl. Dar oare meriți tu sa umble cineva dupa tine și sa te caute tocmai la capatul pamantului?
Gretchen a batut-o ușurel pe obraz și a întrebat-o ce fac prințul și prințesa.
– Au plecat în strainatate, a raspuns fetița de talhar.
– Da cioroiul? a întrebat Gretchen.
– Cioroiul a murit. Și draguța lui cea domestica, acum o vaduva, și-a legat o ața neagra de picior și plange dupa el. Dar ia spune, tu ce-ai facut și cum l-ai gasit?
Gretchen și Karl i-au povestit tot.
Fetița de talhar i-a luat pe amandoi de mana și le-a spus ca, atunci cand are sa treaca prin orașul lor, are sa vie pe la ei și dupa aceea a pornit iar în lumea larga. Și Karl și Gretchen au plecat și ei mai departe, mana-n mana, și pe unde ajungeau era primavara cu iarba verde și cu flori. Și deodata au zarit turnurile unui oraș: era chiar al lor. Au intrat în oraș și au ajuns acasa la bunica și s-au urcat în odaița, unde toate erau la locul lor, ca altadata. Ceasornicul spunea „tic-tac” și aratatoarele se mișcau. Dar cand au intrat pe ușa au vazut ca acuma erau mari, oameni în toata firea. Trandafirii din streașina erau înfloriți și langa trandafiri erau scaunelele pe care stateau cand erau copii. Karl și cu Gretchen s-au așezat fiecare pe scaunelul lui, ținandu-se de mana. Mareția rece și pustie din palatul Craiesei Zapezii o uitasera ca pe un vis apasator. Bunica ședea la soare și citea: „Daca nu veți fi cum sunt copiii, nu veți vedea împarația cerurilor”.
Karl și Gretchen s-au uitat unul la altul și deodata au înțeles cantecul cel vechi:
Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad prada ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Ca-nflorim și la Craciun!
Erau acuma amandoi oameni în toata firea și totuși copii, copii în inimile lor; și acum venise vara, vara calda și binefacatoare.