A fost odata o pereche de oameni. Ei n-aveau copii. Într-o zi, fiind cu voie buna, zise barbatul catre femeie:
– Soro, de la mila lui Dumnezeu noi n-avem copii. Sa mergem pe camp și ce vom gasi, aceea sa ne fie copil.
– Bine zici dumneata, frate. Așa sa facem, daca astfel ai gasit dumneata cu cale.
Vezi ca ei traiau bine și nevasta nu ieșea din cuvantul barbatului nici cat negru subt unghie.
Facura o azima, luara și nițica leguma, le pusera la traista și plecara.
Aide-aide, mergand povesteau și radeau și cu ochii în toate parțile cautau.
Cand, iata ca dete peste un pisoi, jigarit și urduros; îl luara și îl adusera acasa. Îl îngrijira și îl crescura ca pe copilul lor. De ce trecea, d-aia se facea mai frumos, pana ce se facu un cotoșman numai de drag sa privești la el.
Nu mai putea de bucurie oamenii, caci aveau și ei și pe ce pune ochii în casa lor, cand se sculau dimineața. Mai-nainte casa li se parea pustie.
Cotoșmanul era un pisic cuminte. Șoareci nu se mai staveau prin casa aceea. Cand ședeau casnicii la lucru, iarna, în nopți d-alea lungile și spuneau la snoave și la ghicitori, cotoiul sta langa danșii și torcea. Cand stapana casei facea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemul. Dara nu-l încurca, fereasca Dumnezeu. Cum facea el, cum dregea, se juca așa de frumușel, încat ghemul nici nu se desfașura, nici nu se încurca. Cateodata îl lua în labuțele lui de dinainte, țiindu-l ca un om, și se trantea cu el pe spate, alta data îl facea sa se dea d-a rostogolul, lovindu-l cu cate o laba și se repezea dupa dansul ca dupa șoareci.
Cand stapanul casei se juca cu dansul, ferit-a santul sa-l zgarie, pare ca-și pilise ghearele. Cand îl mangaia, cunoștea el ca îl iubește, și se întorcea și el cu labuțele și mangaia pe stapanu-sau, dara tot cu ghearele ascunse, o mangaiere lina ca matasea.
Pe langa acestea, era așa de cuminte, încat casnicii îl lasa sa îngrijaasca de pui și sa le dea de mancare; iara cotoșmanul nici nu se gandea sa se dea la ei. El nu era de cei ce își baga botul prin toate vasele. Cat despre oala cu smantana, nici pomeneala nu era sa-l fi prins vreodata la ea, ori sa dea cu praștia prin bucațelele de friptura de pe gratar. Era un mațoi cum nu este altul în ziua de azi.
Nu mult dupa aceasta, femeia se simți îngreunata. Atunci sa fi vazut bucurie pe casnici, încat nu-i ținea pamantul. Iara cand fu la facere, nascu un copilaș gras și frumos și sanatos.
Crescu copilul și se facu mare. Nu se desparțea de pisoi nici cat ai da în cremene. Amandoi se jucau, amandoi mancau la masa, amandoi se culcau.
Parinților copilului nici nu le trecea prin minte sa oropseasca pe cotoșman. Ba înca îl îngrijaa ca și pe copilul lor, fiindca – ziceau ei – a intrat cu noroc în casa lor, este ugurliu, adica dobandise un copilaș.
De la o vreme încoace, însa, vazura ca dau îndarat. Unde pana aci era bilșugul în casa lor, acum ajunsera negustori grei ca fulgul pe apa, cum se zice. Cu toate acestea, perechea de oameni nici nu se gandea a carti împotriva lui Dumnezeu. Ea era mulțumita ca dobandise copil, și alt nimic.
Mai trecu ce trecu și amandoi batranii dara ortul popii, ramanand în urma lor casa toaca și o saracie lucie.
Copilul se alese cu cotoșmanul. Dupa ce vazu ca nu mai are de nici unele, și nici parinți, se puse pe un plans de-ți era mai mare jalea de dansul. Atunci cotoșmanul îi zise:
– Stapane, nu te credeam așa slab de înger. Ești cu mine. Nu te întrista așa de mult. Precum parinții tai a îngrijit de mine, așa și eu sunt dator sa îngrijasc de tine. Și precum tu nu m-ai dezlipit de langa tine, nici cat ai clipi din ochi, așa și eu nu ma voi dezlipi de tine pana ce nu te-oi capatui și nu te-oi vedea om în randul oamenilor.
Pasamite cotoșmanul era nazdravan. Baiatul însa ramase cu ochii bleojdiți la dansul, cand îl auzi vorbind.
Plecara amandoi. Cotoșmanul înainte, baiatul dupa dansul. Ajungand într-o padure, gasira o scorbura mare și și-o alesera de locuința.
Cotoșmanul facu un culcuș stapanului sau acolo numai din fulgi de pasari, de se cufunda în puf cand se culca. Îi aducea de mancare și de baut. Îi ținea de urat spuindu-i fel de fel de basme și de snoave.
El îi spunea ce va sa zica cantatul greierilor, ce însemneaza saritura locustelor prin iarba. Îl facea sa înțeleaga ca dragostea între frați este nesfarșita ca apa fantanei ce curgea p-aproape de locuința lor. Cand se plimbau amandoi prin cate un luminiș din padure ori ieșeau la camp, îi arata toate floricelele și i le spunea pre nume. Copilul nu se domirea de ce cocorii umbla înșiruiți tramba, de ce randunele se duc și vin, de ce privighetorile canta așa de frumos; iara ciuhurezii, te apuca racori de groaza cand îi auzi. Și cotoșmanul îi spunea pe șart toate și-l facea sa priceapa ca aici, pe pamant, toate sunt cu randuiala lor.
Scorbura o ținea așa de curata, încat ți-era mila sa calci pe acolo.
Nici ca se stavea vreo goanga macar pe la ei pe acolo. Cotoșmanul nu lasa pe baiat sa puie mana pe nimic. Toate el le facea.
Baiatul se facuse flacau de însurat. Și-i zise pisoiul:
– Stapane, acum ți-a venit vremea sa te însori.
– Bine, sa ma însor, raspunse flacaiașul; dara eu n-am de nici unele. Sunt golan precum ma vezi: sula și caciula.
– De asta nu te îngriji, ca este de mine îngrijita de mai-naite. Tu numai sa faci ce ți-oi zice eu. De azi înainte sa știi ca te numești Matahuz împarat.
Nu trecu mult dupa acesta și cotoșmanul se duse a cauta fata, sa-și însoare stapanul. Se vede ca el o ochise, caci se duse drept ca pe o ciripie la palaturile unui boier mare. Cum ajunse la poarta, se dete de trei ori peste cap și se facu om.
Iara daca dete ochi cu boierul, el zise:
– Boierule, stapanul meu, Matahuz împarat, mergand la vanatoare, nu întalnea decat pasarele mititele
Nu era vanat
Vrednic de-mparat.
El trecea înainte, lasandu-le sa-și vaza de oușoare.
– Și ce trebuința am eu, oare, sa știu daca stapanul tau, Matahuz împarat, n-avea noroc la vanat?
– Sa-ți tai cuvantul cu miere, boierule; dara daca vei voi sa ma asculți pana în sfarșit, vei afla ca solia mea are sa-ți aduca veselie.
– Ei bine, vorbește cat vei voi, te ascult. Dara nu știu de ce, bag de seama ca în graiurile tale este ceva mierloit.
– Pareri, cinstite boierule. Precum vremea închisa zamislește visuri spaimantoase, așa poate ca voi fi avand și eu peri rai, și te înșeala parerile.
– Bine, bine; sfarșaște, precum ai început.
– Și așa, luminate boierule, cum îți spuneam, stapanul meu nu baga în seama poșidicul de vanat ce-i tot ieșea înainte. Razbatu padurea prin toate colțurile, dara parea ca se vorbise toate lighionile ca sa nu mai iasa de prin culcușurile lor. Scarbit de prostia fiarelor salbatice, ce stau pitulate, stapanul meu hotarî sa se întoarca acasa. Cand, deodata, pe piscul unui munticel ce se ridica semeț din rariștea padurii, zari o caprioara sprintena, cu ochii blajini. Fu de ajuns o uitatura, caci îi rapi inima. Stapanul meu, Matahuz împarat, se ia dupa dansa. Caprioara fugi, el dupa dansa. Dara ea, mai iute de picior, îl lasa pe urma și veni de se ascunse în culcușul asta. Iara pe mine ma trimise sa-i caut inima, și sa-i dau în mana pe hoțomana de caprioara. Pentru aceasta am venit la d-ta, și te rog sa-mi dai ajutor ca sa ma întorc cu isprava buna.
– Mai, da calendroi mi-ai mai fost! Stapanul tau, Matahuz împarat, mult trebuie sa fi cautat pana sa gaseasca un pușchi ca tine…
– De mine zi ce vei pofti, boierule; dara sa nu cazi în ispita sa te atingi de împaratul, stapanul meu, ca, uite, se face lucru dracului.
– Nici ca m-am gandit la una ca asta. Dara împaratul, vanatorul tau, sa vie sa-și caute caprioara.
Și fiindca vorba vorba aduce, cotoșmanul și boierul statura la taifas și se înțelesera la cuvinte. Ei hotarara ca sa vie Matahuz împarat sa dea ochi cu fata boierului.
Întorcandu-se cotoșmanul la stapanul sau, îi spuse cum a izbutit în solia lui și pusera la cale ca în sarbatoarea viitoare sa mearga împreuna.
Baiatul nu putea domiri cum de sa mearga el așa goloneț. Iara cotoșmanul nu-i da ragaz sa se gandeasca la d-alde-astea, ci îl lua cu vorba pe departe și cu un cusur supțire îl facea sa priceapa ca are sa fie fericit.
Trecura zilele ca ziua de ieri și veni sarbatoarea așteptata.
Cotoșmanul lua pe stapanul sau și pleca cu el în pețit. Mersera ce mersera și, ajungand într-o padure, aproape de palaturile boierului celui cu fata, se oprira. Baiatul ramase adumbrit într-un cranguleț verde, caci era gol pistol. Iara cotoșmanul o rupse d-a fuga spre curtea boierului celui mare. Cum ajunse, începu a striga cat îl lua gura:
– Sariți, sariți! ca ne-a jefuit hoții.
Toți cu totul ieșira sa vaza ce s-a întamplat. Cotoșmanul, abia rasufland și cu spaima în fața, zise boierului:
– Da bine, boierule, în coprinsul dumitale se poate ca ziua-n amiaza mare sa ne calce hoții?
– Unde? Cum? Ce s-a întamplat? întreba boierul.
– Ce sa fie? Iaca tocmai cand veneam cu Matahuz împarat, stapanul meu, sa-ți vedem fata, o ceata de haiduci puse mana pe noi, a jafuit pe stapanu-meu pana la camașe, iara eu ma strecurai, și pe ici mi-e drumul, alergai într-un suflet sa-ți dau de veste și sa cer ajutor de la d-ta. Abia, uite, am scapat cu zilele.
– Bre! striga boierul. Cum se poate una ca asta, ca sa jefuiasca hoții, p-aproape de palaturile mele, pe Matahuzul tau împarat? Sa sara cu mic cu mare într-ajutor!
– Acum este de prisos, boierule. Talharii au luat-o la sanatoasa. Mai bine da-mi un rand de haine, ca sa duc stapanului meu și sa poata veni pana aici. Cat pentru talhari, fii pe pace, ca va ști el ce sa faca pentru danșii.
Lua hainele ce-i dete boierul și se întoarse la stapanul sau. Dupa ce îl îmbraca și-l învața cum sa se poarte la boierul, pleca cu dansul.
Ajungand, îi ieși boierul înainte și-l priimi cu toata cinstea.
Cand fura în casa, Matahuz împarat se tot uita pe dansul. Oamenii casei începura sa șopoiasca și sa-și dea coate, zicand: ori ca este prea fudul acest Matahuz împarat, sau ca este prost.
Cotoșmanul, bagand de seama, zise boierului:
– Ma rog sa nu-ți fie cu suparare, dara stapanul meu n-a purtat pana acum așa haine proaste.
Numaidecat boierul porunci sa-i aduca altele, muiate numai în fir. Pana una alta, cotoșmanul se dete pe langa stapanul sau, și pe furiș îi dete ghiold și-i șopti la ureche ca sa se ție sa nu se tot uite pe dansul așa ca proștii și ca mojicii.
Dupa ce se îmbraca cu hainele cele bune, el se ținu bine și nu se mai uita asupra lui; apoi intrara în vorba și se ispravi treaba cu bine.
Și nici ca se putea altfel. Caci ginerele, deși era Matahuz împarat, dara boiul lui cel mareț, chipul cel bine facut și alb ca zapada, trupșorul lui cel tras ca prin inel și nalt ca un brad, facea mai mult decat toata împarația și decat toata boieria.
Dupa ce se hotarî ziua de cununie, pleca. Pana atunci bietul flacau se framanta cu gandul ce o sa faca el și unde o sa-și duca mireasa.
Cotoșmanul nu-i dadu raspas sa se mai gandeasca, ci cu fel de fel de glume și snoave îi fura gandurile și-l înveselea.
Cand fu ziua hotarata pentru cununie, se dusera iarași amandoi. Boierul ramase încremenit. De unde se aștepta sa vie cu oaste și cu marire ca un împarat, ma rog, îl vazu viind ca un cioflingar, și începu a se îndoi și a se codi sa dea fata dupa dansul.
Cotoșmanul mirosi îndata cam cum merge șiretenia și lua pe boier d-oparte, zicandu-i:
– Boierule, sa nu-ți fie paraxin unde ne vezi ca am venit numai amandoi. Iaca, iaca, iaca, cum mergea treaba: curg foile de zestre ca ploaia la parinții lui Matahuz împarat. Iara el nu voiește nici în ruptul capului sa ia pe alta, fara decat pe fata dumitale. Parinții se împotrivesc la una ca asta. Eu însa l-am îndemnat și-l îndemn mereu sa te aiba de socru. Vezi ca știu eu ce știu. Casa ca a dumitale și cinstita, și laudata, nu se mai gasește pe lume; și flacau ca Matahuz împarat ba, ba, ba, mai rar. Apoi casa ce o sa ție asta pareche are sa fie fara seaman. Pentru aceasta și stapanul meu, ascultandu-ma, s-a hotarat sa o ia fara voia parinților și sa se traga la moșiile lui, sa traiasca acolo ca un boier mare.
– Frumos cuvintezi tu, dara eu știu ca binecuvantarea parinților întarește casele fiilor.
– Dara mai este și alta poveste, raspunse și cotoșmanul. Cu sluta în vatra casa ajunge sa fie cu ușa prin pod și cu ferestrele pe sub pat. Mai bine:
Sa muncești
Și sa traiești,
Și ce-ți place sa iubești.
– Cam ai dreptate, tu. Dara ma bate gandurile sa mai amanam nunta.
– Fie și așa. Nu ma împotrivesc. Eu însa te sfatuiesc sa nu pierzi din mana un giuvaer ca acesta ce ți-l trimite Dumnezeu. Norocul cand pica omului, atunci sa știe sa-l apuce și sa-l pastreze.
– Ei, aide, de! aide. M-ai biruit cu limbuția ta.
Toate fiind gata, se cununara și facura o nunta, de se duse vestea în șapte sate.
Trei zile și trei nopți ținura veseliile. A patra zi trebuia sa mearga cu nunta la moșiile lui Matahuz împarat.
Acesta se pierduse cu totul. Nu știa ce sa faca; nu știa nici ce mai vorbește de rușine.
Cotoșmanul se dete pe langa dansul și îi zise:
– Ține-ți firea, omule, nu fi copil! Am îngrijit eu de toate. Ție sa nu-ți pese de nimic. Sa taci din gura și sa te lași sa te duca unde oi zice eu.
Mai veni nițel inima la loc lui Matahuz împarat, cand auzi graiurile cotoșmanului. Nu se putea domiri însa cum va face el și la ce moșii îl va duce.
Toate se pusera la cale. Toate erau pregatite pentru plecare. Ginerele și mireasa se urcara în caruța și pornira. Cotoșmanul însa o apuca înainte și zise vizitiilor sa se ție pe urma lui, ca el îi va calauzi.
Așa facura. Apucara pe campii unde mii de floricele împodobea pamantul. Vantul abia adia și clatina ușurel frunzele pomilor ce se afla ici și colo în calea lor. Brotaceii oracaiau în departare. Din cand în cand cucul canta partea dreapta. Pasarile ciripeau; iara privighetorile prin crangulețe înflorite tragea niște geamparale de-ți lua auzul.
Cotoșmanul mergea înainte și așa de iute, încat caruțele nu se puteau ține de dansul. Aci pierea ca o naluca, aci se învartea înapoi și facea semn pe unde sa apuce.
Pasamite, calauzind, el facea dresurile înainte. Întalnind cirezile de vite ale unor zmei, el spuse vacarilor ce sa zica, cand îi vor întreba cineva ale cui sunt cirezile, ca de unde nu, pieirea capului ce va cadea peste danșii de la Dumnezeu va fi groaznica. Întalnind turmele, spuse așijderea ciobanilor ce sa zica și ei, caci de unde nu, Muma-padurei îi va chinui bagandu-le mainile în caldarea cu jaratic, pana vor muri, și sufletele lor vor ajunge la munci nesfarșite.
Bieții oameni, de spaima, și știind ca gura nu-i ține chirie, spuse celor ce îi întrebara, precum îi învațase cotoșmanul, carele era în chip de om.
Ajungand caruțele, oamenii miresei întrebara pe vacari, cand vazura sumedenia de cirezi:
– Ale cui sunt cirezile astea, fartaților?
– Ale cui sa fie? raspunsera vacarii, iaca ale lui Matahuz împarat.
Se minunara toți de bogațiile acestui împarat. Mergand mai-nainte, dete de niște turme de oi. Și atatea de multe erau, încat nu le putea coprinde cu ochii. Întreband:
– Ale cui sunt aste turme, prietenilor?
Ciobanii raspunsera:
– Ei, Doamne! Ale cui sa fie? Ale lui Matahuz împarat sunt și înca astea nu-s nimic!
Cand auzira una ca aceasta, toți se lovira cu mana peste falca. Ei nu mai putura sa-și stapaneasca mirarea și fericirea pe mireasa ca a dat peste un barabt așa de june, frumos și bogat.
Iara Matahuz împarat tacea malca și înmarmurit de cele ce vedea. Auzea și i se parea ca viseaza, iara nu ca sunt aievea cele ce se aratau ochilor lui.
Cotoșmanul se mandrea și se falea cu bogațiile stapanului sau. Cand, iara nu se mai vazu. Nu se știu ce se facu. Pare ca intrase în pamant.
El însa dete o repezitura înainte. Și ajungand la palaturile zmeilor, pe ale caror moșii erau, le zise cu grai îngrozit:
– Fugiți, zmeilor, și va ascundeți, ca iata ca vine Ilie, Palie, sa va potopeasca, sa va parjoleasca, și dupa el Luceflenderu, sa va ia suflengheru.
Racori de groaza cuprinse pe zmei cand auzira pe neașteptate o veste așa de primejdioasa. Nu știa încotro sa se dea d-oparte pana va trece acest parjol ce le spunea cotoșmanul.
Acesta se prefacu a le fi prieten și a le da sfaturi bune. Vorbele lui atata îi amețise, încat de spaima pare ca le luase panza de pe ochi și se pierdusera cu totul.
Atunci le zise cu grabire și cu o prefacuta grija:
– Veniți, veniți mai iute încoa, sa va ascunz eu în șira asta de paie din batatura.
Bieții zmei atata se speriasera, încat nu mai știau ce face. Se lasara sa-i ia și sa-i ascunza.
Cotoșmanul îi baga în șira de paie, și îi dete foc. Îndata vapaia se urca pana la cer, iara bieții zmei țipau de usturime în para focului, de sa le plangi de mila. Țipara ce țipara, dara o data cu focul li se stinse și lor glasciorul și se facura scrum.
Atunci iaca și nunta intra pe poarta palatului. Slugile spusera și ele dupa cum le învațase cotoșmanul, ca palaturile astea sunt pe moșiile lui Matahuz împarat.
Cand intrara în palat, ce sa vezi dumneata? Bogația de pe lume era acolo. Pareții numai în aur poleiți. Pardoseala era de cleștar, iara învalitoarea era de acioaie și de plumb.
Se mai minunara o toana oamenii ce însoțira pe mireasa.
Dupa ce se așezara tinerii, oamenii se întoarsera la boier și-i povestira tot ce vazura. Boierul nu se cai ca și-a dat fata lui Matahuz împarat. Iara acesta se mira de unde și pana unde sa-i vie lui acea bogație. Traira în pace și în veselie perechea nuntita și or fi traind și astazi, de n-or fi murit.