Copiii vaduvului și iepurele vulpea lupul și ursul -

A fost odata un om. El avea o fata și un baiat. Și ramanand vaduv de muma copiilor, îl îndemna ariciul sa se însoare a doua oara. Neveste-sei îi sta acești copilași ca sarea în ochi. Nu era dimineața, nu era seara, nu era clipa lasata de la Dumnezeu sa nu-i amarasca. Cand îi ciomagea, cand îi cicalea și cand îi da tuturor railor gonindu-i.

Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce sa faca, ce sa dreaga, ca sa umble dupa placul ei, dara în deșert. Nu mai aveau zi alba, caci ea se ținea mereu de cara lor. Într-o zi, ea zise barbatului ei:

– Ma barbate, de nu ți-ei lua copiii sa-i duci undeva în pustietate, ca sa-i prapadești, eu paine cu sare de pe un taler cu tine nu mai mananc.

– Da bine, fa nevasta, cum sa prapadesc eu așa bunatate de copilași? Și unde sa-i duc?

– Nu știu eu d-alde astea. Sa faci ce zic eu, ori mai multe nu.

Ce era sa faca bietul om? Sa nu o asculte, îi era ca i se risipește casa și își pierde rostul. Sa o asculte, îi era mila de copii. Dupa ce-l mai ciocmani muierea o toana, puse în gand sa-i faca voia, caci limbuția nevestei îl scoase afara din țațani.

Se scula, deci, de dimineața, își lua copiii și plecara împreuna cu vorba ca merge la lemne. Fata, ca una ce era și mai mare decat baiatul, lua în șorț vro doi pumni de malai și presara pe drum, pana în padure, Aci daca ajunsera, tatal lor le facu focul, apoi le zise:

– Iata, copii, v-am facut focul; stați aici și va încalziți, ca eu ma duc ia, cat colea, sa tai nițele lemne, și cand ma voi întoarce am sa va aduc mere.

– Bine, tatuța, raspunsera copiii, numai sa nu zabovești mult, caci ne este frica singuri.

– Fiți pe pace din partea asta.

Zise și pleca. El se opri la o departare cat arunci cu o zburatura de țandara, și se sui într-un copaci și lega un capatai de scandura de varful copaciului. De cate ori batea vantul scandura se lovea, iar copiii ziceau:

– Auzi, tata taie lemne.

El însa se întoarse la nevasta, și îi spuse ceea ce facuse. Iara daca se facu seara, pusera masa și mancara. Mai ramanandu-le niște faramituri, îi zise nevasta:

– Unde or fi copiii tai, barbate? Ar putea sa manance și ei ceea ce ne-a ramas.

– Iata-ne aci și noi, iata-ne aci.

Și ieșira de dupa coșul bordeiului și mancara.

Dupa ce se scula tatal copiilor, vitrega întreba pe copii cum a nemerit de s-au întors. Iara fata îi povesti tot ce facuse, și cum se ascunsesera dupa coș, daca ajunsera acasa, de frica sa nu-i bata.

Pasamite ei se luase dupa dara de malai ce o presarase fata, cand mersera în padure.

Mai trecu, ce mai trecu, și strigoaica de vitrega iara se ținu de cara barbatului sau ca sa-și prapadeasca copiii.

Și neavand ce-și face capului, tatal își lua copiii și pleca cu danșii iarași în padure.

Fata voi sa ia și de asta data malai, dara nu mai gasi; se duse la vatra sa ia cenușa, dara vitrega o lovi cu vatraiul peste mana.

Ajungand în padure, tatal lor le facu focul, și îi lasa acolo ca sa se duca sa taie lemne. Și s-a cam mai dus, și dus a fost, caci pe la danșii nu se mai întoarse.

Așteptara ce așteptara, și daca vazura copiii ca tatal lor nu se mai întoarce, o luara și ei înspre partea încotro se duse el, ca sa-l caute. Și negasindu-l orbacaira și ei prin padure pana în seara. Baiatul, mai mic fiind, începu sa scanceasca de osteneala și de foame. Fata se vaicarea și ea ca nu știa ce sa-i dea de mancare și unde sa se aciuieze.

Umblau ce umblau, și iarași se întorceau la focul unde îi lasase tatal lor. Baiatul scancea mereu, ca era rupt de osteneala. Amurgul dase peste danșii nemancați și neodihniți.

Atunci fata, ca sa împace pe copil, sa-l faca a adormi cu gandul la mancare și sa nu mai planga, baga în spuza focului o baliga de vaca ce gasi pe-acolo, prin padure, și zise fratelui sau celui mai mic:

– Taci cu dada, baiețelul dadei, ca uite am pus turta în foc sa se coaca. Pana atunci pune capul ici în poala dadei și trage un somnuleț bun.

Baiatul crezu pe soru-sa și tacu. Într-acestea iata ca se pomenese cu un unchiaș.

– Buna vremea, nepoților, le zise.

– Mulțumim dumitale, moșicule, îi raspunde fata.

– Dara ce aveți acolo în foc?

– Ce sa avem, tata moșule, iaca am pus o baliga de vaca ca sa împac copilul asta, care este rupt de osteneala și pocaltit de foame.

Și dupa ce mai șezu nițel, zise moșul sa o scoata din spuza ca s-o fi copt. Fata se supuse; dara cam cu îndoiala. Cand ce sa vedeți d-voastra? scoase o paine alba ca fața lui Dumnezeu.

Pasamite moșul acela era chiar Dumnezeu, fara însa sa știe fata ceva despre asta.

Vazand fata o astfel de minune se spaimanta. Vezi ca știa ce pusese ea acolo, și acum iaca ce scoase.

Se pusera cu toții și mancara. Mancau mereu și painea nu se mai sfarșea.

Apoi moșul lua o vița de par din capul fetei, facu lațuri și un arculeț și, dandu-le baiatului, le zise:

– Acum aveți paine. Cu astea prindeți pasarele ca sa aveți ce manca.

– Mulțumim, tata moșule, mulțumim, raspunsera amandoi deodata.

Apoi moșul învața pe baiat cum sa se întrebuințeze cu lațurile și cu arcul, îi lasa acolo și el se facu nevazut.

De aci înainte baiatul umbla prin padure și prindea pasari; iara soru-sa le gatea și aveau de mancare.

Ei se facusera mari și li se urase a mai mana prin scorburi și prin hațișuri. Ar fi voit sa aiba și ei un locșor sa puie capul pe capatai.

Umbland baiatul în vanat, într-una din zile întalni un iepure. El întinse arcul sa-l sageteze. Dara iepurele îi zise:

– Nu ma sageta, voinicule, ca ți-oi da un pui de al meu carele îți va fi de mare folos.

Baiatul asculta pe iepure și îi lua puiul. Merse mai înainte și se întalni cu vulpea. Ea îi zise ca și iepurele, și îi lua un pui. Mai merse ce merse, și întalnindu-se cu lupul, îi lua și lui un pui, caci îl ascultase și nu-l sagetase. Asemenea facu daca se întalni cu ursul.

Acum baiatul avea patru fiare, pe care le numea cațelușii lui. Se întoarse, deci, la soru-sa, cu cațelușii dupa dansul și îngrijaa de ei ca de un lucru mare.

Odata, ce-i veni fetii în gand, zise fratelui sau:

– Urca-te, leica, într-un copaci mare și de uita în toate parțile, doara de vei vedea ceva așa care sa semene a sat.

Caci li se acrise tot umbland încoace și încolo prin padure ca niște haidamaci, urgisiți de Dumnezeu.

Și se sui baiatul și-l întreba soru-sa:

– Vezi, ceva, leica?

– Nu vaz nimic, decat, uite, în partea asta încoa drept înainte, mi se alicește albind ceva; dara nu știu ce este ca nu mi s-alege, fiind prea departe.

– Uite-te bine, îi mai zise fata și sa ții minte încotro este, și da-te jos sa mergem drept acolo.

Dupa ce mersera o zi, iara se sui într-un pom nalt, se uita într-acolo și vazu bine ca sunt case. Și daca îl întreba fata, el spuse ceea ce vazu.

Și plecara și merse voinicește pana ce ajunsera drept acolo. Cand colo, ce sa vaza? niște palaturi ca de domn: era salașluința unui zmeu; intrara, dara nu vazura pe nimeni. Atunci se pune fata și scutura, și deretica, și așeza toate lucrușoarele pe la locurile lor; apoi gati bucate și se puse la masa și manca cu frate-sau. Apoi se ascunsera într-o camara.

Seara, iaca-te ca vine și zmeul. Vazu el ca nu este toate tabara cum lasase, și începu a zice:

– Cine mi-a facut ast bine sa-i fac și eu lui.

Ei ieșira de unde erau ascunși, și fata îi raspunse:

– Eu am scuturat și am dereticat.

Și așa bine ce-i paru zmeului, cat nu se poate spune.

Pusera masa, mancara cu toții și se culcara. A doua zi baiatul își lua cațeii și pleca la vanat, ca așa era treaba lui. Asemenea facu și zmeul. Seara cand se întoarsera, gasira mancarica și fierturica gata. Se pusera de îmbucara și se veselira.

Azi așa, maine așa, trecea zilele ca pacatele de iute.

De catava vreme zmeul se întorcea de la vanatoare înaintea baiatului. Se dedulcise, vezi, la vorba cu fata. Și din vorba în vorba, începu a mi-ți simți zmeul ca îi cam tacaie inima cand se da pe langa fata, ori cand aceasta îi zambește și îi spune ceva gogleze. El pricepu, hoțomanul, de ce nu-l mai trage inima sa mearga la vanat, și cata fel de fel de pricini ca sa ramaie acasa.

Și tot astfel pana ce se îndragosti cu fata cum se cade. Baiatul își cata de treaba lui și nu baga de seama ca zmeul începuse a umbla cu șotia. El știa o dreptate, și încolo pace buna. Zmeului și fetei începu a li se parea ca baiatul le tot sta în cale. Ce faceau, ce dregeau, li se parea ca tot de el se împiedica. Dara el, saracul, nici nu vedea, nici nu auzea. El nu lua aminte la șoaptele lor, nu se uita la tertipurile și la renghiurile ce-i tot juca: ba ca a venit prea tarziu și, ca sa nu treaca bucatele din fiert, ei mancasera mai nainte, și lui îi da, te mira ce; ba ca a venit prea devreme și sa mai aștepte pana sa se puie masa; ba ca una, ba ca alta, cand se supara soru-sa pe cațeii lui, cand zmeul îi cata chioraș, și multe d-alde astea, și de toate.

Într-o zi zmeul se vorbi cu sora baiatului ca sa-l omoare, și sa se scape de el. Zmeul voia sa se duca în padure dupa dansul și sa-l manance.

– Nu te duce, vai de mine, îi zise ea, ca te face mici farame cainii lui.

– Apoi cum sa facem dara?

– Lasa ca pui eu la cale, și pe urma îți spui eu ce sa faci.

Și astfel fiind șiritenia, sora baiatului începu sa se milogeasca pe langa frate-sau, ca îi este urat singura acasa. Pentru aceasta îl ruga ca sa-i lase cațeii sa-i ție de urat. Deocamdata frate-sau nu voi, caci se învațase cu ei. Dara dupa mai multe rugaciuni, i se facu mila de soru-sa, și-i lasa cațeii ca sa-i ție de urat.

Plecand el la vanat fara cațeii lui, soru-sa îi lua, îi baga într-o vagauna de munte, și puse împreuna cu zmeul un bolovan mare la gura vagaunei. Apoi zmeul se lua dupa dansul în padure.

Vazand el pe zmeu de departe ca vine necajit și tracanit dupa dansul, se sui într-un copaci. Cum ajunse, zmeul îi zise:

– Da-te jos, vrajmașule, ca am sa te mananc.

– De mancat, ma vei manca; dara pana una alta, da-mi ragaz sa cant un cantecel de cand eram tinerel, raspunse baiatul.

– Ei, aide, hatarul ți-e mare. Dara canta mai curand, ca n-am vreme de pierdut.

El canta:

Uu! N-aude,

N-a vede,

Na greul pamantului,

Și ușorul vantului,

Cațelușii mei,

Ca va piere stapanul.

– Ei acum da-te jos sa te mananc, zise zmeul.

– Mai stai nițel, raspunse baiatul, sa mai cant un cantecel, și na opinca asta de o roade pana atunci.

El canta același cantec. Și ca sa mai cante un cantec, îi dete înca o opinca.

Vazand ca nu se simte nimic, el îi dete și caciula sa o roaza pana ce va canta și a patra oara.

Ce sa vezi d-ta? Cand a strigat întai, a auzit iepurele, și zise:

– Auziți, fraților, se prapadește stapanul nostru.

– Taci, urechi de carpa, îi zise vulpea și-i trase o palma, tu sa gandești stapanului nostru așa?

Cand a strigat a doua oara, a auzit vulpea. Zicand ea ce zise și iepurele, lupul i-a tras o palma și i-a raspuns întocmai cum facuse vulpea iepurelui.

Cand a strigat a treia oara, a auzit lupul. Și zicand și el ceea ce zisese vulpea, ursul îi trase o palma și lui și îl înfrunta de ce sa gandeasca stapanului așa rau.

Dara cand a strigat a patra oara, auzi și ursul. Iepurele începu sa se fațaiasca ca pe nedrept a fost înfruntat.

– Lasa ca ne-om judeca pe urma, zise ursul, acum sa va vedem la lucru. Puneți mana toți cu totul sa dam bolovanul la o parte și sa mergem într-un suflet sa ne scapam stapanul de la pieire.

Puse iepurele umarul, dara nu se cunoscu nimic. Puse și vulpea, și pare ca începu sa se cunoasca oarecum ca se mișca bolovanul. Puse și lupul umarul și cletina; iara cand puse, mare, ursul, umarul lui, se dete bolovanul d-a rostogolul, și ursul peste el. Și ieșira cu toții afara. Apoi se sfatuira a merge ca vantul; iara nu ca gandul caci se prapadesc.

Baiatul daca vazu ca nu vin cațelușii lui, tocmai începuse a se da jos, caci zmeul îl întețise cu îmbiala. Cand, unde îmi venea, mare, cațelușii, și îmi venea ca vartejul dus de furtuna, și într-o clipa ajunsera drept acolo. Baiatului îi veni inima la loc, caci o cam sfeclise.

Iara zmeul, daca îi vazu și el se facu un buștean parlit.

Cum ajunsera cațelușii, îi zisera:

– Ce poruncești, stapane?

– Vedeți voi bușteanul ala parlit?

– Îl vedem.

– Sa mi-l faceți harta, parta; sa mi-l scuturați, sa mi-l sfașiați, tot trupul sa-i mancați, doar inima și ficații sa-i lasați, ca-mi trebuie mie.

Unde mi se puse, cinstiți boieri, ai cațeluși pe bușteanul cel parlit și unde mi ți-l hartanira de nu se alese nici praful de dansul. Într-o clipeala de ochi nu mai ramase de dansul decat inima și ficații.

Și dandu-se jos din copaci, baiatul facu o frigare, puse inima și ficații zmeului într-însa, și o lua d-a spinare. Apoi se întoarse acasa cu cațeluși cu tot.

Daca ajunse acasa, dete frigarea soru-sei sa o puie la foc ca sa se friga carnurile. Dupa ce începu a se parpali, baiatul lua frigarea din mana soru-sei, cresta friptura pe de toate parțile și îi dete sare multa. Și puind-o iarași la foc o lasa sa se friga pana ce era cu mustul într-însa. Apoi luand frigarea în mana, zise soru-sei:

– Uita-te, soro, la mine, caci de cand te cunosc, eu nu ți-am vazut ochișorii.

Ea se uita la dansul. Iara el îi dete cu frigarea peste ochi, de o orbi. Și îi zise:

– Soru-mea! sa plangi pana vei umplea cu lacramile tale noua buți, la cea d-a noua voi veni și eu sa-ți ajut, și numai atunci sa-ți vie ochii la loc.

O lasa acolo sa-și ispașeasca pacatele; iara el pleca cu cațelușii sai, cantand din caval. Și se duse, și se duse, pana ce ieși din codrul acela naprasnicul. Mai merse ce mai merse și dete de un sat. Și însetoșînd, se duse la o casa și ceru nițica apa. Baba, stapana casei, îi zise:

– N-am, dragul mamei, apa; caci la noi se afla numai o fantana. În ea este salașul unui balaur mare; și el lasa sa ia apa numai pe cei cei îi daruiesc cate un cap de om.

– Ad-o vadra, raspunse el, sa ma duc eu sa aduc apa.

El lua vadra și se duse la fantana. Lua apa și bau, și aduse babei vadra plina. Cum o vazu baba o bau toata, caci era fripta de sete. Ea îl ruga sa-i mai aduca una, și daca îi aduse, o bau și pe aceea.

– Dumnezeu sa primeasca, și sa te noroceasca, dragul mamei flacaiaș! îi mai zise baba. Și uitasem gustul apei de cand n-am mai baut. Nu mai ramasese suflet în mine. P-aci, p-aci, era sa ma sfarșesc de sete. Mai adu-mi una, și sa o gasești pe lumea cealalta.

Flacaul se duse sa mai aduca o vadra. Cand ce sa vaza? La gura fantanei o fata frumoasa de s-o sorbi într-o bardaca și gingaș îmbracata, plangea cu lacramile cat pumnul.

– De ce plangi și te tanguiești, fata mare, o întreba el?

– Cum n-ași plange și cum nu m-ași tangui, cand îmi aștept moartea din clipa în clipa?

– Da de ce sa mori, surata?

– Apoi d-ta nu știi ca aici în fantana este un balaur mare de șarpe care bantuie omenirea?

– Am auzit de așa ceva; dara nici nu știu, nici n-am vazut; caci eu sunt de pe alte moșii, și numai acum am ajuns aici. Dara tu de ce sa stai aici sa te manance balaurul? Au doara n-ai parinți?

– Ba am și parinți și tot. Însa la noi este obiceiul ca fiecare sa dea cate un cap de om acestui nesațios balaur, ca sa-i lase sa ia apa de la fantana, caci numai asta fantana este în coprinsul acesta; și acum este randul nostru sa dam om pentru mancare acestei jivine. Și tata numai pe mine ma are; el m-a adus ca sa-și faca randul și tata este împaratul locului acestuia.

Lui i se facu mila de dansa și îi zise:

– Nu te teme, fetico, de nimeni, caci sunt și eu pe aici. Ești cu mine.

– Cați voinici ca d-alde tine, și înca și mai chipeși, și mai țanțoși decat tine, mai rapuse asta fiara blestemata.

– Sa ma bizui și eu; și de m-o rapune și pe mine, atata jaf în ciuperci, caci n-are cine sa planga dupa mine, adara doara de cațelușii mei, daca ma vor lasa și ei sa ma prapadesc.

– Du-te, voinicule, de-ți scapa macar viața ta, caci stand aici, amandoi, pierim.

– Ce semne are balaurul cand iese afara?

– Începe a urla fantana.

– Bine. Ia cauta-mi tu mai bine nițel în cap și, cand vei auzi urletul sa ma scoli, de voi fi adormit; dara nu care cumva sa umbli în tolba mea cu sagețile.

Și puse capul în poala fetei, și îndata adormi, ca și cand l-ar fi lovit cineva cu muchea securei în cap.

Fata nu se putu ține și umbla la uneltele lui și-i perdu o sagețica de care punea el în arculețul lui. Și auzind fantana ca începe a urla, ea se temu de a-l scula, ca sa n-o dojeneasca ca i-a calcat vorba. Și unde începu a plange cu foc și cu parjol, de ți se rupea inima de mila ei. Și picand o lacrima de ale ei pe obrazul lui, el o data sari drept în sus, zicand:

– Ce fu oare aceea ce pica pe obrazul meu ca m-a fript în ficați?

– Lacramile mele, îi raspunse fata. A început sa urle puțul.

Atunci flacaul își lua arculețul în mana. Și ducandu-se la gura fantanei, odata racni:

– Ieși mai curand afara, fiara spurcata!

– Ce ai cu mine, voinicule, raspunse șarpele, ca te lasai sa iei apa cat voiși.

– Ieși, dihanie urata, cu mine sa te lupți.

– Eu n-am nimic cu tine, du-te într-ale tale și da-mi pace sa-mi faptuiesc treburile mele, dupa învoiala ce am eu cu oamenii locului acestuia, și dupa cum m-a lasat pe mine Dumnezeu.

Atunci baiatul nici una, nici doua, întinse arcul și zburand sageata, lua o limba balaurului; caci avea noua limbi acea jiganie. Și ieșind șarpele se lua la lupta cu dansul. Îi juca limbile în gura ca fulgerul și le arunca asupra baiatului, de sa-l prapadeasca. Iara el mai trase o sageata, și-i mai lua o limba, și înca una, și iara una, pana ce îi sageta opt limbi. Cand sa puie și a noua sageata, ia-o de unde nu e. Se repezi iute și lua fetii din cap un ac, îl puse la arc, și cu el lua și limba a noua a balaurului. Și curse din fiara niște sange negru și mohorat și cu o duhoare de-ți era scarba. Se mai zvarcoli ce se mai zvarcoli dihania, și ramase bumbena.

Și cerand batista de la fata, lega limbile într-însa și pleca cantand din caval, cu cațeii dupa dansul.

Îl striga fata, îl chema, și daca vazu ca nu se întoarce, se uita cu jind dupa dansul. Apoi se puse de iznoava pe plans.

Vazand tatal fetei ca se întarzie timpul, și crezand ca balaurul îi va fi mancat fata, trimise un țigan cu vadra sa aduca apa. Țiganul fiind la bucatarie, avea un cuțit mare la brau.

Daca ajunse la fantana, se sperie, bahnița, vazand fata vie nevatamata, iara pe balaur mort într-un baltac de sange cat pe colo de mare. Apoi viindu-și nițel în fire, și încredințandu-se ca șarpele e mort, ce-i da lui dracul în gand, ca-și scoase cuțitul din teaca și începu a mi-ți cresta pe șarpe și cruciș și curmeziș, pana ce îl facu ciopați, ciopați, și se umplu de sange de sus pana jos. Așa plin, ca un parlagiu de la zahana, se întoarse fuga la împaratul și spuse ca a facut o izbanda mare, ca omorase, adica, pe șarpele ce-i bantui împarația și-i scapase și fata de la moarte.

Împaratului nu prea îi venea sa creaza spusele țiganului, dara dupa ce-i aduse fata și o vazu, crezu.

Fata spuse ca altul l-a omorat, dara țiganul striga în gura mare ca el a facut acea vitejie și cerea sa-i dea fata de soție, caci așa zisese împaratul, ca cine i-o scapa fata de la moarte, a lui soție sa fie.

Fata nu vrea nici în ruptul capului sa ia pe țigan de barbat. Atunci se uita prin butia roții înspre partea în care plecase voinicul cu cațelușii lui și-l vazu, și-l arata și tatalui sau.

Împaratul trimise numaidecat dupa dansul olacari, îl ajunse și-l rugara sa se întoarca ca voiește împaratul sa-l vaza și sa-i vorbeasca.

El se mai împotrivi nițel. Dar, daca vazu ca-l întețesc cu rugaciunile, se îndupleca și se întoarse.

Cum îl vazu împaratul, îi zise:

– Flacaule, tu mi-ai scapat fata de la moarte?

– Eu, împarate.

– Minte, împarate, zise și țiganul.

– Putere-ai tu, voinicule, sa ne dovedești, ca tu ești acela ce a ucis fiara spurcata?

– Limbile chiar ale dihanii ar putea sa marturiseasca, raspunse el.

Atunci scoase batista și-i arata limbile.

– Aceasta este batista mea, tata, îi zise și fata. Eu i-am dat-o de a pus limbile într-însa.

Țiganul o sfeclise. El ramase ca trasnit din cer, cand vazu limbile.

Împaratul trimise de aduse capațana balaurului. Și cautand vazura toți cei de fața ca ea n-avea limbi.

Împaratul hotarî ca pe fata sa o ia de soție voinicul carele a ucis balaurul, iara pe țigan porunci de-l lega de coadele a doi cai neînvațați, și dandu-le drumul l-a rupt în doua.

Apoi facu o nunta d-alea înfricoșatele. Așa nunta ș-așa veselie mai rar.

Iara el daca se vazu în bine, își aduse aminte și de pacatoasa de soru-sa. Nu trecu mult de la cununie, și se duse cu cațeii dupa dansul sa o caute și sa o mantuiasca și pe dansa. O gasi deci plangandu-și pacatele. Umpluse opt buți de lacrimi. El îi ajuta la butia a noua și o umplu și pe aceasta. Apoi spalandu-se ea pe obraz și pe ochi cu amestecatura aceasta de lacrimi, îi veni vazul.

Ea însa tot cu gandul dracului. Cum se facu cu lumini îi zise:

– Frate, este mult timp de cand nu ți-am mai cautat în cap. Pune capul ici în poala dadei, și mai trage un somnișor, ca sa ne mai aducem aminte din copilarie.

– Ca bine zici, soro. Ia sa mai uitam necazurile.

Și puse capul și adormi. Soru-sa atunci îi înfipse un os din oasele zmeului dupa urechi, și îndata muri fratele sau. Apoi luandu-i trupul, îl baga într-un butoi, îl înfunda bine și îl dete pe garla.

Cațeii cum simțira ca li s-a rapus stapanul, se pusera pe un chiloman de-ți venea sa-ți iei lumea în cap. Iara lupul începu a alerga cu nasul în vant în toate parțile pana îi dete de urma. Și se luara cu toții dupa dansul pe marginea garlei pana îl dete apa mai (la) mal. Ursul se aținea mereu, pana îi veni bine, se repezi în apa, lua butoiul în brațe, ieși cu dansul la uscat și trantindu-l o data, se sparse. Scoasera trupul stapanului lor din butoi și începura sa-l planga.

Stand ei acolo și plangand, iata ca vine o coțofana și tot jucand și fațaind din coada, zicea:

– Cața, cața! sa prindeți o coțofana faura, dara nu pe mine, ci alta ca mine; sa-i rupeți gatu în doua, și sa picați trei picaturi de sange peste mortaciunea ce o plangeți, și va învia.

Dara vulpea cea șireata și raspunse:

– Ce zici, tu, ce zici? ia da-te mai încoace și mai spune o data, ca n-auz bine.

Coțofana se dete mai aproape și tot juca. Și cand era sa mai zica înca o data, haț! pune vulpea ghiara pe dansa și o prinde.

Și rupandu-i gatul, pica trei picaturi de sange peste stapanul lor și învie.

– Of! Doamne! greu somn mai dormii, zise el.

– Puteai tu sa dormi mult și bine, daca nu eram noi.

El spuse ca nu știe ce are de îl doare dupa ureche.

Ursul se uita, și vazand osul zmeului, puse gura și supse rana pana ce ieși osul, apoi începu a linge, și linse, și linse, pana ce se închise și se vindeca. Se spala pe ochi, și luandu-și cavalul pleca cu cațelușii dupa dansul și ajunse la soțioara lui care îl aștepta cu inima sarita.

Trimise slujitori împaratești de aduse pe soru-sa. Și adunand pe judecatorii cei mari, tot boieri din doisprezece, merse de se jelui, și ceru sa faca judecata dreapta între el și soru-sa. Boierii gasira cu cale ca ea cu moarte sa se omoare. Iara împaratul se coborî atunci din scaunul împarației și puse pe ginere-sau, fiindca vazu și el acum ca era viteaz, drept și milos ca un împarat bun.