A fost odata un împarat și o împarateasa. Amandoi erau oameni de treaba și frumoși. Ei se iubeau, nevoie mare! Dara erau tot mahniți și amarați ca nu faceau copii. Toate leacurile ce luase împarateasa de pe la vraci și vrajitoare nu-i folosise întru nimic.
Împaratul și împarateasa se pusera pe post și pe rugaciune, cu gand ca doara îi va asculta Dumnezeu și le va da și lor un copil. Dupa trecere de cateva zile, într-una din seri, cand petrecura ei o parte din noapte rugandu-se mai fierbinte, se culcara și mai tarziu. Cum puse capul pe perina, adormira îndata, parca-i lovise cineva cu muchea în cap. Nu trecu mult și împarateasa dete un țipat, rasarind din somn.
– Da ce ai, draga mea împarateasa, zise împaratul, de țipi așa de grozav?
– Ce sa am, marite împarate, iaca am vazut un vis frumos și minunat. Asculta, ca voi sa ți-l povestesc:
Se facea ca eram într-o gradina, frumoasa, frumoasa, cum n-am mai vazut. Erau niște pomi înalți, stufoși și bine potriviți de parea ca erau scriși, și așezați în tramba pe drumul pe care mergeam. În dreapta și în stanga era o padure tot cu de astfel de pomi de îți placea sa-i privești. Tot mergand și minunandu-ma, m-am pomenit catre mijlocul gradinei. Aici era, ce sa-ți spui? frumusețea de pe lume. Niște carari sucite și cotite, acoperite cu un fel de iarba marunțica, de parea ca erau niște covoare așternute.
Din loc în loc și mai cat colea, se facea ca erau așezate niște stufișuri, unele rotunde și cu flori, altele lunguiețe și cu pomișori, iara altele facute ca niște ascunzatori. Flori cu fel de fel de fețe și cu un miros de te îmbata. Ma ratacisem cascand gura în toate parțile, uitandu-ma la poamele cu care erau încarcați pomii și ascultand la miile de pasarele ce cantau pe ramurele și fara a se sfii de mine.
Mai catre mijlocul gradinei se facea ca era o fantana de marmura alba ca laptele, și apa curgea pe de o suta de parți, limpede ca vioara și rece ca gheața.
Tot umbland încoa și încolo, nesaturandu-ma de privirea florilor și de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea:”cine m-o manca, ramane grea!” Stau în loc, caut sa vaz de unde vine glasul, și mi se parea ca iese din mijlocul unui stufuleț de pomișori, mai frumoși decat ceilalți pe care îi vazusem pana aci. Ma iau și eu dupa glas ș-o plec într-acolo. Cand, ce sa vezi? stufulețul se facea ca era înconjurat de niște iarba verde, subțirica și nalta de-mi venea pana mai sus de genunchi: firicelul de iarba și floricica; astfel încat nu te îndurai sa calci peste ele. Și cand adia vantul, se culcau și se ridicau de parea ca sunt niște valuri de apa. Eu, paș, paș, binișor, ma feream sa nu stric a frumusețe de iarba și flori, și ajung pana la stufuleț. Acolo, în mijlocul unor pomișori, era unul ceva mai nalticel, pare ca de dinadins era facut așa, ca sa-l vaza oricine o trece. Pe ramurile lui sta niște merișoare mici și p-o parte rumene, de parea ca erau prajite. Stau și ascult. Ele se facea ca mie îmi vorbeau, caci nu mai încetau de a tot zice:”cine m-o manca, ramane grea”.
Eu n-am mai putut sa ma opresc. Ma întinz peste ceilalți pomișori, iau un merișor d-alea, îl bag în gura sa-l mananc, dara, cand sa ma întorc, dau într-un ghimpe. Așa de m-a sagetat pustiul de ghimpe, încat am țipat și m-am deșteptat.
– Frumos vis ai visat, zise împaratul; dar și tare ai țipat, încat m-am speriat.
Nu trecu mult dupa asta și împarateasa simți ca a fost luat în pantece. Dupa noua luni, nascu o fata ca o zana. Bucuria și veseliile ținura la curtea împarateasca mai multe zile. Fata de ce creștea, d-aia se facea mai frumoasa. Împaratul și împarateasa se uita la dansa ca la soare.
Dupa ce mai crescu, se vazu ca fata este isteața și cuminte. Îi placea sa iasa pe camp sa se joace, sa adune floricele, sa alerge dupa fluturei și sa se scalde în paraiașul ce curgea pe la spatele gradinei împaratești și care era limpede ca lacrima.
Dadaca bagase de seama ca fetei, pe langa alelalte, îi placea sa asculte și la viersul ce scotea din fluier un ciobanaș care avea cateva miele și le paștea dincolo de paraiaș. Într-una din zile fata împaratului merse cu dadaca-sa la camp și, neauzind fluierul, crezu ca sunt singure, se dezbracara și se scaldara. Ciobanașul dormea la radacina unui copaci și mielele se ratacisera pe campie. Cand, un țanțar îl înțepa așa de tare, încat îl deștepta. Deșteptandu-se el, iaca fata împaratului ca ieșea din apa. Ramase uimit de ceea ce vazu.
Dupa ce se duse fata împaratului cu dadaca-sa, își cauta și el mielele și se duse și el într-ale sale.
Pana aci, cantase el nu cantase; dara dupa asta își puse și el puterile și zicea din fluier niște doine de te adormea.
Vazand dadaca ca fetei îi placea prea mult sa asculte la fluier, nu zise nimanui nimic, dara se feri de a mai veni cu fata pe acolo.
Ciobanașul, un flacaiandru chipeș și tras ca pan inel, daca vazu ca nu mai vine fata pe acolo, își lua și el lumea în cap, și se duse în alta parte, la un oraș, de se baga argat la vite.
Împaratul și împarateasa se topea dupa fata lor, vazand-o ca de ce merge se face mai frumoasa și mai cu minte.
Cand ajunse de maritat, împaratul zise împaratesei:
– Împarateasa mea iubita, fata noastra s-a facut mare; acum sa-i cautam un barbat dintre fiii de împarați, tot așa de frumos și de cu minte ca și dansa.
– Fata noastra va lua de barbat pe acela, zise împarateasa, care îi va ghici semnele ce are pe trup; altfel nu o marit, Doamne ferește.
Împaratul asculta de vorbele împaratesei și dete sfara în țara și pe la toate împarațiile, precum ca sa se știe ca oricine va ghici semnele ce are fata împaratului pe trup, aceluia i-o va da de soție.
Cand se auzi de asta hotarare împarateasca, se facu mare valva între împarați și oamenii locului, și toți cu totul se sculara sa mearga la curtea împarateasca sa-și cerce norocul.
Iar daca auzi și ciobanașul, își ceru simbria de la stapanu-sau, își mai vandu și ce bruma de țoale mai avea, își cumpara un cal de atat pe cat îi ajunsese bani și haine de primeneala, își lua ceva merinde și pleca și el.
Cum se vazu la camp, descaleca și, cu ochii înmuiați în lacrami, facu o rugaciune la Dumnezeu sa-i fie de ajutor în calatorie și sa izbandeasca, apoi încaleca din nou și porni cu voie buna.
Și așa, aide, aide, merse pana însera și se puse a se odihni. Cand, ce sa vezi d-ta? unde venea o ceata de fii de împarați și de boieri mari, îmbracați numai în fir și pe niște armasari de mancau foc. Se parea ca nu-i mai încape locul. El, biet, se dete mai la o parte. Mai vazuse el cai buni, înșelați și înfranați frumos; mai vazuse și fii tineri de boieri îmbracați cu haine scumpe, auzise ca unii dintr-înșii sunt limbuți, dezmierdați, luatori în ras și înfumurați, de nu le ajunge cineva cu stramurarea la nas, dar ca și aceștia, ba, ba, ba!
Trase și ei aci spre a manca peste noapte. Pusera deci de le facu un foc mare de parea ca au sa friga un bou, se pusera pe langa dansul și, dupa ce cinara, începura a vorbi verzi și uscate; mai multe rele decat bune. Nu le scapase nimic pe lume de care sa nu se alege. Stau tolaniți pe niște rogojini pe deasupra carora erau așternute niște velințe lucrate cu meșteșug.
Noaptea era frumoasa. Pic de nour nu se vedea. Din cand în cand greierii și prigoriile te faceau sa-ți mai aduci aminte ca traiești pe lume. Un vanticel adia, încat de abia îl simțeai ca vine sa-ți mangaie obrajii. Ciobanul se facuse mititel langa un maracine înflorit, pe langa care paștea calul sau, și se pusese pe ganduri. Se uita pe cer la drumul robilor, vedea cum se mișca carul, fata care duce apa în donițe pe cobilițe. Se mira de razele ce ieșea din luceafar, și cauta cu mare dorința sa cunoasca care din candelele atarnate în cer ar fi aceea a fetei împaratului ca sa se închine la ea.
Pe cand era cufundat în gandire, fiii de împarați și de boieri bagara de seama ca mai era cineva. Îl întrebara și aflara ca merge și el la cetatea împarateasca unde mergeau și ei. Și fiindca vazura ca el nu le da pricina de vorba, începura ei sa-i vorbeasca și sa-l cam ia peste picior.
– Iata, zise unul din ei, înca un pețitor pentru fata cea frumoasa a împaratului.
– Ăsta negreșit ca are sa-i ghiceasca semnele, zise altul.
– Da bine are sa șaza fetei împaratului cu ast Fat-Frumos, grai un al treilea.
Ciobanul tacea și înghițea; asculta și el la vorbele lor cele nesarate și necumpatate.
Daca vazura și vazura ca el nu raspunde nici un cuvințel, mersera la dansul și între altele îi zisera:
– Atați fii de domni și de împarați au fost și nimeni n-au putut ghici semnele fetei împaratului, și tocmai dumneata, prietene, o sa te gasești mai firoscos?
– Omul este dator sa-și cerce norocul o data, de doua, mult de trei ori, zise ciobanul, și acela care face așa este om cu minte. Cel ce însa umbla mereu cercand, este un nesabuit caruia trebuie sa-i lipseasca vreo doaga. Eu nu aduc nimanui nici o suparare. Nu ma încumet iarași ca o sa ghicesc ceva. Dar-ar Dumnezeu însa sa apuce unul din dumneavoastra o așa bucațica buna, fiindca vi se cuvine.
Feciorii de boieri nu putura mistui vorbele ciobanașului. Își pusera în gand sa i-o coaca și se culcara.
A doua zi ciobanașul se scula de dimineața, își spala fața la o fantana, își facu rugaciunea, încaleca pe marțoaga lui și trei, trei, mergea singur. Feciorii de boieri și de împarați se sculara tarziu, se mai zbenguira și apoi plecara și ei; îl ajunsera de pe urma și îl și întrecura. Și de asta data se alegara de dansul și-i catau cearta cu lumanarea. Ciobanașul tacu din gura și își cauta de drum. El știa ca cine tace merge în pace.
Seara feciorii de împarați și de domni masera în marginea unei paduri. Cand, tocmai tarziu, hei! ajunse și ciobanașul, ostenit ca vai de el; se puse și el la o parte, facu un focșor, îngriji de cal, apoi cina și se culca. Feciorii de boieri, neastamparați cum erau, voira sa-și raza de el. Așteptara pana adormi ciobanașul, mai ațațara focul, îi luara palaria și i-o aruncara pe foc. Iar unul din ei, deșteptandu-l îi zise:
– Hei, prietene, ți-a cazut bleanda pe foc, scoala-te de o ia, ca se arde.
– Las-o sa arza, raspunse el, și-și cata de somn.
Dupa ce se culcara și boierii, carii rasera pana se ținura cu mainile de inima, adormira și ei.
Ciobanașul se scula și el, le ia toate armele, sulițe, sageți, arcuri, paloșe, și le puse pe foc. Dupa ce se arsera de ramasera numai fiarele, și acestea se facusera roșii, fiind încinse de foc, îi scula, pe cand el rascolea jaratecul cu o țandara de lemn, zicandu-le:
– Ia sculați, boieri, de vedeți țurloaiele blendei.
Cand se sculara boierii și vazura atatea fiare arse, nu le venea a crede ochilor. Se dusera sa-și ia armele de unde le agațasera, dara ia-le de unde nu e.
Vazura în cele din urma ca sunt pacaliți, se catranira de manie, însa înghițira galușca.
Ciobanașul era gata de plecare, fiindca tocmai se îngana ziua cu noaptea, încaleca și o lua la sanatoasa; vezi ca se cam și temea sa nu pața ceva din mana boierilor.
Boierii iarași îl ajunsera de pe urma și îl întrecura, batandu-și joc de dansul, cand erau pan dreptul lui. Seara iarași tarziu sosi și ciobanașul la locul unde se așezasera ei sa conaceasca.
Cum ajunse, se trase la o parte ca și în ziua trecuta, îngriji de cal, apoi cina și se culca.
Locul unde masera ei noaptea aceasta era aproape de o lacoviște nomoloasa. Boierii, cum vazura ca ciobanașul a adormit, îi luara calul și îl înnomolira în lacoviște. Apoi deșteptandu-l, îi zisera:
– Hei, prietene, scoala ca ți s-a înnomolit marțoaga și nu mai poate ieși.
Ciobanașul știa ca-și priponise calul bine; înțelese ca trebuie sa fie vreo dracie aci la mijloc, și raspunse:
– Cine dracul a pus-o sa se înnomoleasca? las-o ca va ieși ea de va voi.
Rasera și de asta data boierii cu lacrami, apoi se culcara.
Dupa ce adormira, se scoala și ciobanașul, le ia armasarii, le jupoaie pieile picioarelor de la copite în sus și le leaga cu tei ceva mai sus de genunchi, le pune cate un proțap în gura ca sa stea cu dinții ranjiți și îi baga în nomol pe langa calul lui. Apoi se duse sa deștepte pe fiii de boieri:
– Sculați, boieri, de vedeți minune: armasarii dv., vazand marțoaga mea înnomolita în lacoviște, și-au sumes nadragii și s-au dus ca s-o scoata din noroi. Pentru aceasta rad, rad, uite, de sa se prapadeasca.
Cand auzira boierii de una ca asta, se temura sa nu le fi jucat iarași vrun renghi, și de unde sa nu fie așa, se sculara, și cand vazura cum i-a poticalit ciobanașul, se luara cu mainile de par.
N-avura ce zice. Cu toate, unul din ei, care era și mai semeț, se otarî sa se ție de capul ciobanașului, sa nu-l lase sa se sfințeasca.
Ciobanașul însa își scoase calul din nomol și, în învalmașeala se strecura binișor, și pe ici ți-e drumul; pleca și îi lasa cu buzele umflate, cu brațele încrucișate și fluierand a paguba.
Boierul cel semeț și nerușinat se lua dupa dansul, îl ajunse, și tot cu șoșele cu momele îmbla pe langa el. Dupa ce sosi la cetatea împarateasca, ciobanul se înfațișe și el la împaratul ca sa ghiceasca semnele fetei; dara boierul nu se dezlipea de langa dansul, nici cat ai da în cremene.
Împaratul daca vazu pe cioban, dichisit, spalațel, cu țoalele curate pe dansul și cu mustacioara mijinda, îi placu și lui; mai ales ca era și mandru și sta înfipt înaintea lui și cu coraj, îl priimi deci sa vie sa ghiceasca.
Înfațișandu-se înaintea sfatului împaratesc, unde se afla și împaratul cu împarateasa și cu fata lor, el, dupa ce își arunca ochii ca un șarpe la fata, zise:
– Preamarite împarate și împarateasa, fata mariilor voastre are soarele în piept, luna în spate și doi luceferi în cei doi umeri.
– Așa eram sa zic și eu, raspunse de la spatele ciobanului boierul cel nerușinat.
Toata lumea ramase uimita cand auzi semnele ce spusese ciobanul și marturisirea împaratului ca așa este; de unde pana aci se auzira, zicandu-se de unii, alții:
– Ba, ca fata ar fi cocoșata.
– Ba, ca ar fi șchioapa.
– Ba, ca ar avea vreun semn de maslina, cireașa, coarna ori de alte poame pe care împarateasa, fiind grea cu fata, ar fi poftit la vreuna dintr-însele, și ca ar fi furat-o spre a-și potoli pofta. Ca, dupa ce ar fi mancat poama, în locul unde a pus mana mai întai pe trupul ei, în același loc s-a facut semnul poamei pe trupul fetei. Ca acel semn ar fi în cutare ori în cutare loc.
Unii, ba, ca una. Alții, ba, ca alta.
Împaratul și împarateasa se afla într-o mare încurcatura. Nu știa pe care sa aleaga din doi. Unii din sfatul împarației zicea sa aleaga pe fiul de boier mare, fiindca el zisese ca tocmai așa era sa spuie și el. Alții zicea sa aleaga pe cioban, fiindca el ghicise cel întai semnele fetei. Împaratul lasa ca sa-și aleaga fata pe cine va voi, maine de dimineața, tot de fața cu sfatul. Lasa adeca fetei timpul sa se gandeasca pana a doua zi.
Pana atunci, împaratul porunci sa-i omeneasca pe amandoi ca pe niște mosafiri mari și sa-i gazduiasca în palaturile împaratești. Le pregatira o camara cu doua paturi în care sa maie peste noapte.
Pana a nu însera, ciobanul se furișe de fiul de boier și se duse de-și cumpara niște floricele-boabe.
Întorcandu-se, îl întreba fiul de boier:
– Dara unde fuseși, prietene?
– Ma dusei de-mi cumparai un cuțitaș, raspunse el.
– Ce sa faci cu el?
– Îmi trebuie.
Cum auzi așa fiul de boier, se duse de-și cumpara și el un cuțitaș.
Dupa ce se întoarse, cina fiind gata, se pusera de cinara, apoi mersera sa se culce.
Camara în care intrara era așa de mandru împodobita, încat bietul cioban se mira cum o sa calce el pe velințele și scoarțele alea scumpele ce erau așternute pe jos. El se ciudi și mai mult cand vazu pe fiul de boier mare ca intra și calca fara mila peste dansele, ca și cum ar fi fost cine știe ce zdrențe.
Pareții erau albi ca laptele și cu niște vargi de aur. La ferestre erau niște perdele de matase d-aia buna și groasa, întinse pe niște drugi de aur. Pe langa pareți, niște lavițe și o masa de lemn mirositor, lucrate cu meșteșug.
Paturile era de o parte și de alta ale camarii și cu un fel de oranist dasupra, numai de matasarie d-aia buna, înmuiate în fir, așezate pe patru stalpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. Așternutul era de niște panza alba ca zapada și subțire de s-o spargi cu limba. Perina de cap era îmbracata cu panza de borangic de cea mai aleasa.
Ciobanul intra cu sfiala. Abia calca, ca sa nu strice velințele. Se puse binișor în pat ca sa nu se mototoleasca albiturile. Iara fiul de boier, cum intra, se arunca pe un pat, parc-ar fi fost la dansul acasa, și se tolani.
Dupa ce se stinse luminarea, ciobanul începu a ronțai la floricele prin întuneric. Cum auzi feciorul de boier, întreba din patul sau:
– Da ce faci tu acolo, prietene?
– Iaca, ce sa fac; mi-am taiat nasul și îl mananc, pentru aceea mi-am cumparat cuțitașul.
Îndata și feciorul de boier își scoase cuțitașul, își taie nasul, și începu a ronțai și el, crezand ca asta trebuie sa fie ceva. Nu-i veni lui sa creada ca o asemenea fapta n-o însemneze vreo izbanda la norocul pe care nadajduia sa puie mana.
Îl durea de durut; dara rabda în piele ca un drac, pana o vedea cum o s-o scoata la cale.
Mai tarziu iara aude pe cioban ronțaind.
– Dara ce mai faci tu acolo, prietene?
– Ce sa fac? Iaca mi-am taiat urechile și le mananc.
Îndata și le taie și feciorul de boier și începu a ronțai și dansul, ca sa nu ramaie mai pe jos decat ciobanul.
Toata noaptea nu s-a putut odihni de durere. Se zvarcolea ca lipitoarea cand îi dai sare. Dara îi era rușine sa țipe ori sa geama.
Ciobanul adormi și trase un pui de somn pana a doua zi, de sa se duca vestea.
Cand se sculara, fura poftiți înaintea sfatului împaratesc ca sa-și aleaga fata un mire; cand colo, ce sa vaza? Feciorul de boier slut, ciont și plin de sange ca un starv, pe care îl detera afara ca pe un marțafoi și becisnic.
Apoi porunci sa schimbe hainele ciobanului, și îl lua de-l duse la biserica, unde îl cununa cu fata. Sa lasam ca veseliile ținura multa vreme; dara bagand de seama împaratul ca ginere-sau nu e prost, ci ca din ce în ce iscusința lui se ascute, îl puse sa judece cateva pricini din cele mai grele. Ginerele împaratului era din firea lui om drept, bland și cu frica lui Dumnezeu. Sfatul împarației ramase cu gura cascata cand auzi hotararile cele drepte ce dase el. Atunci împaratul, mandru ca i-a trimis Dumnezeu un așa ginere ager la minte, se coborî de pe scaunul împarației, fiindca era și batran și puse pe ginere-sau împarat în locul lui, care, de va fi traind, împaratește și azi.
Ncalecai p-un maracine,
Sa m-asculte orișicine.