A fost odata un flacaiandru sarman de parinți. El argațea pe la unii și pe la alții ca sa-și caștige hrana vieții. Și fiindca avea darul de a fi curațel, toți flacaii din sat îl pizmuiau. Ceilalți argați cașunasera pe dansul și-l tot luau peste picior, iara el nu lua aminte la flecariile lor și-și cauta de treaba lui. Cand se adunau seara și barfeau verzi și uscate, el se facea ca nu înțelege vorbele aruncate în pofida lui; se arata prostanac. pentru aceasta ei îl porocleau zicandu-i cascaundul satului.
Stapanii unde slujea el erau foarte mulțumiți de dansul și se bateau care de care sa-l apuce. Cand trecea prin sat, fetele își dau coate și se uitau la dansul pe subt sprincene. Și ce e drept ca aveau la ce se uita. El era curat la fața și chipeș; chica lui neagra, ca pana corbului flutura ca o coama pe grumajii lui albi ca zapada; mustacioara abia mijea, de parca era o umbra pe buza lui cea de sus; dara apoi ochii? Avea niște ochi, neiculița, de bagase pe toate fetele în boale.
Cand era la adapatul vacilor, fetele care de care se întrecea sa-i dea pricina de vorba; dara el nu baga pe nimeni în seama; se facea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca sa arate ca nu le pasa de nebagarea lui de seama, între ele, îl porocleau cu numele de Fat-Frumos al satului. Și de unde sa nu fie așa!
El nu se uita nici în dreapta, nici în stanga, mergea cu vitele la pașune și treaba ieșea din mana lui mai cu asupra decat din ale celorlalți argați.
Nu știu ce facea el, ce dregea, ca vacile pe cari le paștea el erau mai frumoase decat ale celorlalți argați. Ele dadeau mai mult lapte decat cele ale altor argați, fiindca pe unde le ducea el pașunea era mai cu gust și mai îndestulatoare. Pe unde calca piciorul lui se cunoștea, fiindca și ierburile se înveseleau.
Pasamite se nascuse în ceas bun și era ursit sa ajunga ceva. Dara el nici habar n-avea de asta și nici gand n-avea sa se mandreasca, fiindca nu știa ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lasase pe el Dumnezeu, își vedea de ale sale, fara sa se atinga cu cuvantul sau în oricareva fel, de alții sau de al altora. Și tocmai pentru aceasta flacaii și ceilalți argați îl ponosluia.
Într-o zi de primavara, ostenit fiind tot umbland dupa vaci, se dete la umbra unui copaci mare și stufos și adormi; își și alesese, vezi, loc pentru așa ceva. Era o valcea împodobita cu fel de fel de floricele, toate înflorite, de parea ca da ghes omului sa treaca printre ele. Ceva mai cat colo un paraiaș, a carui obarșie venea dintr-un șipot de apa ce ieșea din coasta unui deluleț, șerpuia printre brusturi și alte buruieni pe unde își facuse loc, și susurul apei parca te îndemna la somn. Copaciul subt care se adumbrise era mareț și parca se lupta ca sa ajunga la nuori. Printre cracile lui întinse se giugiuleau pasarelele și-și faceau cuiburi: numai ascultand cineva ciripirile lor se aprindea într-însul focul dragostei. Desișul frunzelor sale facea o umbra, de parca ramaneai la ea. Bag seama, nu era așa cascaund flacaul acesta, și pe nedrept îi atarnau de coada acest ponos ceilalți argați din sat. Cum puse capul jos și adormi.
N-apucase sa doarma, ca de cand începui sa va povestesc, și o data sari drept în sus.
Visase un vis foarte frumos și se deșteptase.
Visase ca unde venise la dansul, mare, o zana mai frumoasa decat toate zanele din cer și de pre pamant, și-i zisese sa se duca la curtea împaratului locului aceluia, ca acolo are sa se procopseasca.
Cand se deștepta, își zise:”Ma, ca ce sa fie asta?” și începu a se pune pe ganduri; toata ziulica îl muncira gandurile și nu se domirea de loc, de loc ca ce sa însemneze un asemenea vis. El nu înțelegea ca steaua sub care se nascuse venea sa-l slujeasca.
A doua zi, mergand iarași cu vitele la pascut, abatu din drum și dete iarași pe la copaciul cu pricina, și iarași se culca la tulpina lui, și iarași visa același vis.
Sculandu-se, își zise:”Ma, asta nu e lucru curat”, și iarași toata ziulica fu dus pe ganduri.
A treia zi cu dinadinsul facu sa-i fie drumul pe la același copaci sub care se culca, și visa același vis; ba înca de asta data zana îl amenința cu boala și cu toate ticaloșiile omenești, daca nu s-o duce.
Atunci și el, daca se scula și veni acasa cu vacile și le baga în coșar, se înfațișe la stapanu-sau și-i zise:
– Stapane, pe mine ma bate gandurile sa ma duc în lume sa-mi caut norocul. Destul am argațit, și pana acum nu vaz nici un semn ca sa pot și eu salta ceva. Fa bine și-mi da socoteala.
– Da pentru ce, baiete, sa ieși de la mine? Au doara nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? Au mancare n-ai destula? Ia, mai bine șezi la mine, și eu voi cata sa-ți dau o fata buna din sat, cu nițica zestricica, sa te mai ajut și eu cu ce m-o lasa inima, sa-ți faci și tu rost aici ca toți megiașii, nu mai hoinari prin a lume, ca sa nu ajungi fara nici un capatai, ca vai de lume.
– Ba, de mulțumit, sunt mulțumit de d-ta, stapane; mancare am destula, nu pot sa manii pe Dumnezeu; dara așa mi-a venit mie, sa ma duc în lume, și nu voi ramanea pentru nu știu ce.
Daca vazu stapana-sau ca este peste poate a-l face sa ramaie, îi dete ce bruma mai avea sa ia, și el pleca, luandu-și ziua buna de la stapan.
Ducandu-se de la satul sau, flacaul ajunse drept la curtea împarateasca și se baga argat la gradina împaratului. Gradinarul fu bun-bucuros sa-l primeasca, cand îl vazu așa curațel, caci dobandise pana atunci cateva bobarnace de la fetele împaratului ca baga argați tot ce este mai uracios și mai scarbos în omenire.
Curațel, curațel, dara hainele de pe dansul erau imoase, deh! ce sa zici, ca de macar. Gradinarul puse de-l îmbaie, îl primeni și-i dete de îmbraca niște haine care sa mai semene a argat la gradina împarateasca. Și cum era de potrivit facut la boiul lui, îi ședesa bine cu hainele ce îmbraca.
Pe langa celelalte trebi gradinarești, slujba lui de capetenie fu ca sa faca în fiecare zi cate douasprezece manunchiulețe de flori, și în fiecare dimineața sa le dea la cele douasprezece domnițe, fete ale împaratului, cand vor ieși din casa spre a se primbla prin gradina.
Aceste domnițe erau ursite sa nu se poata marita pana nu va gasi cineva care sa le ghiceasca legatura ursitei lor și sa faca pe vreuna din ele ca sa iubeasca pe cineva. Ursitele lor le daruise cu patima jocului. Erau nebune dupa joc și pe fiecare noapte rupeau cate o pereche de conduri de matase alba, danțuind.
Nimeni nu știa unde merg ele noaptea de joaca.
Împaratul se luase de ganduri cu atata cheltuiala pe condurii fetelor sale și pentru inima lor de gheața, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce venisera în pețit.
Pentru aceasta el dase sfara în țara lui și în țarile streine, precum ca sa se știe ca cine se va gasi sa-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare cate o pereche de conduri, poate sa-și aleaga pe care îi va place din ele, și el i-o va da lui de soție.
El știa ca le ține pe toate închise la un loc, într-o camara din palatul sau, încuiate și zavorate cu noua uși de fier și cu noua lacate mari. Dara nimeni nu știa ce fac ele noaptea de li se rup încalțamintele, caci nimeni nu le vazusera pana atunci ieșind din casa, caci nu puteau.
Pasamite, lor le era facut ca așa sa-și petreaca vremea în toata viața lor. Așa le era oranda.
Cum se auzi de aceasta hotarare a împaratului, începu a curge la pețitori; ba feciori de domni și de împarați, ba feciori de boieri mari, pana și feciori de boieri mai mici. Și care cum venea se punea de panda la ușa domnițelor cate o noapte. Împaratul aștepta cu mare nerabdare în fiecare dimineața ca sa-i aduca cate vreo veste buna; dara în loc de aceasta, i se spunea ca junii ce se puneau de panda seara nu se mai gasesc dimineața. Nu se știa ce se fac. Nici de urma macar nu li se mai dedea.
Unsprezece flacai o pațise pana acum. Ceilalți cari mai erau, începusera a se codi; nu mai voira sa stea de panda.
Se lipseau de a lua de neveste niște fete pentru care se rapune atați tineri.
Și astfel, unul cate unul, se carara pe la casele lor de la curtea acestui împarat, și-i lasara fetele în plata Domnului; caci nimeni nu mai voia sa-și piarza sufletul pentru un cap de muiere.
Însuși împaratul fu cuprins de spaima, cum de sa piara așa junii ce voiau sa-i pandeasca fetele, și nu mai cuteza sa îndemne pe nimeni.
Împaratul era nevoit sa cumpere mereu pe fiecare zi cate douasprezece perechi de conduri, și intrase la grija ca o sa-i îmbatraneasca fetele în vatra și o sa împleteasca cosița alba, fara sa puie pirostriile în cap.
Argatul de la gradinarie își împlinea slujba cum știa el în legea lui. Și domnițele erau mulțumite de manuchele de flori ce li le da argatul, și gradinarul de lucrul lui.
El, cand da florile domnițelor, nici nu-și ridica ochii asupra lor; dara cand da florile fetei celei mici, nu știu de ce, ca se roșea ca un bujor, și-i tacaia inima, de sta sa-i sara din piept afara.
Fata baga de seama aceasta, însa crezu ca flacaul este rușinos și d-aia se face așa de roșu cand vine înaintea lor.
Azi așa, maine așa, el vedea ca nu e de nasul lui o așa bucațica. Dara ce-i faci inimei? Ea îi da branci și lui, bat-o pustia! și ar fi voit sa se puie și el la panda, și apoi se gandea și la pațaniile celor ce pazise înaintea lui.
Fata cea mica se greși într-o zi și spuse surorilor cum argatul care le da flori se roșește ca o sfecla cand vine înaintea lor și cum este de curațel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte ca iese din gura surorei sale celei mai mici, unde începu sa o dojeneasca cu niște vorbe cam luatoare în ras, cum de numai sa se gandeasca ea a scoate așa vorbe blande pentru un argat, caci asta ar semana ca inima ei este pornita a se planisi cuiva.
Baiatului îi zicea inima sa se arate la împaratul cu cererea de a pandi și el, dara sa lasam ca-și cunoștea lungul nasului, sa lasam ca nu1 uitase pațeniile atator flacai ce pierisera, lui îi era sa nu-și piarza slujba și sa ramaie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gandul ce-l muncea groaznic, ca de va fi gonit de la curtea împarateasca, n-are sa mai vaza pe fetele împaratului, caci dandu-le flori în fiecare dimineața, oricat se feri de vreo patima, totuși gigașiile și frumusețile fetelor de împarat, și mai cu seama cautatura cea blajina a fetei celei mici, îl ademenise pana într-atat, încat, se socotea el, ca daca nu va mai atinge în fiecare dimineața cu degetele sale mainile cele albe ca o coala de hartie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de împarat, nu va mai putea trai.
Ziua, noaptea, îl munceau aceste ganduri și nu știa cum sa faca sa-și împlineasca pofta inimei, fara de care, simțea el, ca nu va putea sa mai traiasca.
Într-una din nopți, adormind el cu gandul ținta la dorința ce-l chinuia de-i rodea baierile inimei, vazu în vis iara pe zana din valceaua cea cu flori unde i se aratase odinioara.
Ea îi zise:
– Sa te duci în unghiul gradinei cel despre rasarit; acolo vei gasi doi pui de dafin, unul cireșiu și altul trandafiriu; alaturi de danșii vei vedea o sapaliga de aur, o nastrapa tot de aur și un ștergar de matase. Sa iei acești pui de dafin, sa-i pui în doua ghivece frumoase, sa-i sapi cu sapaliga cea de aur, sa-i uzi cu nastrapa cea de aur, sa-i ștergi binișor cu ștergarul cel de matase și sa-i îngrijaști ca pe lumina ochilor tai. Cand vor crește și se vor face ca de un stat de om, orice vei cere de la danșii ți se va izbandi tocmai pe tocmai.
Zise și pieri ca o naluca, fara sa apuce argatul gradinarului sa-i mulțumeasca barim.
Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se șterse la ochi macar, și dete fuga în unghiul gradinei cel despre rasarit și ramase nauc de bucurie, cand vazu în ființa toate cele ce îi spusese zana în somn. Acum se șterse și el la ochi, se pipai sa vaza nu care cumva doarme înca și aievea sa fie oare ceea ce vedea? Dupa ce se încredința ca nu este naluca, de noapte, puse mana și lua dafinii.
Îi îngriji cum știu el mai bine, îi sapa adesea cu sapaliga ce gasise el acolo, îi uda cu nastrapa, îi șterse cu ștergarul și, ce sa mai lungim vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum îi poruncise zana.
Dafinii creșteau și se împuterniceau ca prin minune. Nu trecu mult și se facura mari. Frumusețe ca la acești dafini nici ca s-a mai vazut.
Cand ajunsera ca d-un stat de om, el veni la danșii într-una din zile și zise unuia precum îl învațase zana:
– Dafine, Dafine,
Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
Cu ștergar de matase ștersu-te-am,
Da-mi darul d-a ma face, oricand voi voi eu,
Sa nu fiu vazut de nimeni.
El ramase buimacit de mirare, cand în clipa aceeași chiar vazu cum se înființeaza un boboc de floare, cum crește de se marește și cum se deschide o floare așa de frumoasa, de nu puteai sa te oprești ca sa nu o miroși. El puse mana de o rupse, o lua și o baga în san; vezi ca așa îl învațase zana.
Seara cand domnițele intrara în camara lor cea încuiata și zavorata cu noua lacate mari, ca sa se culce, el se furișe binișor pe langa ele și intrara împreuna. El le vedea pe ele ce fac, dara ele nu-l vedeau pe dansul. El le vazu ca în loc sa se dezbrace spre a merge la culcare, ele începura a se pieptana, a se îmbraca cu haine scumpe și a se gati de duca.
El se mira de cele ce vedea și hotarî ca sa se ție dupa dansele cu dinadinsul sa vaza pe unde au sa iasa ele, unde au sa se duca și ce au sa faca.
Cand deodata, fata cea mai mare zise surorilor sale:
– Gata sunteți, fetelor?
– Gata suntem, raspunsera ele.
Atunci cea mare din surori batu cu piciorul în pamant, și deodata se deschise în doua dușumeaua casei. Ele se coborara prin acea deschizatura și mersera, pana se ajunsera la o gradina garduita cu zid de arama.
Cand fura sa intre, fata cea mare batu din picior iarași și porțile cele de oțel ale gradinei se deschisera. Intrand, baiatul calca pe rochia fetei celei mici.
Aceasta, întorcandu-se repede, nu vazu pe nimeni; și, chemandu-și surorile, le zise:
– Surorilor, banuiesc ca s-a luat cineva dupa mine, ca uite, simții ca m-a calcat oarecine pe rochie.
Surorile se uitara în toate parțile și nevazand nici ele pe nimeni, îi raspunse:
– Nu fii așa banuitoare, soro; cine sa fie aci, ori sa se ia dupa noi. Nici pasare maiastra nu poate razbi pana unde suntem noi acum. Ia vezi mai bine, sa nu se fi apucat rochia ta de vreun maracine și, cum ești tu fricoasa, ți s-o fi parut ca te-a calcat neștine pe rochie. Nu fi așa de ușurica!
Ea tacu. Baiatul se ținea dupa dansele.
Trecura printr-o padure cu frunzele de argint, trecura prin alta cu foile de aur, trecura prin alta padure cu frunzele numai diamanturi și pietre nestimate, cari sclipeau de-ți luau ochii, și ajunsera la un eleșteu mare.
În mijlocul acelui eleșteu se ridica un dambuleț și pe dansul niște palaturi cum nu mai vazuse el pana atunci. Palaturile împaratului ramasesera jos de tot pe langa acestea, care straluceau de la soare te puteai uita, dara la dansele ba. Și așa de cu meșteșug erau facute, încat cand te urcai în ele ți se parea ca te cobori, și cand te dedeai jos din ele ți se parea ca te urci.
Douasprezece luntrișoare cu vaslași muiați numai în fir de cel bun le așteptau la margine. Cum ajunsera, se pusera fiecare în cate una și plecara. Argatul se puse în luntrea fetei celei mici.
Luntrile pornira și mergeau în rand ca cocorii. Numai luntrea fetei celei mai mici ramanea mai în urma. Vaslașul se mira cum de este mai grea decat altadata și tragea din rasputeri la vasle ca sa ajunga pe celelalte.
Cum ieșira la celalalt mal al eleșteului, se auzi o muzica, care, vrand, nevrand, te facea sa danțuiești. Fetele se repezira ca fulgerul, intra în palat și se pusera pe joc cu flacaii cari le pandisera, și jucara și jucara pana ce li se sparsera condurii.
Baiatul se ținu mereu dupa ele. Intrand și el în palat, ce-i vazura ochii? Camara de joc mare și larga de abia puteai sa-i zarești capataiul. Ea era împodobita numai cu aur, cu pietre nestemate și cu faclii de jur împrejur ce ardeau în niște sfeșnice de aur curat, mai mari decat omul. Pareții albi ca laptele straluceau de-ți luau ochii, și cu dungi de aur, împodobite cu zamfiruri și rubinuri de licareau ca focul.
Argatul se puse într-un colț și privea la toate minunile astea. Și avea și la ce privi, caci vedea acolo lucruri de cari nu-i mai vazusera ochii. Dar unde fu pomana aia ca sa stea la un loc? Sarea și el tontoroiul de colo pana colo, fara sa vrea; caci nu era chip sa stea la un loc fara a salta, cand canta muzica aia. Pana și sfeșnicele și mesele și lavițele din casa saltau.
Și nici pomeneala macar nu este ca sa-și închipuiasca cineva frumusețea cantarilor și a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitari, alaute, buciume, cimpoaie și alte multe d-alde astea cantau într-o unire de ramaneau marț cei mai buni muzicanți din lume.
D-apoi fetele1? Trageau cu foc la niște hori, batuta, braul, ca la ușa cortului, de unul singur, piparuș și cate jocuri toate, de puteai sa-ți rupi bojocii jucand.
Și jucara și jucara, pana despre ziua. Cand, deodata, încetand muzica de a mai canta, ieși ca din pamant o masa încarcata cu de toate bunatațile, și ce este pe lume, și ce nu este. Se pusera cu toții la masa și mancara și se chefuira cat le poftira inima.
Argatul de la gradinarie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lasandu-i gura apa.
La masa le slujea niște arapi, îmbracați în niște haine foarte scump împodobite.
Dupa ce se sculara de la masa, prinsera a se întoarce acasa.
Se întoarsera iarași pe unde au fost venit. Baiatul se ținea dupa dansele, ca dracul dupa calugar.
Cand fura a trece prin gradina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gand, ca numai rupse o ramurica dintr-un copaci.
Un freamat puternic se facu atunci în toata padurea, ca de o furtuna ce vine întaratata asupra copacilor; și totuși nici o frunza macar nu se mișca din loc, ba nici macar nu se clatina ca de o adiere de vant barim.
Fetele rasarira.
– Ce sa fie asta, leiculița? zisera.
– Ce sa fie? raspunse cea mai mare din surori. Iaca, pasarica ce-și are cuibul în turnul bisericii din palaturile tatalui nostru trebuie sa fi trecut prin frunze; caci numai ea poate sa razbata pe aici.
Fetele trecura și ajunsera în palatul unde erau încuiate, tot pe unde ieșisera.
A doua zi, argatul de la gradinarie, cand dete manunchiurile de flori fetelor împaratului, ascunse cu meșteșug ramurica rupta în manunchiul fetei celei mici.
Domnița se mira cand își priimi manunchiul de flori, se uita cam cu mila la argat și nu-și putea da seama cum de sa ajunga acea ramurica între florile ce priimise.
A doua seara, iarași așa o petrecura. Baiatul, iarași pe furiș, se ținuse dupa dansele, cu deosebire numai ca rupse o ramurica din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarași între florile ce dete a doua zi domniței celei mici.
Fata cea mai mare, iarași cu cuvinte liniștitoare, alina frica surorilor ei cand se auzi freamatul ce se facu în padurea de unde argatul rupse ramurica.
Cand a doua zi domnița cea mica priimi florile cu ramurica ascunsa între ele, îi dete un fier ars prin inima.
Ea cauta vreme cu prilej și, prefacandu-se ca vrea sa se primble, ieși peste zi prin gradina și, întalnind pe argat la o cotitura a gradinei, îl opri și-i zise:
– De unde ai avut tu ramurica ce mi-ai pus-o în manunchiul de flori?
– De unde o știe prea bine maria-ta.
– Care va sa zica, tu te-ai ținut dupa noi, și știi unde mergem noi noaptea.
– Cam așa maria-ta.
– Cum ai facut de a venit dupa noi de nici una dintre surori nu te-a vazut?
– Pe furiș.
– Na o punga de bani, și sa nu scoți nici o vorba despre primblarea noastra de noaptea.
– Eu nu-mi vanz tacerea, maria-ta.
– Daca voi auzi însa ca ai cracnit ceva, voi pune sa-ți taie capul.
Zise ea vorbele astea aspre din gura, dara din inima altceva cugeta. E i se parea ca acest argat din ce în ce se face mai curațel.
A treia noapte cand se duse dupa dansele, tot pe furiș, rupse o ramura din padurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, și iarași se facu freamat printre frunze, și iarași surora cea mai mare alina frica surorilor celor mici cu cuvinte liniștitoare. Domnița însa cea mica, nu știu de ce, dara în inima ei se strecura o bucurie ascunsa.
În ziua urmatoare, cand gasi ramurica de diamant în manunchiul de flori, cata cam pe subt ascuns la argat și-l gasi ca nu se prea deosebește de fiii de domni și de împarați. Atat i se paru de dragalaș.
Argatul și dansul cata asupra domniței cu ochi galeși, dara tot pe furiș, și o vazu ca se tulburase oarecum, se facu însa ca nu pricepe nimic și-și cata de treaba.
Surorile domniței detera peste danșii vorbind și rasera de dansa și luara cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mica tacu și înghiți rușinea. Nu se putea ea mira din destul cum a facut argatul de le-a descoperit. Ei, vezi, îi intrase în cap ca acest flacau nu poate sa fie om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici maiestrele nu le știau.
Și apoi, adevarul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine potrivit și blajin îl arata cat de colo a nu fi de argat prost. Pe langa acestea, și înfațișarea, și totul într-însul avea pe vino-ncoace.
Dupa ce intrara în casa fetele, domnița cea mica le spuse ca argatul de la gradinarie știa tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunara la sfat și planuira ca sa-l faca și pe dansul sa-și piarza inima și simțirile, cum facusera și cu ceilalți tineri.
Flacaiandrul însa se furișa și de asta data de intra în camara fetelor, ca sa asculte la sfatul lor.
Pare ca-i spusese ariciul la ureche ca are sa se petreaca între ele ceva pentru dansul.
Acum, dupa ce știa totul, dara totul ce trebuia sa știe, se duse la dafinii lui și zise catre cel trandafiriu:
– Dafine, Dafine,
Cu sapaluga de aur sapatu-te-am,
Cu nastrapa de aur udatu-te-am,
Cu ștergar de matase ștersu-te-am,
Da-mi minte și procopseala de fiu de domn și împarat!
Ca și de la rand, un boboc de floare încolți, crescu și se deschise o floare minunata. El lua floarea și o baga în san. Odata cazura de pe fața lui arsaturile de soare și îi ramase chipul curat și luminat, ca și cand atunci îl facuse ma-sa. Simți ca în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. Dara vazu ca începe a judeca altfel de cum judeca el pana acum. Pasamite se ascuțise la minte. Și totdeodata se pomeni îmbracat cu niște haine ca ale fiilor de împarați și de domni.
Atunci se duse la împaratul și ceru și dansul sa-i pazeasca fetele, într-o noapte.
Împaratului i se facu mila de tinerețele lui și-l sfatui sa-și caute mai bine de treaba, decat sa se rapuie. El starui. Împaratul priimi. Acesta nici ca banuia macar a fi argatul de la gradinarie; așa de mult se schimbase.
Cand îl arata fetelor și le spuse împaratul ce voiește, nici ele, vezi, nu-l cunoscura. Numai cea mica, fiind cu cuiul la inima, îl cunoscu și începu a tanji de dragoste.
Noaptea urmatoare, cand plecara ele la joc, îl luara și pe dansul. El știa ce i se pregatește, dara se feri ca de oala malaiului sa nu dea în clapca.
Ajunsera la palatul vrajit, jucara pana despre ziua, apoi se pusera la masa. I se aduse și lui bautura din care bause toți cari venisera înaintea lui, bautura care trebuia sa-l faca a-și pierde mințile și simțirea, bautura care sa-l piarza și pe dansul ca pe ceilalți.
Atunci unde își întoarse niște ochi lacramoși și plini de focul dragostei ce-l mistuia, și zise cu grai duios domniței celei mici:
– Vezi tu? iaca eu ma pierz pentru dragostea ta, daca ai așa inima de gheața.
– Nu, n-am inima de gheața, focul dragostei tale mi-a încalzit-o, raspunse ea. Nu bea. Mai bine voi sa fiu gradinareasa cu tine, decat fata de împarat.
Cum auzi așa, el arunca bautura la spate, și mai apropiindu-se de dansa, îi mai zise:
– Sa nu-ți fie teama, maria-ta, ca gradinareasa nu ai sa fii o data cu capul.
Toți cei de fața auzira vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi și toți cu totul se pomenira în palaturile împaratului. Palatul cel fermecat pieri ca o naluca, ca și cum n-ar fi mai fost pe lumea asta.
Cand îi vazura împaratul, încremeni de uimire cu amandoua mainile pe barba. Flacaul, fostul argat la gradinarie, îi povesti toata șiretenia nopților. Împaratul dete pe fata cea mica dupa flacaiandrul cel frumos și dragastos. Apoi se înfațișara și celelalte fete cu cate unul din fiii de împarați și de domni pe care și-l alesese. Împaratul se îndupleca și le dete pe fiecare la casa lor. Și se facu o bucurie mare în toate parțile, care bucurie de ar fi o suta de guri, nu una ca a mea, n-ar putea-o spune.
Înainte de a se cununa, fata cea mica întreba pe logodnicul ei cu ce putere facu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor și legatura farmecului ce le țineau înlanțuite. El spuse. Iara ea, ca sa nu fie barbatu-sau mai presus decat ea, ci sa fie deopotriva om ca toți oamenii, se duse de taie dafinii și-i baga în foc.
Apoi se cununara și traira o viața fericita, cum se traiește pe lumea noastra asta balțata, pana ce se istovira toți cu totul, în adanci batranețe.