A fost odata un biet om sarac. El avea femeie și trei copilași. Lucra bietul om de da pe branci, zi și noapte, orice și pe unde gasea, și doua în tei nu putea lega și el. Bieții copilași erau mai mult flamanzi decat satui.
Într-o dimineața, plecand la padure ca sa aduca ceva uscaturele pentru casa, vazu într-un copaci un cuib de pasare, cum nu mai vazuse el pana atunci. Se mira nițel, apoi parca-i da cineva ghes, vru sa știe ca ce fel de pasare sa fie aceea ce se adapostea în astfel de cuib. Își lepada calevrii, își scuipa în palme și se agața de copaci ca sa se urce în el. Încet, încet, el se sui pana la cuib, se uita într-însul; pasarea nu era; cand, ce sa vaz? un ou ca de gaina. Așa de frumos era oul și lucios, lucios, încat parca-i era mila sa puie mana pe dansul. În cele din urma, îl lua și-l baga în san. Dupa ce se dete jos, culese cateva uscaturi, facu o sarcina mica, lua la spinare și pleca cu dansa acasa.
Copiii, cand vazura oul, sareau de bucurie. Se mira și femeia lui, caci nici ea nu mai vazuse un astfel de ou. Nu știau cum sa umble mai binișor cu dansul, ca sa nu-l scape jos sa se sparga. Unul zicea ca sa-l coaca în spuza și sa manance toți dintr-însul; altul zicea ca sa-l fiarba; altul zicea ca sa-l pastreze.
Muncitorul însa zise ca mai bine ar fi sa se duca cu el în targ sa-l dea pe bani, ca tot și-a pierdut el ziua de munca, și cu ce va prinde pe dansul sa ia nițel malai.
Toți gasira cu cale ca așa este mai bine sa faca.
Se duse deci cu oul în targ. Se așeza și bietul muncitor în rand cu femeile ce vindeau oua.
Umblau oamenii de colo pana colo și cumparau mereu la oua; dara la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l întreaba și pe dansul nimenea de oul lui. În cele mai de pe urma, iaca un neguțator chiabur ca vine și la dansul.
– De vanzare ai oul asta, prietene? îi zise.
– De vanzare, jupane.
– Ce cei pe dansul?
– Pai, ce-i vrea sa-mi dai, jupane.
– Sa-ți dau o punga de bani.
– Ia lasa, jupane, nu-ți mai bate joc de mine, zise el și se uita în alta parte, crezand ca rade de el pentru ca venise la targ numai cu un ou.
– Ba nici ras, nici nimic, începu a zice neguțatorul cel chiabur. Iata doua pungi: nu crez sa-ți dea altul mai mult.
Și scoase pungile cu bani, i le puse în mana, lua oul și pleca.
Bietul om ramase înlemnit în loc, uitandu-se dupa neguțator cum se ducea. Nici ca-i venea macar sa creaza ochilor. Și apoi unde se mai auzise ca un ou sa se vanza cu doua pungi de bani.
Cand se deștepta din zapaceala lui, pipai pungile sa vaza nu e vrun vis; apoi vru sa alerge dupa neguțator sa-l întrebe de n-a facut vro greșeala. Dara ia pe neguțator de unde nu e. El își cautase de drum vesel ca cumparase așa ou.
Daca vazu și vazu, deschise și el pungile, se uita în ele, dara odata îl luara de ochi banii ce era acolo. Apoi le stranse la loc, le baga în san și pleca sa-și cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuințe și o lua catre casa. Se tot temea și se tot uita în toate parțile sa nu care cumva sa vie cineva sa-i ia pungile.
Cand ajunse acasa, tranti sacul jos și zise:
– Iata nevasta, ce minune facui eu cu oul ala poznaș; vezi tu?
– Vaz. Dar ce e în sacul ala marele?
– Ei! dara ce nu e, aia întreaba-ma; malai, fasole, pastrama, pește sarat, ceapa, ardei, usturoi.
– Și unde le duci?
– Ia auzi: unde le duc! acasa, fa, ție și copiilor, unde sa le duc?
– Ce vorbești, barbate, ori ai capiat astazi? Vezi, ma, ca ți le-o fi dat cineva sa le duci aiurea și tu, știind lipsa de acasa, t-ei fi ratacit cu ele încoace. Cand ai mai facut tu asta comedie sa vii acasa cu merinde cat munca ta pe zece zile?
– Pai bine, fa, nevasta, nu-ți spusei ca comedia asta o facu oul ala poznaș, de-l gasii eu azi în padure?
– Ce spui, barbate? atat a facut oul ala, cat ai dat tu pe toate astea?
– Hei! dara cand ai mai vedea și p-astea, sa vedem ce o sa mai zici!
Atunci scoase pungile și rasturna banii în pat.
Femeia ramase înmarmurita cu ochii ținta la bani.
Copiii carii pana atunci rascolea prin sac și înhața cu dinții cand din una, cand din alta, cum auzira zornaitul banilor, alergau de la sac la bani și de la bani la sac. Ei nu se puteau satura vazand atata belșug în casa lor.
– Barbate, mai zise femeia, dara asta nu e lucru curat. Atația bani pentru un ou de gaina!
Și pipaia banii sa vaza, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva?
– De gaina, de negaina, uite, l-am vazut cu doua pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi. Apoi ori ca el a facut atata, ori ca negustorul la care l-am vandut n-a fost om curat, eu nu știu. Atata știu numai ca trebuie sa mulțumim lui Dumnezeu ca ne-a învrednicit sa vedem și noi o data cu ochii ce este belșug în casa noastra. Acum vezi de rostește de masa, sa mancam și sa ne veselim.
Așa și facura. Toata ziua într-o veselie o dusera.
A doua zi, se scula de dimineața, se gati și pleca la munca. Nu știu însa cum facu el, nu știu cum drese, ca se pomeni iarași în padure. Nici el nu știa cum venise acolo; știa numai ca el la munca plecase.
Daca vazu așa, cata copaciul, se sui în el și mai gasi un ou.
Se duse cu el în targ și mai lua înca doua pungi cu bani tot de la acel negustor.
Pasamite oule astea erau de diamant, care faceau de zece ori atat cat îi da lui pe ele negustorul.
El însa era bun bucuros ca lua și atat; caci scapa de saracie el și cu toți ai lui.
Cumpara de asta data haine pentru copii, caci erau goi. Mai lua niște unelte și dichisuri de ale lui pentru munca și pentru casa, caci nu credea ca o sa fie în toate zilele Paște, sa tot gaseasca la oua d-astea scumpele.
Cateva zile d-a randul se mai duse el în padure și tot gasea cate un ou. Se facu însa mai nazuros în targ, ținu mai la preț și cu mirare vazu ca scoate cate patru pungi de bani în loc de doua.
Apoi daca vazu ca așa merge treaba, își facu o cascioara, își mai îndulci și el traiul și-și dete copiii la dascal ca sa învețe carte.
Într-una din zile, ducandu-se mai de dimineața sa-și ia merticul, dete peste pasarea ale cui oua le lua el. Sta pe cuib. Așa frumusețe de pasare nu mai vazuse, nici mai auzise. Îndata îi trasni prin cap ca ar fi bine sa o duca acasa la dansul. O și lua binișor și cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stapana oualor.
Apoi, ducandu-se în targ, porunci o colivie foarte frumoasa și foarte mare, în care colivie își așeza gaina și o îngrijaa ca pe copiii lui.
Cu chipul acesta scapa și de drumul de toate zilele prin padure și de suitul în copaci.
Gaina îi oua în toate zilele cate un ou, în colivie.
Îmbogațindu-se el, goni saracia din satul lui. Facea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaș; cumpara vaci la toate vaduvele; ocrotea pe toți copiii sarmani.
Omul era nesațios. Ci cat are, tot ar vrea sa mai aiba. Muncitorul, dupa ce vazu ca are destul, începu a face negoț. Și fiindca negoțul, cand merge bine, de firea lui este sa se întinza ca pecingenea, dete ghies muncitorului sa calatoreasca prin țari straine dupa negoț.
Porni dara într-o calatorie departata peste mari și țari.
Într-o zi, cand lipsea și nevasta lui d-acasa, copiii intrara în colivie ca sa se joace cu gaina. Jucandu-se ei acolo, unul din ei ridica aripa gainei și vede ca este ceva scris acolo:
– Sa te vaz, nene, zise cel mijlociu catre cel mai mare din frați, poți tu sa citești ce zice aici?
– Ba nici boaba, raspunse el. Astea parca nu sunt slove de care ne arata dascalul.
– Sa mergem sa chemam pe dascal, sa ne spuie el ce zice acele slove, zise cel mai mic din frați.
– Bine zici tu, raspunsera amandoi, frații mai mari, sa mergem, sa mergem.
Și într-un suflet ajunsera la dascal, îi spusera și-l rugara sa vie sa citeasca, ca sa știe și ei ce zice acele slove de sub aripa gainei, pe care o pastreaza în colivie tat-al lor.
Dascalul deocamdata nu voi sa creaza ceea ce-i spuneau copiii; dara dupa ce-l încredințara, se hotarî sa vie într-o doara, mai mult de hatarul lor, decat pentru vro isprava.
Cand vazu acele slove și le citi, dascalul ramase înmarmurit și, intrandu-i gargaunii în cap, îi și puse gand rau gainei.
Copiilor însa le zise ca acelea ce li se pareau a fi slove era un fleac și ca nu însemna nimic.
Ce facu dascalul, ce drese, se dete pe langa muma copiilor și, cu șoșele, cu momele, îi intra pe sub piele și se înadi cu dansa.
Biata femeie, slaba ca toate femeile, se planisi dascalului.
Într-una din zile, dupa ce își scoasera ochii, dascalul uitandu-se la ea cu ochi galeși și cu giugiuleli, îi zise:
– Ce mult aș pofti sa mananc o pasare cu tine la masa.
– Maine e sarbatoare, raspunse femeia, voi trimite sa cumpere o pasare buna și grasa și o voi gati dupa pofta inimioarei dumitale.
– Daca ar fi vorba despre pasari de care se gasește la toata lumea, nu ți-aș fi mai spus dumitale, caci am și eu destule în curte, slava Domnului!
Dascalul batea șeaua sa priceapa iapa. Femeii îi dete un fier ars prin inima.
– E, apoi ce fel de pasare ai voi dumneata? îl întreba femeia.
– Ceva așa, deosebit, raspunse dascalul. Și ca sa nu mai ocolim, ți-oi spune romanește, pe șleau: am pofta sa-ți mananc fripta gaina aia a ta din colivie.
– Vai de mine, dascale; dara cum aș face eu una ca asta? Ce va zice barbatu-meu cand s-o întoarce?
– Orice va zice, iaca, tu sa-i spui ca a murit. Și apoi nu pricep la ce sa mai țineți o gaina, care și așa e destul de batrana și care peste curand negreșit ca tot are sa moara.
– Orișicum, dascale, tot nu-mi vine sa fac una ca asta, ca sa nu se amarasca barbatu-meu.
– Atata trecere n-am și eu la dumneata? mai zise dascalul. Asta îmi dovedește ca nu ma iubești. Îmi pare rau ca am îndragit cu atata foc pe o nesimțitoare. Eu pentru dragostea ta aș fi dat prin foc și prin apa, ca sa-ți fac voile, și tu pentru mine atata lucru sa nu faci. Sa știi dara ca de azi încolo n-ai sa ma mai vezi; ma duc sa ma înec.
Biata muiere începuse a simți și ea de dansul; apoi, de frica ca sa nu-și faca seama singur pentru dragostea ei, se îndupleca și fagadui dascalului ca-i va da gaina s-o manance fripta, singur, singurel, dupa cum dorea.
Cum auzi dascalul de una ca aceasta, îi zise ca acum s-a încredințat ca și ea îl iubește. Apoi puse la cale ca gaina s-o gateasca bucatareasa lui.
A doua zi, dupa ce porunci bucataresei sa nu lepede nimic din ale gainei, nici din maruntaie, ci s-o friga așa întreaga-întregulița, se duse la biserica, unde veni și femeia cu copiii.
Bucatareasa facu întocmai precum îi poruncise stapanu-sau, însa pe cand era aproape sa fie fripta gaina desavarșit, copiii se întoarsera de la biserica, deși nu se ispravise slujba, caci li se facuse foame, și se rugara de bucatareasa sa le dea ceva sa manance.
Cu atata gingașie se rugara copiii, încat bucataresei i se facu mila de danșii; le dete cate un codru de paine și, pe langa aceasta, celui mare îi dete capul gainei, celui mijlociu pipota, și celui mai mic inima, socotind ca acestea sunt lucruri de nimic.
Copiii mancara repede și se dusera iarași la biserica.
Dascalul, care statuse ca pe ghimpi la biserica, cum ieși, veni numaidecat sa se puie la masa. Numai gandindu-se la gaina, îi lasa gura apa. Dara se supara cat un lucru mare cand vazu ca i se aduse gaina fara cap, fara pipota și fara inima. Se catrani de ciuda și de necaz dascalul, încat p-aci, p-aci era sanebuneasca.
Atunci racni ca un leu la bucatareasa, întreband-o cum a facut de i-a calcat porunca.
Biata bucatareasa spuse lucrul cum se întamplase, zicandu-i ca nu credea sa se faca atata tevatura pentru nimicul asta de maruntaie.
Vazu ca nu mai are încotro și se stapani, gusta cate ceva din masa, se scula foarte amarat și se hotarî sa poarte sambetele copiilor.
Femeia, de unde se aștepta sa vaza pe dascal mulțumit pentru ca se jertfise sa-i faca placerea, ramase uimita auzindu-l ca este atata de mahnit. Se duse dara pe langa dansul și cu fel de fel de vorbe dulci voi sa-l înveseleasca.
Iara el, care nu-și lua de loc gandul de la gaina, îi zise:
– Ai voit sa-mi dovedești ca-ți sunt drag cand te-ai înduplecat și ai dat gaina s-o taie și sa o friga. Ca sa ma încredințez cu desavarșire ca ma iubești, am sa te pui înca la o încercare. Un lucru am sa-ți mai cer.
– Spune, spune mai curand, sufletul meu, numai sa se poata. Eu însa sunt gata și la moarte sa merg pentru d-ta, îi raspunse femeia.
– Trebuie sa alegi una din doua: ori sa fii cu copiii tai, ori sa fii cu mine. Și iata de ce: sunt dascal de atația mari de ani, și nu mi s-a mai întamplat ca vreun școlar pana acum sa-mi fi facut rușinea ce mi-a facut copiii tai. Toata lumea știe ca pe copiii tai îi am mai de aproape decat pe ceilalți; eu ma silesc cu ei sa-i învaț cate în luna și în soare, fiindca am voit sa-i scot ciraci ai mei; și ei, ce sa vezi? Lasa ca fac mișelii și umbla ca dezmeticii pe uliți, de s-a luat lumea de ganduri cu ei, dara azi, sa iasa ei din biserica, sa vie sa manance și apoi sa se întoarca în biserica clefetind din gura! Cu ce obraz sa mai ies eu în lume? Cine o sa-și mai dea copiii la școala mea? Și decat sa-mi iasa nume rau, mai bine sa mor; caci ce glasuiește o zicatoare: decat sa iasa omului nume rau, mai bine ochii din cap.
– Ce stai, dascale, de vorbești? Apoi la mine nu te mai gandești? Nu e pacat de Dumnezeu sa pierdem noi niște copilași așa de dragalași și curați ca margaritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu sa-mi pierz copilașii? Gandește-te, draguțul sufletului meu, ca sunt copiii mei.
– Ori ei, ori eu, raspunse el.
– Bine, ce o sa zica barbatul meu cand s-o întoarce?
Lumea ma va omorî cu pietre, cand va auzi una ca asta.
Dascalul vazu ca a cam scrantit-o și o întoarse pe foaia ailalta.
– Eu nu zic sa-i omoram, ci sa-i trimitem deocamdata la un alt oraș; sa zici ca i-ai trimis pentru învațatura. Nu mai pot, ma înțelegi? sa stea cu mine aici; caci nu voi sa-mi zica lumea ca sunt dascal d-aia, terchea, berchea, trei lei perechea.
Cu gura zicea el unele ca acestea, dara în capul lui clocea alte ganduri spurcate.
– Ei bine, daca este așa, ma învoiesc; dara cum sa facem? întreba femeia.
– Foarte lesne, raspunse dascalul; la noapte sa-i închidem într-o magazie și maine, în faptul zilei, îi iau eu într-o caruța și i-oi duce sa-i așez la un prieten al meu.
Gandul dascalului era sa ia pe copii, sa-i duca în padure și acolo sa-i spintece pe cate unul, unul, și sa le scoata dintr-înșii capul, pipota și inima gainei și sa le înghița el.
Dara norocul nu-i sluji nici de asta data.
Copiii fura coprinși de frica cand se vazura închiși în magazie. Începura sa planga. Cel mijlociu însa zise:
– Fraților, ascultați-ma pe mine, ca va fi bine de noi toți. Știți de ce ne-a închis dascalul aici cu voia mamei?
– De ce întrebara ceilalți.
– Dascalul a spus minciuni ca nu însemna nimic slovele de subt aripa gainei. Și d-aia a staruit el pe langa mama de a taiat gaina și s-o manance el, ca sa se împlineasca la dansul prorocia din acele slove. Dara n-a vrut Dumnezeu cu dansul.
– Adevarat sa fie, mai întrebara frații, ca însemna ceva acele slove?
– Mai e vorba! raspunse el. Iaca sa v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau ca: cine va manca capul gainei, va ajunge împarat.
– Eu împarat?! zise cel mare, care mancase capul.
– Așa, raspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va manca inima gainei, de cate ori se va culca, se va pune la capul lui o punga cu banet, unde o va gasi cand se va scula.
– Mie sa mi se întample asta? întreba cel mic, care mancase inima.
– Ție, îi raspunse fratele cel mijlociu. Iara cel ce va manca pipota gainei se va face nazdravan.
– D-aia știi tu nazdravaniile astea, strigara frații cel mare și cel mic deodata.
– D-aia, fraților, le raspunse mijlociul. Acum, ca sa scapam de aici, trebuie sa ne punem toate puterile sa stricam fereastra magaziei aștia și sa fugim, caci dimonul de dascal are de gand sa ne ia în revarsatul ziorilor, sa ne duca în padure și sa ne omoare.
Se pusera cu toții, sfaramara fereastra și fugira. Mersera, mersera, toata noaptea. Cand se lumina de ziua, ajunsera la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete sa se odihneasca. Se hotarara sa apuce fiecare pe cate un drum și sa se duca unde i-o lumina Dumnezeu. Se îmbrațișara, se sarutara, își luara ziua buna unul de la altul cu lacramile în ochi și se desparțira.
Mersera ei toata ziua, cand înde seara frații cei mari se întalnira iara. Pasamite drumurile pe care apucasera ei se întruneau acolo. Atunci nazdravanul zise:
– Pesemne ca Dumnezeu vrea sa fim tot împreuna, daca el ne-a adus aci. Așadara sa nu ne desparțim în toata viața noastra. Mai-nainte de aci este un oraș mare. Acolo a murit împaratul și maine se alege altul: cel ales ai sa fii tu.
– Ia lasa vorba aia încolo, mai frate, și nu ma mai face sa-mi intre gargauni în cap. Mai bine zi: ai sa mergem sa cautam ceva de lucru, ca burta, auzi, cica n-am mancat de ieri și cere, sarmana.
Mergand ei, ajunsera la orașul care era înaintea lor. Aci întalnira un batran pe care îl rugara sa-i îndrepteze la vrun han, unde sa maie noaptea. Batranul le spuse ca hanurile gem de lume care a venit sa fie fața la alegerea împaratului, care se va face maine, ca nu va gasi nici un loc de mas și îi lua la dansul acasa, unde le dete de mancare și un pat de odihna.
A doua zi de dimineața se scoala cu toții, se spala, se scutura și pleaca cu batranul afara din oraș pe o campie întinsa, ca sa vaza și ei cum se aleg împarații la cetatea aceea.
Batranul le spuse ca alegerea se face așa: dregatorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarca cu cordele foarte frumoase cu tot felul de fețe, îl arunca în sus, și pe cine s-o lasa porumbelul, p-acela îl face împaratul lor.
Pe locul hotarat se adunase, înca pana a nu se face ziua, atata lume, cata frunza și iarba, de nu se mai putea mișca; și batranul cu copiii abia gasira și ei un colțișor la o parte de unde sa se poata uita și ei. N-apucara sa se așeze bine și auzira un sunet de bucium. Atunci se facu o tacere de se auzea musca zbarnaind. Toata lumea ținea ochii ținta în sus.
Aruncadu-se porumbelul în vazduh, acesta ocoli pe deasupra lumii și veni de se puse drept pe capul baiatului celui mare.
Fiii de împarați și de boieri, cari venisera cu gand d-a fi aleși, începura a striga ca nu se poate, e greșeala, nu e bun de împarat, și altele, și cerura ca sa se faca o a doua încercare.
Se înalța dara porumbelul de a doua oara; și de asta data, fara nici un ocol, veni și se puse drept pe capul baiatului. Înca o data strigara fiii boierilor ca nu se poate, nu se poate, și cerura a treia cercare. Iara pe baiat îl bagara într-un sac și-l dusera departe de lume.
La a treia înalțare, porumbelul, dupa ce falfai puțin pe deasupra locului pe unde sta baiatul mai-nainte, își ia zborul și se duse de se puse drept pe sac.
Atunci toata lumea striga într-o unire ca acesta este împaratul lor. Îl scoasera dara din sac și-l dusera de-l așezara pe tron, în sunetul buciumelor, al surlelor și al strigarilor de bucurie ale mulțimei adunate.
Împaratul cel nou, cum se vazu întronat, mai întai hotarî ca frate-sau nazdravanul și batranul ce-i gazduise sa fie nelipsiți de langa dansul. Și cu ajutorul lui frate-sau începu a carmui împarația cu înțelepciune și dreptate. Nu trecu mult și vestea se duse în toate ținuturile și în împarațiile vecinilor despre numele lor; iara supușii lor începura a-i numi: cei doi frați împarați cu minte și drepți.
Cand auzi dascalul de fuga copiilor, turba de manie: caci era un zacaș de n-avea margini. Vru sa-și faca seama singur, dar n-avu curaj. Vazand însa ca norocul îi sta împotriva, se potoli oarecum și se apuca iara de dascalia lui.
Dupa o buna bucata de timp iata ca sosește și tatal copiilor din calatoria cea lunga ce facuse. Adusese cu dansul bogații dupa bogații. Cand afla de fuga copiilor, cat p-aci era sa-i vie rau, dara se stapani. Cerceta în dreapta și în stanga, și i se spuse toata istoria cum s-a întamplat. Atunci el hotarî sa ceara dreptate pentru necinstea ce i-a facut soția lui și pentru raul ce i-a pricinuit procletul de dascal.
Merse deci pe la toate dregatoriile și fu straganit prin judecați mai mulți ani, fara sa-și dobandeasca dreptatea potrivit cu marimea vinei celor vinovați.
Afland și despre numele cel falnic al celor doi frați împarați, neguțatorul își lua femeia și pe dascal și se duse sa-i judece ei.
Mai-nainte însa de a ajunge ei acolo, fratele împaratului, nazdravanul, simțind ca are sa vie tata-sau la judecata, spuse fraține-sau, împaratul, și amandoi se chibzuira ca sa faca o priimire ca unui parinte bun ce le era.
Cand venira împricinații la înfațișare, ieși înainte fratele împaratului și priimi pe negustor la scara, iara cand îl duse înaintea împaratului, acesta se scula de pe tron și l-a întampinat cu vorbe bune și supuse.
Negustorul se minuna de atata cinste ce i se facu și nu știa ce sa mai zica; se uita în toate parțile și nu pricepea nimic din cele ce se faceau.
El cauta cand la împaratul, cand la fratele împaratului, se minuna în sine, dara nu cuteza sa zica nimic.
Intrand în camara și dascalul cu femeia, statura ca trasniți de Dumnezeu. Vezi ca se știau vinovați de moarte.
Dupa ce se așeza împaratul pe tron, judecata începu.
Neguțatorul își spuse pasul și zice ca își pune nadejdea în înțelepciunea împarateasca și așteapta sa hotarasca împaratul cum îl va lumina Dumnezeu.
Dascalul o malcise de tot, iara femeia îndruga și ea cateva vorbe, aruncand toata vina în spinarea dascalului.
Atunci împaratul întreba pe negustor ca: daca își va vedea copiii, i-ar cunoaște el?
– Mai e vorba? raspunse neguțatorul.
El se uita la amandoi împarații și nu mai cuteza sa zica nici bleau.
– Noi suntem, raspunse împaratul.
La aceste cuvinte, femeia și dascalul o sfleclira de tot și tremurau ca varga. Iara neguțatorul, creștea inima într-însul de bucurie ca-și gasise copiii.
Împaratul zise ca de cand el este împarat, așa pricina grea nu mai judecase. Hotarî dara ca toți sa caza în genunchi și sa roage pe Dumnezeu sa le arate dreptatea lui.
Așa și facura.
Pe cand înca se rugau, deodata, dascalul și femeia se facura stane de piatra.
Împaratul porunci sa puie asta stane de piatra de o parte și de alta la scara palatului. Iara negustorul ramase la curtea împarateasca.
*
În vremea aceasta, fratele cel mic, dupa ce se desparți de frații sai, se duse, se duse, ca cuvantul din poveste ce d-aci încolo se gatește, și ajunse la orașul unde îl scosese drumul pe care apucase el.
Acolo daca sosi, trase la gazda la un om al lui Dumnezeu. De cate ori se culca, de atatea ori gasea cate o punga cu galbeni la capataiul sau cand se scula.
Ceru de la gazda pe cineva care sa-i arate lucrurile cele mai însemnate. Dupa ce ocoli cruciș și curmeziș tot orașul, vazand tot ce era vrednic de vazut, ajunse la margine și acolo era un ostrov. Iara daca vru a ști ce era acolo, calauza se feri d-a-i spune.
Seara întreba pe gazda și aceasta îi zise:
– Sa nu care cumva sa te muște șarpele de inima sa te duci acolo, ca e stingere de tine.
– Pentru ce? întreba flacaiandrul.
– Pentru ca acolo șade o maiastra și oricine merge la dansa se întoarce capiu. Și apoi nimeni nu poate sa mearga sa o vaza, pana ce nu o da doua pungi de bani.
– Asta este tot? Maine ma duc sa o vaz, zise el; bani am destui, precum vezi.
Nici rugaciunile gazdei, nici frica de capiare nu l-a putut opri de a merge sa vaza pe acea maiastra.
Se duse deci, dadu doua pungi de bani și intra în ostrov. Acolo umbla catva timp, ca un haidamac, pe dinafara, ca doar maiastra va ieși la fereastra palatului sa o vaza. Ea ieși, el o vazu și apoi se întoarse. A doua zi se duse iara, a treia zi iara și tot astfel cateva zile d-a randul. De ce o vedea, d-aia dorea sa o mai vaza.
Maiastra baga de seama ca el venea într-una de cateva zile.”Trebuie sa aiba mulți bani”, se gandi ea.
Iara daca trimise de-l chema, îi zise:
– Mare stare trebuie sa ai tu, tinere, de o risipești așa. N-am vazut pana acum pe nimeni care sa vie la mine în ostrov de atatea ori una dupa alta.
– Da, mare și nesfarșita, raspunse flacaiandrul cu mandrie, ca și puterea cu care o fac.
Cum auzi maiastra aste vorbe, îi puse gand rau. Se lua deci pe langa dansul cu șoptele cu momele, viclenindu-l ca sa-i afle puterea.
Flacaiandrul se pierdea de dorul ei cand o vazu dezmierdandu-l cu niște cuvinte mai dulci decat mierea. Se înșela și îi spuse.
Atunci ea îi dete ceva de bau, iar el dete dintr-însul afara inima gainei. Ea o lua, apoi îi dete pe bete din ostrov.
Cand se dezmetici el și se vazu pirpiricosac, golanel și gonit, cugeta:”Daca nu ți-oi face-o eu, apoi sa știi ca nici dracul nu ți-o mai face”.
Se duse la gazda și povesti ce i se întamplase.
– Nu ți-am spus eu, saracul de mine, sa nu te duci acolo? Ce o sa te faci acum?
– Ma voi duce în lume, și ce va vrea Dumnezeu cu mine.
A doua zi pleca și, trecand printr-o padure, ajunse la marginea unui rau. Acolo dete o coliba de pescar. Îi chioraia mațele de foame și fu nevoit sa se abata.
Pescarul priimi sa ramana la dansul sa învețe pescuitul.
Într-una din zile, pescarul zise flacaiandrului:
– Iata eu ma duc la targ cu coșul asta de pește. Pana una alta, ia și tu halaul ala, și vezi d-ei putea sa prinzi vro fața de pește ca sa avem de leguma pentru azi și maine.
– Las pe mine, raspunse flacaiandru.
Pescarul pleca. Iara baiatul intra cu plasa în garla. Batu în sus, batu în jos și pește sa prinza, catuși decat.
Tocmai era sa se lase de pescuit, cand vazu o mreana.
Mreana fugi, el dupa ea, pana îi veni bine și, aruncand plasa, o încalci într-însa și o trase la margine.
Vazu el ca mreana era cat sa le ajunga pe doua zile. Se bucura în inima sa ca facuse o treaba cumsecade.
Se puse deci de o curața de solzi; o spinteca, îi scoase maruntaiele. Cand în loc de lapți, ce sa vezi? ceva ce nu semana a nimic. Lua el acel ceva, îl spala, și ramase un fel de covațea mititica de piatra.
– Buna este și asta, zise el, sa am cu ce bea apa.
Și îndata și lua oleaca de apa cu dansa sa bea. Cand s-o duca la gura, ea era plina cu galbeni. Se mira de asta întamplare. Rasturna banii în poala și mai lua o data apa ca sa bea. Cand sa aduca la gura, se facu iara bani.
– Acum, aide la zana mea maiastra, zise el.
Lasa și plasa, și pește, și coliba și într-un suflet alerga la gazda lui din oraș. Îi spuse despre norocul ce dase peste el și începu a se gati sa mearga la ostrov.
Gazda se sili în toate chipurile sa-l opreasca de la aceasta otarare a sa. Fu peste putința. Îl tragea ața la rele. Pana una alta, umplu gazdei doua tocitori cu bani. Apoi lua cu dansul covațica de piatra și doua pungi pline, și se duse la ostrov.
Cum îl vazu maiastra, îl cunoscu. Înțelese ea ca trebuie sa fi dat el cu mana în foc, și-l chema la dansa.
Acolo, cu prefacaturi, cu marghiolii și cu viclenii îl facu de spuse cum are atata stare. Și fiindca flacaiandrul își pierduse capul cum ajunse langa dansa, se lasa sa fie maglisit, și maiastra îi șterse și covațica. Cum se facu stapana și pe acest lucru, porunci slugilor sale sa-l huiduiasca ca p-o gagauța și îl goni cu rușine din ostrov.
Cand se vazu iarași dat afara și înfruntat, nu se putu astampara de necaz, cum de sa nu se ție el, ca sa nu fie și batjocorit, și cu banii luați.
Pleca iara la gazda și-i spuse toata șiretenia.
Gazda îl povațui sa ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lasase sa se apuce și el de ceva și sa nu mai umble ca un pierde-vara dupa icre verzi.
Eu nu voi, și pleca în lume.
– Ce mi-o da Dumnezeu, zise el.
Merse, merse, prin campii cu inima plina de foc pentru maiastra lui, trecu prin paduri, și nu se putea împaca cu gandul ca n-o sa-și mai poata vedea odorul. În cele din urma, cazu de obida și de mahnire. Stand el așa și zbatandu-se cu gandurile, baga de seama ca p-acolo p-aproape curgea o apa. Se duse sa se scalde ca sa se mai racoreasca.
Tot scaldandu-se, vazu de ceea parte a raului niște smochini. Își aduse aminte ca nu mancase de doua zile și se duse sa faca o gustarica cu nițele smochine. Manca ce manca, dara începu a simți ca din ce în ce se schimba. Unde din om ce era, se pomeni deodata magar.
Alta nevoie acum. Cum sa se întoarca în cetate? Pe langa celelalte toate, acum are sa fie și prigonit. Umbland în sus și în jos pe marginea padurei, îi era frica sa intre înauntru padurei, ca sa nu-l apuce vro fiara salbateca; se temea iara sa iasa mai la lumina, ca sa nu-l prinza vrun om, sa-l puie la vro munca ce n-ar putea-o duce. Ce sa faca? Se caina și se vaicarea, de-i plangeai de mila. Toata ziua umbla ratacind cu inima cat un purice de frica. Flamanzi iara. Cautand cate ceva de mancare, dete peste niște roșcove. Se apuca sa manance, caci era lihnit de foame.
Cat p-aci era sa moara de bucurie cand vazu ca încet, încet, se schimba și se facu iara om.
Statu în loc și se cruci și el de asta minune. Apoi deodata zice:
– Acum ești a mea! Stai, mai tu, ca ți-o fac eu ție pe piele, femeie fara de inima ce mi-ai fost!
Se apuca și umplu sanul de roșcove. Apoi facu un coșuleț, cum putu, din nuiele de richita, și culese într-însul smochine, de care mancase și el.
Dupa ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse ca acum s-a împlinit.
Auzind însa de faima celor doi împarați înțelepți, îi dete un fier ars prin inima, și-și puse în gand a merge la danșii sa vaza, oare n-or fi frații lui?
Dara pana sa se porneasca catre danșii, se mai duse o data la ostrov, cu coșulețul de smochine pe mana, și începu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Maiastra, auzindu-l, trimise sa-l cheme. Cum îl vazu, îl cunoscu.
Crezand ca și în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dansa, porunci de-i cumpara coșul cu totul. El lua banii și se facea a se mai plimba prin ostrov.
Maiastra se puse la masa. Cand la sfarșitul mesei, dupa ce mancara împreuna cu ai lor smochine, se facura magari.
Haț în sus, haț în jos. Ba ca o fi una, ba ca o fi alta, nimic. Ramasera magari ca toți magarii.
Atunci flacaiandrul, prinzandu-i, le puse cate un capastru în cap, îi lega unul de altul și îi duse cu dansul, dupa ce lua covațica și o baga în san; caci inima gainei o mancase maiastra.
Se duse cu cardul de magari la gazda lui.
– Acum sa știi ca ma duc într-ale mele, zise el gazdei; bani ai destui, ostrovul și palaturile sunt ale tale. Ramai sanatos.
– Sa ne vedem sanatoși, raspunse gazda, și sa auzim de bine. Dara cu turma aia de magari ce ai sa faci? Ia-ți un argat, care sa vaza de ei.
Așa și facu. Tocmi un argat și porni sa mearga la frații lui, cu alaiul dupa dansul.
Pe cand mergea, fratele nazdravan spune împaratului toate cele întamplate fratelui lor celui mai mic, și se pregatira sa-l primeasca cu cinste.
Cand ajunse la marginea cetații unde domnea împaratul, se mira ca gasi pe fratele sau cel mijlociu care îl aștepta.
Acesta îi povesti toata întamplarea cu muma lor și a dascalului, și cum îi pedepsise Dumnezeu.
Planse fratele cel mic de osanda dumnezeiasca ce cazuse peste muma lor, apoi merse de se înfațișa împaratului.
Cum se vazura, se cunoscura și se îmbrațișara.
Apoi ceru de la împaratul sa-i dea un grajd curat unde sa-și puie magarii, pe care singur îi îngrijaa.
Trecu ce trecu și nici pomeneala nu era ca sa faca pe magari sa se schimbe iarași în oameni.
Într-o zi, la masa, cand vazu ca frate-sau cel mic este cu voie buna, împaratul îi zise:
– Ei, ce ai de gand cu magarii tai; destul i-ai pedepsit, iarta-i. Sa nu socotești ca nu știu tot ce ai pațit. Dara este destul. Mai cu seama caci știu ca se topește inima în tine de dorul ei.
– Adevar ai grait, îi raspunse fratele cel mic. Pentru hatarul tau fac tot.
Trimise de aduse magarii acolo; le dete de mancara roșcove și îndata se facura iara oameni.
Toți cei de fața ramasera înmarmuriți cand vazura asta minune. Apoi ochii tuturor se ațintira la maiastra și marturisira ca așa frumusețe de muiere nici c-au mai vazut, și nici ca se mai poate afla în toata lumea.
Ea atunci începu a zice:
– Mai întai mulțumesc împaratului ca s-a înduioșat de starea cea proasta și ticaloasa în care ajunsesem și a staruit de ne-a facut oameni la loc.
Apoi, uitandu-se la fratele împaratului cel mic, îi zise:
– Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; daca voiești, sunt gata a te lua de barbat. Iarta-ma pentru neajunsurile ce ți-am facut.
– Apoi eu ce umblam, pacatele mele, cand tot veneam pe la tine, și tu ți-ai batut joc de mine. Fie ca și eu mi-am scos din capete. Sunt gata și eu a te lua de soție, mai cu seama acum, ca nu mi-a mai ramas la inima nici o zacașeala.
Se pregatira și facura o nunta d-alea împarateștile.
Ei nu se mai dusera de acolo. Ramasera catetrei frații la un loc.
Trebile împarației mergeau gaitan.
Locuitorii apucau și ei de la acești trei frați cand dreptate, cand povețe bune și cand ajutoruri de bani; și în toata lumea se duse vestea despre ei, carora li se zicea: La cei trei frați împarați.