A fost odata într-o țara un balaur mare, nevoie de cap. El avea șapte capete, traia într-o groapa, și se hranea numai cu oameni. Cand ieșea el la mancare, toata lumea fugea, se închidea în case și sta ascunsa pana ce-și potolea foamea cu vreun drumeț pe care îl tragea ața la moarte. Toți oamenii locului se tanguiau de rautatea și de frica balaurului. Rugaciuni și cate în luna și în soare se facusera, ca sa scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesațios balaur, dara în deșert.
Fel de fel de fermecatori fusera aduși, însa ramasera rușinați cu vrajele lor cu tot.
În cele din urma, daca vazu împaratul ca toate sunt în deșert, hotarî ca sa dea pe fiica lui de soție și jumatate împarația sa acelui voinic, care va scapa țara de aceasta urgie, și dete în știre la toata lumea hotararea sa.
Iara dupa ce se duse vestea în țara, mai mulți voinici se vorbira sa mearga împreuna la panda și sa mantuiasca țara de un așa balaur înfricoșat. Ei se înțelesera între danșii ca sa faca un foc la marginea cetații, care era mai apropiata de locul unde traia balaurul, și în care cetate era și scaunul împarației, și acolo sa stea sa privegheze pe rand cate unul, unul, pe cand ceilalți sa se odihneasca; și ca nu cumva cela ce ar fi de panda sa doarma și sa vie balaurul sa-i manance d-a gata, facura legatura ca cela care va lasa sa se stinga focul sa fie omorat, drept pedeapsa daca va dormi cand ar trebui sa fie deștept.
Cu acești voinici se întovarași și un om verde, pui de roman, știi colea, care auzise de fagaduința împaratului și venise sa-și încerce și el norocul.
Pornira, deci, cu toții, își alesera un loc aproape de groapa și se pusera la panda.
Pandira o zi, pandira doua, pandira mai multe zile, și nu se întampla nimic. Iara cand fu într-una din zile, cam dupa asfințitul soarelui, pe cand era de rand viteazul nostru sa pandeasca, ieși balaurul din groapa și se îndrepta catre voinicii cari dormeau pe langa foc.
Viteazului care priveghea, i se facuse inima cat un purice, dara, îmbarbatandu-se, se repezi, și unde se arunca, mare, asupra balaurului cu sabia goala în mana, și se lupta cu dansul, pana îi veni bine și harșt! îi taie un cap, harșt! și-i mai taie unul, și așa cate unul, cate unul pana îi taie șase capete.
Balaurul se zvarcolea de durere și plesnea din coada, de te lua fiori de spaima, viteazul nostru însa se lupta de moarte și obosise, iara tovarașii sai dormeau duși.
Daca vazu el ca tovarașii sai nu se deșteapta, își puse toate puterile, se mai arunca o data asupra grozavului balaur și-i taie și capul ce-i mai ramasese. Atunci un sange negru lasa din ea, fiara spurcata, și curse, și curse, pana ce stinse și foc și tot.
Acum ce sa faca viteazul nostru, ca sa nu gaseasca focul stins, cand s-or deștepta tovarașii lui, caci legatura lor era ca sa omoare pe acela care va lasa sa se stinga focul. S-apuca mai întai și scoase limbile din capetele balaurului, le baga în san și iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, și se uita în toate parțile, ca de va vedea undeva vro zare de lumina, sa se duca și sa ceara nițel foc, ca sa ațațe și el pe al lor ce se stinsese.
Cata într-o parte și într-alta și nu vazu nicaieri lumina. Se mai uita o data cu mare bagare de seama și zari într-o departare nespusa o schinteie ce abia licarea. Atunci se dete jos și o porni într-acolo.
Se duse, se duse, pana ce dete de o padure, în care întalni pe Murgila, și pe care îl opri pe loc, ca sa mai întarzie noaptea. Merse dupa aceea mai departe și dete peste Miazanoapte, și trebui sa o lege și pe dansa ca sa nu dea peste Murgila. Ce sa faca, cum sa dreaga ca sa izbuteasca? O ruga sa-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl taiase de la radacina; o învața el sa se puie cu spatele sa împinga, pe cand el tot cu spatele la copaci de ceealalta parte va trage cu mainile, ca sa-i pice în spinare și sa-l ia sa se duca la treaba lui.
Miazanoapte, de mila și de rugaciunea ce-i facu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arata viteazul și, pe cand împingea, el o lega de copaci cobza, și porni înainte, ca n-avea vreme de pierdut.
Nu facu multa cale și întalni pe Zorila, dara lui Zorila nu prea îi da meșii a sta mult de vorba, caci, zicea el, se duce dupa Miazanoapte, pe care o luase în goana. Facu ce facu și-l puse și pe dansul la buna randuiala, ca și pe ceilalți doi, dar cu mai mare bataie de cap. Apoi pleca înainte și se duse pana ce ajunse la o peștera mare, în care zarise focul.
Aci dete peste alte nevoi. În peștera acolo traiau niște oameni uriași carii aveau numai cate un ochi în frunte. Ceru foc de la danșii, dar ei, în loc de foc, pusera mana pe dansul și-l legara. Dupa aceea așezara și un cazan pe foc cu apa și se gateau sa-l fiarba ca sa-l manance.
Dara tocmai cand era sa-l arunce în caldare, un zgomot se auzi nu departe de peștera aceea, toți ieșira, și lasara pe un batran de ai lor ca sa faca asta treaba.
Cum se vazu viteazul nostru singur numai cu unchiașul, îi puse gand rau. Unchiașul îl dezlega ca sa-l bage în cazan, dara voinicul îndata puse mana pe un taciune și-l azvarli drept în ochiul batranului, îl orbi, și apoi fara sa-i dea ragaz a zice nici carc! îi puse o piedica și-i facu vant în cazan.
Lua focul dupa care venise, o apuca la sanatoasa, și scapa cu fața curata.
Ajungand la Zorila, îi dete drumul. Dupa aceea o tuli la fuga și fugi pana ce ajunse la Miazanoapte, o dezlega și pe dansa, și apoi se duse și la Murgila pe care îl trimise sa-și vaza de treaba.
Cand ajunse la tovarașii sai, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, înca a se arata albul zilei, atat de lunga fu noaptea, fiindca voinicul îi oprise cursul, și așa avu timp destul sa colinde dupa focul care îi trebuia.
N-apuca sa ațațe focul bine și tovarașii sai, deșteptandu-se, zisera:
– Dara lunga noapte fu asta, mai vere.
– Lunga da, vericule, raspunse viteazul.
Și se umfla din foale ca sa aprinza focul.
Ei se sculara, apoi începura a se-ntinde și a casca, dara se cutremurara cand vazura namila de lighioana langa danșii și un lac de sange cat pe colo. Zgaira ochii și cu mare mirare bagara de seama ca capetele balaurului lipsesc, iara viteazul nu le spuse nimic din cele ce pațise, de teama sa nu intre ura între danșii, și se întoarsera cu toții în oraș.
Cand ajunsera în cetate, toata lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da lauda sfantului ca trecuse noaptea aia lunga, mai ajunsera o data iara la ziua și ridica pan în naltul cerului pe mantuitorul lor.
Viteazul nostru, care vazuse și el lipsa capetelor, nu se framanta deloc cu firea, fiindca se știa curat la inima, și porni catre curtea împarateasca, ca sa vaza ce s-o alege cu capetele fara limbi, caci el înțelesese ca aici trebuie sa se joace vreo dracie.
Pasamite, bucatarul împaratului, un țigan negru și buzat, se dusese d-a minune sa vaza ce mai ala, bala, pe la flacaii ce stau la panda. Și daca dete peste danșii dormind și peste dihania spurcata fara rasuflare, el se arunca cu satarul de la bucatarie și-i taie capetele. Apoi merse la împaratul cu capetele și i le arata, falindu-se ca el a facut izbanda.
Iara împaratul daca vazu ca se înfațișeaza bucatarul curții cu izbanda, facu o masa mare, ca sa-l logodeasca cu fie-sa, și pusese în gand sa faca o nunta, unde sa cheme pe toți împarații.
Țiganul arata la toata lumea hainele sale pe care le umpluse de sange, ca sa fie crezut.
Cand ajunse viteazul nostru la palat, împaratul cu voie buna ședea la masa, iara cioropina sta în capul mesei pe șapte perne.
Cum ajunse la împarat, îi zise voinicul:
– Preaînalțate împarate, am auzit ca oarecine s-ar fi laudat catre maria-ta ca el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevarat, maria-ta, eu sunt acela care l-am omorat.
– Minți, mojicule, striga țiganul îngamfat, și poruncea slujitorilor sa-l dea afara.
Împaratul, care nu prea credea sa fi facut țiganul asta voinicie, zise:
– Cu ce poți dovedi zisele tale, voinicule?
– Zisele mele, raspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciți numai ca mai întai sa se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveala, au și limbile lor.
– Sa caute, sa caute, zise bahnița.
El însa o cam bagase pe manica, dara se prefacea ca nu-i pasa.
Atunci cautara și la nici unul din capete nu gasira limba, iara mesenii înmarmurira, caci nu știau ce va sa zica asta.
Țiganul, care o sfeclise de tot, și care se caia de ce n-a cautat capetele în gura, mai nainte de a le aduce la împaratul, striga:
– Dați-l afara ca e un smintit și nu știe ce vorbește.
Împaratul însa zise:
– Tu, voinicule, va sa zica ne dai sa înțelegem ca acela a omorat pe balaur care va arata limbile.
– Fugi d-acolo, împarate, zise țiganul care tremura ca varga și se-ngalbenise ca ceara, nu vezi ca calicul asta este un deșuchiat, care a venit aici sa ne amageasca?
– Cine amagește, raspunse voinicul liniștit, sa-și ia pedeapsa.
El începu apoi a scoate limbile din san și a le arata la toata adunarea, și de cate ori arata o limba de atatea ori cadea și cate o perna de sub țigan, pana ce, în cele din urma, cazu și el de pe scaun, atat de tare se speriase dihania.
Dupa aceea voinicul nostru spuse toate cate a pațit, și cum a facut de a ținut noaptea atat de mult timp.
Nu-i trebui împaratului sa se gandeasca mult și sa vaza ca voinicul care vorbea avea dreptate, și cum era de suparat pe țigan, pentru mișelia și minciuna lui cea nerușinata, porunci și numaidecat se aduse doi cai neînvațați și doi saci de nuci, lega pe țigan de coadele cailor și sacii de nuci și le dete drumul.
Ei o luara la fuga prin smarcuri, și unde cadea nuca, cadea și bucațica, pana ce s-a prapadit și țigan și tot.
În urma pregatindu-se lucrurile, dupa cateva zile facu nunta mare, și lua romanașul nostru pe fata împaratului de soție, și ținu veselie mare și nemaipomenita mai multe saptamani, puindu-l și în scaunul împarației, iara fata lacrama și mulțumi lui Dumnezeu ca a scapat-o de sluțenia pamantului, de harapina spurcata.
Eram și eu p-acolo și dedeam ajutor la nunta, unde caram apa cu ciurul, iara la sfarșitul nunței adusera un coș de prune uscate sa arunce în ale guri cascate.