Nu mi-ar fi ciuda, încaltea, cand ai fi și tu ceva și de te miri unde, îmi zice cugetul meu, dar așa, un boț cu ochi ce te gasești, o bucata de huma însuflețita în sat de la noi, și nu te lasa inima sa taci; asurzești lumea cu țaraniile tale!
– Nu ma lasa, vezi bine, cugete, caci și eu sunt om din doi oameni; și satul Humulești, în care m-am trezit, nu-i un sat laturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate; și locurile care înconjura satul nostru înca-s vrednice de amintire. Din sus de Humulești vin Vanatorii Neamțului, cu samanța de oameni de aceia care s-au harțuit odinioara cu Sobietski, craiul polonilor. Și mai în sus, manastirile Secul și Neamțul, altadata fala bisericii romane și a doua vistierie a Moldovei. Din jos vin satele Boiștea și Ghindaoanii, care înjuga numai boi ungurești la carele lor, unde plugurile raman singurele pe brazda în țarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele fara jitar, și nime nu se atinge de ele; iar oamenii din aceste sate nu știu ce-i judecata. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumatate, dupa ce-și scapa caciula pe balta, zice: Sa fie de sufletul tatei! Înspre apus miaza-zi vin manastirile: Agapia, cea tainuita de lume; Varaticul, unde și-a petrecut viața Brancoveanca cea bogata și milostiva, și satele Filioara, hațașul caprioarelor cu sprancene scapate din manastire; Balțateștii, cei plini de salamura, și Ceahlaieștii, Topolița și Ocea, care alunga cioara cu perja-n gura tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivaț, peste Ozana, vine Targul-Neamțului, cu mahalalele Pometea de sub dealul Cociorva, unde la toata casa este livada mare; Țuțuienii, veniți din Ardeal, care mananca slanina ranceda, se țin de coada oilor, lucreaza lana și sunt vestiți pentru teascurile de facut oloi; și Condrenii, cu morile de pe Nemțișor și piuale de facut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal nalt și plin de tiharai, se afla vestita Cetatea Neamțului, îngradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele fugarite de strechie și strajuita de ceucele și vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi într-însa. Dar asta nu ma privește pe mine, baiat din Humulești. Eu am alta treaba de facut; vreau sa-mi dau seama despre satul nostru, despre copilaria petrecuta în el, și atata-i tot. Cați domnitori și mitropoliți s-au randuit la scaunul Moldovei, de cand e țara asta, au trebuit sa treaca macar o data prin Humulești spre manastiri. Apoi, unde pui cealalta lume care s-a purtat prin satul nostru, și tot lume mai mult bogata și aleasa. Ma rog, la Manastirea Neamțului: icoana facatoare de minuni, casa de nebuni, hram de Ispas și iarmaroc în targ, tot atunci; apoi, tot pe aici, treacat spre iarmaroace: la Piatra de Duminica Mare, și la Folticeni de Sant-Ilie; la Secu, hram de Taierea capului sf. Ioan Botezatorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la fața; la Agapia-n vale, hram de Sf. Voievozi; și la Varatic, hram de Santa Maria mare; lume și iar lume! Și cate tarnosiri și sfințiri de biserici din nou, și cate soboare și revizii de fețe bisericești și politicești, și cați straini din toata lumea, și cate inimi purtate de dor, și cate suflete zdrobite și ratacite n-au trecut prin satul nostru spre manastiri! Lume, lume și iar lume! Și cate oștiri straine și o droaie de catane calari, tot nemți de cei mari, îmbracați numai în fir, au trecut în vremea copilariei mele, cu sabiile scoase, prin Humulești, spre manastirile de maice, dupa Natalița cea frumoasa! Și au facut nemții mare taraboi prin manastiri, și au rascolit de-a fir-a-par toate chiliile maicelor, dar n-au gasit-o, caci și beciul privighetorului Parvu din Targul-Neamțului putea sa tainuiasca la nevoie o domnița. Și noroc de varaticence, care au știut a-i domoli luandu-i cu binișorul, și a-i face sa-și bage sabiile în teaca, spunandule ca cei ce scot sabia de sabie vor pieri! Dar ce-mi bat eu capul cu craii și cu împarații, și nu-mi caut de copilaria petrecuta în Humulești și de nevoile mele? Așa era cu cale sa fac de la început, dar am ținut sa arat ca humuleștenii nu-s traiți ca în barlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toata mana. La 1852, în ziua cand s-a sfințit paraclisul spitalului din TargulNeamțului și s-a deschis școala domneasca de acolo, eu, împreuna cu alți baieți, isonari ai bisericii, stam aproape de Ghica-voda, care era fața la acea serbare, înconjurat de o mulțime de lume, și nu ne mai saturam privindu-l. Și el, frumos la chip și bland cum era, vazandu-ne pe mai toți de-a randul, îmbracați cu cameșuice cusute cu bibiluri și albe cum e helgea, cu bondițe mandre, cu ițari de țigaie și încalțați cu opincuțe, spalați curat și pieptanați, cu rușinea zugravita pe fața și cu frica lui Dumnezeu în inima, arunca o privire parinteasca spre noi și zise:
– Iata, copii, școala și sfanta biserica, izvoarele mangaierii și ale fericirii sufletești; folosiți-va de ele și va luminați, și pe Domnul laudați! Aceste vorbe, rostite de gura domneasca, au brazdat adanc inima norodului adunat acolo, și fara întarziere școala s-a umplut de baieți doriți de învațatura, între care eram și eu, cel mai bun de harjoana și slavit de leneș; leneș fara pereche ma facusem, caci mama, dupa cata minte avea, nu se îndura sa ma mai trimita acum nici la o cofa de apa, numai sa învaț carte și sa ma fac popa, ca parintele Isaia Duhu, profesorul nostru. Bun mai era și parintele Duhu, cand se afla în toane bune, Dumnezeu sa-l ierte! Pus-a el baieții în randuiala cum nu mai vazusem pana atunci; cumpara-ne el vara, din banii sai, cofe de zmeura și fel de fel de puricale de ne da sa mancam, și mai în toata sambata ne încarca în o droaga de-a Manastirii Neamțului și ne ducea la stareție, sa dam examen dinaintea starețului Nionil, un batran olog, care ne sfatuia cu duhul blandeții sa ne ținem de ceaslov și psaltire; caci toate celelalte învațaturi, zicea el, sunt numai niște ereticii, care mai mult amarasc inima și tulbura sufletul omului. Dar fost-a scris parintelui Duhu sa nu asculte în totul sfaturile cuviosului stareț, ci sa ne învețe și cate oleaca de aritmetica, de gramatica, de geografie și din toate cate ceva, dupa priceperea noastra. Odata, venind parintele Duhu suparat foc de la manastire, ne dete la regula de trei tema urmatoare:
– Daca o para luata pe nedreptul îți mananca o suta drepte, apoi șase mii de lei (leafa mea pe un an), care mi-a oprit-o starețul Nionil, pe nedreptul, cate parale drepte vor manca de la Manastirea Neamțului?
– Douazeci și patru de milioane de parale, cinstite parinte, sau șase sute de mii de lei, raspunse unul din noi, cu crida la tabela.
– Ia sa-mi faca Nica Oșlobanu încredințarea, zise parintele Duhu. Nica Oșlobanu, ca de obicei, se scoala în picioare, cat mi ți-i melianul, și se roaga de iertare, spunand ca-l doare capul. Și atunci, nu știu cum îi cade un urs mare din san și… de-a dura prin clasa; nu din cei pe care-i joaca ursarii, ci de mamaliga, umplut cu branza, rotund, prajit pe jaratic și de pus drept inima, cand ți-e foame. Baieții dau sal prinda, Oșlobanu se arunca în mijlocul lor sa și-l ia, și se face o chirfosala ș-un ras în școala din pricina ursului celuia, de-i pozna! Atunci, parca-l vad cum s-a plesnit parintele Duhu cu palma peste frunte, zicand c-un oftat adanc:
– Pesemne pacatele mele cele mari și grele m-au aruncat și aici, sa învaț niște țoparlani salbatici! Mai fericit erai de-o mie de ori sa paști porcii la Cogeasca-Veche, Isaie, decat sa mai fi ajuns și zilele aceste! Iar tu, moglanule de Oșlobene, care te robești pantecelui și nu-ți dai catuși de puțina osteneala minții, te-i face popa ca tata-tau cand s-or pusnici toți bivolii din Manastirea Neamțului! Oșlobanu, prost-prost, dar sa nu-l atinga cineva cu cat e negru sub unghie, ca-și azvarle țarna dupa cap, ca buhaiul. Cum se duceseara acasa, și spune tatane-sau ce a zis parintele Isaia. Ș-apoi, las pe popa Niculai Oșlobanu, caci el nu prea știe multe; slujește cate trei liturghii pe zi și pomenește la hurta: pe monahi și ieromonahi, pe stareți, pe mitropoliți și pe soțiile și copiii lor, de le merge colbul! Într-o dimineața, n-are ce lucra parintele Duhu?! Ia pe Teofan, alt calugar de la spital, și se duc împreuna la biserica Sfantului Lazar de sub dealul Cetații. Și cum intra în biserica, încep a cauta pricina parintelui Oșlobanu, care slujea, ca nu se ține de tipic.
– Tipic, boaite fațarnice? Ia sa va dau eu tipic! zise parintele Oșlobanu, lasand sfintele încolo. Ne-ați luat cu șmecherie pe marele mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir, și ne-ați dat, în locul acestui sfant vestit, pe Lazar, un jidan tremțuros, care tot moare și iar învie, și învie și iar moare, de nu mai știe nime de numele lui. Acesta-i hram? Și dupa ce ne-ați calicit, luandu-ne moșia și închizandu-ne biserica cu zid, închideți acum în ciuda și poarta spitalului; ba pana și clopotele ni le-au oprit de tras cainerii de doftori, tot din pricina voastra, de ni s-au împraștiat poporenii; nici chioara de baba nu mai da pe la biserica! Și înca una: de șaizeci și mai bine de ani, de cand slujesc preoția, voi aveți sa ma învațați tipicul, pui de naparca ce sunteți! Ia stați oleaca sa va scot eu gargaunii din cap! Și zvarr! cu pravila cea mare dupa calugari. Apoi, umfland un sfeșnic zdravan de alama, dupa danșii, sa-i afuriseasca! Și, na! parintele Duhu și Teofan și-au prapadit papucii, fugind mai mult pe branci decat în picioare; chiar dupa tipic! A doua zi, Nica Oșlobanu ca mai ba sa dea pe la școala; dar nici parintele Duhu pe la biserica Sfantului Lazar, ca l-ar fi pironit parintele Oșlobanu pe cruce și l-ar fi pus în podul bisericii, spre pastrare, cu parte din icoanele ramase aici de la Cetatea Neamțului. Și mi se pare ca avea mare dreptate bietul batran, caci în locul bisericii Sfantului Lazar fusese alta biserica, de lemn, al carei hram era Sfantul Dimitrie, facuta și înzestrata cu moșie de Vasile Lupu-voievod, ca și cea de la noi din Humulești. Însa Manastirea Neamțului, buna mehenghe, cand a facut spitalul din Targul-Neamțului, face șibiserica Sfantului Dumitru de piatra, îi schimba hramul, numind-o Sfantul Lazar, o închide cu zid în cuprinsul spitalului, și hramul Sfantului Dumitru l-a pus la paraclisul de la spital, iar moșia preoților a papat-o, ca și pe moșia Humuleștii. Și de aici supararea parintelui Oșlobanu ajunsese la culme; sa nu vada samanța de calugar pe la biserica lui, ca-i potopește! Ca prin urechile acului de n-a facut mucenic pe parintele Duhu, în locul sfantului Dumitru, izvoratorul de mir. Peste cateva zile dupa asta, auzim ca Nica Oșlobanu s-a dus sa învețe la școala catihetica din Folticeni, vorba sa fie!
Varu-meu Ion Mogorogea, Gatlan, Trasnea și alți cunoscuți ai mei se dusesera tot acolo, mai de demult; bineînțeles, pe socoteala pungii parinților lor. Și eu, ramanand fara tovarași de isprava, și mai dandu-mi și parintele Isaia un pui de bataie, așa din senin, cihaiam pe mama sa se puna pe langa tata, ca doar m-a da și pe mine la catihet, macar ca eram un ghibirdic și jumatate. Galbeni, stupi, oi, cai, boi și alte bagateluri de alde aceste, prefacute în parale, trebuia sa duca dascalii poclon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; ș-apoi lasa-te în conta sfinției-sale, ca te scoate poponeț, ca din cutie… Pentru mine însa numai doua mierțe de orz și doua de ovas a dat tata cui se cuvine, de am fost primit în Folticeni, caci școala era numai de mantuiala; boii sa iasa! Ajungand acolo toamna tarziu, m-am așezat în gazda la Pavel ciubotarul din ulița Radașenii, unde erau și ceilalți tovarași ai mei. Catihetul, care facea ziua noapte și noaptea zi, jucand stos, rar venea pe la școala. Noi, daca vedeam așa, ne duceam și mai rar; dar nebunii știu ca faceam de-ajuns! Pavel era holtei, și casa lui destul de încapatoare: laițe și paturi de jur împrejur; langa soba, altul, și toate erau prinse. Iara gazda, robotind zi și noapte, se proslavea pe cuptor, între șanuri, calupuri, astragaciu, bedreag, dichiciu și alte custuri taioase, mușcheŕ, piedeca, hasca și clin, ace, sule, clește, pila, ciocan, ghinț, piele, ața, harbul cucalacan, clei și tot ce trebuie unui ciubotar. Cu noi ședea și Bodranga, un moșneag fara capatai, însa de tot hazul. Pentru puțina mancare și cate-oleaca de pașca de cea de trei oca la para, slujea toata casa: taia lemne, ațața focul, aducea apa, matura, ne spunea la povești nopți întregi, șezand cu nasul în taciuni, și ne canta din fluier: Doina, care te umple de fiori, Corabiasca, Mariuța, Horodinca, Alivencile, Țiitura, Ca la ușa cortului, hore și alte cantece sculațele ca aceste, de jucam pana ce asudau podelele și ne sareau talpele de la ciubote cu calcaie cu tot, ca doar acum o dadusem și eu pe ciubote. Și din pricina lui Pepelea de moș Bodranga, Pavel mai nu le putea dovedi din carpit; ba și el, uneori, sarindu-și din minți, își rupea ciubotele ferfenița, jucand împreuna cu noi. Odata venise lui Oșlobanu randul sa cumpere lemne, și așa, cu toata carpanoșia lui, iese caine-cainește în medean, aproape de gazda noastra, și gasește un țaran de la Sasca, pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car încarcat cu lodbe de fag.
– Cat ceri pe car, bade? zise Oșlobanu, caruia nu-i era a cumpara lemne cum nu mi-e mie acum a ma face popa.
– Trei husași, dascale.
– Ce spui, badișorule, pentru un braț de lemne? Da ca le duc în spate pe toate odata pan-acasa.
– Daca le-i duce, dascale, ți le dau degeaba.
– Zau, nu șuguiești, bade?
– Nici o șaga, dascale; sa vedem cum le-i duce, și halal sa-ți fie! Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului cate unul-unul și le reazema în picioare langa brațu-i, dupa aceea descinge braul de pe langa sine și le împrejura, legandu-le frumușel, sa nu se hrentuiasca; apoi, saltandu-le și aburcandu-le cam anevoie, le umfla-n spate și la gazda cu dansele. Un baietan nebunatic de-alaturea, vazand asta, zise cu glas mare:
– Dascale-Trascale, be-he-he; dracul sa te ia! Iar țaranul, facandu-și cruce, a ramas cu gura cascata, fara sa bleșteasca un cuvant.Acum nu va mai spun cat era de încarcat carul cu lemne, care, la așa loc, ținea pe vremea aceea șapte lei și jumatate, și cat era de mare și de tare Nica Oșlobanu, și alți vro șaizeci ca dansul, între care mulți, lasandu-și nevestele cate cu doi-trei copii acasa, în creierii munților, venise la Folticeni sa se pricopseasca de învațatura… Ș-apoi carte se învața acolo, nu gluma! Unii cantau la psaltichie, colea, cu ifos:
Ison, oligon, petasti,
Doua chendime, homili,
pana ce ragușau ca magarii; alții, dintr-o rasuflare, spuneau cu ochii închiși cele șapte taine din catihisul cel mare. Gatlan se certa și prin somn cu uriașul Goliat. Musteciosul Davidica de la Farcașa, pana tiparea o mamaliga, mantuia de spus pe de rost, repede și fara greș, toata istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împarțita în perioade, și pronumele conjunctive de dativ și acuzativ din gramatica lui Macarescu:
– Mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, miți-i, ni-vi-li. Ce-a fi aceea, duca-se pe pustiu! Unii dondaneau ca nebunii, pana-i apuca amețeala; alții o duceau numai într-un muget, citind pana le pierea vederea; la unii le umblau buzele parca erau cuprinși de pedepsie; cei mai mulți umblau bezmetici și stateau pe ganduri, vazand cum își pierd vremea, și numai oftau din greu, știind cate nevoi îi așteapta acasa. Și turbare de cap și frantura de limba ca la acești nefericiți dascali nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meșteșug de tampenie, Doamne ferește! De-a mai mare dragul sa fi privit pe Davidica, flacau de munte, cu barba în furculița și favorite frumoase, cu pletele crețe și negre ca pana corbului, cu fruntea lata și senina, cu sprancenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele și scanteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat, lat în spete, subțire la mijloc, mladios ca un mesteacan, ușor ca o caprioara și rușinos ca o fata mare, Dumnezeu sa-l ierte! ca n-avu parte sa se preoțeasca. A murit, sarmanul, înainte de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele sa le piara, ca au mancat juvaier de flacau! Mai buna minte avea Mirauța din Grumazești, care umbla trelalela, în puterea iernii, pe la tarabile jidovești, întreband ba teaca de cosor, ba capestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe, ba fragi și capșune pentru cineva care pornise într-adaos, ba canta în pilda jidovilor:
– Nu-mi e ciuda de gandac, C-a mancat frunza de fag; Dar mi-e ciuda pe omida, C-a mancat frunza de cruda: N-a lasat sa odrasleasca, Voinicii sa se umbreasca. Și alte dracarii ce-i trasneau în cap. Nebun era el sa-și piarda viața din pricina lui mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le, ca Davidica? Eu, ca și Mirauța, nu ma prea osteneam pana-ntr-atata, sa mor învațand; ca doar nu-mi plangeau copiii acasa, nici dadusem catihetului cel poclon mare pana pe-acolo. Pentru doua mierțe de orz și doua de ovas, nu era sa las copila popii de la Folticenii-Vechi nemangaiata. Afara de aceasta, cand ma uitam în oglinda, barba și mustați ca în palma; și doar le și parleam eu într-o privire și le ungeam în toata seara cu seu amestecat cu muc de lumanare și aluna arsa, dar degeaba munca! Ș-apoi, intrat în asemenea școala, mai numai barba și punga, bat-o pustia, te facea sa calci a popa! D-apoi lui Trasnea, saracul, ce-i pațea sufletul cu gramatica! Odata îmi zise el, plin de mahnire:
– Ștefanescule (caci așa ma numeam la Folticeni), astazi nu mai mergem la școala, ca nu știu tabla și vreau sa învaț pe maine la gramatica. Ma rog ție, hai cu mine la camp spre Folticenii-Vechi; vom învața împreuna, sau cate unul, eu la gramatica și tu la ce-i vrea; apoi mi-i asculta, sa vedem, nu s-a prinde și de capul meu ceva? Lasca nici la celelalte nu prea pot învața cu slova asta noua, care-a ieșit, însa afurisita de gramatica îmi scoate peri albi, trasni-o-ar fi s-o trasneasca! Parca ai ce face cu dansa la biserica? Dar daca se cere! Am s-o iau și eu din capat, și, poate, cu tine, care ai trecut pe la parintele Duhu, sa ma pot desluși… Fiindca la Folticenii-Vechi era ceva mangaiere pentru mine, ma potrivesc lui Trasnea, și ne ducem împreuna. Și era un ger uscat prin luna lui noiembrie, și batea un vantișor subțire în ziua aceea, de-ți frigea obrazul! Cum ajungem la camp, Trasnea se tologește pe-un hat și începe la gramatica, din capat, întrebarea și raspunsul întai: Întrebare: Ce este gramatica romana? Raspuns: Gramatica romana este cartea ce ne învața a vorbi și a scrie o limba corect. Iar în alta ediție: Gramatica este o învațatura ce ne arata modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limba. Asta-i asta! Din ceaslov și psaltire, și acele balmajite rau, ca vai de ele, sa treci la gramatica, și înca ce gramatica! Nu ca aceste de acum, puzderie de gramatici; unele raționate, altele dezvoltate și ticsite de complimente, care, trebuie spus fara compliment, îți explica… pana ce nu se mai înțelege nimica; adica facute anume pentru copii, de se joaca cu dansele, de ușoare ce sunt! Însa ce folos? Peste Trasnea n-a dat asemene noroc… sa umble într-ales… El, pacatosul, uitați-va ce fel de gramatica trebuia sa învețe: artea, corect, într-o limba; silaba numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consune, sau și cu mai multe consune, care însa sa se pronunțe cu o scoatere de voace. Iar în alta ediție: Prin silaba înțelegem rostitura unei parți de cuvant ș.c.l. Ei, ei! de-acum drege-ți voacea și descurca-te, mai Trasne, daca poți! Iar, la a treia pagina, îndata alta nazbatie: Întrebare: Cate parți are gramatica romana? Raspuns: Gramatica romana are patru parți, care sunt: 1. Etimologia; 2. Sintaxa; 3. Ortografia și 4. Prosodia. Întrebare: Ce ne învața fiecare din parțile aceste? Raspuns: 1. Etimologia ne învața a cunoaște parțile vorbei, adica analisul gramatical. 2. Sintaxa ne învața a lega parțile vorbei dupa firea limbii noastre, adica sintesul gramatical. 3. Ortografia ne învața a scrie bine, adica dupa regulile gramaticei.4. Prosodia ne învața a accentua silabele și a le rosti dupa firea cuvintelor și scopul ce-l avem în vorbire. Apoi: mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le. Și alte iznoave hazoase ca aceste! Mai pune la socoteala ca și Trasnea era înaintat în varsta, bucher de frunte și tamp în felul sau; ca profesorul, care și el se mira cum a ajuns profesor, zicea: Luați de ici pana ici, cum mi se pare ca se mai face pe une locuri și astazi, și poate ca nu veți aduce banat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trasnea, ci întamplarii, care a facut pe oameni așa cum sunt: ori cuțite de oțel, ori de tinichea… Ș-apoi gandiți ca Trasnea citea întrebarea și raspunsul, fiecare pe rand, rar și lamurit, ca sa se poata înțelege ceva? Nu așa, necredincioșilor, ci iata cum: Ce este gramatica romana, este… ce este, este… este arata… nu arata, artea… artea… ce… ce… ce ne învața, învața… învața… ce ne învața; a vorbi… bi… bi… ce ne învața… ce este, este… este arata, uite dracu! nu arata, artea ce ne învața… ce este, este… Și tot așa dondanind foarte repede, balbait și fara pic de cugetare, pana la a scrie într-o limba corect rar ajungea, sarmanul! Și dupa ce turba de cap hat bine, ma striga sa-l ascult, ca știe. Luam eu cartea din mana lui și-l întrebam: Ce este gramatica, mai Trasne? Iar el, închizand ochii, raspundea iute, iute și mornait, cum cer calicii la pod:
– Ce este gramatica romana, este… ce este, este… și celelalte, dupa obicei, schimonosind cuvintele și îndrugandu-le fara nici o noima, de-ți venea sa-i plangi de mila!
– Nu așa, mai Trasne! Dar cum?
– Nu mai zice romana, și spune numai raspunsul; ce ai cu întrebarea? Și se și opintea el, într-o privire, sa raspunda bine, dar degeaba; se încurca și mai rau, începea a ofta și-i venea sa-și sparga capul.
– Mai lasa-ma oleaca, zicea el necajit și, cand te-oi striga, sa vii iar sa ma asculți; și de n-oi ști nici atunci, apoi dracul sa ma ia! Da, gramatica sa zicem ca n-o înțeleg și s-o lasam la o parte; artea, asemene; corect, tiji. D-apoi romana, este… ce… ne învața a vorbi și a scrie bine într-o limba parca-s cuvinte romanești, ce naiba! Numai și aici trebuie sa fie ceva: a vorbi și a scrie bine într-o limba, îndracit lucru! Cum sa scrii într-o limba? Poate cu limba, mai știi pacatul? Pesemne ca noi, cum s-ar prinde, las ca, de scris, talpa gaștei, dar apoi și de vorbit, pacatele noastre, se vede ca vorbim pogan și rau de tot; nu romanește, ci țaranește… Doamne, Doamne! Învațat mai trebuie sa fie și acel care face gramatici! Însa și-n gramatica stau eu și vad ca masa tot masa, casa tot casa și boul tot bou se zice, cum le știu eu de la mama. Poate celelalte bazdaganii: rostitura, artea, corect, pronunțe, analisul, sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjunctive: mi-ți-i, ni-vi-li, me-teîl-o, ne-ve-i-le și altele de seama acestora sa fie mai romanești… și noi, prostimea, habar n-aveam de dansele! Noroc mare ca nu ne pune sa le și cantam, c-ar fi și mai rau de capul nostru cel hodorogit! Decat țaran, mai bine sa mori! Hai, du-te, Ștefanescule, ca m-apuc de învațat! Și lasandu-l, m-am dus și eu în ciuda la fata popii, am gasit-o singura-singurica și m-am jucat cu dansa în ticna pana-ndeseara; caci mama n-avea, și tata-sau ca popa, umbla dupa capatat… Apoi m-am întors la camp, cu zgardița de la gatul copilei, c-o naframa cusuta frumos cu flori de matase și cu sanul plin de mere domnești; și, cand colo, zarghitul de Trasnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, și habar n-avea de frig. Sarace, sarace! nu ești nici de zeama oualor; decat așa, mai bine te facea ma-ta un manz și te mancau lupii, zic eu în mine.
– He! Trasnea, ma! scoala! știi tabla? Sare el de jos, îl ascult, clei. Haidem acasa, mai Trasne, ca m-au razbit foamea și frigul, și mor de urat aicea pe camp!
– Da, ca și eu… Duca-se dracului gramatica! Mi s-a înacrcit sufletul de dansa! Și osebit de asta, nici nu-mi e bine.
– Un fel de lene, amestecata cu slabaciune, mai Trasne, nu-i așa?
– Ba chiar ai nimerit: un fel de leșin la inima, amestecat cu întinsori, sau cam așa ceva.
– Poate fiorile gramaticii, zic eu.
– Mai știi pacatul? Poate ca ș-aceea sa fie, zise Trasnea; caci, dracul s-o ia! cum pui mana pe dansa, îndata-ți vine somn… Flecuștețe de-aceste nu se potrivesc cu randuiala bisericii, s-a mantuit vorba… Osmoglasnicul este ce este… Vorba tatei: Condacul umple sacul, și troparul hambarul, mai baiate! Ce umblam noi chinuindu-ne cu gramatica, Ștefanescule? Haidem! Și ne întoarcem noi la gazda pe la asfințitul soarelui, mancam ce mancam ș-apoi rugam pe moș Bodranga sa ne cante; și unde nu se aduna o mulțime de dascalime la noi, caci aici era staniștea lor; și ne întartam la joc, știi cola, ca la varsta aceea, de nici simțiram cand a trecut noaptea. Și așa am scapat, și eu de urat, și Trasnea de bolborosit prin somn: ce este gramatica romana, este… ce este, este…, ca alte dați. Însa veselia nu s-a încheiat numai cu atata; alta și mai și s-a început din capat. N-apucase moș Bodranga a lua bine fluierul de la gura, și iaca ne trezim cu popa Buliga, ce-i ziceau și Ciucalau, din ulița Buciumenii, tamaiat și aghezmuit gata dis-dimineața. Dumnezeu sa-l iepure! Și cum ne binecuvanteaza, dupa obiceiul sau, cu amandoua mainile, ca vladicii, ne și trage cate-un ibrișin pe la nas despre fata popii de la Folticenii-Vechi: ba ca-i fata cuminte, ba ca-i buna de preoteasa, ba car fi potrivita cu mine, ba ca are sa mi-o lege tata-sau de gat, și cate ponosuri și talcuri de-a lui popa Buliga cel buclucaș, pan-a început Gatlan a-l lua cu maguleli, zicand:
– Ia las, las, cinstite parinte! nu mai umbla și sfinția-ta cu scornituri de-aceste chiar în ziua de lasatul secului. Mai canta încaltea, moș Bodranga, un rastimp, sa ne veselim de-ajuns, ca parintele a fi bun și ne-a ierta… Moș Bodranga de cuvant; iar începe a canta, și la joc, baieți! Popa Buliga, deși era batran, daca vede ca ni-i treaba de-așa, unde nu-și pune poalele antereului în brau, zicand:
– Din partea mea, tot chef și voie buna sa va dea Domnul, fiilor, cat a fi și-ți trai! Apoi zvarle potcapul deoparte, și la joc de-a valma cu noi, de-i palalaiau pletele. Și tragem un ropot, și doua, și trei, de era cat pe ce sa scoatem sufletul din popa. Și așa l-am vlaguit, de-i era acum lehamete de noi. Dar vorba ceea: Daca te-ai bagat în joc, trebuie sa joci! De la o vreme, vazand bietul popa ca s-a pus în card cu nebunii, începe s-o întoarca la șurub:
– Ma așteapta niște fii de duhovnicie, dragii mei, și trebuie sa ma duc mort-copt, caci acesta ni-i plugul. Pavel, gazda noastra, și pune atunci un talger de uscaturi ș-o garafa cu vin dinaintea parintelui Buliga, zicand:
– Ia poftim, cinstite parinte, de-ți lua din masa noastra oleaca de gustare ș-un pahar, doua de vin, ș-apoi va-ți duce, daca spuneți c-aveți așa de mare graba. Sfinția-sa, nemaipunandu-se de pricina, încrucișaza mainile, dupa obicei, își drege glasul și spune cu smirenie: Binecuvanteaza, Doamne, mancarea și bauturica robilor tai, amin! Dupa aceea ridica un pahar, zicand: Ma închin, baieți, la fața voastra cu sanatate, ca la un codru verde! Cand ne-a fi mai rau, tot așa sa ne fie! Și da paharul de dușca; apoi înca vro doua-trei, și peste acele alte cateva; dupa aceea ne binecuvanteaza iar cu amandoua mainile, zicand: Ei, baieți, de-acum liniștiți-va! Ș-apoi ne lasa în pace și-și cauta de drum. Însa noi, vor ba ceea:
Nici toate-ale doftorului,
Nici toate-a duhovnicului;
De ce petreci,
De ce-ai mai petrece!
Cam pe înserate, ne luam taraș, cu moș Bodranga cu tot, și ne bagam într-o cinstita crașma, la fata vornicului de la Radașeni, unde mai multa lume se aduna de dragostea crașmariței decat de dorul vinului; caci era și frumoasa, bat-o hazul s-o bata! Ș-apoi, maritata de curand dupa un vadaoi batran ș-un la-ma, mama, cum e mai bine de tras la om în gazda. Crașmarița, cum ne-a vazut, pe loc ne-a sarit înainte și ne-a dus deoparte, într-o odaie mare, cu obloane la ferești și podita pe jos, unde eram numai înde noi și crașmarița, cand poftea, ca la casa ei. Într-un colț al odaii, cateva mierțe de fasole; în altul, samanța de canepa; în al treilea, o movila de mere domnești și pere de Radașeni, care traiesc pana dupa Paști; în al patrulea, mazare și bob, desparțite prin o scandura lata, iar alature, niște bostani turcești; într-o putina, pere uscate și dulci ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite de canepa și de in; pe-o grinda, calepe de tort și lanuri boite fel de fel pentru scoarțe și laicere; apoi calți, buci și alte lucruri, zahaite prin cele polițe și colțare, ca la casa unui gospodar fruntaș de pe vremea aceea. Și cum ne aflam noi în aceasta binecuvantata casa, crașmarița iute a lasat obloanele în jos, a aprins lumanarea și, cat ai bate din palme, ni s-a și înfațișat cu o cana mare de lut, plina cu vin de Odobești; și turnand prin pahare, sareau stropii din vin de-o șchioapa în sus, de tare ce era. Gatlan, bun mehenghi, ia un pahar și-l întinde gazdei, zicand:
– Ia poftim, puiculița, de cinstește dumneata întai! sa vedem, poate c-ai pus ceva într-însul. Crașmarița cea frumoasa, luand paharul, se închina la toți cu sanatate, razandu-i ochii, și, dupa ce gusta puțin, se roaga sa n-ozabovim, ca mai are și alți mușterii, și barbatu-sau nu poate dovedi singur. Dar ți-ai gasit; noi, ațiindu-i calea, o pofteam, cu staruința, sa cinsteasca de la fiecare. Și ea tot ar fi stat mai mult cu noi, daca n-am fi alungat-o prostește, mulțumindu-i cate c-o sarutare plina de foc!
– Așa e tineritul ista, bata-l sa-l bata, zise moș Bodranga, șezand cucuiet pe niște buci și molfaind la pere uscate. Aveți dreptate, baieți, acum vi-i vremea!
– Și cum zici, moșule, raspunse crașmarița, intrand atunci pe ușa c-o strachina de placinte fierbinți, c-o gaina fripta și punandu-le pe masa dinaintea noastra. Și, zau, mare pomana și-a facut, caci eram flamanzi ca niște lupi! Dupa ce mantuim de baut cana ceea, ni se aduce alta, pentru care mulțumeam crașmariței tot cu sarutari, pana ce se facea ca se manie și iar fugea dintre noi. Mai pe urma iar venea și iar fugea, caci cam așa se vinde vinul, pe unde se vinde… Ori, mai știi pacatul? Poate ca nici crașmariței nu-i era tocmai urat a sta între noi, de ne cerca așa des. La urma urmelor, unde nu-i da și Trasnea cel uracios un pupoi, fara veste! Caci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. Și atunci, crașmarița cea frumoasa curat ca s-a maniat. Dar ce sa-i facem? Vorba ceea: În care camașa s-a maniat, într-aceea s-a dezmania. Ca altfel n-ai cum s-o ghibacești. De la o vreme, prinzand moș Bodranga la curaj, sa nu înceapa a canta din fluier o Corabiasca de cele framantate în loc? Noi, atunci, sa nu ne întartam la joc? Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa, și dam chioraș prin fasole, prin mazere și bob, și samanța de canepa se facea oloi, paraind sub talpile noastre. Cam pe dupa miezul nopții, vazand ca moș Bodranga ne-a parasit, începem și noi a ne strecura cate unul, unul, spre gazda; eu, cu sanul încarcat de pere uscate și c-un bostan mare, ce mi l-a dat crașmarița, caci pe cat era de frumoasa, pe atata era și de darnica, mititica! Și cand ajung la gazda, ce sa vezi? mai fiecare tovaraș al meu furluase cate ceva: unul mere domnești, altul pere de Radașeni; moș Bodranga pașlise o gramada de buci pentru ațațat focul, și Trasnea, samanța de canepa. Iar Oșlobanu, cu ciubotele dintr-o vaca și cu talpile din alta, venind mai în urma tuturor, numai ce-l vedem ca se pune cu creștetul pe pat și cu talpile în grinda, așa încalțat și îmbracat cum era; și, ce sa-ți mai vada ochii? Sa nu spun minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din turetce, pe care de obicei le purta suflecate, iar atunci le desuflecase, anume pentru trebușoara asta… Numai varu-meu, Ioan Mogorogea, fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capat de ața. Iar Zaharia lui Gatlan se mulțumise c-un sarutat din partea frumoasei crașmarițe. Mare mangaiere pentru un baiat strain, în ziua de lasatul secului! Și ia acum înțeleg eu ca Gatlan, caruia-i zicea în școala Zaharia Simionescu, a fost mai cu minte decat noi toți; caci el din cele aduse de noi s-a folosit; iara noi, din fericirea lui, pace! Ei, ei, toate bune și frumoase la vremea lor; dar de-acum trebuie sa ne mai punem și cate pe-oleaca de carte, caci maine-poimaine vine vacanța de Craciun, și noi stricam painea parinților degeaba; nimic fara cheltuiala, și banii nu se iau din drum. Unul cu altul la un loc aveam acum, la începutul postului, vro patru-cinci ulcioare de oloi, trei-patru saci de faina de papușoi, cateva oci de pește sarat, perje uscate, fasole, mazare, bob, sare și lemne pentru cateva saptamani; caci stam la masa toți împreuna, facand mancare cu randul, fiecare dintr-al sau pentru o zi. Însa Oșlobanu, care manca cat șaptesprezece, ne cam pusese pe ganduri. Tata-sau, popa Neculai, nu-i vorba, avea de unde sa-i trimita; dar Ce-i în mana nu-i minciuna. Multe sunt de facut și puține de vorbit, daca ai cu cine te înțelege. Ma sfatuiesc eu într-o zi cu Gatlan, c-aici ar trebui ceva de facut, sa putem scapa de cațiva mancai, caci tovarașia nu ni se parea dreapta. Și gasim un mijloc nu se poate mai nimerit: noaptea, cand vor dormi toți, sa punem poșta la talpi cui vom socoti noi; mai ales ca vro cațiva adormeau duși, cum începea moș Bodranga a spune la povești. Și dupa ce-am pus la cale unele ca aceste, pandim cand erau ceilalți duși de-acasa și ne apucam de facut poște, ca s-avem pe mai multa vreme. Cateva paturi de hartie, lipite una peste alta cu seu de lumanare topit pe langa foc, puse încet la talpi, cand doarme omul greu, și aprinse c-un chibrit, mai sfant lucru nici ca se poate! Și fiindca pe Oșlobanu toți aveau ciuda mai mare, lui i-am facut pocinog întai. Și cand l-a ajuns arsura la os, a sarit din somn, racnind ca un taur, și nuși gasea loc prin casa, de usturime. Dar, neafland care-i vinovatul și nebizuindu-se în putere a se bate cu toți, se puse la facut metanii și ne blestema, de-i curgea foc din gura. Noi însa, cu toate blestemele lui, mai punandu-i în alte nopți cateva poște și facandu-i-se talpile numai o rana, a fost nevoit sa-și ia talpașița spre Humulești, lehametindu-se de popie și lasand toate merindele sale în stapanirea noastra. Îndata dupa asta, Gatlan scrise lui Oșlobanu:
Iubite Oșlobene,
Ma închin cu sanatate de la golatate, despoieții din urma. De n-aveți ce manca acolo, poftim la noi sa postim cu toții.
Al tau voitor de bine,
Zaharia,
Mare capitan de poște
Peste vro cateva zile am mai taiat gustul de popie unuia, care venise în gazda la noi din proaspat; Nic-a lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpile bașicate pe urma lui Oșlobanu. Și cu atata mai bine, caci tot își pierdeau vremea în zadar. Iar Trasnea, fiind mai chilos și mai tare de cap, rabda el cat rabda și, daca vede ca-l razbim cu poștele, se muta la alta gazda, luandu-și partea de merinde. Și cu asta randuiala, am ramas noi acum numai trei la Pavel ciubotarul: eu, Gatlan, varu-meu Ioan, poreclit Mogorogea, și moș Bodranga pe deasupra. Varu-meu, care vazuse de patima celorlalți,luase obicei în toata seara, la culcare, a-și coase manecile contașului și, varandu-și picioarele într-însele, dormea fara grija. Vorba ceea: Paza buna trece primejdia rea. Aproape de Craciun, Pavel facu o pereche de ciubote de iuft varului meu Ioan, cu care era prieten unghie și carne. Doi icusari platise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote. Dar, ce-i drept, faceau paralele acele, caci pusese piele buna, talpa de fund, și erau cusute de tocmala. Numai scarț uitase Pavel sa puna… și pentru asta rau i s-a stricat inima lui Mogorogea! Noroc mare ca era o iarna geroasa, și omatul ajuta la scarțait. În vacanța ne duceam acasa, ș-apoi, vorba țiganului cu Craciunul satulul… Costițe de porc afumate, chiște de buft umplut, trandafiri usturoiați și slanina de cea subțire, facute de casa, taiate la un loc, fripte bine în tigaie și cu mamaliguța calda, se duc unse pe gat. Mai face el țaranul și alte feluri de mancari gustoase, cand are din ce le face. Și, mulțumita Domnului, parinții noștri aveau de unde, caci saracia nu se oploșise înca la ușa lor, pe cand știu eu. Și sa nu-mi uit cuvantul! Petrecem noi sarbatorile frumos la parinți, în Humulești, și dupa Boboteaza ne întoarcem iar în Folticeni, la Pavel, gazda noastra. Pe la școala mai dam noi așa, cateodata, de forma. Dar, drept vorbind, nici n-aveam ce cauta, caci bucheaua poate s-o învețe și acasa cine vrea. Iar cine nu, ferice de dansul! Și eu, unul, eram dintr-acei fericiți: cand e vorba de credința, ce-ți mai trebuie învațatura? De la moș Bodranga zic și eu ca aveai ce învața: fluierul sau te facea sa joci fara sa vrei, și poveștile lui nu-ți dau vreme de dormit. Afara de asta, mai aveam noi cu ce ne trece vremea cand voiam: țencușa, ba tabacareasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneam la taclale pana se facea ziua alba. Iar în sarbatori, o luam habauca prin cele sate, pe unde știam ca se fac hore. În Radașeni, sat mare, frumos și bogat, am jucat la trei jocuri într-o singura zi: unul de flacai tomnatici, la care venise fetele cele mai tinere; altul de flacai tineri, la care venise fetele cele statute; iar al treilea, de copilandri, la care venea cine poftea… Flacaii abia se leganau în joc, și hora se învartea foarte încet. Fetele nu seașteptau rugate, ca pe-aiurea, ci fiecare desprindea mainile a doi flacai, unde-i venea la socoteala, spunea buna ziua! și urma jocul înainte. Varu-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele noua, juca numai langa fata vornicului, sora cu crașmarița cea frumoasa din Folticeni. Și Gatlan, care juca langa mine, îmi spuse la ureche:
– Las ca-i vedea tu ce-am sa-i fac lui Mogorogea; de i-a ticni ziua de azi, pacat sa-mi fie!
– Taci, mai, zic eu, ce mai vorbești în bobote, ca s-a mania omul și s-a duce și el acasa.
– Ei, ș-apoi? Ce mare paguba? Vorba ceea: Daca s-a da baba jos din caruța, de-abia i-a fi mai ușor iepei. Și jucam înainte. Seara ne întoarcem la gazda, și Mogorogea, baiat grijuliu, își curața ciubotele frumos și le pune la uscat pe vatra, deoparte, cum facea totdeauna. A treia zi dupa asta, ciubotele varu-meu se rup habuc în toate parțile… Și el, suparat la culme, se leaga de Pavel sa-i faca altele în locul acelora, ori sa-i dea banii îndarat numaidecat.
– Mi-ai pus piele scoapta, carpaciule, zise Mogorogea înfuriat; așa fel de prieten îmi ești? Haiti! alege-ți una din doua, caci altfel dai cinstea pe rușine; îți trantesc scroambele de cap! Auzitu-m-ai? Pavel, neștiindu-se vinovat, zise cu dispreț:
– Ia asculta, dascale Mogoroge, nu te prea întrece cu vorba, ca nu-ți șede bine. Pe cine faci carpaci? Dupa ce-ai purtat ciubotele atata amar de vreme, umbland toata ziua în pogheazuri, și le-ai scrombait pe la jocuri și prin toate corhanele și coclaurile, acum ai vrea sa-ți dau și banii înapoi, ori sa-ți fac pe loc altele noua? Dar știi ca ești ajuns de cap?! Nu-ți e destul ca m-ai amețit, punandu-ți sfarloagele pe calup, tragandu-le la șan, și ungandu-le aici, pe cuptor, la nasul meu, în toate diminețile? Ba de cate ori mi-ai pus și poște la picioare, și eu, ca omul cel bun, tot am tacut și ți-am rabdat. Îmi pare rau ca ești gros de obraz! Ei, las ca te-oi sluji eu de-acum, daca ți-i vorba de-așa!
– Ce spui, carpaciule? zise varu-meu; și tu ma mogorogești? D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? Înca te obraznicești? Acuș te-oi otanji, cu ceva, de nu te-i putea hrani în toata viața!
– Pana ce mi-i otanji, zise Pavel, eu acuș te cinatuiesc frumușel cu dichiciul; înțeles-ai? Vazand noi ca era cat pe ce sa se încaiere la bataie, ne punem la mijloc și-i împacam cu mare greu: Ioan sa mai dea un irmilic lui Pavel, iar el sa-i caputeze ciubotele, și pace buna! Mai glumeau ei dupa aceasta caine-cainește, dar lui Mogorogea nu-i ieșa de la inima afrontul ce i-l facuse Pavel. În saptamana harții, sau carneleaga, moș Vasile, venind la Folticeni, între alte merinde, aduce feciorului sau și trei purcei grijiți gata.
– Bine-ai venit sanatos, tata, zise Ioan, sarutandu-i mana. Așa-i ca ne-ai nimerit?
– Bine v-am gasit sanatoși, mai baieți, raspunse moș Vasile. D-apoi, vorba ceea: Nimeresc orbii Suceava, și eu nu eram sa va nimeresc? Apoi, din vorba în vorba, ne întreaba:
– Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastra? Are gand sa va dea drumul degraba? Caci eu, drept sa va spun, m-am saturat deatata zdruncen și cheltuiala.
– Nu se zice mecet, ci catihet, tata, raspunse Ioan rușinat.
– Na, na, na, maria-ta! parca asta grija am eu acum! vorba ceea: Nu-i Tanda, și-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i belei-tei… de curmei. Și ce mai atata înconjur? Mecet, Berechet, Pleșcan, cum s-a fi chemand, Ioane, știu ca ne jupește bine, zise moș Vasile. Șapoi cica popa-i cu patru ochi! Ia mai bine rugați-va cu toata inima sfantului harașc Nicolai de la Humulești, doar v-a ajuta sa va vedeți popi odata; ș-apoi atunci… ați scapat și voi deasupra nevoii: bir n-aveți a da, și havalele nu faceți; la mese ședeți în capul cinstei Ierarh. Atestat și mancați tot placinte și gaini fripte. Iar la urma va platește și dințaritul… Vorba ceea: Picioare de cal, gura de lup, obraz de scoarța și pantece de iapa se cer unui popa, și nu-i mai trebuie altceva. Binear fi, Doamne iarta-ma, ca fețele bisericești sa fie mai altfel! dar… veți fi auzit voi ca popa are mana de luat, nu de dat; el mananca și de pe viu, și de pe mort. Vedeți cat de bine traiește mecetul, fara sa munceasca din greu ca noi… Numai… da! darul se cinstește! Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic, zise moș Vasile, la pornire. Cata de nu te lasa pe tanjala, pune mana pe afiștat mai repede și vin-acasa; caci Ioana lui Grigoraș Roșu, de la noi, așteapta cu nerabdare sa-ți fie preoteasa. Mai ramaneți cu sanatate, dascale Zaharie și nepoate, ca eu m-am dus!
– Mergeți sanatos, moș Vasile, zicem noi, petrecandu-l pana mai încolo, și va rugam, spuneți parinților, din partea noastra, ca ne aflam bine și-i dorim. Dupa ce se duce moș Vasile, eu zic lui Ion cu binișorul:
– Vere, ia sa frigem în asta seara un purcel de ceia, ca tare mi-i dor! Mogorogea, natang și zgarcit cum era, începe a striga la mine:
– Ma! ia ascutați; eu nu-s Nica Oșlobanu, sa ma suciți cum vreți voi… Cu ce ma hraniți, cu aceea am sa va hranesc. Nu va dau nici o bucațica de purcel, macar sa crapați!
– Iar de nu, cel ce zice, raspunde Gatlan.
– Amin, bleștesc eu cu jumatate de gura.
– Și eu ma anin, spuse Pavel de dupa soba.
– Amin, neamin, ștergeți-va pe bot despre purcei, zise Mogorogea cu ciuda; înțeles-ați? Nu tot umblați dupa bunatați; mai mancați și rabdari prajite, ca nu v-a fi nimica!
– Ia lasați-l încolo, mai; sta-i-ar în gat pe ceea lume! zise Zaharia. Și ne punem, draga Doamne, la învațat. Însa, fie vorba între noi, nu ne era a învața, cum nu i-e cainelui a linge sare. În soba arsese un foc strașnic; îl învelisem și astupasem, caci era ger afara. Moș Bodranga încurcase nu știu pe unde în seara aceea, și Pavel, neavand lucru ca alte dați, se culcase devreme. Iar Mogorogea, nadajduindu-se în potcapicul tatane-sau, adormise înaintea lui Pavel cu picioarele în manecile contașului, dupa obicei, și horaia zdravan. Vorba ceea: Lasa- ma, sa te las! Mai tarziu stingem și noi lumanarea și ne culcam; însa nu puteam adormi, gandindu-ne la purcel.
– Mai Zaharie, nu mai ai tu vro poșta de cele undeva? zic eu încet.
– Nu, bre, raspunse Zaharia și mai încet; și, Doamne, ce bine-ar fi sa trantim una lui Mogorogea! Dar, pana la poșta, pana la nu știu ce, na cuțitașul meu, taie încetișor custura de la maneca lui Mogorogea, în dreptul unei talpi, da-i o parleala buna cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnind, și las daca i-or mai ticni purceii… Numai cata de nu te mocoși atata!
– Ada cuțitașul încoace, zic eu, și, la toata întamplarea, cred ca nu ma vei da prin șperla și nu-l vei lasa sa ma bata!
– Nici vorba nu mai ramane, zise Zaharia; da-i parleala înainte, fara grija. Atunci… îmi iau inima în dinți și fac tocmai așa cum fusesem povațuit de Gatlan; tai cusutura încetișor și țin cîtu-ți-i smocul de chibrituri aprinse la calcaiul varu-meu, unde era pielea mai groasa, pana ce-l razbește focul. Și cand racnește odata cat ce poate, eu zvrrrr! chibriturile din mana, țuști! la spatele lui Zaharia și-ncepem a horai, de parca dormeam cine știe de cand… Ion însa, împiedicat cu picioarele în manecile contașului, cazuse alivanta la pamant, zvarcolinduse ca șarpele și blestemandu-ne cum îi venea la gura:
– Vai! osandi-v-ar Dumnezeu sa va osandeasca, soiuri ticaloase ce sunteți! Nime n-are chip sa se odihneasca în casa asta de raul vostru! Cine oare mi-a facut șotia? Pe Zaharia și Nica îi aud horaind și nu cred sa fi îndraznit… Numai ca hoțomanul de Pavel mi-a facut-o… be-l-ar taunii sa-l beie, cand i-a fi somnul mai dulce! Și înca se preface ca doarme, ticalosul! Ia sa-l învaț eu a-și mai bate alta data joc de om!Și repede ia cu cleștele un carbune aprins din vatra, și cu dansul pe cuptor la Pavel. Și cum dormea, sarmanul, cu fața în sus, îi pune carbunele pe pieptul gol, zicand:
– Na! satura-te de facut șaga cu mine, carpaciule! Atunci se aude un racnet spaimantator, și, odata cu racnetul, Pavel, izbind cu picioarele în soba, o și darma la pamant. Și în buimaceala ceea, trezindu-se cu Ion fața în fața, unde nu se încinge între danșii o bataie crancena; ș-apoi sta de-i privește, daca te rabda inima…
– Stai, Zaharie, ca se face moarte de om în casa asta, și noi avem sa dam seama! zic eu tremurand ca varga de frica.
– Ho, ma! ce va este? zise Zaharia sarind ca un vultur între danșii. Casa de oameni de treaba se cheama asta? Iara eu, amandea pe ușa, afara, plangand, și încep a racni cat îmi lua gura, strigand megieșii. Oamenii sarira buimaci, care dincotro, crezand ca-i foc, ori ne taie catanele, Doamne ferește! Caci era oștire nemțeasca în Folticeni pe vremea aceea. Dupa ce se mantuie clacușoara asta, lumea ne lasa în cat ne-a gasit și se împraștie, huiduindu-ne. Sa fi vazut ce blestemație și galamoz era în casa: fereștile sparte, soba daramata, smocuri de par smuls din cap, sange pe jos, Pavel, cu pieptul ars, și Ion, cu calcaiul fript, ședeau la o parte gafuind; eu cu Zaharia, de alta, mirandu-ne de cele întamplate… iar nevinovații purcei, fiind spanzurați în tinda, la raceala, nu se știe ce s-au facut! Zaharia, de la o vreme, voind a curma tacerea, zise:
– Canta-le de-acuma, Ioane: cei fara prihana, aliluia! și nu mai tanji atata dupa danșii; se vede ca așa le-a fost scris, mititeii!
– Ia nu mai clampani și tu din gura, mai, raspunse Ion, plin de naduh; ați tot strigat asupra lor, și iaca vi s-a facut pe voie. În vorbele aceste, venind și moș Bodranga, chiurluit, începe a-și face cruce de la ușa.
– Ei, moșule, zic eu, place-ți cum ne-ai gasit? Pavel, care pana atunci șezuse ca mut, uitandu-se prin casa amarat, zise: Ia ascultați, dascalilor: ca sa se mantuie toata dihonia, carabaniți-va de la mine, și ma lasați în pace! Noi, bucuroși c-am scapat numai cu-atata, ne luam ce mai aveam și ne mutam la un fierar peste drum, dimpreuna cu moș Bodranga, mangaietorul nostru. Prin postul cel mare se raspandește vuiet printre dascali despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. Na-ți-o buna, ca ți-am frant-o! zise Trasnea; cand la adica, nu-i nimica. Vorba ceea: Ne-am pricopsit cu cai cu tot… Dracul ma punea sa-mi bat capul de gramatica? De știam asta, mai bine ședeam acasa; și cu banii cați s-au dat, pe ici, pe colea, își prindea tata alta nevoie.
– D-apoi noi, zisera dascalii cei însurați, oftand; ne-am calicit cu desavarșire: zimți, ba oițe, ba stupi, ba cai și boi s-au dus pe gura lupului! Parintele catihetul sa traiasca!
– Ia taceți, bre, raspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului, s-a mantuit vorba! Ce-l mai cisluiți atata pe bietul catihet? Parca numai el e de-aceia? Ș-apoi și voua, nu știu, zau, cum v-a mai intra cineva în voie. Vorba ceea: Hai în car! Bai! Hai în caruța!
– Bai! Hai în teleaga Bai! Hai pe jos! Bai! Ziceți mai bine ca va trageți la teapa voastra, ca apa la matca. Eu-s mai bucuros ca s-a întamplat asta. La Socola sa mergem, daca voim sa ieșim doba de carte! Acolo-s profesorii cei mai învațați din lume, dupa cum aud eu.
– La Socola! striga dascalii cei mai tineri.
– Duceți-va pe pustiu, daca va place! duce-v-ați învartindu-va ca ciocarlia! striga cei batrani.
Și așa, aproape de Paști, ne-am razlețit unii de alții, și la Socola a ramas sa mearga cine-a vrea în toamna viitoare, anul 1855.