Nu știu alții cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nașterii mele, la casa parinteasca din Humulești, la stalpul hornului unde lega mama o șfara cu motocei la capat, de crapau mațele jucandu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care ma țineam cand începusem a merge copacel, la cuptorul pe care ma ascundeam, cand ne jucam noi, baieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucarii pline de hazul și farmecul copilaresc, parca-mi salta și acum inima de bucurie!
Și, Doamne, frumos era pe atunci, caci și parinții, și frații și surorile îmi erau sanatoși, și casa ne era îndestulata, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea! Și eu eram vesel ca vremea cea buna și sturlubatic și copilaros ca vantul în tulburarea sa. Și mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, îmi zicea cu zambet uneori, cand începea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie îndelungata: Ieși, copile cu parul balan, afara și rade la soare, doar s-a îndrepta vremea și vremea se îndrepta dupa rasul meu… Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, caci eram feciorul mamei, care și ea cu adevarat ca știa a face multe și mari minunații: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abatea grindina în alte parți, înfingand toporul în pamant, afara, dinaintea ușii; închega apa numai cu doua picioare de vaca, de se încrucea lumea de mirare; batea pamantul, sau peretele, sau vrun lemn, de care ma paleam lacap, la mana sau la picior, zicand: Na, na!, și îndata-mi trecea durerea… cand vuia în soba taciunele aprins, care se zice ca face a vant și vreme rea, sau cand țiuia taciunele, despre care se zice ca te vorbește cineva de rau, mama îl mustra acolo, în vatra focului, și-l buchisa cu cleștele, sa se mai potoleasca dușmanul; și mai mult decat atata: oleaca ce nu-i venea mamei la socoteala cautatura mea, îndata pregatea, cu degetul îmbalat, puțina tina din colbul adunat pe opsasul încalțarii ori, mai în graba, lua funingine de la gura sobei, zicand: Cum nu se deoache calcaiul sau gura sobei, așa sa nu mi se deoache copilașul și-mi facea apoi cate-un benchi boghet în frunte, ca sa nu-și prapadeasca odorul! și altele multe înca facea… Așa era mama în vremea copilariei mele, plina de minunații, pe cat mi-aduc aminte; și-mi aduc bine aminte, caci brațele ei m-au leganat cand îi sugeam țața cea dulce și ma alintam la sanu-i, gangurind și uitandu-ma în ochi-i cu drag! Și sange din sangele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dansa am învațat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu, cand vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rau.
Dar vremea trecea cu amageli, și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte ganduri îmi zburau prin cap, și alte placeri mi se deșteptau în suflet, și, în loc de înțelepciune, ma faceam tot mai neastamparat, și dorul meu era acum nemarginit; caci sprințar și înșelator este gandul omului, pe ale carui aripi te poarta dorul necontenit și nu te lasa în pace, pana ce intri în mormant! Însa vai de omul care se ia pe ganduri! Uite cum te trage pe furiș apa la adanc, și din veselia cea mai mare cazi deodata în uracioasa întristare! Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela și nevinovata. Și, drept vorbind, acesta-i adevarul. Ce-i pasa copilului cand mama și tata se gandesc la neajunsurile vieții, la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau ca-i framanta alte ganduri pline de îngrijire. Copilul, încalecat pe bațul sau, gandește ca se afla calare pe un cal de cei mai strașnici, pe care alearga, cuvoie buna, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și racnește la el din toata inima, de-ți ia auzul; și de cade jos, crede ca l-a trantit calul, și pe baț își descarca mania în toata puterea cuvantului… Așa eram eu la varsta cea fericita, și așa cred ca au fost toți copiii, de cand îi lumea asta și pamantul, macar sa zica cine ce-a zice. Cand mama nu mai putea de obosita și se lasa cate oleaca ziua, sa se odihneasca, noi, baieții, tocmai atunci ridicam casa în slavi. Cand venea tata noaptea de la padure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin de promoroaca, noi îl speriam sarindu-i în spate pe întuneric. Și el, cat era de ostenit, ne prindea cate pe unul, ca la baba-oarba, ne ridica în grinda, zicand:tata mare! și ne saruta mereu pe fiecare. Iar dupa ce se aprindea opaițul, și tata se punea sa manance, noi scoteam mațele de prin ocnițe și cotruța și le flocaiam și le șmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; și nu puteau scapa bietele mațe din mainile noastre pana ce nu ne zgaraiau și ne stupeau ca pe noi.
– Înca te uiți la ei, barbate, zicea mama, și le dai paiale! Așa-i? Ha, ha! bine v-au mai facut, pughibale spurcate ce sunteți! Ca nici o lighioaie nu se poate aciua pe langa casa de raul vostru. Iaca, daca nu v-am sacelat astazi, faceți otrocol prin cele mațe și dați la om ca cainii prin baț. Ăra! d-apoi aveți la știința ca va prea întreceți cu dedeochiul! Acuș iau varga din coarda și va croiesc de va merg petecele!
– Ia lasa-i și tu, mai nevasta, lasa-i, ca se bucura și ei de venirea mea, zicea tata, dandu-ne huța. Ce le pasa? Lemne la trunchi sunt; slanina și faina în pod este de-a volna; branza în putina, asemene; curechi în poloboc, slava Domnului! Numai de-ar fi sanatoși sa manance și sa se joace acum, cat îs mititei; ca le-a trece lor zburdaciunea cand or fi mai mari și i-or lua grijile înainte; nu te teme, ca n-or scapa de asta. Ș-apoi nu știi ca este-o vorba: Daca-i copil, sa se joace; daca-i cal, sa traga; și daca-i popa, sa citeasca…
– Ție, omule, zise mama, așa ți-i a zice, ca nu șezi cu danșii în casa toata ziulica, sa-ți scoata peri albi, manca-i-ar pamantul sa-i manance, Doamne, iarta-ma! De-ar mai veni vara, sa se mai joace și pe-afara, ca m-am saturat de ei ca de mere padurețe! Cate dracarii le vin în cap, toate le fac. Cand începe a toca la biserica, Zahei al tau cel cuminte fuga și el afara și începe a toca în stative, de paraie pereții casei și duduie fereștile. Iar stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și cu vatrarul, face o hodorogeala și un taraboi, de-ți ia auzul. Apoi își pun cate-o țoala în spate și cate-un coif de hartie în cap și canta aleluia și Doamne miluiește, popa prinde pește, de te scot din casa. Și asta în toate zilele de cate doua-trei ori, de-ți vine, cateodata, sa-i coșești în bataie, dac-ai sta sa te potrivești lor.
– Poi da, mai femeie, tot ești tu bisericoasa, de s-a dus vestea; încaltea ți-au facut și baieții biserica aici pe loc, dupa cheful tau, macar ca-ți intra biserica în casa, de departe ce-i… De-amu puneți-va pe facut privigheri de toata noaptea și parascovenii cate va place, mai baieți; daca vi-i voia sa va dea ma-ta în toate zilele numai colaci de cei unși cu miere de la Patruzeci de sfinți și coliva cu miez de nuca.
– Ei, apoi! minte ai, omule? Ma miram eu, de ce-s și ei așa de cuminți, mititeii; ca tu le dai nas și le ții hangul. Ia privește-i cum stau toți treji și se uita ținta în ochii noștri, parca au de gand sa ne zugraveasca. Ian sa-i fi sculat la treaba, ș-apoi sa-i vezi cum se codesc, se dramboiesc și se sclifosesc, zise mama. Hai! la culcat, baieți, ca trece noaptea; voua ce va pasa, cand aveți demancare sub nas! Și dupa ce ne culcam cu toții, noi, baieții, ca baieții, ne luam la harjoana, și nu puteam adormi de incuri, pana ce era nevoita biata mama sa ne faca musai cate-un șurub, doua prin cap și sa ne dea cateva tapangele la spinare. Și tata, saturandu-se cateodata de atata halagie, zicea mamei:
– Ei, taci, taci! ajunga-ți de-amu, herghelie! Știu ca doar nu-s babe, sa chiroteasca din picioare! Însa mama ne mai da atunci cateva pe deasupra, și mai îndesate, zicand:
– Na-va de cheltuiala, ghiavoli ce sunteți! Nici noaptea sa nu ma pot odihni de incotele voastre? Și numai așa se putea liniști biata mama de raul nostru, biata sa fie de pacate! Ș-apoi socotiți ca se mantuia numai cu-atata? Ți-ai gasit! A doua zi dis-dimineața le începeam din capat; și iar lua mama nanașa, din coarda, și iar ne jnapaia, dar noi parca bindiseam de asta? Vorba ceea: Pielea rea și rapanoasa ori o bate, ori o lasa. Și cate nu ne venea în cap, și cate nu faceam cu varf și îndesate, mi-aduc aminte de parca acum mi se întampla. Mai pasa de ține minte toate cele și acum așa, daca te slujește capul, bade Ioane. La Craciun, cand taia tata porcul și-l parlea, și-l oparea, și-l învelea iute cu paie, de-l înnadușa, ca sa se poata rade mai frumos, eu încalecam pe porc deasupra paielor și faceam un chef de mii de lei, știind ca mie are sa-mi dea coada porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu graunțe, s-o umflu și s-o zuraiesc dupa ce s-a usca; ș-apoi vai de urechile mamei, pana ce nu mi-o spargea de cap! Și, sa nu-mi uit cuvantul! Odata, la un Sfantul Vasile, ne prindem noi vro cațiva baieți din sat sa ne ducem cu plugul; caci eram și eu marișor acum, din pacate. Și în ajunul Sfantului Vasile toata ziua am stat de capul tatei, sa-mi faca și mie un buhai ori, de nu, batar un harapnic.
– Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce manca la casa mea? Vrei sa te bușasca cei nandralai prin omat? Acuș te descalț! Vazand eu ca mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o deacasa numai cu beșica cea de porc, nu cumva sa-mi ia tata ciubotele și sa raman de rușine înaintea tovarașilor. Și nu știu cum s-a întamplat, ca nici unul din tovarași n-avea clopot. Talanca mea era acasa, dar ma puteam duce s-o iau? În sfarșit, facem noi ce facem și sclipuim de cola o coasa rupta, de ici o carceie de tanjala, mai un vatrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea, și, pe dupa toaca, ne pornim pe la case. Ș-o luam noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gand sa umblam tot satul… Cand colo, popa taia lemne la trunchi afara și, cum a vazut ca ne așezam la fereastra și ne pregatim de urat, a început a ne trage cateva nașteri îndesate și a zice:
– De-abia s-au culcat gainile, și voi ați început? Ia stați oleaca, blestemaților, sa va dau eu! Noi, atunci, am parlit-o la fuga. Iar el, zvarr! cu o scurtatura în urma noastra, caci era om hursuz și paclișit popa Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit noi mai jumatate de sat înapoi, fara sa avem cand îi zice popii: Drele pe podele și bureți pe pereți; cate pene pe cucoși, atația copii burduhoși, cum obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
– Mai, al dracului venetic și ceapcan de popa! zicem noi, dupa ce ne adunam toți la un loc, înghețați de frig și speriați. Cat pe ce era sa ne ologeasca boaita cea îndracita, vedea-l-am dus pe nasalie la biserica Sfantului Dumitru de sub cetate, unde slujește; curat Uciga-l-crucea l-a colacit sa vie și sa-și faca budihacea casa la noi în sat. Fereasca Dumnezeu sa fie preoții noștri așa, ca nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la biserica în vecii vecilor! Și pana-l mai menim noi pe popa, pana-l mai boscorodim, pana una alta, amurgește bine.
– Ei, amu, ce-i de facut? Hai sa intram ici, în ograda asta, zise Zaharia lui Gatlan, ca ne trecem vremea stand în mijlocul drumului. Și intram noi la Vasile-Aniței și ne așezam la fereastra dupa obicei. Dar parca naiba vrajește: cela nu suna coasa, ca-i e frig; celuia ca-i îngheața mainile pe carceie; varu-meu Ion Mogorogea, cu vatrarul subsuoara, se punea de pricina ca nu ura, și numa-ți crapa inima-n tine de necaz!
– Ura tu, mai Chiriece, zic eu lui Goian; și noi, mai Zaharie, sa pufnim din gura ca buhaiul; iar iștialalți sa strige: hai, hai! Și-odata și începem. Și ce sa vezi? Unde nu se ia hapsana de nevasta lui Vasile-Aniței cu cociorva aprinsa dupa noi, caci tocmai atunci tragea focul, sa dea colacii în cuptor.
– Vai, aprinde-v-ar focul, sa va aprinda! zise ea, burzuluita grozav; dar cum se cheama asta? În obrazul cui v-a învațat! Atunci noi, la fuga, baieți, mai dihai decat la popa Oșlobanu… Dar bun pocinog a mai fost ș-aista, zicem noi, oprindu-ne în rascrucile drumului din mijlocul satului, aproape de biserica. Înca una-doua de aiestea, și ne scot oamenii din sat afara ca pe niște laieși. Mai bine sa mergem la culcare. Și dupa ce ne arvonim noi și pe la anul, cu juramant, sa umblam tot împreuna, ne-am desparțit unul de altul, rabegiți de frig și hamesiți de foame, și hai fiecare pe la casa cui ne are, ca mai bine-i pare. Și iaca așa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela. D-apoi cu smantanitul oalelor, ce calamandros faceam! Cand punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie cașlegi, de pe-a doua zi și începeam a linchi grosciorul de pe deasupra oalelor; și tot așa în toate zilele, pana ce dam de chișleag. Și cand cauta mama sa smantaneasca oalele, smantanește, Smaranda, daca ai ce…
– Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mamucai, ziceam eu, șezand închincit și cu limba scoasa afara dinaintea mamei, jos langa oale.
– Doamne, prinde-l-voi strigoiul cela odata la oala cu smantana, zicea mama, uitandu-se lung la mine, ș-apoi las! Nanașa din grinda are sa-i știe de știre, de nu l-or putea scoate din mana mea tot neamul strigoilor și al strigoaicelor din lume! Se cunoaște el strigoiul, care a mancat smantana, de pe limba… Urat mi-a fost în viața mea omul viclean și lingau, drept sa-ți spun, dragul mamei! Și sa știi de la mine ca Dumnezeu n-ajuta celui care umbla cu furtișag, fie lucru de purtat, fie de-a mancarii, fie ori de ce-a fi. Ei, apoi! unde-o plesnește mama și unde crapa! zic eu în gandul meu, ca doar tot nu eram așa de prost pana pe-acolo, sa nu pricep atata lucru. D-apoi cu moș Chiorpec ciubotarul, megieșul nostru, ce necaz aveam! Ba adica, drept vorbind, el avea necaz cu mine; caci una-doua, ma duceam la om și-l tot sucaleam sa-mi dea curele, ca sa-mi fac bici. Și cele mai de multe ori gaseam pe moș Chiorpec rabuind ciubotele cu dohot de cel bun, care facea pielea cum îi bumbacul. Și daca vedea omul și vedea ca nu se poate descotorosi de mine cu vorbe, ma lua frumușel de barbie cu mana stanga, iar cu cea dreapta muia feleștiocul în strachina cu dohot și-mi tragea un pui de rabuiala ca aceea pe la bot, de-i bufnea rasul pe toți ucenicii din ciubotarie. Și cand îmi da drumul, ma duceam tot într-o fuga acasa la mama, plangand și stupind în dreapta și în stanga. Uite, mama, Chiorpecul dracului, ce mi-a facut!
– Doamne, parca l-am învațat eu, zicea mama, cu parere de bine; am sa-l cinstesc, zau așa, cand l-oi întalni; ca șezi lipca unde te duci și scoți sufletul din om cu obrazniciile tale, ușernic ce ești! Daca auzeam așa, ma spalam binișor pe la gura și-mi cautam de nevoie… Și cum uitam ciuda, fuga iar la moș Chiorpec dupa curele! Și el, cand ma vedea intrand pe ușa, îmi zicea cu chef: He, he! bineai venit, nepurcele! Și iar ma rabuia, facandu-ma de ras; și eu iar fugeam acasa, plangand, stupind și blestemandu-l. Și mama avea un chin cu mine din pricina asta…
– Of! De-ar veni iarna, sa te mai dau odata la școala undeva, zicea mama, și sa cer dascalului sa-mi dea numai pielea și ciolanele de pe tine. Odata, vara, pe-aproape de Moși, ma furișez din casa și ma duc, ziua miaza-mare, la moș Vasile, fratele tatei cel mai mare, sa fur niște cireșe; caci numai la dansul și înca la vro doua locuri din sat era cateun cireș varatic, care se cocea-palea de Duminica Mare. Și ma chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca sa nu ma prinda. Intru mai întai în casa omului și ma fac a cere pe Ioan, sa ne ducem la scaldat.
– Nu-i acasa Ion, zise matușa Marioara; s-a dus cu moșu-tau Vasile sub cetate, la o chiua din Codreni, s-aduca niște sumani. Caci trebuie sa va spun ca la Humulești torc și fetele și baieții, și femeile și barbații; și se fac multe giguri de sumani, și lai, și de noaten, care se vand și panura, și cusute; și acolo, pe loc, la negustori armeni, veniți înadins din alte targuri: Focșani, Bacau, Roman, Targu-Frumos, și de pe aiurea, precum și pe la iarmaroace în toate parțile. Cu asta se hranesc mai mult humuleștenii, razeși fara pamanturi, și cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, branza, lana, oloi, sare și faina de papușoi; sumane mari, genunchere și sardace; ițari, bernevici, cameșoaie, laicere și scorțuri înflorite; ștergare din borangic alese, și alte lucruri, ce le duceau lunea în targ de vanzare, sau joia pe la manastirile de maice, carora le vine cam peste mana targul. Apoi dar, mai ramai sanatoasa, matușa Marioara! vorba de dinioarea; și-mi pare rau ca nu-i varul Ion acasa, ca tare-aș fi avut placere sa ne scaldam împreuna… Dar în gandul meu: Știi c-am nimerit-o? bine ca nu-s acasa; și, de n-ar veni degraba, și mai bine-ar fi! Și, scurt și cuprinzator, sarut mana matușei, luandu-mi ziua buna, ca un baiat de treaba, ies din casa cu chip ca ma duc la scaldat, ma șupuresc pe unde pot și, cand colo, ma trezesc în cireșul femeii și încep a carabani la cireșe în san, crude, coapte, cum se gaseau. Și cum eram îngrijit și ma sileam sa fac ce-oi face mai degraba, iaca matușa Marioara, c-o jordie în mana, la tulpina cireșului.
– Dar bine, ghiavole, aici ți-i scaldatul? zise ea, cu ochii holbați la mine; coboara-te jos, talharule, ca te-oi învața eu! Dar cum sa te cobori, caci jos era prapadenie! Daca vede ea și vede ca nu ma dau, zvarr! de vro doua-trei ori cu bulgari în mine, dar nu ma chitește. Apoi începe a se aburca pe cireș în sus, zicand: Stai, mai porcane, ca te captușește ea, Marioara, acuș! Atunci eu ma dau iute pe-o creanga, mai spre poale, și odata fac zup! în niște canepa, care se întindea de la cireș înainte și era cruda și pana la brau de nalta. Și nebuna de matușa Marioara, dupa mine, și eu fuga iepurește prin canepa, și ea pe urma mea, pana la gardul din fundul gradinii, pe care neavand vreme sa-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin canepa, fugind tot iepurește, și ea dupa mine pana-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sarit; pe de laturi iar gard, și harsita de matușa nu ma slabea din fuga nici în ruptul capului! Cat pe ce sa puna mana pe mine! Și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga, pana ce dam canepa toata palanca la pamant; caci, sa nu spun minciuni, erau vro zece-douasprezece prajini de canepa, frumoasa și deasa cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Și dupa ce facem noi trebușoara asta, matușa, nu știu cum, se încalcește prin canepa, ori se împiedica de ceva, și cade jos. Eu, atunci, iute ma rasucesc într-un picior, fac vro doua sarituri mai potrivite, ma azvarl peste gard, de parca nici nu l-am atins, și-mi pierd urma, ducandu-ma acasa și fiind foarte cuminte în ziua aceea… Dar mai în deseara, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul, striga pe tata la poarta, îi spun pricina și-l cheama sa fie de fața cand s-a ispași canepa și cireșele… caci, drept vorbind, și moș Vasile era un carpanos ș-un pui de zgarie-branza, ca și matușa Marioara. Vorba ceea: A tunat și i-a adunat. Însa degeaba mai clampanesc eu din gura: cine ce are cu munca omului? Stricaciunea se facuse, și vinovatul trebuia sa plateasca. Vorba ceea: Nu platește bogatul, ci vinovatul. Așa și tata: a dat gloaba pentru mine, și pace buna! Și dupa ce-a venit el rușinat de la ispașa, mi-a tras o chelfaneala ca aceea, zicand:
– Na! satura-te de cireșe! De-amu sa știi ca ți-ai mancat liftiria de la mine, spanzuratule! Oare multe stricaciuni am sa mai platesc eu pe urma ta? Și iaca așa cu cireșele; s-a împlinit vorba mamei, sarmana, iute și degraba: Ca Dumnezeu n-ajuta celui care umbla cu furtișag. Însa ce ți-i buna pocaința dupa moarte? D-apoi rușinea mea, unde o pui? Mai pasa de da ochi cu matușa Marioara, cu moș Vasile, cu varul Ion și chiar cu baieții și fetele din sat; mai ales duminica la biserica, la hora, unde-i frumos de privit, și pe la scaldat, în Cierul Cucului, unde era bateliștea flacailor și a fetelor, doriți unii de alții, toata saptamana, de pe la lucru! Ma rog, mi se dusese buhul despre pozna ce facusem, de n-aveai chip sa scoți obrazul în lume de rușine; și mai ales acum, cand se ridicasera cateva fete frumușele în sat la noi și începuse a ma scormoli și pe mine la inima. Vorba ceea:
– Mai Ioane, dragi ți-s fetele?
– Dragi!
– Dar tu lor?
– Și ele mie! Însa ce-i de facut? S-a trece ea și asta; obraz de scoarța, și laso moarta-n papușoi, ca multe altele ce mi s-au întamplat în viața, nu așa într-un an, doi și deodata, ci în mai mulți ani și pe rand, ca la moara. Și doar ma și feream eu, într-o parere, sa nu mai dau peste vro pacoste, dar parca naiba ma împingea, de le faceam atunci cu chiuita. Și tocmai-mi-te! Îndata dupa cea cu cireșele, vine alta la rand. Ma trezește mama într-o dimineața din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi: Scoala, duglișule, înainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc și sa te spurce, ca sa nu-ți mearga bine toata ziua? Caci așa ne amagea mama cu o pupaza care-și facea cuib, de mulți ani, într-un tei foarte batran și scorburos, pe coasta dealului, la moș Andrei, fratele tatei cel mai mic. Și numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-dimineața, în toate zilele, de vuia satul. Și cum ma scol, îndata ma și trimite mama cu demancare în țarina, la niște lingurari ce-i aveam tocmiți prașitori, tocmai în Valea-Seaca, aproape de Topolița. Și pornind eu cu demancarea, numai ce și aud pupaza cantand:
– Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, sa nu-mi caut de drum tot înainte? ma abat pe la tei, cu gand sa prind pupaza, caci aveam grozava ciuda pe dansa: nu numaidecat pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru ca ma scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Și cum ajung în dreptul teiului, pun demancarea jos în carare pe muchea dealului, ma sui încetișor în tei care te adormea de mirosul… florii, bag mana în scorbura, unde știam, și norocul meu! gabuiesc pupaza pe oua și zic plin de mulțumire: Taci, lelița, ca te-am captușit eu! îi mai pupa tu și pe dracul de-acum! Și cand aproape sa scot pupaza afara, nu știu cum se face, ca ma spariu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pana atunci, și-i dau iar drumul în scorbura. Și cum stam eu acum și ma chiteam în capul meu ca șarpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se afla prin scorburi cateodata și șerpi, unde nu ma îmbarbatez în sine-mi și iar bag mana sa scot pupaza… pe ce-a fi…; dar ea, sarmana, se vede ca se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, caci n-am mai dat de dansa nicaieri; parca intrase în pamant. Mai! anapoda lucru ș-aista! zic eu înciudat, scoțand caciula din cap și tuflind-o în gura scorburii. Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma sui cu dansa iar în tei, îmi iau caciula și în locul ei pun lespedea, cu gand c-a ieși ea pupaza de undeva pana m-oi întoarce eu din țarina. Dupa aceea ma dau iar jos și pornesc repede cu demancarea la lingurari… Și oricat oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cat am umblat horhaind cine știe pe unde și cat am bojbait și mocoșit prin tei, sa prind pupaza, și lingurarilor, nici mai ramane cuvant, li se lungise urechile de foame așteptand. Ș-apoi, vorba ceea: Țiganului, cand i-e foame, canta; boierul se primbla cu mainile dinapoi, iar țaranul nostru își arde luleaua și mocnește într-însul. Așa și lingurarii noștri: cantau acum îndracit pe ogor, șezand în coada sapei, cu ochii painjeniți de-atata uitat, sa vada nu le vine mancarea dincotrova? Cand, pe la pranzul cel mare, numai iacatama-s și eu de dupa un damb, cu mancarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind așa de cu chef… Atunci au și tabarat balaurii pe mine, și cat pe ce sa ma înghita, de nu era o chiranda mai tanara între danșii, sa-mi ție de parte.
– Hauileo, mo! ogoiți-va! ce tolocaniți baiatul? Cu tatul sau aveți ce-aveți, iar nu cu dansul! Atunci lingurarii, nemaipunandu-și mintea cu mine, s-au așternut pe mancare, tacand molcum. Și scapand eu cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la tei, ma sui întrînsul, pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbatandu-se înauntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mana și scot pupaza, vlaguita de atata zbucium; iar ouale, cand am vrut sa le iau, erau toate numai o chisalița. Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ața ș-o îndosesc de mama vro doua zile în pod prin cele putini harbuite; și unadoua, la pupaza, de nu știau cei din casa ce tot caut prin pod așa des. Însa a doua zi dupa asta, iaca și matușa Mariuca lui moș Andrei vine la noi, c-o falca-n cer și cu una în pamant, și se ia la ciondanit cu mama din pricina mea:
– Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care, zicea matușa cu jale, ne trezește dis-dimineața la lucru de atația ani? Grozav era de tulburata, și numai nu-i venea sa lacrimeze cand spunea aceste. Și acum vad eu ca avea mare dreptate matușa, caci pupaza era ceasornicul satului. Însa mama, sarmana, nu știa de asta nici cu spatele.
– Ce spui, cumnata?! Da ca l-aș ucide în bataie, cand aș afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu bine ca mi-ai spus, las pe mine, ca ți-l iau eu la depanat!
– Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matușa, caci de zbanțuitul ista al dumnitale nimica nu scapa! Ce mai atata? Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gatul îmi pun la mijloc! Eu, fiind ascuns în camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui în pod, umflu pupaza de unde era, sar cu dansa pe sub streașina casei și ma duc de-a dreptul în targul vitelor, s-o vand, caci era tocmai lunea, într-o zi de targ. Și cum ajung în iarmaroc, încep a ma purta țanțoș printre oameni, de colo pana colo, cu pupaza-n mana, ca doar și eu eram oleaca de fecior de negustor. Un moșneag nebun, c-o vițica de funie, n-are ce lucra?
– De vanzare-ți e gainușa ceea… mai baiate?
– De vanzare, moșule!
– Și cat cei pe dansa?
– Cat crezi dumneata ca face!
– Ia ad-o-ncoace la moșul, s-o dramaluiasca! Și cum i-o dau în mana, javra dracului se face a o cauta de ou și-i dezleaga atunci frumușel ața de la picior, apoi mi-o arunca-n sus, zicand: Iaca pozna, c-am scapat-o! Pupaza, zbrr! pe-o dugheana și, dupa ce se mai odihnește puțin, își ia apoi drumul în zbor spre Humulești și ma lasa mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitandu-ma dupa dansa! Eu atunci, haț! de sumanul moșneagului, sa-mi plateasca pasarea…
– Ce gandești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ți-a fost de cumparat, la ce i-ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu junca asta de mine! Înțeles-ai? Nu-ți para lucru de șaga! Și ma bagam în ochii moșneagului, și faceam un taraboi, de se stransese lumea ca la comadie împrejurul nostru; da, iarmaroc nu era?! Dar știi ca ești amarnic la viața, mai baiate?! zise moșneagul de la o vreme, razand. În ce te bizui de te îndarjești așa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vițica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mananca spinarea, cum vad eu, mai țica, și ia acuș te scarpin, daca vrei, ba ș-un topor îți fac, daca ma crezi, de-i zice aman, puiule! cand îi scapa de mana mea!
– Da pace baiatului, moșule, zise un humuleștean de-ai noștri, ca-i feciorul lui Ștefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, și ți-i gasi beleaua cu dansul pentru asta.
– He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun; d-apoi chitești dumneata ca nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? zise moșneagul; chiar mai dinioarea l-am vazut umbland prin targ, cu cotul subsuoara, dupa cumparat sumani, cum îi e negustoria, și trebuie sa fie pe-aici undeva, ori în vro dugheana, la baut adalmașul. Apoi bine ca știu a cui ești, mai țica! ian stai oleaca, sa te duc eu la tata-tau și sa vad, el te-a trimis cu pupazi de vanzare, sa spurci iarmarocul? Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi încet-încet m-am furișat printre oameni, și unde-am croit-o la fuga spre Humulești, uitandu-ma înapoi sa vad, nu ma ajunge moșneagul? Caci îmi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun. Vorba ceea: Lasa-l, mai! L-aș lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum! Tocmai așa pațisem și eu; ba eram înca bucuros ca am scapat numai cu-atata. Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar așa, cu mama și cu matușa Mariuca, gandeam eu, batandu-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frica și de osteneala. Și cand ajung acasa, aflu ca tata și mama erau duși în targ; și frații îmi spun, cu spaima, ca-i pozna mare cu matușa lui moș Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina pupezei din tei; zice ca i-am fi luat-o noi, și pe mama a pus-o în mare suparare cu asta. Știi ca și matușa Mariuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înțeles, ca matușa Anghilița lui moș Chiriac, s-a mantuit vorba. Și cum îmi spuneau ei îngrijiți, numai ce și auzim cantand în tei:
– Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Sora-mea Catrina zise atunci cu mirare:
– I-auzi, badița! Doamne, cum sunt unii de napastuiesc omul chiar pe sfanta dreptate!
– Mai așa, surioara! Dar în gandul meu: Cand ați ști voi cate a patimit, sireaca, din pricina mea, și eu din pricina ei, i-ați plange de mila! Zahei însa ne lasase vorbind și se ca mai dusese în targ, dupa mama, sa-i spuna bucurie despre pupaza… Și a doua zi, marți, taman în ziua de lasatul secului de postul SanPetrului, facand mama un cuptor zdravan de alivenci și placinte cu poalele-n brau, și parpalind niște pui tineri la frigare, și apoi tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe matușa Mariuca lui moș Andrei la noi și-i zice cu draga inima:
– Doamne, cumnațica-hai, cum se pot învrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate-un pahar de vin în sanatatea gospodarilor noștri și: Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, și neghina din ogoare!Caci, dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci campii!
– Așa, cumnata draga, zise matușa Mariuca, strangand cu nedumerire din umere, cand se punea la masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui alta data temei pe vorbele oamenilor! Apoi începem cu toții a manca. Și alții ca alții, dar eu știu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua. Și îndata ce m-am sculat de la masa, luandu-mi ramas bun de la calcaie, fuga la scaldat; și cand sar odata voinicește de pe-un mal nalt în ștoalna, din greșeala, drept cu fața-n jos, numai scantei s-au facut pe dinaintea ochilor de durere; și am crezut ca mi-a plesnit pantecele, nu altaceva. Și dupa ce-am ieșit cu mare greu din apa și m-am pus pe mal, ținandu-ma cu mainile de inima, baieții s-au strans ciotca împrejurul meu și m-au înmormantat cu nisip, și m-au prohodit cum știau ei, și de-abia mi-am venit în simțire peste vrun ceas; ș-apoi am început a ma scaldaîn tihna, pana pe la asfințitul soarelui, potrivind-o sa vin acasa odata cu vacile și spunand mamei ca, scapandu-le vacarul din ocol pe ale noastre la amiaza, eu singur le-am dus la pascut, și de-aceea m-am întarziet pana acum. Și mama, creștina buna, crezandu-le toate laptoase, dupa rabuș, cum i le spusesem eu cu maguleli, m-a laudat de vrednicia ce facusem și mi-a dat și demancare. Iara eu, mancand lupește, ma faceam smerit și numai radeam în mine, mirandu-ma tot atunci de ghibacia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai sa le cred și eu singur pe jumatate. Iaca, așa se poate înșela omul de multe ori, cand nici n-a gandit, daca nu știe a judeca bine. Însa iar ma întorc și zic: Tot pațitu-i priceput! Într-o zi, pe-aproape de Sant-Ilie, se îngramadise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei: niște sumani sa-i scoata din stative; alții sa-i nivideasca și sa înceapa a-i țese din nou; un teanc de sumane croite, nalt pana-n grinda, aștepta cusutul; pieptanușii în laița n-avea cine-i ținea de coada; roata ședea în mijlocul casei, și canura toarsa nu era pentru batatura! Ș-apoi, vorba ceea: Nu ședea, ca-ți șede norocul; țevi de facut la sucala; copil de țața în albie, pe langa alții vro cinci-șase, care așteptau sa le faci demancare. Treaba era acolo, nu încurcala; și înca se cerea degraba, caci venea cu fuga iarmarocul de Falticeni, care acela este ce este. Și ma scoala mama atunci mai dimineața decat alte dați și-mi zice cu toata inima:
– Nica, dragul mamei! vezi ca tata-tau e dus la coasa, caci se scutura ovasul cela pe jos; și eu asemene nu-mi vad capul de trebi; tu mai lasa drumurile și stai langa mamuca, de-i fa țevi și leagana copilul; c-apoi și eu ți-oi lua de la Falticeni o palariuța cu tasma ș-o curalușa de cele cu chimeri, știi cola, ca pentru tine!
– Bine, mama! dar, în gandul meu, numai eu știam. Toate ca toatele, dar la cusut și saraduit sumane și mai ales la roata, ma întreceam cu fetele cele mari din tors; și din asta pricina, rautacioasa de Mariuca Savucului, care, drept sa va spun, nu-mi era urata, facea adeseori în ciuda mea și-mi batea din pumni, poreclindu-ma Ion Torcalau, cum îi zicea unui țigan din Vanatori. Însa pentru asta tot îmi era draga, și torceam împreuna cu dansa, la umbra nucului lor, cate-o movila de drugi de canura, de ma saruta mama, cand i le aratam seara acasa. Așa ne duceam baieții și fetele unii la alții cu lucrul, ca sa ne luam de urat, ceea ce la țara se cheama șezatoare și se face mai mult noaptea, lucrand fiecare al sau; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Mariuca, și cum sfaraia fusul roții, așa-mi sfaraia inima-n mine de dragostea Mariucai! Martor îmi este Dumnezeu! Și-mi aduc aminte ca odata, noaptea, la o claca de dezghiocat papușoi, i-am scos Mariucai un șoarec din san, care era s-o bage în boale pe biata copila, de n-aș fi fost eu acolo. D-apoi vara, în zilele de sarbatoare, cu fetele pe campie, pe colnice și mai ales prin luncile și dumbravile cele pline de mandrețe, dupa cules rachițica de facut galbenele, sovarv de umplut flori, dumbravnic și sulcina de pus printre straie, cine umbla? Povestea cantecului:
Fa-ma, Doamne, val de tei
Și m-arunca-ntre femei!
Și, scurta vorba, unde erau trei, eu eram al patrulea. Dar cand auzeam de leganat copilul, nu știu cum îmi venea; caci tocmai pe mine cazuse pacatul sa fiu mai mare între frați. Însa ce era sa faci cand te roaga mama? Dar în ziua aceea, în care ma rugase ea, era un senin pe cer și așa de frumos și de cald afara, ca-ți venea sa te scalzi pe uscat, ca gainile. Vazand eu o vreme ca asta, am șparlit-o la balta, cu gand rau asupra mamei, cat îmi era de mama și de necajita. Adevar spun, caci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama, crezand ca-s prin livada undeva, iese afara și începe a striga, de da duhul dintr-însa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! și Ion, pace! Vazand ea ca nu dau raspuns de nicaieri, lasa toate în pamant și se ia dupa mine la balta, unde știa ca ma duc; și, cand colo, ma vede tologit, cu pielea goala pe nisip, cat mi ți-i gliganul; apoi, în picioare, țiind la urechi cate-o lespejoara fierbinte de la soare, cu argint printr-însele,și aci saream într-un picior, aci în celalalt, aci plecam capul în dreapta și în stanga, spunand cuvintele:
Auraș, pacuraș,
Scoate apa din urechi,
Ca ți-oi da parale vechi;
Și ți-oi spala cofele
Și ți-o bate dobele!
Dupa aceea zvarleam pietrele, pe rand, în știoalna unde ma scaldam: una pentru Dumnezeu și una pentru dracul, facand parte dreapta la amandoi; apoi mai zvarleam cateva, de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gura; ș-apoi, huștiuliuc! și eu în știoalna, de-a cufundul, sa prind pe dracul de un picior, caci așa ne era obiceiul sa facem la scaldat, de pe cand Adam-Babadam. Dupa asta, ma mai cufundam de trei ori în rand, pentru Tatal, pentru Fiul și Duhul Sfant, și înc-o data pentru Amin. Apoi ma trageam încetișor pe-o coasta, la marginea balții, cat mi ți-i moronul, și ma uitam pe furiș cum se joaca apa cu piciorușele cele mandre ale unor fete ce ghileau panza din susul meu. Mai frumos lucru nici ca se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mama, uitata cu mainile subsuoara, cum e omul necajit, de dupa un damb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dansa, caci eram în treaba. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumatate de ceas, cat a zabovit mama acolo, mai vro trei-patru de cand fugisem de-acasa, ș-ar fi trebuit sa înceapa a mi se pune soarele drept inima, dupa cum se zice, caci era trecut de amiaza. Însa eu, în starea în care ma aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem ca mai traiesc pe lume! În sfarșit, mama, cat era ea de tare de cap, de la o vreme pierde rabdarea și vine tiptil, în varful degetelor, pe la spatele mele, cand ma uitam la fete, cum va spun, îmi ia toate hainele frumușel de pe mal și ma lasa cu pielea goala în balta, zicandu-mi cu naduh:
– Îi veni tu acasa, coropcarule, daca te-a razbi foamea, ș-apoi atunci vom avea alta vorba! Și se tot duce.Ei, ei! ce-i de facut, Ioane? Fetele de la ghilit, care vazura asta, numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea, de rasuna prundul. Iara eu intram în pamant de rușine, și cat pe ce sa ma înec, de ciuda ce-mi era. Și din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum sa le strang de gat, nu altaceva. Dar vorba ceea: Poți opri vantul, apa și gurile oamenilor? De-aceea le-am lasat și eu pe fete sa rada, pana li s-a duce gura la ureche, și pandind vreme pe cand șed ele plecate și dau panza în apa la ghilit, fac țuști! din balta ș-o iau la sanatoasa; și așa fugeam de tare pe prund, de sareau pietrele, pe care le starneam cu picioarele, cat mine de sus. Și fuga, și fuga, fara sa ma uit în urma, pana ce dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasa. Dar nu merg pe drum, de rușine sa nu întalnesc vrun om, ci sar în gradina lui Costache și merg tupiluș prin papușoi; apoi într-o hudița, din hudița în gradina la Trasnea, și iar prin papușoi; și cand aproape sa ies din gradina, ma simțesc cainii lui Trasnea, și la mine, sa ma rupa! Ce-i de facut? Auzisem eu din oameni ca, daca vrei sa nu te muște cainii și sa te lase în pace, cum îi vezi ca sar la tine, sa te tupilezi jos la pamant și sa-i lași sa te latre cat le place, fara sa te urnești din loc; caci ei bat cat bat și, de la o vreme, te parasesc și se duc. Și adevarat este, caci așa am scapat și eu de cainii lui Trasnea, atunci cand am dat peste pacat cu ei și ei cu mine. Noroc din cer pana-n pamant ca nu m-a prins melianul și haramninul de Trasnea, care avea mare ciuda pe mine, de cand ma zapsise în gradina lui la furat mere domnești și pere santiliești, caci m-ar fi snopit în bataie. Ș-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cat eram de pricopsit! În sfarșit, dupa ce m-au lasat cainii lui Trasnea în pace, cum v-am spus, am sarit în raspintenele unui drum; de acolo, în gradina la noi, și atunci mi s-a parut ca ma aflu în sanul lui Dumnezeu. Și merg eu acum fara pasare prin papușoi, pana în dreptul ograzii, și ma uit printre gard și vad pe mama cum se da în vant dupa trebi, cand în casa, cand afara; și-mi era mai mare mila de dansa, dar și de pantecele meu cel stocit de apa înca îmi era mila. Vorba ceea: Milami e de tine, dar de mine mi se rupe inima de mila ce-mi este. Șinemaiputand suferi foamea, încep a marnai ugilit printre gard: Mamucai, iacata-ma-s! Ș-odata și sar în ograda, ma înfațișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mana cu sila, o sarut și zic, scancind: Mama, bate-ma, ucide-ma, spanzura-ma, fa ce știi cu mine; numai da-mi ceva de mancare, ca mor de foame! Vorba ceea: Golatatea înconjura, iara foamea da de-a dreptul. Ea, atunci, cum e mama cu bunatate, se uita galeș la mine și zice oftand:
– Bine-ți șede, coșcogeme coblizan, sa umbli lela pe drumuri în halul acesta și sa ma lași tocmai la vremea asta fara leac de ajutor! Hai de mananca, dar sa știi ca mi te-ai lehametit de la inima; doar sa te porți de-acum tare bine, sa mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu știu, zau! Și, scurta vorba, vazand ca m-am pus rau cu mama, îi juruiesc eu ca ce-am facut n-oi mai face. Apoi umblu tot cu binișorul pe langa dansa și nu ies din cuvantul ei afara nici cu fapta, nici cu vorba, caci: Vorba dulce mult aduce; la trebi-s harnicuț cat se poate: derdicam și maturam prin casa ca o fata mare, de n-avea mama grija cand se ducea undeva. Și-ntr-o zi o vaz ca ma saruta și-mi zice cu blandețe:
– Dumnezeu sa te înzileasca, Ionica, dragul mamei, și sa-ți dea de toate darurile sale cele bogate daca te-i purta cum vad ca te porți de-o bucata de vreme încoace! Atunci eu, pe loc am început a plange, și bucuria mea n-a fost proasta. Și mai multa mustrare am simțit în cugetul meu decat oricand. Și de m-ar fi batut mama cu toate gardurile și de m-ar fi izgonit de la casa ca pe un strain, tot n-aș fi ramas așa de umilit în fața ei, ca atunci cand m-a luat cu binișorul! Și sa nu credeți ca nu mi-am ținut cuvantul de joi pana mai de-apoi, pentru ca așa am fost eu, rabdator și statornic la vorba în felul meu. Și nu ca ma laud, caci lauda-i fața: prin somn nu ceream demancare, daca ma sculam, nu mai așteptam sa-mi dea alții; și cand era de facut ceva treaba, o cam raream de pe-acasa. Ș-apoi mai aveam și alte bunuri: cand ma lua cineva cu raul, puțina treaba facea cu mine; cand ma lua cu binișorul, nici atata; iar cand ma lasa din capul meu, faceam cate-o draguța de trebușoara ca aceea, de nici sfanta Nastasia, izbavitoarea de otrava, nu era în stare a o desface cu tot meșteșugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatra în balta, și zece cuminți n-o pot scoate. În sfarșit, ce mai atata vorba pentru nimica toata? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucata de huma însuflețita din Humulești, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cu minte pana la treizeci și nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar și sarac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de cand sunt, niciodata n-am fost!